Contemporanul, ianuarie-iunie 1969 (Anul 23, nr. 1-26)

1969-02-14 / nr. 7

INDIA­ ­Calatorul care a părăsit gheţurile şi zăpezile nordului şi coboară din avion la Bombay, are impresia că intră intr-un cuptor. Desigur, el a mai suportat călduri une­ori excesive , dar aici, în plin ianuarie, este o plenitudine a radiaţiei solare, cu nopţi toride chiar pe malul mării. In Bombay imperiul britanic a ridi­cat clădiri monumentale. Palate vaste, cu coloane şi turnuri, cupole şi scări gigan­tice, pieţe spaţioase, totul vădeşte re­sursele colonialismului. „Poarta Indiei“, clădită cu ocazia vi­zitei perechii imperiale, rezervă cîteva colţuri de umbră populaţiei care se miş­că fără încetare, ziua şi pînă noaptea tîrziu, şi doarme uneori direct pe par­doseala de piatră. La Bombay populaţia este amestecată, dar tipul arian se întîlneşte deseori: păr negru cu reflexe de oţel, ochi mari şi gînditori, nas acvilin. Problema socială nu a fost încă rezol­vată în India : bolile continuă să se apra vieţi preţioase, încă din frageda copilă­rie, astfel încît enormul excedent de naş­teri este aproape înjumătăţit de boli. Astăzi populaţia Indiei depăşeşte 510 milioane de locuitori, încercarea de a regulariza numărul naşterilor a dat greş ; puterea spirituală a interzis în­trebuinţarea medicamentaţiei corespun­zătoare. Printre doctrinele religioase reprezen­tate în India, hinduismul ocupă locul întîi (circa 250 de milioane de locuitori). Musulmanii (în urma cuceririi musulma­ne, în secolul al XII-lea şi culminării influenţei musulmane, în secolele XIII— XV) sunt în număr de 94 de milioane, jainiştii de 1 milion 300 de mii, iar bud­­hiştii de circa 250 de mii. Trăsătura generală a spiritualităţii in­diene este desăvîrşita supunere la pre­scripţiile religioase. Atmosfera religioasă a Indiei explică predispoziţia la meditaţie şi la misticism. Totodată trebuie relevată toleranţa reli­gioasă : regii din trecut au îngăduit crearea unor secte nenumărate. Pentru hinduist, viaţa reprezintă o trecere spre altă reîncarnare, categoria ei depinzînd de comportamentul fiecă­ruia, cu un sfîrşit posibil pe malul Gan­gelui, la Benares. Reîncarnarea se face în obiecte inanimate, insecte, animale şi fiinţe umane din diferite clase. Brah­manismul prevede eliberarea totală de apăsare a vieţii terestre, prin puterea spirituală. Problema suprimării durerii l-a pre­ocupat din primul moment pe Buddha ; ea constituie esenţialul doctrinei bud­­dhiste, astfel încît fiinţa umană elibe­rată să poată păşi în Nirvana. Ţinînd seama de acest climat, înţele­gem de ce majoritatea populaţiei poate trăi în condiţii de subnutriţie, mulţu­­mindu-se cu un culcuş găsit la intim­­­plare, clima permiţînd aceasta (în afara epocii ploilor, care durează trei luni). Faţă de aceste consideraţii, „mizeria“ populaţiei, despre care vorbesc călăto­rii grăbiţi, pare voită. AM asistat în mai multe temple ale lui Shiva la oficierea cultului, cînd populaţia de toate vîrstele, femei şi băr­baţi, se înghesuie în faţa altarului, iar preoţii goi pînă la brîu, cu pielea unsă cu ulei de santal, picură în mîinile în­tinse ale fiecărui participant cîteva pi­cături de apă consacrată, pe care aces­ta o bea şi-şi udă faţa cu ea. Respectarea cu grijă a tuturor pre­scripţiilor religioase explică dificultă­ţile ce stau înaintea guvernanţilor, care doresc o modernizare a stărilor sociale. IN INDIA curiozitatea turistului este solicitată în tot timpul de aspectul atît de variat al străzii. In afară de imensa cantitate de popu­laţie care se perindă prin bazaruri, poţi vedea căruţe primitive cu două roţi