Contemporanul, iulie-decembrie 1968 (Anul 22, nr. 27-52)

1968-11-22 / nr. 47

Studiul biologiei in şcoala generală şi în liceu • LA RUBRICA O­pinii a Gazetei Învăţă­­mtntului din 15 nov. 1968 este inserat un in­teresant articol privind studiul biologiei in şcoala generală şi in li­ceu, semnat de cunos­cutul om de ştiinţă clu­jean, acad. Eugen Pora. După ce se ocupă de problematica generală a obiectului (ce este bio­logia ? care este pozi­ţia biologiei în ansam­blul cunoştinţelor ac­tuale ?, ce cuantum de probleme deţine biolo­gia în viaţa noastră de toate zilele ?, ce raport există între biologie şi celelalte ştiinţe ale na­turii ? etc.), autorul în­treprinde o competentă incursiune în modul cum este concepută — şi cum se realizează practic! — predarea disciplinei în şcoală. Şi ajunge la concluzia că ceea ce se predă este necesar dar nu sufi­cient. Pentru că : „Bio­logia studiată în şco­lile generale şi în licee nu răspunde nevoilor omului actual, care în multe profesiuni nu se va mai întîlni nicioda­tă cu problemele ei. A­cest om nu va înţele­ge clar de ce viaţa este parte integrantă a ma­teriei universale, de ce omul gîndeşte sau de ce se îmbolnăveşte ; el nu va înţelege nici fe­lul de a fi al vecinu­lui său de lucru, sau devierile comportamen­tale ale unora din to­varăşii săi; el nu îşi dă seama de ce se în­graşă la o anumită vîrstă, de ce tineretul i-o ia înainte; el nu va şti ce anume trebuie să mănînce şi cum, ce să bea etc., etc. Dar mai grav e fap­tul că el nu va dispu­ne de suficiente ele­mente ca să înţeleagă viaţa în întreaga ei complexitate. Şi aceas­ta numai din cauza u­­nui învăţămînt care nu poate da elementele necesare pentru ca o­­mul să-şi poată expli­ca lucrurile din jurul său, fenomenele vieţii sale şi să înţeleagă pro­fund natura lor mate­rială. Acest adevăr tre­buie înţeles pe bază de justificări faptice“. N. B. 8 CENTRUL DE CERCETARE ŞI PROIECTARE DIN CADRUL ÎNTREPRINDERII DE PIESE RADIO ŞI SEMICONDUCTORI — BĂNEASA cu sediul în Bucureşti, str. Erou Iancu Nicolaie nr. 32, sect. II ANUNŢĂ SCOATEREA LA CONCURS A URMĂTOARE­LOR POSTURI 1. — Secţia cercetare — proiectare semicon­ductoare : — 1 post şef secţie cercetare ştiinţifică — 2 posturi şef laborator cercetare ştiinţifică — 1 posturi cercetător ştiinţific principal — 5 posturi cercetător ştiinţific — 3 posturi cercetător stagiar 2. — Secţia cercetare — proiectare microelec­tronică­­ — 1 post şef secţie cercetare ştiinţifică — 1 post şef laborator cercetare ştiinţifică — 2 posturi cercetător ştiinţific principal — 3 posturi cercetător ştiinţific — 3 posturi cercetător stagiar 3. — Secţia cercetare — proiectare compo­nente electronice pasive : — 1 post şef secţie cercetare ştiinţifică — 3 posturi şef laborator cercetare ştiinţifică — 5 posturi cercetător ştiinţific principal — 5 posturi cercetător ştiinţific — 5 posturi cercetător stagiar 4. — Secţia cercetare — proiectare utilaje teh­nologice specifice: — 1 post şef secţie cercetare ştiinţifică — 2 posturi şef laborator cercetare ştiinţifică — 2 posturi cercetător ştiinţific principal — 2 posturi cercetător ştiinţific — 3 posturi cercetător stagiar 5. — Secţia cercetare — proiectare procedee de măsură, aplicaţii şi siguranţă în funcţionare : — 1 post şef secţie cercetare ştiinţifică — 2 posturi şef laborator cercetare ştiinţifică — 2 posturi cercetător ştiinţific principal — 3 posturi cercetător ştiinţific — 3 posturi cercetător stagiar 6. — Secţia cercetare — proiectare pentru per­fecţionarea proceselor tehnologice, indici teh­­nico-economici şi documentare : — 1 post şef secţie cercetare ştiinţifică — 1 post şef laborator cercetare ştiinţifică — 1 post cercetător ştiinţific principal — 2 posturi cercetător ştiinţific­­— 2 posturi cercetător stagiar. Concursul va avea loc în ziua de 23 decem­brie 1968, la sediul întreprinderii, în condițiile prevăzute de Regulamentul privind recrutarea cadrelor de cercetare ştiințifică, avizat de C.S.O.S. cu nr. 12156/12 decembrie 1958 și pu­blicat în Buletinul Oficial partea III nr. 4/8, ia­nuarie 1968. Cererile de înscriere se depun la sediul între­prinderii, pînă la data de 7 decembrie 1968,­ însoţite de următoarele acte : — copie legalizată după diploma de examen de stat sau diplome echivalente în specialitatea respectivă ale unor instituţii de învăţămînt su­perior din ţară precum şi diplome din străină­tate echivalate de Ministerul Invăţămîntului ; — copie după diploma de doctor în ştiinţe sau candidat în ştiinţe (în cazul cînd candidatul are acest titlu) ; — memoriul de activitate, împreună cu o listă de lucrări; — cîte un exemplar din cele mai importante lucrări ale candidatului sau extrasele lor ; — copie de pe cartea de muncă, de la pagina 14 şi următoarele, legalizată de instituţia unde lucrează ; — copie după certificatul de naştere ; — autobiografie. Pentru funcţiile de cercetător ştiinţific şi cer­cetător stagiar concursul va consta din :­­ — verificarea titlurilor şi lucrărilor — proba scrisă — proba orală — proba practică (unde este cazul) — verificarea cunoaşterii unei limbi străine. Informaţii suplimentare la tel. nr. 33.38.30/119. 1918-1968 Cultura şi unitatea de stat a naţiunii române I IMBA şi istoria au fost principale căi de manifestare a conştiinţei naţionale a poporului român, iar aşezămintele sale de cultură au constituit mijloace de luptă şi de activitate creatoare, de răspîndire a ideilor în mase largi. Via­ţa spirituală şi activitatea desfăşurată în jurul instituţiilor culturale au creat un climat favorabil dezvoltării conştiin­ţei de sine a întregului popor, pregă­tind calea unităţii politice. începutul l-a făcut scrierea în gra­iul ţării, care şi-a găsit prim loc de afirmare în Maramureş, în tot decursul secolului al XVII-lea se desfăşoară o puternică acţiune de afirmare a limbii române. Cărturarii secolului al XVII- lea consideră limba română grai format, continuatoare a limbii latine. Ideea unităţii limbii prin latinitate, prin însăşi structura sa, a fost de­monstrată cu mijloace moderne — nu lipsite de exagerări, dar pornite din intenţii nobile — în opera iluminişti­lor Şcolii ardelene, reprezentată prin S. Micu, Gh. Şincai, P. Maior, Ion Bu­­dai-Deleanu. Elementa linguae daco-ro­­manae sive valachicae, publicată la Vie­­na în 1780 de către Micu şi Şincai, in­troducerea alfabetului latin, alcătui­rea celui dinţii dicţionar etimologic al limbii române, Lexiconul de la Buda (1825), sunt paşi fermi spre unificarea limbii şi culturii româneşti. Procesul de unificare a literaturii culte se îmbină cu cel de laicizare, avînd la bază izvorul permanent din care s-a inspirat începînd din seco­lul al XVIII-lea. Dezvoltarea noilor forţe productive în ţările româneşti se intensifică o­­dată cu trecerea în secolul XIX. învio­rarea şi lărgirea vieţii economice im­pulsionează activitatea în toate dome­niile vieţii sociale şi culturale. Se con­turează noile clase sociale ale epocii mo­derne, burghezia şi proletariatul, se schimbă structura ţărănimii. Prin instituţiile noi şi căile largi de dezvoltare a societăţii, epoca modernă favorizează procesul de unificare a limbii şi culturii naţionale. începînd din deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea, acest proces are un aspect dublu : cel obiectiv, datorat contactului viu dintre locuitorii celor trei ţări ro­mâneşti în relaţiile lor economice, la care se adaugă mişcările de populaţie, mai ales ale celei pastorale , cel subiec­tiv, reprezentat prin generaţii de inte­lectuali care se simţeau chemaţi să con­tribuie la unificarea limbii şi culturii şi, prin aceasta, la unificarea naţio­nală şi politică. Dacă primele reviste literare — Curierul Românesc (1829), Albina Ro­mânească (1829), Foaia pentru minte... (1838) — aveau un conţinut local, Da­cia literară (1840) şi Propăşirea (1844), publicate de M. Kogălniceanu, şi Româ­nia literară (1855) a lui Alecsandri au lărgit orizontul preocupărilor literare. Simbolicului nume al Daciei literare i s-a adăugat programul care stabilea să de­vină un repertoriu general al litera­turii româneşti. Flacăra conştiinţei naţionale, care manifesta­­simţămintele poporului şi ten­dinţele sale spre libertatea socială şi na­ţională e reaprinsă, în 1848, de Răsunetul poetului transilvănean Andrei Mureşa­­nu. Tot acum cunosc o largă răspîndire în