Contemporanul, iulie-decembrie 1971 (Anul 25, nr. 27-52)

1971-12-17 / nr. 51

1­­ 11 ii'i iimii" I iiriini unii „Biologie şi vîrstă" (Sub redacţia prof. O. Fodor — 300 pag. Editura „Dacia“, Cluj, 1971) • ÎN Editura Dacia“, îrn seria „Medicina mo­dernă“, a apărut lucra­rea Biologie şi virstă sub redacţia prof. O. Fodor, rectorul Institu­tului de medicină şi far­macie din Cluj. Lucra­rea, prezentată de editu­ră ca „o iniţiativă a Institutului de medicină şi farmacie“, este o cu­legere de 20 expuneri făcute de membrii insti­tutului (precum şi de doi invitaţi de onoare: acad. Şt. M. Mihcu şi prof. N. Mărgineanul în faţa cadrelor didactice şi de cercetare ale acestuia. Ea constituie o incursiu­ne in problemele vîrstei, o acţiune de analiză şi cunoaştere a acelui fe­nomen prin excelenţă dinamic, în care sănăta­tea şi boala îşi modifică pulsul faţă de termenul de referinţă care este vîrstă adultului“ (O. Fo­dor, din „Cuvînt îna­inte“), în afara elementelor de informare şi valorifi­care a noului, toate ex­punerile fac o caldă in­vitare la studierea şi cu­noaşterea diferitelor e­­poci ale vieţii, fiecare cu implicaţii biologice, an­tropologice, clinice, isto­rice, sociologice, peda­gogice şi educative, printre care sunt incluse şi unele aspecte de tra­tament profilactic şi cu­rativ. Nici una din epocile de care se ocupă lucra­rea — pubertatea, ado­lescenţa, bătrîneţea — nu este privită ca stare patologică, ci ca etapă biologică a vieţii, în ca­drul căreia, pentru menţinerea normalului, profilaxia şi tratamen­tul patologicului, fiecare dintre noi îşi poate adu­ce contribuţia sa efecti­vă. Din aceste puncte de vedere se reţine carac­terul optimist al acestor expuneri care acordă fiecărei virste, fenomen prin excelenţă dinamic, caracterul integrativ al creativităţii, sinceritatea concluziilor ne ajută să cunoaştem aceste etape ale vieţii, să ni le apro­piem şi aplecîndu-ne a­­supra implicaţiilor lor de infinită varietate, mai ales în cazul puber­tăţii şi adolescenţei, cînd echilibrul între normal şi patologic este foarte labil, să interve­nim pentru o dezvoltare normală ascendentă, armonioasă. Concluziile acestea, cuprinse în cele mai 3 s multe, dacă nu în toate 8 expunerile, sunt ilustrate­­ de una dintre observa- S S ţiile conf. I. Vinţi in ca- 3­a pitolul „Necesitatea ob- 3 3 servării de către obste- 3 3 trician a perioadei de l S adolescenţă“ , proble- 1­5 mele legate de sexu- 3 3 alitatea adolescentului 3 §§ oricit ar fi de delicate, “ 3 va trebui să le abordăm 3 3 în viitor făţiş şi să nu 3 3 le ocolim cu falsa pu- ~ doare de altădată“. Prin toate acestea, g 3 cartea Biologie şi vîrstă rsş­i se adresează tuturor ce- 3 3 lor care sunt preocupaţi 3 s de problemele de edu- 3 3 caţie şi pentru care cu­ceririle ştiinţei trebuie 3 3 să servească intot- -deauna de sprijin. Eta­ g­­­pele vieţii umane sunt 3 i studiate pentru a putea fi trăite mai plenar, mai q 3 raţional. „Senectus­­ defineşte prof. O. Fodor — pe care ştiinţa caută să-l amine cit mai mult, g 5 prelungind prin inter- 3 E venţia ei mersul biologic 5 E firesc, iar societatea să-i 3 £ integreze in bucuria 5 3 vieţii“, iar despre tine- 3 E reţe : „Această vîrs- 3 3 tă plină de fermenţi 3 3 biologici şi sociali den­ g g sebit de activi, de paşi- 3 l­uni, de speranţe, de ge­nerozitate şi