mo­numentale, trase de boi minusculi cu coarne ascuţite, lăsate pe spate şi o co­coaşă de care se sprijină jugul. Trăsu­rile cu două roţi, la care e înhămat un cal pitic, se intercalează în şirul neîn­cetat al automobilelor, astfel încît Evul Mediu stă alături de epoca noastră. La Calcutta am văzut un cupeu cu roţi înalte şi storurile lăsate, prevăzut la spate cu o platformă pentru valet, tras de un cal alb, oprindu-se în fața unui templu particular. Din trăsură a coborît o formă feminină, care a dispărut re­pede prin poarta interzisă publicului. Templul se află în incinta palatului de marmură al unui mare comerciant, cu­­prinzînd săli imense, ancembrate de tot ce secolul trecut a putut produce mai urît în materie de statui, tablouri, oglinzi şi mobilă poleită cu aur. Al. Rosetti Sărbătoare de Devi Prasad Roy Chowdhuri, una din cele 47 de re­produceri de pictură indiană (înce­­pînd cu admirabilele fresce de la Alanta și terminînd cu lucrări de artă contemporană, printre care cîteva desene de Rabindranath Ta­gore) expuse la Casa de cultură a I.R.R.C.S. (str. Mihail Eminescu nr. 8). PERSCERPUL (V) O ZI PE CARE N-AM TRǍIT-O A­UR, după cum se 1 * spune, o mai fi în Alaska pretutindeni, şi sitele chee­­chakos-ilor (cum sunt numiţi căutătorii de aur) au cernut de zeci de ori prun­­dişul şi nisipurile fluviilor de gheaţă curgătoare, dar miracolele din poveşti nu s-au mai repetat. Mai rentabilă a ajuns vînătoarea de lupi, de vulpi albastre, de foci şi de urşi albi, pes­cuitul, munca la construcţia şoselelor ori la petrol. Pentru racolarea munci­torilor la sonde se face apel la întreg arsenalul de convingere folosit cîndva de recrutorii legiunii străine şi ai cor­purilor expediţionare plătite gras dar trimise să-şi rişte pielea fără să în­trebe prea mult pentru ce o fac... Prospectele societăţilor petroliere sunt mai ademenitoare decît pliantele tu­ristice, şi Alaska din pozele color, care le ornamentează din abundenţă pa­ginile, arată ca un veritabil Eden prin care urşii albi şi lupii nu trăiesc de­cît cu gîndul sinuciderii, iar geru­rile apocaliptice n-au alt rost decît să călească organismul adevăraţilor bărbaţi. Atletici, viguroşi, cu dinţi de carnivori bronzaţi, aceştia pozează înălţînd către obiectivele fotografice somoni graşi şi vulpi argintii, făcînd ski nautic, mînuind lansete, sau zgî­­riind crestele munţilor cu colţarii bo­cancilor de alpinişti. Demonstraţia lor atestă o Alaskă frenetică, exuberantă, ameţită de aro­ma punch-ului fierbinte, scăldată în spasmele firmelor de neon şi îmblîn­­zită la gura căminelor în care trosnesc trunchiuri de cedri seculari. Incontes­tabil, două trei luni pe an, în două­­trei localităţi turistice, există şi acest paradis alb. Dar cel mai constant el poate fi descoperit în laboratoarele fotografilor care ilustrează pliantele publicitare. Căci în faţa frigului veş­nic, însăşi marea civilizaţie bate în retragere. Nevolnicia omului caută locuri mai blînde sub soare, iar cei fixaţi aici de mai mult timp nu se pot debarasa vreodată de nostalgia verde­lul şi a nisipului fierbinte. Privesc grupurile de pasageri ai sudului pe care avioanele i-au depus pentru cîteva ceasuri în clădirea de sticlă de pe aeroportul tăiat în gheaţă, chipurile smeade, ochii căscaţi către imensitatea albă, şi le simt inimile zgribulite de un frig interior şi sufle­tele chinuite de întrebări. Dacă n-ar mai putea părăsi niciodată acest pă­­mînt vitreg, în care nici eroii lui Jack London n-au putut întotdeauna re­zista ? Şi deodată îi văd întorcîndu-se şi privind lung ceva, o imagine care i-a făcut pe toţi să