Contemporanul, iulie-decembrie 1968 (Anul 22, nr. 27-52)
1968-11-22 / nr. 47
Studiul biologiei in şcoala generală şi în liceu • LA RUBRICA Opinii a Gazetei Învăţămtntului din 15 nov. 1968 este inserat un interesant articol privind studiul biologiei in şcoala generală şi in liceu, semnat de cunoscutul om de ştiinţă clujean, acad. Eugen Pora. După ce se ocupă de problematica generală a obiectului (ce este biologia ? care este poziţia biologiei în ansamblul cunoştinţelor actuale ?, ce cuantum de probleme deţine biologia în viaţa noastră de toate zilele ?, ce raport există între biologie şi celelalte ştiinţe ale naturii ? etc.), autorul întreprinde o competentă incursiune în modul cum este concepută — şi cum se realizează practic! — predarea disciplinei în şcoală. Şi ajunge la concluzia că ceea ce se predă este necesar dar nu suficient. Pentru că : „Biologia studiată în şcolile generale şi în licee nu răspunde nevoilor omului actual, care în multe profesiuni nu se va mai întîlni niciodată cu problemele ei. Acest om nu va înţelege clar de ce viaţa este parte integrantă a materiei universale, de ce omul gîndeşte sau de ce se îmbolnăveşte ; el nu va înţelege nici felul de a fi al vecinului său de lucru, sau devierile comportamentale ale unora din tovarăşii săi; el nu îşi dă seama de ce se îngraşă la o anumită vîrstă, de ce tineretul i-o ia înainte; el nu va şti ce anume trebuie să mănînce şi cum, ce să bea etc., etc. Dar mai grav e faptul că el nu va dispune de suficiente elemente ca să înţeleagă viaţa în întreaga ei complexitate. Şi aceasta numai din cauza unui învăţămînt care nu poate da elementele necesare pentru ca omul să-şi poată explica lucrurile din jurul său, fenomenele vieţii sale şi să înţeleagă profund natura lor materială. Acest adevăr trebuie înţeles pe bază de justificări faptice“. N. B. 8 CENTRUL DE CERCETARE ŞI PROIECTARE DIN CADRUL ÎNTREPRINDERII DE PIESE RADIO ŞI SEMICONDUCTORI — BĂNEASA cu sediul în Bucureşti, str. Erou Iancu Nicolaie nr. 32, sect. II ANUNŢĂ SCOATEREA LA CONCURS A URMĂTOARELOR POSTURI 1. — Secţia cercetare — proiectare semiconductoare : — 1 post şef secţie cercetare ştiinţifică — 2 posturi şef laborator cercetare ştiinţifică — 1 posturi cercetător ştiinţific principal — 5 posturi cercetător ştiinţific — 3 posturi cercetător stagiar 2. — Secţia cercetare — proiectare microelectronică — 1 post şef secţie cercetare ştiinţifică — 1 post şef laborator cercetare ştiinţifică — 2 posturi cercetător ştiinţific principal — 3 posturi cercetător ştiinţific — 3 posturi cercetător stagiar 3. — Secţia cercetare — proiectare componente electronice pasive : — 1 post şef secţie cercetare ştiinţifică — 3 posturi şef laborator cercetare ştiinţifică — 5 posturi cercetător ştiinţific principal — 5 posturi cercetător ştiinţific — 5 posturi cercetător stagiar 4. — Secţia cercetare — proiectare utilaje tehnologice specifice: — 1 post şef secţie cercetare ştiinţifică — 2 posturi şef laborator cercetare ştiinţifică — 2 posturi cercetător ştiinţific principal — 2 posturi cercetător ştiinţific — 3 posturi cercetător stagiar 5. — Secţia cercetare — proiectare procedee de măsură, aplicaţii şi siguranţă în funcţionare : — 1 post şef secţie cercetare ştiinţifică — 2 posturi şef laborator cercetare ştiinţifică — 2 posturi cercetător ştiinţific principal — 3 posturi cercetător ştiinţific — 3 posturi cercetător stagiar 6. — Secţia cercetare — proiectare pentru perfecţionarea proceselor tehnologice, indici tehnico-economici şi documentare : — 1 post şef secţie cercetare ştiinţifică — 1 post şef laborator cercetare ştiinţifică — 1 post cercetător ştiinţific principal — 2 posturi cercetător ştiinţific— 2 posturi cercetător stagiar. Concursul va avea loc în ziua de 23 decembrie 1968, la sediul întreprinderii, în condițiile prevăzute de Regulamentul privind recrutarea cadrelor de cercetare ştiințifică, avizat de C.S.O.S. cu nr. 12156/12 decembrie 1958 și publicat în Buletinul Oficial partea III nr. 4/8, ianuarie 1968. Cererile de înscriere se depun la sediul întreprinderii, pînă la data de 7 decembrie 1968, însoţite