Contemporanul, iulie-decembrie 1971 (Anul 25, nr. 27-52)
1971-12-17 / nr. 51
1 11 ii'i iimii" I iiriini unii „Biologie şi vîrstă" (Sub redacţia prof. O. Fodor — 300 pag. Editura „Dacia“, Cluj, 1971) • ÎN Editura Dacia“, îrn seria „Medicina modernă“, a apărut lucrarea Biologie şi virstă sub redacţia prof. O. Fodor, rectorul Institutului de medicină şi farmacie din Cluj. Lucrarea, prezentată de editură ca „o iniţiativă a Institutului de medicină şi farmacie“, este o culegere de 20 expuneri făcute de membrii institutului (precum şi de doi invitaţi de onoare: acad. Şt. M. Mihcu şi prof. N. Mărgineanul în faţa cadrelor didactice şi de cercetare ale acestuia. Ea constituie o incursiune in problemele vîrstei, o acţiune de analiză şi cunoaştere a acelui fenomen prin excelenţă dinamic, în care sănătatea şi boala îşi modifică pulsul faţă de termenul de referinţă care este vîrstă adultului“ (O. Fodor, din „Cuvînt înainte“), în afara elementelor de informare şi valorificare a noului, toate expunerile fac o caldă invitare la studierea şi cunoaşterea diferitelor epoci ale vieţii, fiecare cu implicaţii biologice, antropologice, clinice, istorice, sociologice, pedagogice şi educative, printre care sunt incluse şi unele aspecte de tratament profilactic şi curativ. Nici una din epocile de care se ocupă lucrarea — pubertatea, adolescenţa, bătrîneţea — nu este privită ca stare patologică, ci ca etapă biologică a vieţii, în cadrul căreia, pentru menţinerea normalului, profilaxia şi tratamentul patologicului, fiecare dintre noi îşi poate aduce contribuţia sa efectivă. Din aceste puncte de vedere se reţine caracterul optimist al acestor expuneri care acordă fiecărei virste, fenomen prin excelenţă dinamic, caracterul integrativ al creativităţii, sinceritatea concluziilor ne ajută să cunoaştem aceste etape ale vieţii, să ni le apropiem şi aplecîndu-ne asupra implicaţiilor lor de infinită varietate, mai ales în cazul pubertăţii şi adolescenţei, cînd echilibrul între normal şi patologic este foarte labil, să intervenim pentru o dezvoltare normală ascendentă, armonioasă. Concluziile acestea, cuprinse în cele mai 3 s multe, dacă nu în toate 8 expunerile, sunt ilustrate de una dintre observa- S S ţiile conf. I. Vinţi in ca- 3a pitolul „Necesitatea ob- 3 3 servării de către obste- 3 3 trician a perioadei de l S adolescenţă“ , proble- 15 mele legate de sexu- 3 3 alitatea adolescentului 3 §§ oricit ar fi de delicate, “ 3 va trebui să le abordăm 3 3 în viitor făţiş şi să nu 3 3 le ocolim cu falsa pu- ~ doare de altădată“. Prin toate acestea, g 3 cartea Biologie şi vîrstă rsşi se adresează tuturor ce- 3 3 lor care sunt preocupaţi 3 s de problemele de edu- 3 3 caţie şi pentru care cuceririle ştiinţei trebuie 3 3 să servească intot- -deauna de sprijin. Eta gpele vieţii umane sunt 3 i studiate pentru a putea fi trăite mai plenar, mai q 3 raţional. „Senectus defineşte prof. O. Fodor — pe care ştiinţa caută să-l amine cit mai mult, g 5 prelungind prin inter- 3 E venţia ei mersul biologic 5 E firesc, iar societatea să-i 3 £ integreze in bucuria 5 3 vieţii“, iar despre tine- 3 E reţe : „Această vîrs- 3 3 tă plină de fermenţi 3 3 biologici şi sociali den g g sebit de activi, de paşi- 3 luni, de speranţe, de generozitate şi curaj, tra- g 3 buie să fie înţeleasă la g 3 nivel istoric şi social“. g 5 Apărut după Biologia 3 3 moleculară şi medicina 3 3 modernă, volumul Bio- 3 3 logie şi vîrstă, căruia îi 3 3 vor urma şi altele, mar- 3 3 chează linia ascendentă — 3 imprimată de conduce- 5 3 rea Institutului de medi- 3 3 cină şi farmacie Cluj în 3 5 direcţia extinderii şi a- 3 3 profundării informaţiei 3 3 spre aplicaţii şi rea- 3 3 lizări. Departe de a S3 constitui „doar fragmen- g g te dintr-o schiţă ce işi g g aşteaptă împlinirea“, lu- 3 3 crarea reprezintă o fru- 3 g moaşă realizare, un in- 3 g