tacă, bărbaţilor lipindu-le pe chipuri un surîs sceptic, iar femeilor mărunte, strînse în man­touri de paradă, o umbră de teamă, de pizmă şi de admiraţie înveninată. O pereche tînără, ivită nu se ştie de unde, traversează sala octogonală a aero­portului cu paşi maiestuoşi, cu o dis­tincţie plină de superioritate. Un băr­bat şi o femeie desprinşi parcă din neverosimilele pliante turistice, îm­brăcaţi în scurte din piele de lup, cu capişoane de eschimoşi croite din spinări de vulpi albastre, cu pantaloni îmblăniţi şi mocasini guleraţi, două chipuri cu feţe de bronz degajînd o dogoare interioară pe care numai cel ce se luptă cu frigul şi înălţimile o pot cîştiga. Au sfaturi atletice şi mers de suverani. O siguranţă vecină cu tentaţia sfidării le dă un aer de dem­nitate complice, iar sincronismul miş­cărilor lor trădează existenţa înde­lungată în cuplu, în mijlocul singu­rătăţii. Dispar așa cum au apărut, lă­­sînd în urma lor o rumoare punctată doar de semne de întrebare... Da, un­deva trebuie să existe și o Alaskă frenetică... — Do you speak English ? Deut­sch ? Frangais ? Ruskii ? — Je parié francais. — Excelent, domnule. Vă observ de cîteva minute. Aș fi fericit să vă vin în ajutor. Omul care-mi vorbeşte este un tî­­năr îmbrăcat cuviincios, cu hainele cam tocite dar curate, proaspăt căl­cate, cu pantofii smochiniţi dar bine cremuiţi, cu o servietă înmuiată de prea mult purtat pe care o ţine cu­minte la subţioară. Are o faţă prelun­gă, slabă, de o paloare căreia, dacă tînărul ar fi purtat semnele bogăţiei, i s-ar fi putut spune, aristocratică. Privirea însă îi trădează identitatea. Este prea cucernică, prea smerită, prea încărcată de o blîndeţe îndelung studiată pentru ca servieta aceea po­nosită să nu conţină ceva subversiv. — Şi cu ce mi-aţi putea fi de folos ? — V-am văzut pe gînduri. — Da, uneori mai şi gîndim, ce să facem !... — Veniţi din Europa ? — Exact. — Tranzit? Fac doar un gest, arătîndu-i fişa galbenă de îmbarcare, caracteristică unei escale de scurtă durată. — Mergeţi pe continent ? Vreau să spun, în State ? — Nu domnule, merg la Tokio. — Un drum minunat, dar foarte lung. Deci, aveţi timp destul. Vreţi să citiţi ceva ? Şi cu mişcări febrile scoate din ser­vietă o broşură: „Adevărul a fost răstignit, dar El a înviat“. O, naivă şi bigotă Americă ! Oare cum am putut uita, fie şi pentru o clipă, că mă aflu pe pămîntul tău ? Cîţi apostoli ai cinstei n-au încercat să te purifice, cîţi însetaţi de drep­tate n-au gîndit să-ţi restituie propria demnitate, dar pe cei mai înflăcăraţi i-ai răstignit ca să-i poţi purta mai uşor în servietele mizere ale Armatei Salvării ! Restitui broşura cu un surîs jenat. — Mulţumesc, domnule, nu sînt amator. — Dar e gratis ! Am, bineînţeles, şi în engleză şi în idiş, şi în germană, chiar şi în rusă. Vă rog s-o acceptaţi, aveţi de făcut un drum atît de lung, şi niciodată nu este prea tîrziu pentru mmtuire. — Pentru mine, de mult e prea tîrziu, — încerc eu să glumesc. — Nu domnule, niciodată nu este prea tîrziu ! Are un surîs atît de vinovat, atît de umil, atît de implorator, încît îi accept cărticica.