Contemporanul, ianuarie-iunie 1969 (Anul 23, nr. 1-26)
1969-02-14 / nr. 7
INDIA Calatorul care a părăsit gheţurile şi zăpezile nordului şi coboară din avion la Bombay, are impresia că intră intr-un cuptor. Desigur, el a mai suportat călduri uneori excesive , dar aici, în plin ianuarie, este o plenitudine a radiaţiei solare, cu nopţi toride chiar pe malul mării. In Bombay imperiul britanic a ridicat clădiri monumentale. Palate vaste, cu coloane şi turnuri, cupole şi scări gigantice, pieţe spaţioase, totul vădeşte resursele colonialismului. „Poarta Indiei“, clădită cu ocazia vizitei perechii imperiale, rezervă cîteva colţuri de umbră populaţiei care se mişcă fără încetare, ziua şi pînă noaptea tîrziu, şi doarme uneori direct pe pardoseala de piatră. La Bombay populaţia este amestecată, dar tipul arian se întîlneşte deseori: păr negru cu reflexe de oţel, ochi mari şi gînditori, nas acvilin. Problema socială nu a fost încă rezolvată în India : bolile continuă să se apra vieţi preţioase, încă din frageda copilărie, astfel încît enormul excedent de naşteri este aproape înjumătăţit de boli. Astăzi populaţia Indiei depăşeşte 510 milioane de locuitori, încercarea de a regulariza numărul naşterilor a dat greş ; puterea spirituală a interzis întrebuinţarea medicamentaţiei corespunzătoare. Printre doctrinele religioase reprezentate în India, hinduismul ocupă locul întîi (circa 250 de milioane de locuitori). Musulmanii (în urma cuceririi musulmane, în secolul al XII-lea şi culminării influenţei musulmane, în secolele XIII— XV) sunt în număr de 94 de milioane, jainiştii de 1 milion 300 de mii, iar budhiştii de circa 250 de mii. Trăsătura generală a spiritualităţii indiene este desăvîrşita supunere la prescripţiile religioase. Atmosfera religioasă a Indiei explică predispoziţia la meditaţie şi la misticism. Totodată trebuie relevată toleranţa religioasă : regii din trecut au îngăduit crearea unor secte nenumărate. Pentru hinduist, viaţa reprezintă o trecere spre altă reîncarnare, categoria ei depinzînd de comportamentul fiecăruia, cu un sfîrşit posibil pe malul Gangelui, la Benares. Reîncarnarea se face în obiecte inanimate, insecte, animale şi fiinţe umane din diferite clase. Brahmanismul prevede eliberarea totală de apăsare a vieţii terestre, prin puterea spirituală. Problema suprimării durerii l-a preocupat din primul moment pe Buddha ; ea constituie esenţialul doctrinei buddhiste, astfel încît fiinţa umană eliberată să poată păşi în Nirvana. Ţinînd seama de acest climat, înţelegem de ce majoritatea populaţiei poate trăi în condiţii de subnutriţie, mulţumindu-se cu un culcuş găsit la intimplare, clima permiţînd aceasta (în afara epocii ploilor, care durează trei luni). Faţă de aceste consideraţii, „mizeria“ populaţiei, despre care vorbesc călătorii grăbiţi, pare voită. AM asistat în mai multe temple ale lui Shiva la oficierea cultului, cînd populaţia de toate vîrstele, femei şi bărbaţi, se înghesuie în faţa altarului, iar preoţii goi pînă la brîu, cu pielea unsă cu ulei de santal, picură în mîinile întinse ale fiecărui participant cîteva picături de apă consacrată, pe care acesta o bea şi-şi udă faţa cu ea. Respectarea cu grijă a tuturor prescripţiilor religioase explică dificultăţile ce stau înaintea guvernanţilor, care doresc o modernizare a stărilor sociale. IN INDIA curiozitatea turistului este solicitată în tot timpul de aspectul atît de variat al străzii. In afară de imensa cantitate de populaţie care se perindă prin bazaruri, poţi vedea căruţe primitive cu două roţi