treg care, oglindindui 5 3 spirit ştiinţific înnoitor 3 3 realităţile biologice, so- 3 5 cial-istorice şi chiar a- 3 3 fective ale vîrstelor“, va aduce servicii reale tu- 3 3 turor acelora care, sub 3 3 un aspect sau altul, se 3 3 ocupă de actuala, foarte g g actuala și eterna problegmă a vîrstelor. Prof. Crişan Mircioiu 3 g „VIITORUL SOCIAL“ • ACADEMIA de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii Socialiste România editează „VIITORUL SOCIAL", revistă de sociologie. Revista va publica studii de teorie socială şi de istorie a doctrinelor sociologice, cercetări de teren din domeniile sociologiei industriei, agriculturii, comerţului, transporturilor, muncii, familiei, tineretului, sănătăţii, studii de demografie socială. O mare solicitudine se va acorda problemelor de prognoză socială şi de planificare socială. De o deosebită atenţie se va bucura cercetarea zonală şi judeţeană. Revista va mai cuprinde rubrici în care se vor examina problemele sociologiei literaturii, artelor, culturii, învăţămintului şi educaţiei. Un spaţiu larg îl vor cuprinde informaţiile din viaţa ştiinţifică, notele de lectură, recenziile, cronicile, comentariile, paginile cititorilor. VA apare trimestrial, începind din ianuarie 1972. ABONAMENTELE se fac prin oficiile P.T.T.R., factorii poştali şi difuzorii de presă din întreprinderi şi instituţii. Preţul unui exemplar este de lei 10, iar abonamentul anual de lei 40. 8 1H LIBRĂRII Istorie N. IORGA : Istoria învăţămintului românesc. Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Ilie Popescu Teiuşan. Editura didactică şi pedagogică, 175 p., 10,60 lei. STEVEN RUNCIMAN : Căderea Constantinopo-lului. Traducere, note, postfaţă şi îngrijirea ştiinţifică a ediţiei române de Alexandru Elian. Ed. ştiinţifică, colecţia „Pagini de istorie universală“, 334 p., 18,50 lei. TRAIAN BUNESCU : Lupta poporului român împotriva dictatului fascist de la Viena (august 1940). Ed. Politică, „Biblioteca de istorie“, 256 p., 7,25 lei. JÓZSA BÉLA — Schiţă biografică şi antologie de I. Micu şi A. Simion. ISISP, colecţia „Evocări“ 146 p., 7,25 lei. * * * Călători străini despre Ţările Române, vol. III. Volumul îngrijit de Maria Holban. Ed. ştiinţifici, 767 p., 46 lei. L. BÁNYAI : Pe făgaşul tradiţiilor frăţeşti. ISISP, „Biblioteca de istorie“, 386 p., 8 lei. Filozofie şi cultură ALEXANDRU BOBOC : Etică şi axiologie in opera lui Max Scheler. Ed. ştiinţifică, 246 p., 5,75 lei. PETRE BOTEZATU : Valoarea deducţiei. Ed. ştiinţifică, colecţia „Logos“, 201 p., 6,25 lei. N. BALOTA : Despre pasiuni. Ed. Albatros, colecţia „Colocviile adolescenţei“, 184 p., 3,25 lei. • * * Iluminismul (3 volume). Antologie, studiu introductiv şi note biobibliografice de Romul Munteanu. Ed. Albatros, colecţia „Lyceum“, 1011 p., 18 lei. Etică SVETOZAR STOJANOVIC : Meta-etica contemporană (2 volume). Cuvînt înainte de Niculae Bellu. Ed. ştiinţifică, „Mica bibliotecă etică“, 494 p. 10,50 lei. Sociologie ACHIM MIHU : ABC-ul investigaţiei sociologice, vol. I. Prolegomene epistemologice. Ed. Dacia, 275 p., 7 lei. égi tiinta CIVILIZAŢIE ŞI CREAŢIE ARTISTICA UMEA contemporană se află in prefacere nu numai din punct de vedere ştiinţific şi tehnic, dar şi spiritual. Aceasta se explică prin faptul că marile transformări ce se petrec la nivelul „tehnosferei“ atrag după sine schimbări fundamentale ce se înregistrează în cîmpul culturii şi în acela al spiritualităţii în general. Numai că, modificările survenite în domeniile de manifestare ale spiritului uman şi, în primul rînd, schimbările de accent ce iau naştere în sistemul formelor culturii, nu au întotdeauna un sens pozitiv. Dimpotrivă, se poate releva cu uşurinţă faptul cum, în lumea occidentală, de pildă — unde procesele de emancipare şi de maturizare grăbită a regiunilor „tehnosferei“ au căpătat înfăţişări aproape totalizatoare — reacţiile spiritului şi, cu deosebire acelea ale comportamentului moral faţă de o asemenea nouă mutaţie intervenită în destinul umanităţii, sunt negative şi, uneori...chiar violente. Evident, constatarea trebuie să ne dea de gîndit. Pentru că un paradox supărător persistă şi nelinişteşte. Ne întrebăm aşadar, pe bună dreptate, de ce sunt astfel alcătuite lucrurile, încît celei mai mari dezvoltări a sistemului lumii tehnice să-i corespundă cea mai deplină tulburare a intelectului şi a spiritului omenesc. Desigur, odată aflaţi în acest moment al interogaţiilor, un răspuns ne vine cu siguranţă în gînd. Structură socială depăşită a Occidentului şi o anume lipsă de echitate funciară ce stăruie intre oameni trebuie să fie cauzele acestui conflict. Explicaţia este exactă , dar ea nu ne apare ca fiind suficientă. Starea de tensiune amintită are şi semnificaţii adinei, care sunt proprii însuşi fenomenului tehnologic şi sistemului de civilizaţie modernă ca atare; în acelaşi timp, trebuie să punem în lumină un alt fapt. Dacă amplei evoluţii a structurilor tehnologice i-ar corespunde o cultură de tip integral negativ, sau o minus-cultură, atunci totul ar deveni foarte simplu. Am putea trage concluzia logică că civilizaţia de factură tehnologică duce, în mod inevitabil, la o neantizare treptată a formelor culturii. Dar situaţia nu se prezintă în acest fel. Alături de stările „poluante“ ale artei, cum ar fi, de exemplu, „compoziţiile“ de natură psihedelică sau literatura şi plastica pornografică, subzistă în conştiinţele progresiste şi iluminate din Occident şi altceva. în acest sens, dacă facem o analiză atentă, descoperim, de îndată, realizări ample şi de o uimitoare substanţialitate în cuprinsul aceleiaşi lumi, în care temeliile tehnologice par să pună sub semnul întrebării fenomenul propriu-zis de cultură. Ceva mai mult, ghicim efortul de ducere înainte a formelor de manifestare ale spiritului şi tendinţa de a elabora noi modalităţi ale expresiei artistice. Fără îndoială, această situaţie se explică şi prin faptul că marile culturi fundamentale care au precedat epoca noastră îşi transferă o parte din virtuţile lor în lumea contemporană. Dar aceasta nu reprezintă totul. Ştiinţa, care ea însăşi este o parte componentă a faptului mai complex de cultură, pare să fie astăzi în măsură de a da mai mult celorlalţi factori constitutivi ai ansamblului creaţiei spirituale decît oricînd altădată. TOATE acestea ne conduc la cîteva concluzii importante. Iar aceste constatări pot fi cu totul semnificative pentru creaţia artistică din ţara noastră. In primul rînd vom reţine faptul că civilizaţia tehnologică este o realitate. Dată fiind împrejurarea că realităţile se impun cu o asemenea stăruinţă obiectivă incit este inutil şi nedrept să te refuzi lor, înseamnă că structurile tehnologice ale civilizaţiei moderne urmează să fie bine cunoscute şi absorbite de oricine. In al doilea rînd, este limpede că, dacă o civilizaţie tehnologică modernă constituie o existenţă de netăgăduit, atunci unei asemenea entităţi reale nu-i poate corespunde o cultură alcătuită din forme trecute. Este necesar deci ca şi fenomenul de cultură să se situeze la nivelul noii civilizaţii. In acest înţeles, este cu neputinţă să concepem civilizaţia ca sistem ce evoluează necontenit, în vreme ce fenomenul de cultură l-am considera ca fiind neutru faţă de ideea dezvoltării. Din această cauză, cultura nu poate fi gîndită, în esenţa ei cea mai profundă, decît ca un proces de evoluţie şi de înnoire permanentă. Tocmai datorită dezvoltării propriilor ei forme, prin care se constituie necontenit, cultura se defineşte în adevărata ei înfăţişare de sistem dinamic şi în calitate de dimensiune naturală a omenescului. Punînd problema din acest unghi de vedere, este clar că necesitatea cunoaşterii realizărilor culturale