de următoarele acte : — copie legalizată după diploma de examen de stat sau diplome echivalente în specialitatea respectivă ale unor instituţii de învăţămînt superior din ţară precum şi diplome din străinătate echivalate de Ministerul Invăţămîntului ; — copie după diploma de doctor în ştiinţe sau candidat în ştiinţe (în cazul cînd candidatul are acest titlu) ; — memoriul de activitate, împreună cu o listă de lucrări; — cîte un exemplar din cele mai importante lucrări ale candidatului sau extrasele lor ; — copie de pe cartea de muncă, de la pagina 14 şi următoarele, legalizată de instituţia unde lucrează ; — copie după certificatul de naştere ; — autobiografie. Pentru funcţiile de cercetător ştiinţific şi cercetător stagiar concursul va consta din : — verificarea titlurilor şi lucrărilor — proba scrisă — proba orală — proba practică (unde este cazul) — verificarea cunoaşterii unei limbi străine. Informaţii suplimentare la tel. nr. 33.38.30/119. 1918-1968 Cultura şi unitatea de stat a naţiunii române I IMBA şi istoria au fost principale căi de manifestare a conştiinţei naţionale a poporului român, iar aşezămintele sale de cultură au constituit mijloace de luptă şi de activitate creatoare, de răspîndire a ideilor în mase largi. Viaţa spirituală şi activitatea desfăşurată în jurul instituţiilor culturale au creat un climat favorabil dezvoltării conştiinţei de sine a întregului popor, pregătind calea unităţii politice. începutul l-a făcut scrierea în graiul ţării, care şi-a găsit prim loc de afirmare în Maramureş, în tot decursul secolului al XVII-lea se desfăşoară o puternică acţiune de afirmare a limbii române. Cărturarii secolului al XVII- lea consideră limba română grai format, continuatoare a limbii latine. Ideea unităţii limbii prin latinitate, prin însăşi structura sa, a fost demonstrată cu mijloace moderne — nu lipsite de exagerări, dar pornite din intenţii nobile — în opera iluminiştilor Şcolii ardelene, reprezentată prin S. Micu, Gh. Şincai, P. Maior, Ion Budai-Deleanu. Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, publicată la Viena în 1780 de către Micu şi Şincai, introducerea alfabetului latin, alcătuirea celui dinţii dicţionar etimologic al limbii române, Lexiconul de la Buda (1825), sunt paşi fermi spre unificarea limbii şi culturii româneşti. Procesul de unificare a literaturii culte se îmbină cu cel de laicizare, avînd la bază izvorul permanent din care s-a inspirat începînd din secolul al XVIII-lea. Dezvoltarea noilor forţe productive în ţările româneşti se intensifică odată cu trecerea în secolul XIX. înviorarea şi lărgirea vieţii economice impulsionează activitatea în toate domeniile vieţii sociale şi culturale. Se conturează noile clase sociale ale epocii moderne, burghezia şi proletariatul, se schimbă structura ţărănimii. Prin instituţiile noi şi căile largi de dezvoltare a societăţii, epoca modernă favorizează procesul de unificare a limbii şi culturii naţionale. începînd din deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea, acest proces are un aspect dublu : cel obiectiv, datorat contactului viu dintre locuitorii celor trei ţări româneşti în relaţiile lor economice, la care se adaugă mişcările de populaţie, mai ales ale celei pastorale , cel subiectiv, reprezentat prin generaţii de intelectuali care se simţeau chemaţi să contribuie la unificarea limbii şi culturii şi, prin aceasta, la unificarea naţională şi politică. Dacă primele reviste literare — Curierul Românesc (1829), Albina Românească (1829), Foaia pentru minte... (1838) — aveau un conţinut local, Dacia literară (1840) şi Propăşirea (1844), publicate de M. Kogălniceanu, şi România literară (1855) a lui Alecsandri au lărgit orizontul preocupărilor literare. Simbolicului nume al Daciei literare i s-a adăugat programul care stabilea să devină un repertoriu general al literaturii româneşti. Flacăra conştiinţei naţionale, care manifestasimţămintele poporului şi tendinţele sale spre libertatea socială şi naţională e reaprinsă, în 1848, de Răsunetul poetului transilvănean Andrei Mureşanu. Tot acum cunosc o largă răspîndire