foile transilvănene, muntene şi moldove­ne poeziile Deşteptarea României şi Hora Ardealului, aceasta din urmă fiind em­brionul simbolicei Hora Unirii, care a adus în cultura românească refrenul neîntrerupt al cîntecului naţional ro­mânesc pînă la desăvîrşirea politică din 1918. Pe aceleaşi coarde, la alte registre şi dimensiuni au continuat scriitori ca Alecu Russo, Dimitrie Bolintineanu, Ni­­colae Bălcescu, Grigore Alexandrescu, C. Negruzzi, George Bariţiu ş. a., prin ei creîndu-şi drum vigurosul curent naţional-popular ca expresie a ideolo­giei progresiste plămădită din literatura cronicărească şi iluministă, bazată pe istoria patriei, pe folclor, legată de aspiraţiile şi năzuinţele cele mai a­­dînci ale poporului. La rîndul ei, li­teratura din epoca revoluţiei şi a Uni­rii de la 1859 a pregătit calea genera­ţiilor de scriitori grupaţi­­pe de o par­te în jurul Convorbirilor Literare (1887) şi al Vieţii Româneşti (1906), iar pe de altă parte pe cei din jurul Tribunei (1884) şi al Luceafărului (1902) de la Sibiu. Acum se impune opera strălu­cită a unor scriitori ca Mihail Emi­­nescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Titu Maiorescu, M. Sadoveanu, George Coşbuc, Ion Slavici, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Ion Agîrbiceanu ş. a. Colaborarea acestora pe toate planu­rile, venirea scriitorilor transilvăneni ca I. Slavici, G. Coşbuc, L. Rebreanu în Bucureşti, marchează un punct cul­minant al desăvîrşirii procesului de unificare a culturii româneşti moder­ne. Fuziunea deplină între viaţa lite­rară şi culturală din toate provinciile româneşti se produce odată cu impu­nerea lui Ion Slavici, George Coşbuc, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Ion Agîrbiceanu, ca scriitori clasici în li­teratura română. Nota caracteristică pe care aceştia o aduc este militantismul în literatură pentru realizarea idealu­lui politic. Cu aceeaşi pasiune se afirmă poe­tul Emil Isac, colaborator la revistele Viaţa nouă. Noua revistă română, România muncitoare, aducînd un su­flu democratic radical în poezia româ­nească. In volumul său de poezii Ar­­dealule, Ardealule bătrîn (1916), el a­­rată suferinţele oamenilor simpli şi întrevede unirea românilor într-o singu­ră ţară, în care să domnească dreptatea. Cu o forţă de expresie impresio­nantă se integrează în acelaşi curent prozatorul Liviu Rebreanu prin nuve­lele şi scrierile sale la începutul se­colului, pregătind cele două epopei ţă­răneşti — Ion şi Răscoala — pe care le va publica mai tîrziu. Procesul is­toric de osmoză a românilor e surprins de Liviu Rebreanu în romanul său psi­hologic Pădurea spînzuraţilor, scris în momentele dramatice ale frămîntărilor de conştiinţă ale românilor aflaţi sub armele habsurgice cînd se apropia mo­mentul împlinirii idealului politic. In istoriografie, cele dintîi preocupări scrise pentru romanitatea și unitatea poporului român se manifestă în o­­pera umanistului de origine română Ni­­colae Olahus din sec. XVI, apoi în cea a cronicarilor moldoveni din seco­lul al XVII-lea — Grigore Ureche, Mi­ron Costin, Ion Neculce —, iar în secolul următor în scrierile cărtura­rului muntean Constantin Cantacuzino. Pe un plan mai vast şi mai erudit, a­­celeaşi idei sunt susţinute de savan­tul de talie europeană Dimitrie Can­­temir în secolul al XVIII-lea şi de contemporanul său din Ţara Româ­nească, Radu Popescu, care deschid zorii istoriografiei moderne. începutul secolului al XIX-lea marchează apari­ţia istoriografiei moderne prin scrie­rile istorice şi filologice ale repre­zentanţilor Şcolii ardelene : Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu. Opera acestora e străbătută de trei idei fundamentale : originea română a limbii şi poporului român, continuitatea neîntreruptă a vieţii sale în spaţiul carpato-danubian şi consemnarea raporturilor dintre populaţia autohtonă şi migratori în secolele III—XIII. Ideea unităţii po­porului român e exprimată acum prin proiectarea istoriei pe fundalul trecu­tului, în scopul afirmării drepturilor is­torice, a vechimii şi permanenţei ro­mânilor. Prin aceasta, reprezentanţii Şcolii ardelene au creat baza istorico-ju­­ridică