în lumea întreagă devine tot atît de imperioasă ca şi înţelegerea fenomenelor existente în cadrul tehnologic. Cunoaşterea şi înţelegerea reflectată a faptelor sunt atitudini care se dovedesc a fi întotdeauna salutare. Sub acest raport, chiar şi experimente moderne artistice neîmplinite, cum ar fi, de pildă, „arta conceptuală“, pot fi folositoare actului de cunoaştere. Dacă am luat acest exemplu, am făcut-o pentru a ne situa într-o alternativă limită. în fond, „arta conceptuală“ înseamnă intenţie lipsită de formulare completă în planul expresiei. In calitate de intenţie-proiect (sau în stare de schemă şi de simplă structură) o „compunere“ conceptuală ne indică mai mult un stadiu psihologic al creaţiei decît o operă propriu-zisă. Evident, conceptualismul actual depăşeşte viziunea lui Albers. Pe noi, o asemenea modalitate de tratare stilistică ne poate interesa din punctul de vedere al raportului instituit între formele vizuale şi universul semnelor. Pentru că oricit de îndoielnice ar fi unele creaţii conceptuale, pentru actul nostru de cunoaştere, ele pot aduce unele lămuriri însemnate în ce priveşte relaţia fiinţei contemporane cu lumea ştiinţei şi a semnelor ei. Pînă aici a fost vorba numai de nevoia cunoaşterii. Credem însă că, pentru artistul nostru, urmează o altă obligaţie. De aceea, în al treilea rînd, notăm că artistul trebuie să fie în măsură de a pune în cumpănă şi de a elimina. Pentru că nu avem dreptul să uităm faptul că nu se poate discuta despre o creaţie autentică, acolo unde nu se întrevede puterea de a elimina datele ce nu sunt apte de a fi absorbite din anumite stadii-reper, faţă de care se constituie actul de elaborare estetică propriu-zisă. Iar aceasta se petrece cu scopul de a introduce propriile intenţii ale artistului şi cu gîndul permanent de a instaura o ordine estetică care să fie a lui şi care să-i ilustreze propria nelinişte şi personalitatea. In exemplul dat înainte, pentru artistul nostru apare nevoia indiscutabilă de a elimina consecinţele conceptualismului. De altfel, orice artist care se situează în orizontul umanului şi al spiritualităţii integrale, va căuta să amendeze asemenea consecinţe. In ultimă analiză, corelativul, în planul vizualităţii, al conceptualismului, este actul de nimicire a imaginii elaborate. Dacă definim asta ca raport al făpturii omeneşti cu lumea obiectelor şi, mai cu seamă, cu aceea a schemelor, este clar că teza conceptualistă ar urma să fie acceptată. Dar nouă ni se pare că definiţia artei este departe de a se reduce la aceasta. Astfel, în clipa în care reinterpretăm conceptul artei, dezvăluind faptul că structura artistică a fenomenului de cultură nu este nimic altceva decît însăşi descrierea sugestivă a raporturilor sensibile ale fiinţei cu ea însăşi, cu semenii şi cu totalitatea lumii reale privită fie ca actualitate, fie ca simplă posibilitate spirituală în devenire, atunci conceptualismul este pus la îndoială. Cu acest prilej trebuie spus că tehnica constructivistă, bunăoară, răspunde, în mod excelent, tocmai la ultima parte a definiţiei artei. O operă constructivă nu ne oferă o imagine a realului situat în primul strat al percepţiei. Dar într-o concepţie de tip modern, constructivismul ne propune o astfel de imagine preţioasă. El ne evocă ceva din dialogul făpturii omeneşti cu spaţiul posibil şi cu desfăşurarea mai puţin înţeleasă a marii realităţi. Evident, pe această cale, artistul poate asimila şi experienţa conceptualistă, fără a adopta concluziile absolute ale ei. Totul se petrece ca atare în momentul în care artistul a dat un sens mai înalt spiritual unei experienţe tehnice moderne dar elementare. SPUNÎND acestea ajungem la ultima consecinţă ce decurge din raportul instaurat între civilizaţia de tip modern şi domeniile artei. Structura tehnologică a civilizaţiei — structură ce este