în foile transilvănene, muntene şi moldovene poeziile Deşteptarea României şi Hora Ardealului, aceasta din urmă fiind embrionul simbolicei Hora Unirii, care a adus în cultura românească refrenul neîntrerupt al cîntecului naţional românesc pînă la desăvîrşirea politică din 1918. Pe aceleaşi coarde, la alte registre şi dimensiuni au continuat scriitori ca Alecu Russo, Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Bălcescu, Grigore Alexandrescu, C. Negruzzi, George Bariţiu ş. a., prin ei creîndu-şi drum vigurosul curent naţional-popular ca expresie a ideologiei progresiste plămădită din literatura cronicărească şi iluministă, bazată pe istoria patriei, pe folclor, legată de aspiraţiile şi năzuinţele cele mai adînci ale poporului. La rîndul ei, literatura din epoca revoluţiei şi a Unirii de la 1859 a pregătit calea generaţiilor de scriitori grupaţipe de o parte în jurul Convorbirilor Literare (1887) şi al Vieţii Româneşti (1906), iar pe de altă parte pe cei din jurul Tribunei (1884) şi al Luceafărului (1902) de la Sibiu. Acum se impune opera strălucită a unor scriitori ca Mihail Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Titu Maiorescu, M. Sadoveanu, George Coşbuc, Ion Slavici, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Ion Agîrbiceanu ş. a. Colaborarea acestora pe toate planurile, venirea scriitorilor transilvăneni ca I. Slavici, G. Coşbuc, L. Rebreanu în Bucureşti, marchează un punct culminant al desăvîrşirii procesului de unificare a culturii româneşti moderne. Fuziunea deplină între viaţa literară şi culturală din toate provinciile româneşti se produce odată cu impunerea lui Ion Slavici, George Coşbuc, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Ion Agîrbiceanu, ca scriitori clasici în literatura română. Nota caracteristică pe care aceştia o aduc este militantismul în literatură pentru realizarea idealului politic. Cu aceeaşi pasiune se afirmă poetul Emil Isac, colaborator la revistele Viaţa nouă. Noua revistă română, România muncitoare, aducînd un suflu democratic radical în poezia românească. In volumul său de poezii Ardealule, Ardealule bătrîn (1916), el arată suferinţele oamenilor simpli şi întrevede unirea românilor într-o singură ţară, în care să domnească dreptatea. Cu o forţă de expresie impresionantă se integrează în acelaşi curent prozatorul Liviu Rebreanu prin nuvelele şi scrierile sale la începutul secolului, pregătind cele două epopei ţărăneşti — Ion şi Răscoala — pe care le va publica mai tîrziu. Procesul istoric de osmoză a românilor e surprins de Liviu Rebreanu în romanul său psihologic Pădurea spînzuraţilor, scris în momentele dramatice ale frămîntărilor de conştiinţă ale românilor aflaţi sub armele habsurgice cînd se apropia momentul împlinirii idealului politic. In istoriografie, cele dintîi preocupări scrise pentru romanitatea și unitatea poporului român se manifestă în opera umanistului de origine română Nicolae Olahus din sec. XVI, apoi în cea a cronicarilor moldoveni din secolul al XVII-lea — Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce —, iar în secolul următor în scrierile cărturarului muntean Constantin Cantacuzino. Pe un plan mai vast şi mai erudit, aceleaşi idei sunt susţinute de savantul de talie europeană Dimitrie Cantemir în secolul al XVIII-lea şi de contemporanul său din Ţara Românească, Radu Popescu, care deschid zorii istoriografiei moderne. începutul secolului al XIX-lea marchează apariţia istoriografiei moderne prin scrierile istorice şi filologice ale reprezentanţilor Şcolii ardelene : Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu. Opera acestora e străbătută de trei idei fundamentale : originea română a limbii şi poporului român, continuitatea neîntreruptă a vieţii sale în spaţiul carpato-danubian şi consemnarea raporturilor dintre populaţia autohtonă şi migratori în secolele III—XIII. Ideea unităţii poporului român e exprimată acum prin proiectarea istoriei pe fundalul trecutului, în scopul afirmării drepturilor istorice, a vechimii şi permanenţei românilor. Prin aceasta, reprezentanţii Şcolii ardelene au creat baza