a principiilor ideologiei naţionale româneşti pe care le va amplifica apoi Istoriografia în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Anul 1848 aduce pe firmamentul is­toriografiei româneşti idei care îşi în­dreaptă ascuţişul împotriva servituţi­lor feudale şi împotriva apăsării na­ţionale. Prin operele unor istorici ca M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, Al. Pa­­piu Ilarian, S. Bărnuţiu, G. Bariţiu, A. T. Laurian ş. a., care se bazau pe scrierile cronicarilor şi ale Şcolii ar­delene, istoriografia pune în centrul preocupărilor problemele sociale şi na­ţionale ale timpului, aducînd astfel is­toria în actualitate şi transformînd-o într-o armă de luptă prin perspective­le pe care le deschidea societăţii ro­mâneşti în evoluţia sa. Arhiva Româ­nească (1840—1841) a lui M. Kogălni­ceanu, Magazin istoric pentru Dacia (1845—1847) întemeiat de N. Bălcescu şi A. T. Laurian ca şi Tezaur de Mo­numente istorice pentru România (1862), apărut sub conducerea lui Al. Papiu Ilarian, reprezintă simbolul unirii for­ţelor intelectuale româneşti, însufleţiţi de ideile de dreptate, frăţie, libertate, uni­tate, patrie, Dacoromânie, sintetizate apoi în noţiunea de Românie, cărturarii români preconizau în Magazinul istoric pentru­ Dacia „o bună istorie naţională“, care să fie „îndestul răspîndită“, după cuvintele lui N. Bălcescu. In acest scop Magazinul invită ,.pe toţi patrioţii ro­mâni din deosebitele părţi ale Daciei, din România, Moldova, Transilvania... să binevoiască a contribui la această lu­crare naţională“. In viziunea sa profetică privind dez­voltarea societăţii româneşti, N. Băl­cescu preconiza ..o revoluţie socială“ şi apoi revoluţiile „unităţii“ şi „inde­pendenţei naţionale“, pe care le exprimă apoi în clasica sa lucrare Istoria ro­mânilor sub Mihai Vodă Viteazul, în formula sintetică şi directă de „uni­rea tuturor românilor intr-un stat po­litic“. Prin consemnarea documentelor medievale care se refereau la blacci, vlachi, valachi, revista Astrei sibiene. Transilvania, urmărea din 1868 aceleaşi ţeluri, după cum, din 1874, monumen­tala colecţie a lui Eudoxiu Hurmuzachi — Documente privitoare la istoria ro­mânilor — inaugura punerea temeliei istoriei naţionale sub raportul izvoa­relor. Cel care reuşeşte să realizeze pen­tru prima oară visul lui Bălcescu şi Kogălniceanu a fost A. D. Xenopol, în 1888, prin publicarea la Iaşi a pri­mei opere naţionale de sinteză sub titlul Istoria românilor din Dacia Tra­­iană în 13 volume. Xenopol tratează într-un ansamblu unitar istoria socie­tăţii şi instituţiilor româneşti de pe cuprinsul spaţiului carpato-dunărean şi desprinde, din această operă, timpul de cînd a început ideea unităţii să ac­ţioneze ca forţă principală a istoriei moderne. Continuatorul cel mai de seamă al lui Xenopol pe un plan însă mult mai vast este Nicolae Iorga. El editează în 1905 prima sa sinteză — Geschichte des ru­mänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen — în care înfăţişează, în liniile sale generale, evoluţia socie­tăţii româneşti întregi. Punctul de ple­care a ideii unităţii poporului român este pentru N. Iorga romanitatea o­­rientală, sau mai sintetic Romania, pe care o considera ca o creaţie a „oa­menilor pămîntului“. In jurul Carpaţi­­lor şi în cîmpia Dunării, Iorga găsea „romanii“. Ţara Românească, Moldova, Transilvania, fiind locuite de acelaşi neam, cu aceeaşi viaţă econo­mică şi spirituală, destinul acestora fiind de a se contopi intr-o singură formaţiune statală, aşa cum o cereau geografia, arheologia, limba şi etno­grafia, dezvoltarea culturală şi ideo­logia naţională. Concepţia sa asupra u­­nităţii poporului este expusă în lu­crarea : Dezvoltarea unităţii politice a românilor (1915), subliniind cele trei laturi ale înfăptuirii unirii: „calea cul­turală, calea economică şi calea poli­­tică-socială", generaţiei tinere revenin­­du-i misiunea „împlinirii formei poli­tice de viaţă unitară a poporului ro­mân“. In arta cultă, ideea luptei pentru eliberarea naţională e viu exprimată în opera pictorilor din generaţia de la 1848, 1859, 1877-78, cînd se impun numele artiştilor transilvăneni şi bănăţeni