Contemporanul, ianuarie-iunie 1971 (Anul 25, nr. 1-26)
1971-06-11 / nr. 24
Proletari din toate ţările, uniți-vă ! SAPTAMÂNAL - POLITIC - SOCIAL - CULTURAL București, 1971. (Hotelul „Intercontinental" fotografiat de Sandu MENDREA) MAŞTI ! Unor amici De mă iubiţi, iubiţi-mă tocat şi nu întreg, căci dinţii-or să vă doară. Şi sfatul meu, de bun o să vă pară, e să-mi sfărmaţi oscioarele, curat. Nu într-un lac zvîrliţi-mă-ntr-o doară, căci ştiu să-not, şi scap şi e păcat, ci-n circă aruncaţi-mi ne-ncetat o niagară de venin, murdară. O, nu mă stringeţi, dacă mă iubiţi atît de mult, la piept, ci, drept, frăţeşte, veniţi şi gitu-mi stringeţi, liniştiţi. Dar nu v-ascundeţi gindul , ca să ştiu ce trebuie să fac cu inca-s viu cu leşul vostru care mai trăieşte. Eugen Bebeleanu UN PUNCT DE VEDERE „Remodelarea" Capitalei PECENT construie, noile cartiere de locuinţe sunt impresionante. Ele ocupă întinse teritorii, adevărate oraşe, dovadă concretă a preocupărilor de fond ale regimului nostru, tinzînd ca în limitele posibilităţilor materiale de care dispunem să satisfacă în măsură optimală nevoile marii mase a cetăţenilor. Dar reconstrucţia oraşului Capitală rămîne o problemă permanent deschisă, chiar dacă acuitatea cu care se pune este diferită acum faţă de perioada imediat postbelică. Deşi cred că numai în aparenţă ea prezintă acum aspecte mai puţin stringente. Situaţia prezentă, în care se găseşte oraşul, raportul ce s-a stabilit între anumite zone ale acestuia — a echilibrului de ansamblu, a randamentului complex funcţional cu reflexul condiţiilor economice legate de o adecvată întreţinere a înfăţişării sale, incluzînd factorul de condiţionare psihică a celor ce-şi consumă cotidian existenţa în el , ne îndeamnă şi ne obligă la desprinderea şi relevarea aspectelor negative. Ca bază obligatorie a unor noi concepte în „remodelarea“ acestui imens organism, de egală importanţă pentru prestanţa sa proprie — cît şi pentru ţară —, luăm datele existente. PRIMA observaţie se referă la marele volum al construcţiilor, evident locuinţe, ce s-a realizat la periferia oraşului, înconjurînd prin noi cartiere o zonă centrală destul de cuprinzătoare — vatra vechiului oraş — pe care putem s-o apreciem la cca. 20 km2. Aceasta a rămas neatinsă şi neafectată în structura şi înfăţişarea sa de susţinută prefacere, care a marcat totuşi vizibil oraşul, în alte zone ale sale. Cînd operaţia — procentual puţin însemnată — a cuprins totuşi unele izolate porţiuni ale oraşului din zona centrală, aceasta s-a mărginit la crearea cu predilecţie a unor fronturi de-a lungul unor artere de penetraţie, cu vădita preocupare pentru aspectul exterior superficial. S-a neglijat dea considerarea în adîncime, tratarea în profunzime a teritoriilor cuprinse între arterele de circulaţie perimetrale. Sistematizarea cu vădite caractere formale este criticabilă; în orice caz, ea trebuie pusă sub semnul îndoielii ca soluţie pentru viitoarele intervenţii, cînd acestea se vor face. Aceste rezolvări în front vor da mult de furcă ulterioarelor modernizări în adîncime. Totodată, nu putem să nu Arh. Ascanio Damian Rectorul Institutului de arhitectură ,.Ion Mincu“ (Continuare în pag. 6) Vikion 11 iunie 1971 MĂRĂCINI I DINTRE cei ce au cîntat pînă acum Dobrogea, chiar ciudăţenia şi violenţele ei, cîţi îi vor fi cîntat mărăcinii ? Ce plante bizare constituind — atunci cind vor — o lume a lor, puternică, neobişnuită, de o aspră frumuseţe. Ştiu undeva, înspre mare, un petec de loc, nu prea întins, din calcar alb şi roşiatic, după cum dovedeşte faleza care îi pune capăt, secţionîndu-l măreţ. Acelui loc eu îi spun „stepa". Şi sînt sigur că e o mostră de ceea ce vor fi fiind imensele întinderi acoperite de o iarbă în care nici botul, nici copitele cailor nu izbutesc să lase vreo urmă. De cite ori pătrund în acest teritoriu, pe care îl ştiu de foarte mulţi ani, mă cuprinde presentimentul şi apoi numaidecît senzaţia fizică a fericirii. Postamentul lui de calcar nu se vede, dar căldura pe care o înmagazinează se simte numaidecît şi e o căldură neeuropeană, o căldură asiatică sau africană. Cum dau de ea, începe pentru întreaga mea fiinţă o altă stare. Mă trîntesc în iarba uscată, pe care nu ţin minte