curaj, tra- g 3 buie să fie înţeleasă la g 3 nivel istoric şi social“. g 5 Apărut după Biologia 3 3 moleculară şi medicina 3 3 modernă, volumul Bio- 3 3 logie şi vîrstă, căruia îi 3 3 vor urma şi altele, mar- 3 3 chează linia ascendentă — 3 imprimată de conduce- 5 3 rea Institutului de medi- 3 3 cină şi farmacie Cluj în 3 5 direcţia extinderii şi a- 3 3 profundării informaţiei 3 3 spre aplicaţii şi rea- 3 3 lizări. Departe de a S3 constitui „doar fragmen- g g te dintr-o schiţă ce işi g g aşteaptă împlinirea“, lu- 3 3 crarea reprezintă o fru- 3 g moaşă realizare, un in- 3 g treg care, oglindind­ui 5 3 spirit ştiinţific înnoitor 3 3 realităţile biologice, so- 3 5 cial-istorice şi chiar a- 3 3 fective ale vîrstelor“, va aduce servicii reale tu- 3 3 turor acelora care, sub 3 3 un aspect sau altul, se 3 3 ocupă de actuala, foarte g g actuala și eterna proble­­g­­­mă a vîrstelor. Prof. Crişan Mircioiu 3 g „VIITORUL SOCIAL“ • ACADEMIA de Ştiinţe Sociale şi Politice a Re­publicii Socialiste România editează „VIITORUL SO­CIAL", revistă de sociologie. Revista va publica studii de teorie socială şi de istorie a doctrinelor sociologice, cercetări de teren din domeniile sociologiei industriei, agriculturii, co­merţului, transporturilor, muncii, familiei, tineretului, sănătăţii, studii de demografie socială. O mare so­licitudine se va acorda problemelor de prognoză socială şi de planificare socială. De o deosebită atenţie se va bucura cercetarea zonală şi judeţeană. Revista va mai cuprinde rubrici în care se vor examina problemele sociologiei literaturii, artelor, culturii, învăţămintului şi educaţiei. Un spaţiu larg îl vor cuprinde informaţiile din viaţa ştiinţifică, notele de lectură, recenziile, croni­cile, comentariile, paginile cititorilor. VA apare trimestrial, începind din ianuarie 1972. ABONAMENTELE se fac prin oficiile P.T.T.R., fac­torii poştali şi difuzorii de presă din întreprinderi şi instituţii. Preţul unui exemplar este de lei 10, iar abonamentul anual de lei 40. 8­ 1H LIBRĂRII Istorie N. IORGA : Istoria învăţămintului românesc. E­diţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Ilie Po­­pescu Teiuşan. Editura didactică şi pedagogică, 175 p., 10,60 lei. STEVEN RUNCIMAN : Căderea Constantinopo-­lului. Traducere, note, postfaţă şi îngrijirea ştiin­ţifică a ediţiei române de Alexandru Elian. Ed. ştiinţifică, colecţia „Pagini de istorie universală“, 334 p., 18,50 lei. TRAIAN BUNESCU : Lupta poporului român îm­potriva dictatului fascist de la Viena (august 1940). Ed. Politică, „Biblioteca de istorie“, 256 p., 7,25 lei. JÓZSA BÉLA — Schiţă biografică şi antologie de I. Micu şi A. Simion. ISISP, colecţia „Evocări“ 146 p., 7,25 lei. * * * Călători străini despre Ţările Române, vol. III. Volumul îngrijit de Maria Holban. Ed. ştiinţifici, 767 p., 46 lei. L. BÁNYAI : Pe făgaşul tradiţiilor frăţeşti. ISISP, „Biblioteca de istorie“, 386 p., 8 lei. Filozofie şi cultură ALEXANDRU BOBOC : Etică şi axiologie in opera lui Max Scheler. Ed. ştiinţifică, 246 p., 5,75 lei. PETRE BOTEZATU : Valoarea deducţiei. Ed. şti­inţifică, colecţia „Logos“, 201 p., 6,25 lei. N. BALOTA : Despre pasiuni. Ed. Albatros, colecţia „Colocviile adolescenţei“, 184 p., 3,25 lei. • * * Iluminismul (3 volume). Antologie, studiu introductiv şi note biobibliografice de Romul