C. Lecca, Mişu Popp, Carol Popp Szat­­mary, Nicolae Popescu, apoi cei din Ţara Românească : Barbu Iscovescu, Carol Rosenthal, Nicolae Grigorescu. Aducînd suflul nou al realismului prin zugrăvirea vieţii sociale, aceştia cultivă teme cu subiecte din istoria poporului ca: unirea celor trei ţări româneşti sub Mihai Viteazul, unirea din 1859, scene din războiul de independenţă a României din 1877—1878, apoi figuri de seamă din trecut: Mihai Viteazul, Avram Ian­cu, Alexandru Ion Cuza ş. a. Opera lor îndeplineşte astfel o funcţie educativ­­patriotică, militînd pentru unirea Princi­patelor Române din 1859 şi sugerînd tot­odată ideea unităţii politice a statu­lui, în procesul său continuu spre de­­săvîrşire. Frămîntările sociale şi naţionale ale românilor au fost privite cu simpatie de oameni de cultură maghiari printre care Ady Endre, Bartók Béla, Kodály Zoltán, Móricz Zsigmond, Benedek Elek, luptă­torul democrat german St. Ludwig Roth. Aceştia şi mulţi alţii, prin scrisul şi ac­tivitatea lor, au preţuit cultura şi ten­dinţele spre libertate socială şi naţională ale poporului român. In procesul evoluţiei naţiunii şi sta­tului român modern pînă la unitatea sa politică din decembrie 1918, aşeză­mintele culturale au jucat un rol de seamă. Tradiţia Societăţii filozofeşti a neamului românesc în mare Principa­tul Ardealului, înfiinţată la Sibiu în 1795 de acelaşi grup de cărturari şi patrioţi care puseseră temelia noului curent de gîndire şi luptă prin Supplex libellus valachorum, a deschis calea u­­nui şir întreg de încercări şi acţiuni menite a organiza o activitate naţio­­nal-culturală în sens modern. Princi­palele centre urbane din Ţara Româ­nească, Moldova şi Transilvania s-au împînzit treptat de societăţi literar-cul­­turale înfiinţate de elevi, studenţi, profe­sori şi cărturari. In 1845 la Bucureşti ia fiinţă Asociaţia literară a României în scopul alcătuirii unui „dicţionar“ şi a u­­nei „gramatici române“. Mai mult succes a avut Asociaţia transilvană pentru lite­ratura română şi cultura poporului ro­mân, Astra, întemeiată în 1861, care a devenit cea mai de seamă instituţie naţional-culturală din Transilvania pînă în 1918. Ia fiinţă şi Asociaţia pentru cultura poporului român din Ma­ramureş (1862) în scopul creşterii în­­văţămîntului, apoi în 1882 Asociaţia na­ţională arădană pentru cultura şi con­servarea poporului român cu sediul la Arad, avind un rol mai mare prin preocupările pentru unificarea ortogra­fiei române şi contactele iniţiate în acest sens cu Astra de la Sibiu, cu asociaţii literare din alte părţi ale im­periului habsburgic locuite de români. La Bucureşti, iniţiativa din 1845 a cărturarilor, în frunte cu N. Bălcescu, se conturează, în 1866, în Societatea li­terară care cuprinde în sinul ei repre­zentanţi din toate provinciile şi avea ca misiune de a da naţiunii române „cele două mari coloane ale templului său lite­rar, gramatica şi­­glosarul limbii“. Din 1879 devine Academia Română şi, în ace­laşi timp ,organul care polariza în jurul său întreaga activitate ştiinţifică şi li­terară. Desfăşurînd o largă activi­tate mai ales pe terenul limbii şi literaturii naţionale. Academia va pu­blica opere de prestigiu menite să în­făţişeze viaţa spirituală a întregului po­por. Activitatea Academiei e secondată de Societatea Transilvania din Bucureşti pentru sprijinirea studenţilor şi elevi­lor români din Imperiul habsburgic înte-­­ meiată în 1868 de Al. Papiu Ilarian, patriotul transilvănean trecut în Prin­cipatele Române după revoluţia de la 1848. Ea avea misiunea „strîngerii le­găturilor de frăţie între junimea stu­dioasă din toate părţile României“. Prin calea deschisă de aceasta izvorăşte în 1891 la Bucureşti Liga pentru unita­tea culturală a tuturor românilor sus­ţinută de intelectuali şi studenţi mun­teni, moldoveni şi transilvăneni. In jurul acestor aşezăminte au gra­vitat decenii de-a rîndul numeroase so­cietăţi literare mărunte, ele constituind puncte de atracţie pentru intelectuali şi tineretul şcolar, pentru masele apăsate. Activitatea lor a însemnat un vast şi fer­til teren de luptă pentru cultură şi pro­­­­gres, o veritabilă şcoală naţională şi so­cială