monumentale, trase de boi minusculi cu coarne ascuţite, lăsate pe spate şi o cocoaşă de care se sprijină jugul. Trăsurile cu două roţi, la care e înhămat un cal pitic, se intercalează în şirul neîncetat al automobilelor, astfel încît Evul Mediu stă alături de epoca noastră. La Calcutta am văzut un cupeu cu roţi înalte şi storurile lăsate, prevăzut la spate cu o platformă pentru valet, tras de un cal alb, oprindu-se în fața unui templu particular. Din trăsură a coborît o formă feminină, care a dispărut repede prin poarta interzisă publicului. Templul se află în incinta palatului de marmură al unui mare comerciant, cuprinzînd săli imense, ancembrate de tot ce secolul trecut a putut produce mai urît în materie de statui, tablouri, oglinzi şi mobilă poleită cu aur. Al. Rosetti Sărbătoare de Devi Prasad Roy Chowdhuri, una din cele 47 de reproduceri de pictură indiană (începînd cu admirabilele fresce de la Alanta și terminînd cu lucrări de artă contemporană, printre care cîteva desene de Rabindranath Tagore) expuse la Casa de cultură a I.R.R.C.S. (str. Mihail Eminescu nr. 8). PERSCERPUL (V) O ZI PE CARE N-AM TRǍIT-O AUR, după cum se 1 * spune, o mai fi în Alaska pretutindeni, şi sitele cheechakos-ilor (cum sunt numiţi căutătorii de aur) au cernut de zeci de ori prundişul şi nisipurile fluviilor de gheaţă curgătoare, dar miracolele din poveşti nu s-au mai repetat. Mai rentabilă a ajuns vînătoarea de lupi, de vulpi albastre, de foci şi de urşi albi, pescuitul, munca la construcţia şoselelor ori la petrol. Pentru racolarea muncitorilor la sonde se face apel la întreg arsenalul de convingere folosit cîndva de recrutorii legiunii străine şi ai corpurilor expediţionare plătite gras dar trimise să-şi rişte pielea fără să întrebe prea mult pentru ce o fac... Prospectele societăţilor petroliere sunt mai ademenitoare decît pliantele turistice, şi Alaska din pozele color, care le ornamentează din abundenţă paginile, arată ca un veritabil Eden prin care urşii albi şi lupii nu trăiesc decît cu gîndul sinuciderii, iar gerurile apocaliptice n-au alt rost decît să călească organismul adevăraţilor bărbaţi. Atletici, viguroşi, cu dinţi de carnivori bronzaţi, aceştia pozează înălţînd către obiectivele fotografice somoni graşi şi vulpi argintii, făcînd ski nautic, mînuind lansete, sau zgîriind crestele munţilor cu colţarii bocancilor de alpinişti. Demonstraţia lor atestă o Alaskă frenetică, exuberantă, ameţită de aroma punch-ului fierbinte, scăldată în spasmele firmelor de neon şi îmblînzită la gura căminelor în care trosnesc trunchiuri de cedri seculari. Incontestabil, două trei luni pe an, în douătrei localităţi turistice, există şi acest paradis alb. Dar cel mai constant el poate fi descoperit în laboratoarele fotografilor care ilustrează pliantele publicitare. Căci în faţa frigului veşnic, însăşi marea civilizaţie bate în retragere. Nevolnicia omului caută locuri mai blînde sub soare, iar cei fixaţi aici de mai mult timp nu se pot debarasa vreodată de nostalgia verdelul şi a nisipului fierbinte. Privesc grupurile de pasageri ai sudului pe care avioanele i-au depus pentru cîteva ceasuri în clădirea de sticlă de pe aeroportul tăiat în gheaţă, chipurile smeade, ochii căscaţi către imensitatea albă, şi le simt inimile zgribulite de un frig interior şi sufletele chinuite de întrebări. Dacă n-ar mai putea părăsi niciodată acest pămînt vitreg, în care nici eroii lui Jack London n-au putut întotdeauna rezista ? Şi deodată îi văd întorcîndu-se şi privind lung ceva, o imagine care i-a făcut pe toţi să