­­Mai tîrziu, voi ob­serva exemplare asemănătoare prin toate coșurile de gunoi ale sălii de tranzit din aeroport). Tînărul pleacă mulțumindu-mi. îl văd apropiindu-se încet de un alt pasager. — Do you speake english ? Deut­sch ? Francais ? Ruskii ?... Vă văd pe gînduri, domnule, n-aș putea să vă ajut cu ceva ? UN AVION obez, gîfîind sub propria greutate, plonjează în capătul pistei de beton din Anchorage, în urma lui zăpada pulverizată de suflul reactoa­relor fierbe, parcă trenul de aterizaj ar descoperi sub roţile lui un uriaş vas cu apă clocotitoare. E un aparat gigantic, cu pîntecul vopsit în negru, cu alură de monstru acvatic, în locul însemnelor aviaţiei civile, o singură cifră şi un nume : „Little Weevil“ (micuţa gărgăriţă) , dedesubt, „U.S. Air Force“. Aşa cum se orientează în geometria de beton a aeroportului luînd cap aerogara de sticlă, pare gata să ne asalteze. „Gărgăriţa“ de două sute de tone alunecă cu o graţie pachidermică, apropiindu-şi amenin­ţătoare botul ascuţit de fragilitatea sticlei care ne adăposteşte, încă doi, trei metri, şi vom auzi geamurile pî­­rîind, prăbuşindu-se în ţăndări iar ca­pul monstrului aerian va pătrunde în acvariul sec al oamenilor... Cineva strigă speriat, omul cu mîntuirea creş­tinească îşi strînge servieta ponosită la piept şi rămîne cu gura căscată. Printr-o manevră de as, căpitanul­­ navei înfrînează elanul Gărgăriţei la numai trei paşi de obstacolul transpa­rent. îl vedem făcîndu-ne din carlingă semne de liniştire şi cînd, între pînte­­cul avionului şi clădirea aerogării se instalează culoarul mobil pentru trans­­bordarea pasagerilor, înţelegem că numai apropiindu-şi astfel aparatul, putea stabili legătura directă cu nive­lul sălii de aşteptare în care pilotul avea să-şi trimită încărcătura. „Micuţa Gărgăriţă“ are patru­zeci şi opt de ferestre la babord şi alte patruzeci şi opt la tribord. Este avio­nul cel mai mare pe care l-am văzut vreodată. Dacă i-ar lipsi alura sinis­tră, dată de culorile sumbre, ar fi poate şi cel mai frumos din cîte avioa­ne am văzut brăzdînd cerul. Dar şi aşa, apariţia lui rămîne un spectacol, căci toţi pasagerii în tranzit prin Anchorage s-au adunat la ferestre. Printr-un inexplicabil miracol, servi­eta ponosită a tînărului cuviincios s-a umflat doldora şi omul nostru, parcă singurul informat, s-a postat la intrarea sălii cu pereţi de sticlă. Şi imediat, traversînd culoarul mo­bil montat între uşa avionului şi aero­­gară, încep să apară pasagerii „Găr­găriţei“. Un suflu rece străbate vasta încăpere. Nu este respiraţia încărcată de ozon a Alaskăi, ci suflul jilav, se­­pulcral al morţii. Ea impune respect şi tăcere, în ciuda bucuriei exaltante care o însoţeşte, în mersul ei şchiop e ceva dintr-o sarabandă carnavales­­că, iar voioşia îi este crispată ca rîsul sardonic al fărădelegii. „Micuţa Gărgăriţă“ este plină cu militari răniţi. Bărbaţi, tineri, care şi-au lăsat pe meleaguri străine ceva din tinereţea şi din viitorul lor, un braţ, un picior, ochii sau visurile. Sunt infirmi lecuiţi prin spitalele ba­zelor americane din Extremul Orient şi pe care şansa ciuntirii îi restituie familiilor lor, în cîrje, pe tărgi. Au, ca toţi mutilaţii războaielor, pieptul plin cu decoraţii trese cîştigate pe paturile spitalelor, după operaţii difi­cile, şi care, în caz de nereuşită, le-ar fi fost acordate post-mortem. Norocul sau vitalitatea le-a mutat astfel de­coraţiile de pe perna purpurie pe piepturile în care, poate, nu toate credinţele au murit.. Şi rîd fericiţi, şi aîjii veseli, au pus din nou piciorul pe pămîntul patriei lor în numele că­reia li s-a spus că trebuie să lupte, să se lase schingiuiţi, sfîrtecaţi de obuze, înnebuniţi de iadul verde al junglei, hăituiţi de fantazinii păduri­lor virgine, urmăriţi zi şi noapte... Au dat năvală şontîc-şontîc în Drug- Store-ul de pe aeroport şi scriu cu frenezie ilustrate din Alaska celor pe care i-au lăsat acolo, departe, să con­tinue coşmarul, şi celor care îi aşteap­tă la alt capăt al drumului să se în­toarcă întregi. Şi ei rîd, şi sînt feri­ciţi, căci tot e mai bine să te întorci