istorico-juridică a principiilor ideologiei naţionale româneşti pe care le va amplifica apoi Istoriografia în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Anul 1848 aduce pe firmamentul istoriografiei româneşti idei care îşi îndreaptă ascuţişul împotriva servituţilor feudale şi împotriva apăsării naţionale. Prin operele unor istorici ca M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, Al. Papiu Ilarian, S. Bărnuţiu, G. Bariţiu, A. T. Laurian ş. a., care se bazau pe scrierile cronicarilor şi ale Şcolii ardelene, istoriografia pune în centrul preocupărilor problemele sociale şi naţionale ale timpului, aducînd astfel istoria în actualitate şi transformînd-o într-o armă de luptă prin perspectivele pe care le deschidea societăţii româneşti în evoluţia sa. Arhiva Românească (1840—1841) a lui M. Kogălniceanu, Magazin istoric pentru Dacia (1845—1847) întemeiat de N. Bălcescu şi A. T. Laurian ca şi Tezaur de Monumente istorice pentru România (1862), apărut sub conducerea lui Al. Papiu Ilarian, reprezintă simbolul unirii forţelor intelectuale româneşti, însufleţiţi de ideile de dreptate, frăţie, libertate, unitate, patrie, Dacoromânie, sintetizate apoi în noţiunea de Românie, cărturarii români preconizau în Magazinul istoric pentru Dacia „o bună istorie naţională“, care să fie „îndestul răspîndită“, după cuvintele lui N. Bălcescu. In acest scop Magazinul invită ,.pe toţi patrioţii români din deosebitele părţi ale Daciei, din România, Moldova, Transilvania... să binevoiască a contribui la această lucrare naţională“. In viziunea sa profetică privind dezvoltarea societăţii româneşti, N. Bălcescu preconiza ..o revoluţie socială“ şi apoi revoluţiile „unităţii“ şi „independenţei naţionale“, pe care le exprimă apoi în clasica sa lucrare Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul, în formula sintetică şi directă de „unirea tuturor românilor intr-un stat politic“. Prin consemnarea documentelor medievale care se refereau la blacci, vlachi, valachi, revista Astrei sibiene. Transilvania, urmărea din 1868 aceleaşi ţeluri, după cum, din 1874, monumentala colecţie a lui Eudoxiu Hurmuzachi — Documente privitoare la istoria românilor — inaugura punerea temeliei istoriei naţionale sub raportul izvoarelor. Cel care reuşeşte să realizeze pentru prima oară visul lui Bălcescu şi Kogălniceanu a fost A. D. Xenopol, în 1888, prin publicarea la Iaşi a primei opere naţionale de sinteză sub titlul Istoria românilor din Dacia Traiană în 13 volume. Xenopol tratează într-un ansamblu unitar istoria societăţii şi instituţiilor româneşti de pe cuprinsul spaţiului carpato-dunărean şi desprinde, din această operă, timpul de cînd a început ideea unităţii să acţioneze ca forţă principală a istoriei moderne. Continuatorul cel mai de seamă al lui Xenopol pe un plan însă mult mai vast este Nicolae Iorga. El editează în 1905 prima sa sinteză — Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen — în care înfăţişează, în liniile sale generale, evoluţia societăţii româneşti întregi. Punctul de plecare a ideii unităţii poporului român este pentru N. Iorga romanitatea orientală, sau mai sintetic Romania, pe care o considera ca o creaţie a „oamenilor pămîntului“. In jurul Carpaţilor şi în cîmpia Dunării, Iorga găsea „romanii“. Ţara Românească, Moldova, Transilvania, fiind locuite de acelaşi neam, cu aceeaşi viaţă economică şi spirituală, destinul acestora fiind de a se contopi intr-o singură formaţiune statală, aşa cum o cereau geografia, arheologia, limba şi etnografia, dezvoltarea culturală şi ideologia naţională. Concepţia sa asupra unităţii poporului este expusă în lucrarea : Dezvoltarea unităţii politice a românilor (1915), subliniind cele trei laturi ale înfăptuirii unirii: „calea culturală, calea economică şi calea politică-socială", generaţiei tinere revenindu-i misiunea „împlinirii formei politice de viaţă unitară a poporului român“. In arta cultă, ideea luptei pentru eliberarea naţională e viu exprimată în opera pictorilor din generaţia de la 1848, 1859, 1877-78, cînd se impun numele artiştilor transilvăneni şi bănăţeni