tacă, bărbaţilor lipindu-le pe chipuri un surîs sceptic, iar femeilor mărunte, strînse în mantouri de paradă, o umbră de teamă, de pizmă şi de admiraţie înveninată. O pereche tînără, ivită nu se ştie de unde, traversează sala octogonală a aeroportului cu paşi maiestuoşi, cu o distincţie plină de superioritate. Un bărbat şi o femeie desprinşi parcă din neverosimilele pliante turistice, îmbrăcaţi în scurte din piele de lup, cu capişoane de eschimoşi croite din spinări de vulpi albastre, cu pantaloni îmblăniţi şi mocasini guleraţi, două chipuri cu feţe de bronz degajînd o dogoare interioară pe care numai cel ce se luptă cu frigul şi înălţimile o pot cîştiga. Au sfaturi atletice şi mers de suverani. O siguranţă vecină cu tentaţia sfidării le dă un aer de demnitate complice, iar sincronismul mişcărilor lor trădează existenţa îndelungată în cuplu, în mijlocul singurătăţii. Dispar așa cum au apărut, lăsînd în urma lor o rumoare punctată doar de semne de întrebare... Da, undeva trebuie să existe și o Alaskă frenetică... — Do you speak English ? Deutsch ? Frangais ? Ruskii ? — Je parié francais. — Excelent, domnule. Vă observ de cîteva minute. Aș fi fericit să vă vin în ajutor. Omul care-mi vorbeşte este un tînăr îmbrăcat cuviincios, cu hainele cam tocite dar curate, proaspăt călcate, cu pantofii smochiniţi dar bine cremuiţi, cu o servietă înmuiată de prea mult purtat pe care o ţine cuminte la subţioară. Are o faţă prelungă, slabă, de o paloare căreia, dacă tînărul ar fi purtat semnele bogăţiei, i s-ar fi putut spune, aristocratică. Privirea însă îi trădează identitatea. Este prea cucernică, prea smerită, prea încărcată de o blîndeţe îndelung studiată pentru ca servieta aceea ponosită să nu conţină ceva subversiv. — Şi cu ce mi-aţi putea fi de folos ? — V-am văzut pe gînduri. — Da, uneori mai şi gîndim, ce să facem !... — Veniţi din Europa ? — Exact. — Tranzit? Fac doar un gest, arătîndu-i fişa galbenă de îmbarcare, caracteristică unei escale de scurtă durată. — Mergeţi pe continent ? Vreau să spun, în State ? — Nu domnule, merg la Tokio. — Un drum minunat, dar foarte lung. Deci, aveţi timp destul. Vreţi să citiţi ceva ? Şi cu mişcări febrile scoate din servietă o broşură: „Adevărul a fost răstignit, dar El a înviat“. O, naivă şi bigotă Americă ! Oare cum am putut uita, fie şi pentru o clipă, că mă aflu pe pămîntul tău ? Cîţi apostoli ai cinstei n-au încercat să te purifice, cîţi însetaţi de dreptate n-au gîndit să-ţi restituie propria demnitate, dar pe cei mai înflăcăraţi i-ai răstignit ca să-i poţi purta mai uşor în servietele mizere ale Armatei Salvării ! Restitui broşura cu un surîs jenat. — Mulţumesc, domnule, nu sînt amator. — Dar e gratis ! Am, bineînţeles, şi în engleză şi în idiş, şi în germană, chiar şi în rusă. Vă rog s-o acceptaţi, aveţi de făcut un drum atît de lung, şi niciodată nu este prea tîrziu pentru mmtuire. — Pentru mine, de mult e prea tîrziu, — încerc eu să glumesc. — Nu domnule, niciodată nu este prea tîrziu ! Are un surîs atît de vinovat, atît de umil, atît de implorator, încît îi accept cărticica.Mai tîrziu, voi observa exemplare asemănătoare prin toate coșurile de gunoi ale sălii de tranzit din aeroport). Tînărul pleacă mulțumindu-mi. îl văd apropiindu-se încet de un alt pasager. — Do you speake english ? Deutsch ? Francais ? Ruskii ?... Vă văd pe gînduri, domnule, n-aș putea să vă ajut cu ceva ? UN AVION obez, gîfîind sub propria greutate, plonjează în capătul pistei de beton din Anchorage, în urma lui zăpada pulverizată de suflul reactoarelor