esenţială pentru determinarea acesteia din urmă — acţionează în dublu sens asupra zenelor culturii. Intr-un prim înţeles, ea pune la dispoziţia faptului de cultură, în general, şi a artei, în special, o seamă de mijloace care contribuie efectiv la propăşirea construcţiei spirituale. Un alt înţeles, se poate spune că tehnologia tinde să devină autoritară şi să subordoneze sfera culturii. Acest lucru este îndeobşte cunoscut. Mai ascunsă pare a fi însă o altă însuşire a suportului dintre civilizaţie şi cultură. Un asemenea atribut derivă din observaţia de mai sus şi el se referă la convertirea valorilor în momentul în care se face trecerea din cîmpul tehnologiei în acela al artei şi invers. Este suficient să privim, cu atenţie, trei asemenea raporturi pentru a ne clarifica în această privinţă. In plan tehnologic, actul creării de obiecte constituie scopul declarat al întregului demers constructiv şi, dacă vrem, el reprezintă însuşi sensul uman al efortului de elaborare materială. Obiectele tind să devină simple, elegante şi cit mai uşor de organizat într-o schemă operativă. Prin transfer, „teza obiectelor“ devine principială şi în cuprinsul artei. Dar, în acest stadiu nou, ideea este pozitivă pînă la un punct. Şi anume, ea e viabilă pînă în clipa în care totul devine numai obiect, în înţelesul originar al lui Marcel Duchamp. Drept urmare, nimic nu se mai adaugă unei atari valori. In acest fel, deşi frumoase, obiectele nu au decît frumuseţe tehnică, ca în mentalitatea teoretică a lui Becker şi nu mai sunt în stare să posede o frumuseţe deplină spirituală. Acelaşi lucru se petrece în cazul reclamei. Dacă, în perspectivă tehnică, reclama poate fi socotită, în anumite circumstanţe, ca fiind folositoare, în alternativele artei, acelaşi mijloc de influenţare a publicului poate să capete dimensiuni îngrozitoare. Analog se pune problema în momentul în care ne gîndim la excelenta tendinţă „ambientalistă“ a artei moderne. Venită, în ultimă instanţă, din regiunile tehnologice, această idee privind popularea universului vizual cu obiecte frumoase şi spiritualizate — pentru a se întregi astfel efortul de edificare industrială — este fericită pînă m clipa în care nu se ajunge încă la transformarea ansamblului creaţiei de artă într-o mare construcţie decorativă. Toate acestea pledează pentru o idee centrală. Civilizaţia modernă pune probleme complicate nu numai creaţiei tehnologice, dar şi aspiraţiilor către realizări spirituale de o deplină autenticitate. Pentru efortul de construcţie umană din ţara noastră, chestiunea înţelegerii profunde şi reflectate, în plan artistic, a tuturor factorilor de complexitate ce intervin în orice asemenea mare proces de afirmare istorică a unor năzuinţe mărturisite şi, uneori, ascunse şi nemărturisite, este esenţială. Ca să creezi în termenii civilizaţiei contemporane este o chestiune de mare răspundere. A adăuga la această stare de lucruri o preferinţă pentru uman, un sentiment special al construcţiei sociale şi un gust anumit pentru cultivarea valorilor spiritului, constituie o tentativă care sporeşte răspunderea. Dar noi, în calitate de oameni, asemenea altora, nu avem de ales. Epoca actuală cere nu numai o nouă industrie, dar şi o artă complexă. O artă pătrunsă de idei noi şi de o încredere desăvîrşită în puterile inteligenţei creatoare şi în destinul umanităţii. Titus Mocanu Faţada (nouă) a Universităţii Bucureşti ȘTIINȚĂ ȘI UMANISM ■ ■■inii mmmtummmnm'BLmmmmmammxmTMmă .................... "' . RISIPA I UN bătrîn profesor are încredere în ameliorarea oamenilor : îl iei pe student la începutul anului ; nu ştie nimic din ce o să-i spui ; şi-l înveţi şi învaţă, şi mai uită, şi mai repeţi, faci „lecţii de sinteză“, şi iar uită şi iar îl repeţi şi aşa, încet, încet, studentul ajunge un om învăţat. Iată de ce, unele lucruri pe care nu