s-o fi văzut vreodată verde, şi pe ale cărei fire rare şi foarte subţiri cresc colonii de melci minusculi, ce apoi mor şi cad pe pămînt, sporindu-i calcarul. Degeaba zăresc clădiri în depărtare , mă simt într-o altă lume, timpul începe să curgă altfel, orice rău al sufletului şi al oaselor încetează. Iar cind mă ridic, beat de starea de bine, mă pomenesc faţă în faţă cu exorbitanţii mărăcini ai Dobrogei. Forţa şi frumuseţea lor sînt atît de neobişnuite, concentrate, amare, nefrumoase, antifrumoase, incit anevoie — şi parcă nevenindu-mi să cred — îmi aduc aminte de mine, de cel care am cîntat, chiar dacă alături de gutui, crizantemele. Poate nimic nu e demitizat atit în ochii mei, cum sînt demitizate florile de mărăcinii sălbateci ai Dobrogei. La fel s-a petrecut cu atîtea statui socotite frumoase, după ce am văzut sculpturile lui Henri Moore, enormele femururi, supradimensionatele bazine de femei şi de bărbaţi, mineralizate şi redate cosmosului. De altfel mărăcinii Dobrogei par, în ciudăţenia şi asceza lor, cei doi memorabili regi ai lui Moore, cei doi, atît de stranii, aşezaţi pe o bancă, făcuţi parcă să taie vîntul. Pe pămîntul de stepă despre care vorbesc, mărăcinii cresc din loc în loc, mult mai înalţi decît cea mai înaltă statură omenească, şi această înălţime le dă ceva de împăraţi fantastici, domnind peste un imperiu de nebuni. Sînt numai ţepi şi uscăciune, dar — în ciudăţenia şi violenţa lor — dovedesc o puternică individualitate şi sînt măreţi. Pămînturile dintre Dunăre şi Mare vor fi fost locuite de geţi, şi vor fi coborît pînă la ele şi primii ciobani din neamul nostru, dar ele n-au putut fi leagănul poporului român. Arse de soare, bătute de vînturi, reprezintă maximul contrast faţă de blinda arcuire a spaţiului subcarpatic. Cît despre mine, sînt fără îndoială un fiu al acestui neam, dar unul care adeseori fuge de acasă. Nările mele tînjesc după mireasma finului din Carpaţi, dar oasele, în care va fi fiind un calcar protoistoric se simt bine în cuptorul fierbinte al Dobrogei. Şi stau acolo, pînă mă fac var. Şi cu varul acela, care e al unui extaz şi al unei profunde terapii, văruiesc toată întinderea şi toată istoria lumii. Geo Bogza 10 pagini 1 leu 24 (1283) O lume cu foarfecele... — ACUM daţi-mi un spital. — Poftim un spital — Şi un ciclofazotron... — Poftim ciclofazotronul. — Şi o autostradă... — Autostradă ? E una singură. Bucureşti — Piteşti. Ţi-o dau, dar nu seamănă deloc a autostradă. — Atunci dă-mi una californiană. — Poftim, dar se văd plantaţiile de lămii. Luăm pelicula şi o privim în zare. — Merge, lămîii par livezi de pruni de la noi. Şi o lampă de gaz... — Lampă de gaz ? Asta-i culmea, nu mai există nicăieri lămpi de gaz. Se răscolesc subiecte din 1959. — ...Lampă de gaz cu o babă... — Bună şi baba. Dacă-mi mai daţi o rachetă cosmică. — Rachetă ? Pentru ce ? — Pentru contrast. ...După care urmează un pom de iarnă, o minge de fotbal, o inimă care zvîcneşte, un pumn lovind formidabil, o explozie nucleară, o păpuşă de clrpă, un ring de dans, un gălbenuş de ou, un crater de pe Lună, un gîndac, capul lui Chariot, urme pe zăpadă, un bocanc ortopedic, o gură de lup de spart case de bani, un fluture, o seringă, un autograf de la Tudor Arghezi, copaci răscoliţi de vînt... — Copacii răscoliţi de vînt nu ne mai trebuie. — De ce nu ?... Ne trebuie şi niţel vînt! — Am şi Taifunul „Flora“... — Fără Taifunul Flora. Taifunul Flora e prins Înapoi într-un cui, la marginea coşului. E mic. N-are decît 13 cm. Din aceste materie eteroclite, din acest anticariat de celuloid iese un film. Cabina de montaj pare Însuşi haosul primordial. Pluteşti în bucăţi disparate de univers şi încă nu s-a ivit Cuvîntul: ceaţă, niţică Himalae, un maxilar de brontozaur, piatra lui Champoleon, o caravelă din Renaştere, un primitiv fabricînd focul, pipa lui Albert Einstein etc. etc. Pe masa de metal un foarfece şi nişte bandă de lipit. Şi o voce sau mai multe voci care urlă ! — Ne mai trebuie material. — Ce ? — Material : Anzii, Cordilierii, abisurile Pacificului, Peştera Muierii, peşti, cleşti, ceşti, ilustraţii la poveştile lui Grimm, un balon de la 1900, fotografia protonului, barba lui Nicolae Iorga. Centimetrii de peliculă sunt silabe, uneori şi mai puţin, fonemuri, semne. Un fragment de cîteva fotograme capătă funcţia gramaticală a rădăcinii din care se poate obţine orice, şi totuşi nu orice ! Articularea unei propoziţii vizuale e o performanţă, ca şi primele cuvinte rostite coerent. O frază, adică o secvenţă e un deliciu sau un calvar. Totul e posibil cu patru fragmente de imagini, ca şi cu patru cuvinte din care pot rezulta un vers memorabil sau absurdul pur. Un exemplu : Pe lingă plopii fără soţ... 1. Fără soţ, pe lîngă plopii... 