fierbe, parcă trenul de aterizaj ar descoperi sub roţile lui un uriaş vas cu apă clocotitoare. E un aparat gigantic, cu pîntecul vopsit în negru, cu alură de monstru acvatic, în locul însemnelor aviaţiei civile, o singură cifră şi un nume : „Little Weevil“ (micuţa gărgăriţă) , dedesubt, „U.S. Air Force“. Aşa cum se orientează în geometria de beton a aeroportului luînd cap aerogara de sticlă, pare gata să ne asalteze. „Gărgăriţa“ de două sute de tone alunecă cu o graţie pachidermică, apropiindu-şi ameninţătoare botul ascuţit de fragilitatea sticlei care ne adăposteşte, încă doi, trei metri, şi vom auzi geamurile pîrîind, prăbuşindu-se în ţăndări iar capul monstrului aerian va pătrunde în acvariul sec al oamenilor... Cineva strigă speriat, omul cu mîntuirea creştinească îşi strînge servieta ponosită la piept şi rămîne cu gura căscată. Printr-o manevră de as, căpitanul navei înfrînează elanul Gărgăriţei la numai trei paşi de obstacolul transparent. îl vedem făcîndu-ne din carlingă semne de liniştire şi cînd, între pîntecul avionului şi clădirea aerogării se instalează culoarul mobil pentru transbordarea pasagerilor, înţelegem că numai apropiindu-şi astfel aparatul, putea stabili legătura directă cu nivelul sălii de aşteptare în care pilotul avea să-şi trimită încărcătura. „Micuţa Gărgăriţă“ are patruzeci şi opt de ferestre la babord şi alte patruzeci şi opt la tribord. Este avionul cel mai mare pe care l-am văzut vreodată. Dacă i-ar lipsi alura sinistră, dată de culorile sumbre, ar fi poate şi cel mai frumos din cîte avioane am văzut brăzdînd cerul. Dar şi aşa, apariţia lui rămîne un spectacol, căci toţi pasagerii în tranzit prin Anchorage s-au adunat la ferestre. Printr-un inexplicabil miracol, servieta ponosită a tînărului cuviincios s-a umflat doldora şi omul nostru, parcă singurul informat, s-a postat la intrarea sălii cu pereţi de sticlă. Şi imediat, traversînd culoarul mobil montat între uşa avionului şi aerogară, încep să apară pasagerii „Gărgăriţei“. Un suflu rece străbate vasta încăpere. Nu este respiraţia încărcată de ozon a Alaskăi, ci suflul jilav, sepulcral al morţii. Ea impune respect şi tăcere, în ciuda bucuriei exaltante care o însoţeşte, în mersul ei şchiop e ceva dintr-o sarabandă carnavalescă, iar voioşia îi este crispată ca rîsul sardonic al fărădelegii. „Micuţa Gărgăriţă“ este plină cu militari răniţi. Bărbaţi, tineri, care şi-au lăsat pe meleaguri străine ceva din tinereţea şi din viitorul lor, un braţ, un picior, ochii sau visurile. Sunt infirmi lecuiţi prin spitalele bazelor americane din Extremul Orient şi pe care şansa ciuntirii îi restituie familiilor lor, în cîrje, pe tărgi. Au, ca toţi mutilaţii războaielor, pieptul plin cu decoraţii trese cîştigate pe paturile spitalelor, după operaţii dificile, şi care, în caz de nereuşită, le-ar fi fost acordate post-mortem. Norocul sau vitalitatea le-a mutat astfel decoraţiile de pe perna purpurie pe piepturile în care, poate, nu toate credinţele au murit.. Şi rîd fericiţi, şi aîjii veseli, au pus din nou piciorul pe pămîntul patriei lor în numele căreia li s-a spus că trebuie să lupte, să se lase schingiuiţi, sfîrtecaţi de obuze, înnebuniţi de iadul verde al junglei, hăituiţi de fantazinii pădurilor virgine, urmăriţi zi şi noapte... Au dat năvală şontîc-şontîc în Drug- Store-ul de pe aeroport şi scriu cu frenezie ilustrate din Alaska celor pe care i-au lăsat acolo, departe, să continue coşmarul, şi celor care îi aşteaptă la alt capăt al drumului să se întoarcă întregi. Şi ei rîd, şi sînt fericiţi, căci tot