le putem spune la cursul meu de algebră sau de logică, la cel de automate sau de teoria mulţimilor, le spun la „Contemporanul“. — Tot profesor ? — Tot. Azi vom vorbi despre risipă. Ocazia mi-a dat-o un articol din „România liberă“ în care se arată că la nu mai ştiu ce magazin lipsesc nu ştiu ce produse pe care acel magazin ar trebui să le vîndă. Evident, se spune, nu magazinul e de vină Fabrica e de vină că nu le-a trimis. Sunt mulţi ziarişti care în multe ziare pun în evidenţă multe greşeli de acelaşi tip. Azi magazinul cutare nu are cutare obiecte pe care nu le-a trimis fabrica cutare şi aşa mai departe. Eu ştiu însă că atunci cînd un fenomen se repetă, el trebuie studiat. Propun deci sociologilor şi psihologilor să studieze acest fenomen. — De ce sociologilor şi psihologilor ? Fenomenul e un fenomen economic, îmi spune cineva. Trebuie deci economiştii să propună ameliorarea economiei. — Lucrurile se datorează neglijenţei şi delăsării organelor care conduc fabricile. Trebuie deci instituită o legislaţie care să pedepsească pe vinovaţi, îmi spune altcineva. Eu cred însă că fenomenul trebuie studiat şi, adaug, cred că, deşi s-a scris mult la gazetă despre el, nu a fost studiat. Şi trebuie studiat în cazurile cele mai simple. Se zice că lui Newton i-ar fi venit ideea gravitaţiei universale văzînd cum pică un măr. Eu voi supune meditaţiei sociologilor şi psihologilor două cazuri care sunt mult purificate : lipseşte fabricantul, lipseşte lipsa de materii prime, lipseşte lenea şi delăsarea ; sunt cazuri pure. Primul se referă la vînzarea cărţilor. Despre el am mai scris, dar e prea important ca să nu mai scriu odată. Precum ştiţi, la Bucureşti există o Facultate de matematică ; peste drum de ea e o librărie ; librăria e foarte apropiată de mai multe alte facultăţi : de fizică, de limba română, de istorie ; nici cea de geologie nu e departe. Tot „vechiul local“ al Universităţii e aproape de această librărie (în treacăt fie zis : n-ar trebui oare ca şi „noului local“, adică celui din bulevardul Gheorghe Gheorghiu- Dej, să i se creeze în apropiere o librărie ? Standul de cărţi din localul unei facultăţi e bun dar n-ar fi oare bună şi o librărie lungă facultate ?). Un grup de 12 tineri matematicieni au publicat de curînd un volum cu lucrări de logică matematică, de teoria automatelor, de informatică. Ştiţi cite exemplare au venit la acea librărie din acest volum ? Ce vac. Bineînţeles, s-au vîndut. S-au adus altele ? Nu. De ce ? Asta aştept să-mi spună psihologul şi sociologul. Că cele cinci exemplare s-au vîndut, asta îl interesează pe economist, pe directorul editurii, pe cei ce stabilesc tirajul şi pe alţii care sînt băgaţi pe fir. Am tipărit atîtea volume şi s-au vîndut Pe sociolog îl interesează nu că s-au vîndut cinci exemplare în condiţiile spuse ; pe el îl interesează nivelul intelectual al unui anume colectiv. Dacă librăria avea şase exemplare, cine se vindeau ? Tot cinci ? Asta ar însemna ceva. Zece s-ar vinde oare ? Dar o sută ? Azi, nu ştim. Tirajul cărţii pusă în vînzare a fost de... exemplare. Oare numai pe sociolog îl interesează dacă dintr-o carte e nevoie de... exemplare sau de... exemplare ? Cărţile se tipăresc fără nici un scop ? Oare numai de cărţile rele trebuie să ne ocupăm, să le facem să nu apară ? Nu e oare bine ca cele bune, dacă-1 interesează pe cititor, să i le punem la îndemînă ? Dacă nu-1 interesează, asta poate fi de asemenea o problemă. Alta. . Eu cred că analiza psiho-sociologică trebuie dusă mai departe. Se pune problema : cum funcţionează gîndirea la cei care formează toată gama de salariaţi care intervin în procesul acesta de planificare, de editare, de distribuţie a unei cărţi ? Eu ştiu că toţi înţeleg că atunci cînd se editează o carte şi nu se vinde asta e risipă, înţeleg ei oare că atunci cînd se editează în 2000 exemplare