a întregului popor, pentru realiza­rea idealului politic. Aşezămintele cultu­rale româneşti au dus o luptă organi­zată pentru emanciparea culturii na­ţionale ţinută secole de-a rîndul în inferioritate de către clasele exploa­tatoare. Principalii reprezentanţi ai gîndirii socialiste, în frunte cu C. Dobrogeanu- Gherea, Cristian Racovski şi alţii au ex­primat cu căldură, în lucrările lor isto­rice, literare sau filozofice, poziţia clasei muncitoare pentru înfăptuirea unităţii de stat a poporului român. In condiţiile istorice date, cultura a constituit terenul de luptă naţional-po­­litică a poporului român, în pofi­da deosebirilor sociale, confesiona­le sau politice. Edificiul unic al culturi româneşti, a lupat pentru limbă şi istorie, pentru individualitate poli­tică, a strîns într-un singur şuvoi e­­nergiile întregului popor român în scopul dobîndirii idealului unităţii po­litice. Aşa după cum biruinţa limbii autoh­tonilor constituie dovada cea mai con­vingătoare a continuităţii daco-romane în mileniul I al erei noastre, tot aşa, generalizarea culturii româneşti moder­ne în cea de a doua jumătate a secolu­lui al XIX-lea a marcat desăvîrşirea na­ţiunii române, capabilă de a se constitui într-un stat politic unitar. România. Miron Constantinescu Vasile Curticupeanu Colecţii şi colecţionari.» (Urmare din pag. l­ a) mai departe finalul suprem, moşteni­torii.» In sălile de la etajul Muzeului Si­mu, unde neonul creează totuşi re­tinei un univers de o luminozitate brutal-artificială, — mai ales pentru spectacolul epocii de acum 30—40 de ani, expoziţia recentă a colecţiei dr. Siligeanu te surprinde prin cîte­­va exemplare rare, neştiute pînă azi decit de foarte puţini. Un ra­risim Peisaj normand de Vlaminck, cu obişnuita sa lumină stranie ce izbuc­neşte într-o atmosferă tulburătoare, o forţă asemănătoare cu a ţipetelor dis­perate de alămuri dintr-o orchestră. Bri­nuri de o strălucire cu adevărat flamandă răspund cu gravitatea ele­giacă a coardelor de violoncele. In aceeași sală, un Dufy — grafism în­săilat spiritual peste spectacolul ro­­șurilor sau al albastrului de cobalt; un André T­hote, riguros, cerebral, lu­cid în construcţiile sale ştiinţific cu­bist. Apoi Pascin, Utrillo, Suzanne Valadon. Desenuri semnate Francois Millet, Puvis de Chavannes Mai încolo un portret de femeie campiglian sem­nat de data asta chiar de Campigli Dintre români, o admirabilă pînză cu Flori de cîmp de Luchian, un număr de 30 de lucrări de Pal­lady, între care cîteva din cele mai fericite. Un Pont Neuf şi un Nud în care găseşti expli­cată admirabil atmosfera griurilor sub­tile şi mate, susţinute de un desen in­cisiv şi fără ezitări. Ai bucuria de a gusta calmul unei intimităţi sufleteşti de o nobilă discreţie. Intre cele 13 pînze de Petraşcu tronează un Auto­portret de cea mai remarcabilă ţinută. O construcţie arhitectonică demnă de şcoala lui Greco. O sinteză aproape sculpturală a portretului, simplă, de o tulburătoare expresivitate. Culoarea este aşternută cu strălucire de smalţ de pe o paletă pe care totul este dozat de posibilităţile maxime ale unui cro­matism aparent redus. Un meşteşug de maturitate splendidă, o echilibrare perfectă, dincolo de excesivitatea ela­nurilor dezlănţuite altădată în voia lor. Tonitza, Ressu, Iorgulescu-Ior, etc. Colecţia se pare că a fost mult mai completă. Iniţiativa conducerii Muzeului Simu mi se pare din cele mai demne de a­­tenţie. Un soi de romantism îndeamnă gratuit o mînă de oameni entuziaşti şi pricepuţi să scormonească printre ves­tigiile sensibilităţii epocii trecute şi să le pună în valoare. Este încercarea generoasă de a mai emoţiona retina omului de azi, de multe ori inertă la apelurile cromatice cu care bătrînii picturii au cucerit glorii ce sînt totuşi greu die dărîmat. I COOPERAREA S­Ă PRESUPUNEM că astronomii ar anunţa apariţia în cosmos a unui nor negru, de proporţii gigantice care s-ar îndrepta spre mica noastră pla­netă, ameninţind cu distrugerea vieţii de pe pămînt. Este evident că s-ar da alarma şi toate resursele ştiinţi­fice şi tehnice ar fi mobilizate în­tr-o acţiune comună, pentru îndepăr­tarea primejdiei. Subiectul romanu­lui