e mai bine să te întorci fără o mînă sau fără un picior decît într-o ladă dreptunghiulară plină cu substanţe conservante care să împiedice alterarea eroului învăluit în steagul celor cincizeci de stele... Servieta tînărului cu cărţile de rugăciuni îşi tot împuţinează conţinutul ghiftuind coşurile de gunoi. Băieţii sunt veseli, nu prea mai au nevoie de Dumnezeu, s-au văzut acasă şi se înghesuie în magazinul cu amintiri să cumpere daruri celor dragi: un pui de focă împăiat, aducător de noroc, un cuţit arcuit de eschimos, papuci îmblăniţi pentru mame, lacrimi de aur din Klondyke pentru soţii, pietre verzi şi albastre de sub calota polară, amulete păgîne confecţionate de aleuţi, colţi de morsă şi coarne de reni. Cei mai generoşi cu solda lor sunt negrii şi mulatrii, ei cumpără copilăreşte lucruri de bilet, şi le arată unii altora, le schimbă între ei şi fac un haz naiv, care se vrea sănătos şi mai ales întreg. Un sergent tînăr, blond, de sub a cărui manta nu iese decît piciorul stîng, a cumpărat o ghitară cu care s-a retras într-un colţ şi o acordează cu răbdare. L-au înconjurat cîţiva camarazi care îi tot dau ghies să cînte, dar tînărul sergent tace, plimbîndu-şi încet degetele pe strunele întinse şi numai după ce scoate cîteva acorduri armonioase îl aud îngînînd un cîntec. Nu-l înţeleg prea bine, engleza mea şcolărească m-a pus întotdeauna în încurcătură în faţa americanei supraîncărcate de argou, dar cîntecul nu este prea complicat şi cînd pătrund tîlcul îmi simt ochii umeziţi, iar cel care-l cîntă îmi devine drag. E un song american cîntat în ritm de western, şi cel mai bine l-ar acompania banjo-ul aşa cum se auzea prin filmele de cow-boy ale copilăriei. Ceva răscolitor de trist îi subminează însă ritmul săltăreţ şi asta trădează că sergentul invalid i-a însăilat cuvintele pe o melodie de împrumut: „Fata mea s-a făcut astă seară frumoasă. — Buzele-i sunt rumene, buclele-aurii, / Oare pentru cine te pregăteşti tu Ruby ? / De ce se preling peste ziduri umbrele serii ? / Auzi Ruby / Nu pleca în oraş !... / Ştii bine doar, că nu eu am început / Acest război nebun din Asia... / Dar m-au trimis aici, şi eu am venit / Mîndru să-mi fac datoria... / Da Ruby, eu ştiu că nu mai sînt acelaşi / Dar am atîta nevoie de tine ! / înţeleg, ţi-e greu să iubeşti pe unul ca mine, / Un invalid cu picioarele înţepenite. / Dar nu va mai dura mult, I-am auzit eu vorbind... / Ruby, te implor, nu te duce-n oraş... / ...Dar ea pleacă, uşa se-nchide, / Aşa cum se-nchide în fiecare seară, / Şi eu nu mă pot clinti, şi puşca-i prea departe, / Şi nici gloanţe n-am... O, Ruby, nu pleca, / Te implor nu te duce-n oraş !“ — Alo, domnule! Dumneata n-ai auzit semnalul de îmbarcare ? — Scuzaţi-mă, ascultam cîntecul. — S-a anunţat pentru a treia oară, pasagerii sînt la bord, dacă ai de gînd să rămîi, spune-ne, să nu-ţi mai cărăm bagajele pînă la Tokio. In cinci secunde sunt pe locul meu din avion. Ultimele cuvinte pe care America mi le lasă în urechi sunt însoţite de un suspin răscolitor. „O, Ruby, te implor, nu te duce-n oraş !