o carte care s-ar vinde în 3000 exemplare, şi asta e tot risipă ? Dacă înţeleg, de ce fac această risipă ? Dacă nu înţeleg, n-ar trebui trimişi la reciclare ? Sau o fi altceva ? Eu nu sunt nici psiholog, nici sociolog, dar îmi pare că problema trebuie gîndită. Seamănă oare această risipă cu următoarea ? Am fost invitat la un liceu să stau de vorbă cu elevii. Astfel de întilniri îmi sunt plăcute. E un obicei bun care s-a luat în ultima vreme, ca cluburile studenţeşti să organizeze întilniri ale studenţilor cu oameni mai bătrîni, „mai cu experienţă“. M-am întîlnit şi cu studenţii Facultăţii de fizică atunci cînd m-au chemat, şi cu studenţii pe care un om destoinic i-a ales de la mai multe facultăţi şi i-a adus la clubul din calea Plevnei. Astfel de întilniri de 30—40 de tineri cu un bătrîn sint bune. întilniri de cam tot atîţia tineri însă cu doi bătrîni, am băgat de seamă altădată că nu sint bune. Nu zic că n-ar putea în nici un caz să iasă bine, dar discuţia în public dintre cei doi oameni formaţi trebuie să fie atît de bine pregătită incit să pară improvizată. Altfel, nepregătită, sună fals. Sunt bune şi întilniri cu mult mai mulţi tineri, mai ales elevi. Am fost odată la o astfel de întîlnire în municipiul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cîteva sute de elevi îşi pregătiseră întrebările , întrebări serioase , dovedeau că elevii sorbiseră, din revistele ce le stau la dispoziţie, o informaţie bogată şi veneau să-şi lămurească unele probleme. Ca şi în alte ocazii, am căpătat pe de altă parte o mare încredere în munca dusă de profesorii de învăţămînt mediu. Ar trebui însă ajutaţi , în special ar fi nevoie ca ei să poatăgăsi în oraşul lor toate cărţile şi revistele pe care vor să le citească şi pe cele româneşti, şi am văzut că şi aceasta e o problemă, dar şi pe cele ce apar în străinătate. Dar să ne întoarcem la problema de care ne ocupăm. Nu de mult am fost chemat să vorbesc cu un grup de elevi de liceu. Liceu mare, cu o sală de peste 600 locuri. Totuşi, în ziua în care se fixase discuţia mea cu mulţi elevi, într-o sală mare, nu ştiu cine a reprogramat sala pentru o altă întîlnire şi gazdele voiau să mă facă să discut cu un sfert din elevii care vroiau să discute cu mine. M-am întrebat: şi-a dat cineva seama că asta înseamnă risipă ? O inadmisibilă risipă fiindcă ea e datorată numai mă opresc şi mă gîndesc , numai cărui fapt? E clar: dacă această discuţie interesează, atunci dacă iau parte numai un sfert din cei ce pot profita de ea, păgubesc trei sferturi. Faptul că e o risipă, mi se pare neîndoielnic. Un economist ar evalua-o în ore de muncă. Eu rog pe un psiholog și pe un sociolog să mediteze, să facă anchete, să trimită chestionare şi răspunsurile să le ducă la calculator : de ce se face o astfel de risipă ? Şi, ca un bătrîn profesor care ştie că oamenii nu ghicesc totul de la început , poate că se face o astfel de risipă fiindcă cei ce o fac nu înţeleg că e o risipă. Şi eu încerc să le-o spun. Gr. C. Moisil Muşte şi pompe de flit (Urmare din pag. 1) bil. Dar nu, din păcate, lucrurile nu se opresc aici ! Dacă cel care cercetează „raportul“ e lipsit de umor, şi uneori e lipsit de umor, el nu rupe raportul, expediindu-1 la coş, ci scrie pe margine : să se facă un studiu comparativ. In acest caz, mecanismul absurdului e dezlănţuit. Intră în funcţiune cîteva comisii, create ad-hoc, pentru studiul comparativ al performanţelor pompelor de flit pe plan mondial. Se amestecă şi Banca de Stat, care de obicei, cum e rea din fire, se opune. Apare un şir de avizări negative care complică infinit problema : C.S.P., Ministerul Muncii, Comerţul Exterior, Contenciosul se opun la rîndu-le. Tovarăşul care a iniţiat raportul e exasperat: nu se poate face nimic în ţara asta... Rapoarte suplimentare, memorii, pile , nimeni nu observă