scris de astronomul contemporan Hoyle are chiar acest subiect Efor­turile omenirii ar fi înmănunchiate într-un act de cooperare. Să presupunem acum că semnele disparate, înregistrate fie sub for­ma de obiecte zburătoare, fie sub a­­ceea de pulsări regulate în aparatele de recepţie ar substanţia la un mo­ment dat existenţa unei specii noi extraplanetare, cu care contactul ar deveni iminent mare din nou clar că o nouă campanie mondială ar fi de­clanşată pentru a preîntîmpina o în­­tîlnire defavorabilă. Intenţiile şi ca­pacitatea noilor fiinţe ar trebui cla­rificate şi omenirea nu şi-ar recîş­­tiga încrederea şi dragostea de viaţă decît după ce ar exclude ipoteza că „micii oameni verzi“ ar fi antropo­fagi sau că ar fi animaţi de o mare sete de exploatare sau dominaţie a planetei noastre. Dacă în aceste cazuri limită coo­perarea apare drept o minimă cerinţă ce se impune bunului simţ, este de mi­rare cum fenomene care afectează în prezent întreaga omenire nu au fost în măsură să determine solidaritatea universală. Nu mai puţin terifianţi decît norul sau speciile interplane­tare sunt viruşii şi microbii, al căror război cu omul este permanent. Cu toate victoriile sale parţiale, există domenii unde omul este înfrânt. Cancerul este o redută necîştigată şi tot aşa sînt gripele. Viruşii şi mi­crobii se regrupează, cîştigă imuni­tăţi. Obişnuit cu moartea, omul n-a dat semnalul unei intense şi univer­sale cooperări în faţa acestor duş­mani nespectaculari. Foamea pîndeşte pe oamenii din toate continentele cu mai m­ultă perfidie şi subversiune de­cît fiinţele din Marte. Spectrul isto­virii resurselor minerale, eroziunea lentă a mediului natural fără mă­suri de adaptare la­­ cel nou, nevoia de energie, necesitatea de a stăpîni creaţiile artificiale ce pot duce la distrugerea totală a vieţii planetare (prin descifrarea structurii nucleu­lui şi a celulei) sînt tot atîtea teme, ale căror universalitate şi gravitate au scăpat numai din cauza modului gra­dat şi tacit cu care şi-au făcut joc printre noi. Cooperarea devine imperativă ca măsură de salvgardare împotriva u­­nor flagele de acţiune mondială. Dar ea nu ar putea fi eficace dacă nu ar fi pregătită printr-un proces evo­lutiv care o distinge ca idee prin­cipală în drumul spre anul 2000. Baza cooperării există şi e tangibilă. Ea constă în interconexiunea crescîndă a societăţii contemporane. Imperiile in­caşe s-au dezvoltat fără tangenţă cu Europa medievală şi cetăţile italiene au înflorit fără dialog real cu di­nastia chinezească Ming. Astăzi păs­torul de pe Anzi poate asculta muzică folclorică românească la tranzistorul său. Din punct de vedere al comuni­cării, toată omenirea e vecină. Schim­burile de mărfuri şi deci şi de idei au devenit intense. Interconexiunea unui sistem face ca orice eveniment să nu poată fi local, repercusiunile sale generalizîndu-se rapid. Premise­le materiale ale izolării au dispărut. Fericirea unuia nu mai poate fi de­finită ca nenorocirea celuilalt. Trep­tat, omenirea este forțată să coope­reze. Şi pînă acum istoria umanităţii s-a rezemat pe cooperare, ca pe acel factor ce i-a asigurat răgazurile de linişte şi progres. Dar ea a fost atît de des tulburată de conflicte, încît s-a creat impresia că situaţia natu­rală în societate ar fi cea conflic­­tuală. Două entităţi (indivizi sau ţări) se pot găsi sau în stare de coope­rare sau în stare de conflict. Meca­nismul unuia este eminamente diferit de structura celui de-al doilea. Să parcurgem cîteva legi specifice ale cooperării. Cooperarea presupune per­sonalităţi puternice ale celor ce intră în jocul ei. Cooperarea între entităţi fără consistenţă îşi pierde sensul. O teorie burgheză, cu putere de circula­ţie în sociologia relaţiilor internaţio­nale, predată în universităţile occiden­tale, susţine că cooperarea poate îna­inta numai pe măsură ce termenii re­laţiilor internaţionale cedează din dreptul de a fi ei înşişi şi din atribu­tele propriei identităţi. Fals. Coope­rarea nu este dizolvare ; ea este fruc­tuoasă numai dacă partenerii îşi păs­trează capacitatea integrală de a o practica. Cooperarea este o mare şcoa­lă a egalităţii şi respectului. Mai