fără o mînă sau fără un picior decît într-o ladă dreptunghiulară plină cu substanţe conservante care să împie­dice alterarea eroului învăluit în stea­gul celor cincizeci de stele... Servieta tînărului cu cărţile de ru­găciuni îşi tot împuţinează conţinutul ghiftuind coşurile de gunoi. Băieţii sunt veseli, nu prea mai au nevoie de Dumnezeu, s-au văzut acasă şi se în­ghesuie în magazinul cu amintiri să cumpere daruri celor dragi: un pui de focă împăiat, aducător de noroc, un cuţit arcuit de eschimos, papuci îmblăniţi pentru mame, lacrimi de aur din Klondyke pentru soţii, pietre verzi şi albastre de sub calota polară, amulete păgîne confecţionate de ale­­uţi, colţi de morsă şi coarne de reni. Cei mai generoşi cu solda lor sunt negrii şi mulatrii, ei cumpără copilă­reşte lucruri de bilet, şi le arată unii altora, le schimbă între ei şi fac un haz naiv, care se vrea sănătos şi mai ales întreg. Un sergent tînăr, blond, de sub a cărui manta nu iese decît piciorul stîng, a cumpărat o ghitară cu care s-a retras într-un colţ şi o acordează cu răbdare. L-au înconjurat cîţiva camarazi care îi tot dau ghies să cînte, dar tînărul sergent tace, plimbîndu-şi încet degetele pe stru­nele întinse şi numai după ce scoate cîteva acorduri armonioase îl aud în­­gînînd un cîntec. Nu-l înţeleg prea bine, engleza mea şcolărească m-a pus întotdeauna în încurcătură în faţa americanei supraîncărcate de argou, dar cîntecul nu este prea complicat şi cînd­­ pătrund tîlcul îmi simt ochii umeziţi, iar cel care-l cîntă îmi devine drag. E un song american cîntat în ritm de western, şi cel mai bine l-ar acompania banjo-ul aşa cum se auzea prin filmele de cow-boy ale copilăriei. Ceva răscolitor de trist îi subminează însă ritmul săltăreţ şi asta trădează că sergentul invalid i-a însăilat cuvin­tele pe o melodie de împrumut: „Fata mea s-a făcut astă seară frumoasă. — Buzele-i sunt rumene, buclele-aurii, / Oare pentru cine te pregăteşti tu Ruby ? / De ce se preling peste ziduri umbrele serii ? / Auzi Ruby / Nu ple­ca în oraş !... / Ştii bine doar, că nu eu am început / Acest război nebun din Asia... / Dar m-au trimis aici, şi eu am venit / Mîndru să-mi fac datoria... / Da Ruby, eu ştiu că nu mai sînt acelaşi / Dar am atîta nevoie de tine ! / înţeleg, ţi-e greu să iubeşti pe unul ca mine, / Un invalid cu pi­cioarele înţepenite.­ / Dar nu va mai dura mult, I-am auzit eu vorbind... / Ruby, te implor, nu te duce-n oraş... / ...Dar ea pleacă, uşa se-nchide, / Aşa cum se-nchide în fiecare seară, / Şi eu nu mă pot clinti, şi puşca-i prea departe, / Şi nici gloanţe n-am...­­ O, Ruby, nu pleca, / Te implor nu te duce-n oraş !“ — Alo, domnule! Dumneata n-ai auzit semnalul de îmbarcare ? — Scuzaţi-mă, ascultam cîntecul. — S-a anunţat pentru a treia oară, pasagerii sînt la bord, dacă ai de gînd să rămîi, spune-ne, să nu-ţi mai că­­răm bagajele pînă la Tokio. In cinci secunde sunt pe locul meu din avion. Ultimele cuvinte pe care America mi le lasă în urechi sunt în­soţite de un suspin răscolitor. „O, Ruby, te implor, nu te duce-n oraş !