“ DIN nou lupta aceea dramatică cu inerţia, efortul colosului de duraluminiu în clipa critică a desprinderii de pămînt, centurile de siguranţă strînse, toate avertizoarele luminoase aprinse, vuietul lugubru, vibraţia tectonică a scoarţei, parcă spinarea planetei s-ar scutura furioasă că nu ne poate catapulta în slăvi, şi liniştea apăsătoare, şi greutatea din timpanele presate de şuierul constant atunci cînd, după optsprezece secunde de alunecare vertiginoasă pe pista de beton, curentul de aer ne smulge încredinţîndu-ne înălţimilor. Jos, pe pămînt, avionul militar pare un păianjen negru oprit în faţa blocului de sticlă al aerogării strălucitoare ca un cristal de gheaţă smuls din haosul alb al Alaskăi. în dreapta, după cortina munţilor, abureşte galben-albăstrui oraşul Anchorage pe care îl survolăm în cîteva secunde. Goana ne este însoţită pe pămînt de rostogolirea de sloiuri miloase ale unui fluviu fără nume pe marile hărţi Echipajul s-a schimbat. După 106 kilometri de zbor neîntrerupt, din care aproape cinci mii de kilometri peste Oceanul îngheţat de Nord şi calota polară, manşa a trecut în mîini odihnite, iar serviciul la bord a cîştigat în surîs prin introducerea în noua echipă de stewardese a unei gheișe japoneze. E semn că ne-am depărtat de ultimul punct al Occidentului intrînd în Extremul Orient. După aproape trei ore de zbor de-a lungul lanțului de insule ale arhipelagului aleutin, cam în dreptul celui mai sudic promontoriu al Kamciatkăi, traversăm imaginara „International Date Line“, adăugind la calendar o zi pe care n-am trăit-o. Am plecat din Bucureşti in ziua de 19 octombrie la ora opt dimineaţa şi, după 15 ore de zbor, ar fi trebuit să fim aici în aceeaşi zi, la ora 23. Dar data locală este 20 octombrie, orele 18. Timpul parcă s-a scurs de trei ori mai repede ca de obicei și totuși, niciodată trecerea lui nu mi s-a părut atît de înceată. Coborînd dinspre Polul Nord în lungul mării Behring, pe International Date Line, avem în stînga un astăzi care a devenit deja ieri, iar în dreapta ziua de mîine care, pentru mine, se sfîrşeşte înainte de a începe. Trăim un prezent fictiv, şi doar revenind pe aceeaşi cale a nordului, ni se va restitui simbolic ziua netrăită. Noaptea ne prinde în imperiul ei, abia în vecinătatea insulelor Kurile. Din arhipelagul japonez nu desprindem decît contururi imprecise, un vulcan aprins, vetrele cîtorva urbe scînteind în noapte cu milioane de lumini, un cer tenebros încărcat de nori grei, compacţi, prevestitori de furtună. Ioan Grigorescu Abonamentele te fac la oficiile poştale prin factorii poştali şi difuzorii voluntari din întreprinderi şi insttuţii Redacţia ş administraţia: Bucureşti, Piaţa Scinteii nr 1. telefon 176010 Căsuţa poştală 4103. TIPARUL« Combinatul Poligrafic Casa Scîntei - Piaţa Scinten. Anunţurile de PUBLICITATE (reclamă) se primesc la următoarea adresă : Agenţia de publicitate I.S.I.A.P. — Bucureşti, Str. Eforiei 6, Sectorul 6, tel. 16.79.45 40044 1 P lunete _ cardinale ,________________________________________ ___________ Darwin admis in Arkansas • CURTEA supremă • Statelor Unite a abrogat „legea maimuţelor“ din statul Arkansas, datînd din 1928 şi interzicând predarea în şcolile publice a teoriei evoluţioniste a lui Darwin. Anul trecut „legea maimuţelor“ a fost abrogată în statul Tennessee, unde data din 1925. La ora actulă, doar în Mississippi mai supravieţuieşte o legislaţie antievoluţionistă. Cairo.: milenar 969-1969 • MULTIPLE manifestări festive şi de studiu vor celebra împlinirea, în acest an, a o mie de ani de existenţă a oraşului Cairo. Primul va fi colocviul asupra istoriei oraşului care va reuni, între 26 martie şi 5 aprilie, oameni de cultură arabi, orientalişti francezi, englezi, ruşi, germani şi spanioli. Apoi va avea loc o conferinţă internaţională asupra muzicii arabe, condusă de dl. Hussein Fawzi, şi un colocviu consacrat arhitecturii şi urbanismului. Intre 2 aprilie şi 2 iunie va fi prezentată expoziţia Arta islamică în Egipt intre 969 şi 1517, conţinînd 400 de piese dintre