mult decît atît. O altă regulă a cooperării este grija faţă de partener. Ea este ne­cunoscută şi de conceput în situaţiile conflictuale unde domină obsesia dis­trugerii adversarului. Cooperarea nu cunoaşte triumf, victorie, succes unila­teral. Ea este o împletire raţională, modestă şi prudentă de interese. Re­gula sprijinirii interlocutorului o gă­sim şi în comerţ. Ar fi absurd ca un vînzător să apu­ce o idee împrumutată din arsenalul conflictual, ca aceea a desfiinţării vînzătorului: ar însemna să-şi anihileze propriul interes. Pînă în anul 2000 va fi elaborat codul coo­perării. Ca toate teoriile moderne, lim­bajul său va fi matematic; enunţurile sale vor fi precise şi demonstraţiile irefutabile. In prezent, instituţiile consacrate cooperării sunt rare şi fragile. In ma­terie atomică, există o agenţie, în do­meniul cosmosului, un comitet, în pro­blema oceanului, funcţionează o comi­sie ad-hoc. Pentru educaţie, ştiinţă şi cultură, sănătate, hrană şi alimentaţie funcţionează instituţiile specializate ale Naţiunilor Unite, cu fonduri mici şi programe restrânse. Opera lor este totuşi de mare utilitate. Meteorologia furnizează una din cele mai frumoase demonstraţii ale eficacităţii cooperării în rezolvarea unei probleme (previ­ziunea timpului) altminteri insolubile. Fără cooperare internaţională nu s-ar putea aloca benzile de frecvenţă radio şi n-ar fi posibilă nici radiofonia in­ternă. Instituţiile de cooperare s-au născut întotdeauna la sfîrşitul unor mari con­flagraţii. Ca să încolţească, ideea so­lidarităţii a cerut preţuri dureroa­se. Creşterea raţionalităţii în lume va determina ca instituţiile de cooperare să înflorească prin propriul lor re­sort, evitîndu-se lovirea de dificultă­ţile pe care absenţa lor le-ar genera. Cooperarea internaţională în domeniul rezolvării conflictelor s-a pus după fiecare război. După războiul de trei­zeci de ani s-a creat dreptul interna­ţional modern, după războaiele napo­leoniene a început o eră a congreselor. In secolul nostru, eforturile au fost luate de la capăt de cel puţin două ori. La alte specii, dobândirea reflexelor condiţionate e mult mai rapidă. Şoa­recii nu trebuie să se ardă de două ori pentru a evita o plită fierbinte. Cooperarea anului 2000 va fi nu nu­mai concluzia unui cod impecabil, dar mai ales fructul unei mentalităţi ce îşi va însuşi valorile proprii ale acestei stări. Se vorbeşte mult astăzi de „o­­mul planetar“, pentru a se sublinia creşterea subită a dimensiunilor con­ştiinţei umane. Pentru a se comporta corect pe planetă, omul trebuie să practice virtuţile cooperării în toate verigile sociale pînă la ea. Este greu să-l vedem tiran în familie şi zbir faţă de semeni şi în acelaşi timp pre­gătit să ia pe umeri răspunderile uni­versului. Convertirea vechilor utopii de cooperare universală în realitate trece prin desfiinţarea tuturor meca­nismelor de dominaţie şi exploatare între oameni, ca şi prin educarea ne­descurajată a politeţii şi respectului în­tre cei chemaţi să coopereze sau sâ piară. Mircea Maliţa Personal adresez o mulţumire sin­ceră oamenilor bravi de la Simu pen­tru acest cîntec superb de boite à mu­­sique... Din nou (Urmare din pag. l­a­ me nu se satisface niciodată, tot ce intră în el îl potoleşte o clipă dar nu se transformă în substanţă vie. Pe el ideea nu-l linişteşte cu partea ei subs­tanţială, ci numai îl excită cu partea ei de inedit Şi, mai curînd sau mai tîrziu, îl necrozează. Cum adică, pentru dumneata noul... ’ — Nu noul, stimabile, ci apetenţa aceasta dereglată Noul, dacă vrei să ştii, se găseşte oriunde, în orice. Dar sînt oameni a căror puţinătate hămesi­tă, aplicată cu predilecţie spre ce nu s-a mai văzut şi nu s-a mai auzit, spre „noul" aparent, izbuteşte acest trist rezultat că pe orice pun mina ca nou, se învecheşte chiar atunci, fără să mai treacă prin zăcămintele profunde, ci numai prin sistemul Ioc informaţional. Or, noi nu discutăm aicea ca să infor­măm, nu-i aşa ? Pentru asta sunt alte pagini. — Totuşi, epoca noastră prin excelen­ţă nouă.. — Trebuie văzut tocmai und­e este ea nouă în substanţă. Ceea ce ne pro­punem­ din nou să facem. Din nou ,i din nou...

Next