C. Lecca, Mişu Popp, Carol Popp Szatmary, Nicolae Popescu, apoi cei din Ţara Românească : Barbu Iscovescu, Carol Rosenthal, Nicolae Grigorescu. Aducînd suflul nou al realismului prin zugrăvirea vieţii sociale, aceştia cultivă teme cu subiecte din istoria poporului ca: unirea celor trei ţări româneşti sub Mihai Viteazul, unirea din 1859, scene din războiul de independenţă a României din 1877—1878, apoi figuri de seamă din trecut: Mihai Viteazul, Avram Iancu, Alexandru Ion Cuza ş. a. Opera lor îndeplineşte astfel o funcţie educativpatriotică, militînd pentru unirea Principatelor Române din 1859 şi sugerînd totodată ideea unităţii politice a statului, în procesul său continuu spre desăvîrşire. Frămîntările sociale şi naţionale ale românilor au fost privite cu simpatie de oameni de cultură maghiari printre care Ady Endre, Bartók Béla, Kodály Zoltán, Móricz Zsigmond, Benedek Elek, luptătorul democrat german St. Ludwig Roth. Aceştia şi mulţi alţii, prin scrisul şi activitatea lor, au preţuit cultura şi tendinţele spre libertate socială şi naţională ale poporului român. In procesul evoluţiei naţiunii şi statului român modern pînă la unitatea sa politică din decembrie 1918, aşezămintele culturale au jucat un rol de seamă. Tradiţia Societăţii filozofeşti a neamului românesc în mare Principatul Ardealului, înfiinţată la Sibiu în 1795 de acelaşi grup de cărturari şi patrioţi care puseseră temelia noului curent de gîndire şi luptă prin Supplex libellus valachorum, a deschis calea unui şir întreg de încercări şi acţiuni menite a organiza o activitate naţional-culturală în sens modern. Principalele centre urbane din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania s-au împînzit treptat de societăţi literar-culturale înfiinţate de elevi, studenţi, profesori şi cărturari. In 1845 la Bucureşti ia fiinţă Asociaţia literară a României în scopul alcătuirii unui „dicţionar“ şi a unei „gramatici române“. Mai mult succes a avut Asociaţia transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român, Astra, întemeiată în 1861, care a devenit cea mai de seamă instituţie naţional-culturală din Transilvania pînă în 1918. Ia fiinţă şi Asociaţia pentru cultura poporului român din Maramureş (1862) în scopul creşterii învăţămîntului, apoi în 1882 Asociaţia naţională arădană pentru cultura şi conservarea poporului român cu sediul la Arad, avind un rol mai mare prin preocupările pentru unificarea ortografiei române şi contactele iniţiate în acest sens cu Astra de la Sibiu, cu asociaţii literare din alte părţi ale imperiului habsburgic locuite de români. La Bucureşti, iniţiativa din 1845 a cărturarilor, în frunte cu N. Bălcescu, se conturează, în 1866, în Societatea literară care cuprinde în sinul ei reprezentanţi din toate provinciile şi avea ca misiune de a da naţiunii române „cele două mari coloane ale templului său literar, gramatica şiglosarul limbii“. Din 1879 devine Academia Română şi, în acelaşi timp ,organul care polariza în jurul său întreaga activitate ştiinţifică şi literară. Desfăşurînd o largă activitate mai ales pe terenul limbii şi literaturii naţionale. Academia va publica opere de prestigiu menite să înfăţişeze viaţa spirituală a întregului popor. Activitatea Academiei e secondată de Societatea Transilvania din Bucureşti pentru sprijinirea studenţilor şi elevilor români din Imperiul habsburgic înte- meiată în 1868 de Al. Papiu Ilarian, patriotul transilvănean trecut în Principatele Române după revoluţia de la 1848. Ea avea misiunea „strîngerii legăturilor de frăţie între junimea studioasă din toate părţile României“. Prin calea deschisă de aceasta izvorăşte în 1891 la Bucureşti Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor susţinută de intelectuali şi studenţi munteni, moldoveni şi transilvăneni. In jurul acestor aşezăminte au gravitat decenii de-a rîndul numeroase societăţi literare mărunte, ele constituind puncte de atracţie pentru intelectuali şi tineretul şcolar, pentru masele apăsate. Activitatea lor a însemnat un vast şi fertil teren de luptă pentru cultură şi progres, o veritabilă şcoală naţională şi