cele mai importante păstrate în R.A.U. şi în marile muzee din Leningrad, Londra, Paris, Viena, Istanbul, Roma şi New York. La festivităţile milenăriului vor participa ansambluri şi solişti din mai multe centre ale culturii mondiale care vor prezenta şi expoziţii de artă. Vrăjitorii din Roma • VRĂJITORILOR din Roma nu le-a reuşit nici o magie prin care să determine parlamentul italian să le recunoască „profesiunea“. In consecinţă, au organizat o demonstraţie. Adunaţi vineri în faţa clădirii Camerei deputaţilor a parlamentului Italian, un grup de magicieni şi-au făcut cunoscute revendicările, insoţindu-le de o promisiune : în schimbul obţinerii unui „statut oficial“, ei vor invoca „puterile secrete“ în favoarea rezolvării, în decurs de zece zile, a uneia dintre cele mai grave probleme — aglomerarea circulaţiei la Roma. Ei n-au dat însă amănunte asupra metodelor pe care intenţionează să le aplice. După ce au stat o oră în Piaţa Montecitorio, „vrăjitorii moderni“ s-au retras apoi din sferele „înalte“ ale magiei... într-un restaurant din apropiere, pentru un copios şi pămîntesc prînz cu macaroane şi vin. • O AMPLA expoziţie consacrată unuia din marii artişti ai secolului, Hans Hartung (născut în 1904 la Leipzig, devenit cetăţean francez, laureat al Premiului Guggenheim şi al Marelui premiu de pictură de la Veneţia, avînd opere în toate marile muzee ale lumii), este prima din acest an la Muzeul de Artă Modernă din Paris. Ea a John Steinbeck jr. fiu adoptiv al unui călugăr budist • În vârstă de 22 de ani, fost soldat în armata americană, John Steinbeck, jr. fiul marelui scriitor, a demonstrat recent în fața ambasadei Statelor Unite din Saigon, împreună cu călugărul budist Nguyen Tranh Nam. Tînărul Steinbeck trăieşte pe o mică insulă din Delta Mekongului, alături de Nguyen Tranh Nam, despre care spune că-i este tată adoptiv. Demonstraţia lor a fost de fapt un recital de melodii cîntate din fluier de bambus. Ambasada americană i-a silit să se îndepărteze, deşi tînărul Steinbeck a precizat că demonstrează „nu împotriva războiului, ci pentru pace“. Cea mai influentă primă doamnă • Ioartea sa Tragedia lui Lyndon Johson, Eric Goldman, profesor de istorie la Universitatea Princeton, scrie că soţia fostului preşedinte „a fost cea mai influentă primă doamnă în istoria americană“, Johnson „acordînd o atenţie deosebită părerilor ei“. Goldman a fost consilier special al fostului preşedinte din decembrie 1963 pînă în septembrie 1966 şi a părăsit acest post pentru că, spune el, într-o discuţie cu Johnson, ar fi exprimat păreri critice asupra politicii acestuia în Vietnam. Cosmonauţii şi cursele de viteză • ASTRONAUŢII americani Charles Conrad şi Gordon Cooper, considerînd probabil că în cabina lor spaţială, la peste 28 000 km. pe oră, n-au trăit cu adevărat senzaţia vitezei, au hotărît să participe la o cursă automobilistică. Ei s-au numărat printre concurenţii formulei „V“, la sfîrşitul lunii trecute, pe celebra pistă de la Daytona Beach, fost inaugurată de André Malraux, ministrul Culturii (în fotografiei alături de Hartung şi de una din operele acestuia). Expoziţia reuneşte 152 de picturi şi guaşe, două tapiserii, o sculptură, pasteluri şi cîteva desene şi schiţe, provenind din numeroase colecţii publice, din muzeele Franţei şi ale altor ţări. Harting la Muzeul de Artă Modernă din Paris ție, c V tONJilftNriMi. v-i adjuncți !«* DRAC.AN IOAN «RIC.MRIMI' HORI A HI’INSEI. ION MIHAIIMNti Itede't.» *el smiLIiR PERENC. CICERONE THEODOftESCU. ¡FN‡¡ VANCO A Prezența geografică ELENA MARINESCU