dezinteresarea, arderea pe altarul intereselor obștești, peste tot numai capete pătrate ! —, în sfîrșit, cine trebuia să vadă vede : băiatul ăsta are inimă, are cap, păcat că e cam repezit; cu încă o întîrziere, băiatul e numit responsabil peste o unitate care urmează să producă pompe de flit. Dacă raportul se rezolva în primă instanţă, băiatul era doar responsabil. A intervenit însă o noutate, tocmai cea scontată. Complicîndu-se lucrurile, s-a complicat şi mecanismul lor : s-a născut o instituţie cu mai multe etaje pentru supravegherea şi îndrumarea producţiei de pompe de flit, e necesar un imobil, iar în perspectivă un institut de proiectări şi cercetări de nivel academic sau măcar departamental. Se pune şi problema calificării cadrelor, deşi nimeni n-a văzut o muscă dintre cei care se zbuciumă pentru pompele de flit. Am putea complica povestea noastră, destul de simplă pînă aici, antrenînd pe firul ei şi nişte entomologi, adică nişte specialişti în muşte, anexînd astfel şi domeniul ştiinţelor pure. Dar nu, fiindcă cititorul îmi şopteşte poanta : cel care fabricase pompa de flit a murit între timp sau a fost dat afară. Da, asta-i poanta, o ştim de multă vreme, dar o înţeleg puţini. Fiindcă prin decesul producătorului de pompe instituţia mamut n-a murit. Ea prosperă, deşi lipsesc pompele Cele mai bune glume, pe care toţi le gustăm, fără supărare — şi cei cu mapa, şi cei cu sapa — au tristul lor grăunte de adevăr, ca şi în cazul de mai sus. De asta şi rîdem, pînă ne podidesc lacrimile. Revenind la instituţiile mamut, cele mici, cele neimportante, cele care cad în atenţia mea — cum ar fi cooperativa de pompe de flit — m-a izbit de fiecare dată un lucru pe care îl aduc la cunoştinţa publică. Tovarăşii responsabili, cei cărora le-am reproşat cum merge treaba, nu erau îngrijoraţi de lipsa pompelor ci de îndrumare. Ei mi-au spus : e slabă îndrumarea, n-avem suficiente cadre de supraveghere şi control. Am cerut, mi-au spus, să ni se mărească schema, am trimis cîţiva oameni la şcoala de instructori, am mai propus doi adjuncţi şi cîteva plecări în străinătate. Desigur, mi-au mai spus, pe sus lucrurile se mişcă greu, ni se reproşează că pompele de flit sunt scumpe sau că lipsesc. Dar cum să fie ieftine cînd n-avem aparatul necesar de îndrumare ?... Rostogoliţi pe această pantă nu ne mai putem opri. Nu o cooperativă a produs pompe de flit — deci o instituţie economică ! —, dar un cor, adică (treizeci de oameni care cîntă după orele de lucru „Vine, vine primăvara") devine o instituţie mamut. Cineva cu leafă răspunde de repertoriul acestui cor. (Că doar n-o să cînte oamenii de capul lor !) Cineva, tot cu leafă, face rapoarte despre acest cor. (Că doar n-o să le facă coriştii, care n-au nivel !). Cineva, tot cu leafă, examinează aceste rapoarte, pune sublinieri cu roşu, modifică un punct sau cîteva, hotărăşte să nu se mai cînte „Bădişor cu părul creţ ! Nu te ţineaşa măreţ“, nici „Hai diri-da", care sunt frivole, ci numai „Pe cărare sub un brad"... Pentru aceste toate se ţin foarte multe şedinţe. Coriştii sunt morţi de emoţie, aşteaptă deciziile cu inima cu un purice, îşi pun hamletiana întrebare a fi sau a nu fi, chiar şi ei uită că ar trebui să cînte numai din plăcere, că sint un fond cîntăreţi voluntari. Dar, singurii voluntari sint cîntăreţii, singurii interesaţi în stîrpitul muştelor sint cei care fabrică, cu mîinile lor, pompe de flit. Şi atunci ne întrebăm : de ce atîtea muşte la arat (pe ici şi colo, pe unde se mai ară) ? Şi de ce muştele se organizează adesea în roiuri, simulînd cu bîzîitul lor hărnicia albinelor, punînd pete negre, ici şi colo, pe fagurii noştri ! De fapt nu-s pete negre, ci tot galbene, fiindcă sînt muşte deghizate, şi de aceea se văd mai greu. Iată de ce ne-ar trebui nişte pompe de flit, dacă producţia acestor pompe n-ar fi încredinţată muştelor !