“ DIN nou lupta aceea dramatică cu inerţia, efortul colosului de duralumi­­niu în clipa critică a desprinderii de pămînt, centurile de siguranţă strînse, toate avertizoarele luminoase aprinse, vuietul lugubru, vibraţia tectonică a scoarţei, parcă spinarea planetei s-ar scutura furioasă că nu ne poate ca­tapulta în slăvi, şi liniştea apăsătoare, şi greutatea din timpanele presate de şuierul constant atunci cînd, după optsprezece secunde de alunecare ver­tiginoasă pe pista de beton, curentul de aer ne smulge încredinţîndu-ne înălţimilor. Jos, pe pămînt, avionul militar pare un păianjen negru oprit în faţa blo­cului de sticlă al aerogării străluci­toare ca un cristal de gheaţă smuls din haosul alb al Alaskăi. în dreapta, după cortina munţilor, abureşte gal­­ben-albăstrui oraşul Anchorage pe care îl survolăm în cîteva secunde. Goana ne este însoţită pe pămînt de rostogolirea de sloiuri miloase ale unui fluviu fără nume pe marile hărţi Echipajul s-a schimbat. După­­ 106 kilometri de zbor neîntrerupt, din care aproape cinci mii de kilometri peste Oceanul îngheţat de Nord şi calota polară, manşa a trecut în mîini odihnite, iar serviciul la bord a cîşti­­gat în surîs prin introducerea în noua echipă de stewardese a unei gheișe japoneze. E semn că ne-am depărtat de ultimul punct al Occidentului in­­trînd în Extremul Orient. După aproa­pe trei ore de zbor de-a lungul lanțu­lui de insule ale arhipelagului aleu­­tin, cam în dreptul celui mai sudic promontoriu al Kamciatkăi, traver­săm imaginara „International Date Line“, adăugind la calendar o zi pe care n-am trăit-o. Am plecat din Bucureşti in ziua de 19 octombrie la ora opt dimineaţa şi, după 15 ore de zbor, ar fi trebuit să fim aici în aceeaşi zi, la ora 23. Dar data locală este 20 octombrie, orele 18. Timpul parcă s-a scurs de trei ori mai repede ca de obicei și totuși, niciodată tre­cerea lui nu mi s-a părut atît de înceată. Coborînd dinspre Polul Nord în lungul mării Behring, pe Internatio­nal Date Line, avem în stînga un astăzi care a devenit deja ieri, iar în dreapta ziua de mîine care, pentru mine, se sfîrşeşte înainte de a începe. Trăim un prezent fictiv, şi doar revenind pe aceeaşi cale a nordului, ni se va resti­tui simbolic ziua netrăită. Noaptea ne prinde în imperiul ei, abia în vecinătatea insulelor Kurile. Din arhipelagul japonez nu desprin­dem decît contururi imprecise, un vul­can aprins, vetrele cîtorva urbe scîn­­teind în noapte cu milioane de lumini, un cer tenebros încărcat de nori grei, compacţi, prevestitori de furtună. Ioan Grigorescu Abonamentele te fac la oficiile poştale prin factorii poştali şi difuzorii voluntari din întreprinderi şi insttuţii Redacţia ş­ administraţia: Bucureşti, Piaţa Scinteii nr 1. telefon 176010 Căsuţa poştală 4103. TIPARUL« Combinatul Poligrafic Casa Scîntei­ - Piaţa Scinten­. Anunţurile de PUBLICITATE (reclamă) se primesc la următoarea adresă : Agenţia de publicitate I.S.I.A.P. — Bucureşti, Str. Eforiei 6, Sectorul 6, tel. 16.79.45 40044 1 P lunete _ cardinale ,________________________________________ ___________ Darwin admis in Arkansas • CURTEA supremă • Statelor Unite a abro­gat „legea maimuţelor“ din statul Arkansas, da­­tînd din 1928 şi inter­zicând predarea în şco­lile publice a teoriei evoluţioniste a lui Dar­win. Anul trecut „legea maimuţelor“ a fost a­­brogată în statul Ten­nessee, unde data din 1925. La ora actulă, doar în Mississippi mai su­pravieţuieşte o legisla­ţie antievoluţionistă. Cairo.: milenar 969-1969 • MULTIPLE mani­festări festive şi de stu­diu vor celebra împli­nirea, în acest an, a o mie de ani de existenţă a oraşului Cairo. Pri­mul va fi colocviul asupra istoriei oraşu­lui care va reuni, în­tre 26 martie şi 5 a­­prilie, oameni de cultu­ră arabi, orientalişti francezi, englezi, ruşi, germani şi spanioli. A­­poi va avea loc o confe­rinţă internaţională a­­supra muzicii arabe, condusă de dl. Hussein Fawzi, şi un colocviu consacrat arhitecturii şi urbanismului. Intre 2 aprilie şi 2 iunie va fi prezentată expoziţia Arta islamică în Egipt intre 969 şi 1517, conţi­­nînd 400 de piese din­tre cele mai importante păstrate în