socială a întregului popor, pentru realizarea idealului politic. Aşezămintele culturale româneşti au dus o luptă organizată pentru emanciparea culturii naţionale ţinută secole de-a rîndul în inferioritate de către clasele exploatatoare. Principalii reprezentanţi ai gîndirii socialiste, în frunte cu C. Dobrogeanu- Gherea, Cristian Racovski şi alţii au exprimat cu căldură, în lucrările lor istorice, literare sau filozofice, poziţia clasei muncitoare pentru înfăptuirea unităţii de stat a poporului român. In condiţiile istorice date, cultura a constituit terenul de luptă naţional-politică a poporului român, în pofida deosebirilor sociale, confesionale sau politice. Edificiul unic al culturi româneşti, a lupat pentru limbă şi istorie, pentru individualitate politică, a strîns într-un singur şuvoi energiile întregului popor român în scopul dobîndirii idealului unităţii politice. Aşa după cum biruinţa limbii autohtonilor constituie dovada cea mai convingătoare a continuităţii daco-romane în mileniul I al erei noastre, tot aşa, generalizarea culturii româneşti moderne în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea a marcat desăvîrşirea naţiunii române, capabilă de a se constitui într-un stat politic unitar. România. Miron Constantinescu Vasile Curticupeanu Colecţii şi colecţionari.» (Urmare din pag. l a) mai departe finalul suprem, moştenitorii.» In sălile de la etajul Muzeului Simu, unde neonul creează totuşi retinei un univers de o luminozitate brutal-artificială, — mai ales pentru spectacolul epocii de acum 30—40 de ani, expoziţia recentă a colecţiei dr. Siligeanu te surprinde prin cîteva exemplare rare, neştiute pînă azi decit de foarte puţini. Un rarisim Peisaj normand de Vlaminck, cu obişnuita sa lumină stranie ce izbucneşte într-o atmosferă tulburătoare, o forţă asemănătoare cu a ţipetelor disperate de alămuri dintr-o orchestră. Brinuri de o strălucire cu adevărat flamandă răspund cu gravitatea elegiacă a coardelor de violoncele. In aceeași sală, un Dufy — grafism însăilat spiritual peste spectacolul roșurilor sau al albastrului de cobalt; un André Thote, riguros, cerebral, lucid în construcţiile sale ştiinţific cubist. Apoi Pascin, Utrillo, Suzanne Valadon. Desenuri semnate Francois Millet, Puvis de Chavannes Mai încolo un portret de femeie campiglian semnat de data asta chiar de Campigli Dintre români, o admirabilă pînză cu Flori de cîmp de Luchian, un număr de 30 de lucrări de Pallady, între care cîteva din cele mai fericite. Un Pont Neuf şi un Nud în care găseşti explicată admirabil atmosfera griurilor subtile şi mate, susţinute de un desen incisiv şi fără ezitări. Ai bucuria de a gusta calmul unei intimităţi sufleteşti de o nobilă discreţie. Intre cele 13 pînze de Petraşcu tronează un Autoportret de cea mai remarcabilă ţinută. O construcţie arhitectonică demnă de şcoala lui Greco. O sinteză aproape sculpturală a portretului, simplă, de o tulburătoare expresivitate. Culoarea este aşternută cu strălucire de smalţ de pe o paletă pe care totul este dozat de posibilităţile maxime ale unui cromatism aparent redus. Un meşteşug de maturitate splendidă, o echilibrare perfectă, dincolo de excesivitatea elanurilor dezlănţuite altădată în voia lor. Tonitza, Ressu, Iorgulescu-Ior, etc. Colecţia se pare că a fost mult mai completă. Iniţiativa conducerii Muzeului Simu mi se pare din cele mai demne de atenţie. Un soi de romantism îndeamnă gratuit o mînă de oameni entuziaşti şi pricepuţi să scormonească printre vestigiile sensibilităţii epocii trecute şi să le pună în valoare. Este încercarea generoasă de a mai emoţiona retina omului de azi, de multe ori inertă la apelurile cromatice cu care bătrînii picturii au cucerit glorii ce sînt totuşi greu die dărîmat. I COOPERAREA SĂ PRESUPUNEM că astronomii ar anunţa apariţia în cosmos a unui nor negru, de proporţii gigantice care s-ar îndrepta spre mica noastră planetă, ameninţind cu distrugerea vieţii de pe pămînt. Este evident că s-ar da alarma şi toate resursele ştiinţifice şi tehnice ar fi mobilizate într-o acţiune comună, pentru îndepărtarea primejdiei. Subiectul