2. Fără plopii soţ, pe lîngă... Paul Anghel (Continuare in pag. 8) Actul de cultură lA ÎNCEPUT a fost ideea unor tineri intelectuali dintr-un oraş care peste un an va împlini abia 20 de ani de existenţă, municipiul Gh. Gheorghiu-Dej. Lipsa tradiţiilor spirituale pe de o parte şi aceea a continuităţii geografice, ambele fireşti în cazul unui oraş ca acesta, populat de 60 000 de oameni, cu o medie de vîrstă de numai 28 de ani, strinşi din toate regiunile ţării în jurul unui mare Combinat industrial, au provocat nevoia de compensare şi au impus încercarea de a reface echilibrul între condiţia materială şi condiţia spirituală a comunităţii nou formate. Cu o îndrăzneală frumoasă, tinerii intelectuali ai oraşului s-au gindit să pună visurile legate de viitorul cultural al oraşului lor sub semnul celei mai înalte tensiuni spirituale din ultimele trei decenii ale culturii noastre : O. Călinescu. Nu trebuie căutate mari legături de, aşa zicînd, biografie fizică intre mentor şi discipolii săi. Ele nici nu au existat într-o asemenea măsură încît să fie consemnate ca atare. Legătura e una de altă natură, mai importantă decît coincidenţele biografice şi mai semnificativă decît acelea. Pentru tinerii intelectuali ai oraşului, G. Călinescu este exclusiv o realitate spirituală, dar o realitate perpetuă ce se adînceşte şi se lărgeşte pe măsură ce distanţa dintre ea şi spiritul oamenilor care o venerează scade. Precum trecutele ediţii, cele cîteva zile ale culturii călinesciene au fost şi de data aceasta expresia sintetică a eforturilor acestor oameni de a se edifica spiritual, de a oferi formelor aşa de impunătoare şi de noi, un fond de măsură. Sigur că drumul acesta nu e între cele mai netede, sigur că greutăţi de tot felul pindesc să-l întrerupă ori să-l transforme în convenţionalism cultural, însă ambiţia tinerilor intelectuali ai oraşului, aşa cum ni s-a arătat tuturor, cred, celor prezenţi la manifestările din 4-6 iunie, pare să fie mai puternică şi, lucru întrutotul lăudabil, mai activă de la un an la altul. Dar actul de cultură, implicat deopotrivă în străduinţele localnicilor şi în amabilitatea personalităţilor care au răspuns invitaţiei acelora, ar fi numai pe jumătate împlinit dacă totul s-ar reduce la simpla şi neutra organizare a unor manifestări anuale. Mai trebuie, pentru ca actul să fie şi complet şi eficient, mult suflet şi dorinţa de a stîrni interesul a cît mai multor grupuri de oameni, dincolo de profesia lor şi chiar dincolo de marginile stricte ale oraşului. Am găsit şi una şi alta la „Zilele culturii călinesciene“, încît am convingerea, laolaltă cu autorii comunicărilor din timpul sesiunilor — trei — ţinute acolo, că ceea ce fac tinerii intelectuali ai oraşului, pentru ei şi pentru conorăşenii lor, este un veritabil act de cultură. Efectele, desigur, nu vor întîrzia să se arate. Laurenţiu Ulici Nu mă întrebi, nimic nu mă întrebi Soarele nu mă-ntreabă dacă sint bun sau rău, în fiece zi îmi dă lumină. Stelele nu mă-ntreabă dacă sint bun sau râu, îmi dau licărul lor în fiece noapte. Vîntul nu mă-ntreabă dacă sint bun sau râu, Bate cind îi vine să bată, doarme, Doarme adine cind ii vine să doarmă. Ploaia nu mă-ntreabă dacă sint bun sau rău, Vine cind ii vine să vină, pleacă, Pleacă repede cînd îi vine să plece. Zăpada nu mă-ntreabă dacă sint bun sau rău, Cade din nori cind ii vine să cadă, Se topeşte atunci cind ii vine Sâ se topească şi să intre-n pămînt. Nici tu nu mă-ntrebi dacă-s bun, dacă-s rău. Nici tu nu mă-ntrebi dacă vreau să trăiesc, Dacă vreau să trăiesc sau nu vreau să trăiesc, Dragostea mea, virstnica mea dragoste, Nu mă intrebi, nimic nu mă-ntrebi, O ! Ce bine faci că nu mă intrebi. Zaharia Stancu