R.A.U. şi în marile muzee din Le­ningrad, Londra, Paris, Viena, Istanbul, Roma şi New York. La festi­vităţile milenăriului vor participa ansambluri şi solişti din mai multe centre ale culturii mon­diale care vor prezenta şi expoziţii de artă. Vrăjitorii din Roma • VRĂJITORILOR din Roma nu le-a reuşit nici o magie prin care să determine parlamen­tul italian să le recu­noască „profesiunea“. In consecinţă, au or­ganizat o demonstraţie. Adunaţi vineri în faţa clădirii Camerei depu­taţilor a parlamentului Italian, un grup de ma­gicieni şi-au făcut cu­noscute revendicările, insoţindu-le de o pro­misiune : în schimbul obţinerii unui „statut oficial“, ei vor invoca „puterile secrete“ în fa­voarea rezolvării, în de­curs de zece zile, a une­ia dintre cele mai grave probleme — aglomera­rea circulaţiei la Roma. Ei n-au dat însă amă­nunte asupra metodelor pe care intenţionează să le aplice. După ce au stat o oră în Piaţa Montecitorio, „vrăjito­rii moderni“ s-au retras apoi din sferele „înalte“ ale magiei... într-un res­taurant din apropiere, pentru un copios şi pă­­mîntesc prînz cu ma­caroane şi vin. • O AMPLA expoziţie consacrată unuia din marii artişti ai secolu­lui, Hans Hartung (năs­cut în 1904 la Leipzig, devenit cetăţean fran­­­­cez, laureat al Premiu­lui Guggenheim şi al Marelui premiu de pic­tură de la Veneţia, a­­vînd opere în toate ma­rile muzee ale lumii), este prima din acest an la Muzeul de Artă Mo­dernă din Paris. Ea a John Steinbeck jr. fiu adoptiv al unui călugăr budist • În vârstă de 22 de ani, fost soldat în ar­mata americană, John Steinbeck, jr. fiul ma­relui scriitor, a demons­trat recent în fața am­basadei Statelor Unite din Saigon, împreună cu călugărul budist Nguyen Tranh Nam. Tî­nărul Steinbeck trăieş­te pe o mică insulă din Delta Mekongului, ală­turi de Nguyen Tranh Nam, despre care spu­ne că-i este tată adop­tiv. Demonstraţia lor a fost de fapt un recital de melodii cîntate din fluier de bambus. Am­basada americană i-a silit să se îndepărteze, deşi tînărul Steinbeck a precizat că demonstrea­ză „nu împotriva răz­boiului, ci pentru pace“. Cea mai influentă primă doam­nă • I­­oartea sa Tra­gedia lui Lyndon Joh­son, Eric Goldman, profesor de istorie la Universitatea Princeton, scrie că soţia fostului preşedinte „a fost cea mai influentă primă doamnă în istoria a­­mericană“, Johnson „a­­cordînd o atenţie deo­sebită părerilor ei“. Goldman a fost consilier special al fostului pre­şedinte din decembrie 1963 pînă în septembrie 1966 şi a părăsit acest post pentru că, spune el, într-o discuţie cu Johnson, ar fi exprimat păreri critice asupra politicii acestuia în Vietnam. Cosmonauţii şi cursele de viteză • ASTRONAUŢII a­­mericani Charles Con­rad şi Gordon Cooper, considerînd probabil că în cabina lor spaţială, la peste 28 000 km. pe oră, n-au trăit cu ade­vărat senzaţia vitezei, au hotărît să participe la o cursă automobilis­tică. Ei s-au numărat printre concurenţii for­mulei „V“, la sfîrşitul lunii trecute, pe cele­bra pistă de la Daytona Beach, fost inaugurată de An­dré Malraux, ministrul Culturii (în fotografiei alături de Hartung şi de una din operele acestuia). Expoziţia re­uneşte 152 de picturi şi guaşe, două tapiserii, o sculptură, pasteluri şi cîteva desene şi schiţe, provenind din nume­roase colecţii publice, din muzeele Franţei şi ale altor ţări. Harting la Muzeul de Artă Modernă din Paris ție, c V tONJ­ilftNriMi. v-i adjuncți !«*­ DRAC.­AN IOAN «RIC.MRIMI' HORI A HI’IN­SEI. ION MIHAIIMNti Itede't.» *el smiLIiR PERENC. CICERONE THEODOftESCU. ¡FN‡¡ V­ANCO A Prezența geo­grafică ELENA MARINESCU

Next