romanului scris de astronomul contemporan Hoyle are chiar acest subiect Eforturile omenirii ar fi înmănunchiate într-un act de cooperare. Să presupunem acum că semnele disparate, înregistrate fie sub forma de obiecte zburătoare, fie sub aceea de pulsări regulate în aparatele de recepţie ar substanţia la un moment dat existenţa unei specii noi extraplanetare, cu care contactul ar deveni iminent mare din nou clar că o nouă campanie mondială ar fi declanşată pentru a preîntîmpina o întîlnire defavorabilă. Intenţiile şi capacitatea noilor fiinţe ar trebui clarificate şi omenirea nu şi-ar recîştiga încrederea şi dragostea de viaţă decît după ce ar exclude ipoteza că „micii oameni verzi“ ar fi antropofagi sau că ar fi animaţi de o mare sete de exploatare sau dominaţie a planetei noastre. Dacă în aceste cazuri limită cooperarea apare drept o minimă cerinţă ce se impune bunului simţ, este de mirare cum fenomene care afectează în prezent întreaga omenire nu au fost în măsură să determine solidaritatea universală. Nu mai puţin terifianţi decît norul sau speciile interplanetare sunt viruşii şi microbii, al căror război cu omul este permanent. Cu toate victoriile sale parţiale, există domenii unde omul este înfrânt. Cancerul este o redută necîştigată şi tot aşa sînt gripele. Viruşii şi microbii se regrupează, cîştigă imunităţi. Obişnuit cu moartea, omul n-a dat semnalul unei intense şi universale cooperări în faţa acestor duşmani nespectaculari. Foamea pîndeşte pe oamenii din toate continentele cu mai multă perfidie şi subversiune decît fiinţele din Marte. Spectrul istovirii resurselor minerale, eroziunea lentă a mediului natural fără măsuri de adaptare la cel nou, nevoia de energie, necesitatea de a stăpîni creaţiile artificiale ce pot duce la distrugerea totală a vieţii planetare (prin descifrarea structurii nucleului şi a celulei) sînt tot atîtea teme, ale căror universalitate şi gravitate au scăpat numai din cauza modului gradat şi tacit cu care şi-au făcut joc printre noi. Cooperarea devine imperativă ca măsură de salvgardare împotriva unor flagele de acţiune mondială. Dar ea nu ar putea fi eficace dacă nu ar fi pregătită printr-un proces evolutiv care o distinge ca idee principală în drumul spre anul 2000. Baza cooperării există şi e tangibilă. Ea constă în interconexiunea crescîndă a societăţii contemporane. Imperiile incaşe s-au dezvoltat fără tangenţă cu Europa medievală şi cetăţile italiene au înflorit fără dialog real cu dinastia chinezească Ming. Astăzi păstorul de pe Anzi poate asculta muzică folclorică românească la tranzistorul său. Din punct de vedere al comunicării, toată omenirea e vecină. Schimburile de mărfuri şi deci şi de idei au devenit intense. Interconexiunea unui sistem face ca orice eveniment să nu poată fi local, repercusiunile sale generalizîndu-se rapid. Premisele materiale ale izolării au dispărut. Fericirea unuia nu mai poate fi definită ca nenorocirea celuilalt. Treptat, omenirea este forțată să coopereze. Şi pînă acum istoria umanităţii s-a rezemat pe cooperare, ca pe acel factor ce i-a asigurat răgazurile de linişte şi progres. Dar ea a fost atît de des tulburată de conflicte, încît s-a creat impresia că situaţia naturală în societate ar fi cea conflictuală. Două entităţi (indivizi sau ţări) se pot găsi sau în stare de cooperare sau în stare de conflict. Mecanismul unuia este eminamente diferit de structura celui de-al doilea. Să parcurgem cîteva legi specifice ale cooperării. Cooperarea presupune personalităţi puternice ale celor ce intră în jocul ei. Cooperarea între entităţi fără consistenţă îşi pierde sensul. O teorie burgheză, cu putere de circulaţie în sociologia relaţiilor internaţionale, predată în universităţile occidentale, susţine că cooperarea poate înainta numai pe măsură ce termenii relaţiilor internaţionale cedează din dreptul de a fi ei înşişi şi din atributele propriei identităţi. Fals. Cooperarea nu este dizolvare ; ea este fructuoasă numai dacă partenerii îşi păstrează capacitatea integrală de a o practica. Cooperarea este o mare şcoală a egalităţii şi respectului. Mai mult decît atît. O altă regulă a cooperării este grija faţă de partener. Ea este necunoscută şi de conceput în situaţiile conflictuale unde domină obsesia distrugerii adversarului. Cooperarea nu cunoaşte triumf, victorie, succes unilateral. Ea este o împletire raţională, modestă şi prudentă de interese. Regula sprijinirii interlocutorului o găsim şi în comerţ. Ar fi absurd ca un vînzător să apuce o idee împrumutată din arsenalul conflictual, ca aceea a desfiinţării vînzătorului: ar însemna să-şi anihileze propriul interes. Pînă în anul 2000 va fi elaborat codul cooperării. Ca toate teoriile moderne, limbajul său va fi matematic; enunţurile sale vor fi precise şi demonstraţiile irefutabile. In prezent, instituţiile consacrate cooperării sunt rare şi fragile. In materie atomică, există o agenţie, în domeniul cosmosului, un comitet, în problema oceanului, funcţionează o comisie ad-hoc. Pentru educaţie, ştiinţă şi cultură, sănătate, hrană şi alimentaţie funcţionează instituţiile specializate ale Naţiunilor Unite, cu fonduri mici şi programe restrânse. Opera lor este totuşi de mare utilitate. Meteorologia furnizează una din cele mai frumoase demonstraţii ale eficacităţii cooperării în rezolvarea unei probleme (previziunea timpului) altminteri insolubile. Fără cooperare internaţională nu s-ar putea aloca benzile de frecvenţă radio şi n-ar fi posibilă nici radiofonia internă. Instituţiile de cooperare s-au născut întotdeauna la sfîrşitul unor mari conflagraţii. Ca să încolţească, ideea solidarităţii a cerut preţuri dureroase. Creşterea raţionalităţii în lume va determina ca instituţiile de cooperare să înflorească prin propriul lor resort, evitîndu-se lovirea de dificultăţile pe care absenţa lor le-ar genera. Cooperarea internaţională în domeniul rezolvării conflictelor s-a pus după fiecare război. După războiul de treizeci de ani s-a creat dreptul internaţional modern, după războaiele napoleoniene a început o eră a congreselor. In secolul nostru, eforturile au fost luate de la capăt de cel puţin două ori. La alte specii, dobândirea reflexelor condiţionate e mult mai rapidă. Şoarecii nu trebuie să se ardă de două ori pentru a evita o plită fierbinte. Cooperarea anului 2000 va fi nu numai concluzia unui cod impecabil, dar mai ales fructul unei mentalităţi ce îşi va însuşi valorile proprii ale acestei stări. Se vorbeşte mult astăzi de „omul planetar“, pentru a se sublinia creşterea subită a dimensiunilor conştiinţei umane. Pentru a se comporta corect pe planetă, omul trebuie să practice virtuţile cooperării în toate verigile sociale pînă la ea. Este greu să-l vedem tiran în familie şi zbir faţă de semeni şi în acelaşi timp pregătit să ia pe umeri răspunderile universului. Convertirea vechilor utopii de cooperare universală în realitate trece prin desfiinţarea tuturor mecanismelor de dominaţie şi exploatare între oameni, ca şi prin educarea nedescurajată a politeţii şi respectului între cei chemaţi să coopereze sau sâ piară. Mircea Maliţa Personal adresez o mulţumire sinceră oamenilor bravi de la Simu pentru acest cîntec superb de boite à musique... Din nou (Urmare din pag. la me nu se satisface niciodată, tot ce intră în el îl potoleşte o clipă dar nu se transformă în substanţă vie. Pe el ideea nu-l linişteşte cu partea ei substanţială, ci numai îl excită cu partea ei de inedit Şi, mai curînd sau mai tîrziu, îl necrozează. Cum adică, pentru dumneata noul... ’ — Nu noul, stimabile, ci apetenţa aceasta dereglată Noul, dacă vrei să ştii, se găseşte oriunde, în orice. Dar sînt oameni a căror puţinătate hămesită, aplicată cu predilecţie spre ce nu s-a mai văzut şi nu s-a mai auzit, spre „noul" aparent, izbuteşte acest trist rezultat că pe orice pun mina ca nou, se învecheşte chiar atunci, fără să mai treacă prin zăcămintele profunde, ci numai prin sistemul Ioc informaţional. Or, noi nu discutăm aicea ca să informăm, nu-i aşa ? Pentru asta sunt alte pagini. — Totuşi, epoca noastră prin excelenţă nouă.. — Trebuie văzut tocmai unde este ea nouă în substanţă. Ceea ce ne propunem din nou să facem. Din nou ,i din nou...