Munteanu. Ed. Albatros, colecţia „Lyceum“, 1­011 p., 18 lei. Etică SVETOZAR STOJANOVIC : Meta-etica contem­porană (2 volume). Cuvînt înainte de Niculae Bellu. Ed. ştiinţifică, „Mica bibliotecă etică“, 494 p. 10,50 lei. Sociologie ACHIM MIHU : ABC-ul investigaţiei sociologice, vol. I. Prolegomene epistemologice. Ed. Dacia, 275 p., 7 lei. égi tiinta CIVILIZAŢIE ŞI CREAŢIE ARTISTICA UMEA contem­porană se află in prefacere nu numai din punct de vedere ştiinţific şi tehnic, dar şi spiri­tual. Aceasta se explică prin faptul că marile transformări ce se petrec la nivelul „tehnosferei“ atrag după sine schimbări fundamentale ce se înregistrează în cîmpul culturii şi în acela al spiritualităţii în general. Nu­mai că, modificările survenite în do­meniile de manifestare ale spiritului uman şi, în primul rînd, schimbările de accent ce iau naştere în sistemul formelor culturii, nu au întotdeauna un sens pozitiv. Dimpotrivă, se poate releva cu uşurinţă faptul cum, în lu­mea occidentală, de pildă — unde pro­cesele de emancipare şi de maturizare grăbită a regiunilor „tehnosferei“ au căpătat înfăţişări aproape totaliza­toare — reacţiile spiritului şi, cu deosebire acelea ale comportamen­tului moral faţă de o asemenea nouă mutaţie intervenită în destinul uma­nităţii, sunt negative şi, uneori...chiar violente. Evident, constatarea trebuie să ne dea de gîndit. Pentru că un paradox supărător persistă şi nelinişteşte. Ne întrebăm aşadar, pe bună dreptate, de ce sunt astfel alcătuite lucrurile, încît celei mai mari dezvoltări a sis­temului lumii tehnice să-i corespundă cea mai deplină tulburare a intelec­tului şi a spiritului omenesc. De­sigur, odată aflaţi în acest moment al interogaţiilor, un răspuns ne vine cu siguranţă în gînd. Structură socială depăşită a Occidentului şi o anume lipsă de echitate funciară ce stăruie intre oameni trebuie să fie cauzele a­­cestui conflict. Explicaţia este exactă , dar ea nu ne apare ca fiind suficientă. Starea de tensiune amintită are şi semnificaţii adinei, care sunt proprii însuşi fenomenului tehnologic şi sis­temului de civilizaţie modernă ca atare; în acelaşi timp, trebuie să punem în lumină un alt fapt. Dacă amplei evo­luţii a structurilor tehnologice i-ar corespunde o cultură de tip integral negativ, sau o minus-cultură, atunci totul ar deveni foarte simplu. Am pu­tea trage concluzia logică că civili­zaţia de factură tehnologică duce, în mod inevitabil, la o neantizare trep­tată a formelor culturii. Dar situaţia nu se prezintă în acest fel. Alături de stările „poluante“ ale artei, cum ar fi, de exemplu, „compoziţiile“ de na­tură psihedelică sau literatura şi plas­tica pornografică, subzistă în conştiin­ţele progresiste şi iluminate din Oc­cident şi altceva. în acest sens, dacă facem o analiză atentă, descoperim, de îndată, realizări ample şi de o ui­mitoare substanţialitate în cuprinsul aceleiaşi lumi, în care temeliile tehno­logice par să pună sub semnul între­bării fenomenul propriu-zis de cul­tură. Ceva mai mult, ghicim efortul de ducere înainte a formelor de ma­nifestare ale spiritului şi tendinţa de a elabora noi modalităţi ale expresiei artistice. Fără îndoială, această situa­ţie se explică şi prin faptul că marile culturi fundamentale care au prece­dat epoca noastră îşi transferă o parte din virtuţile lor în lumea contempo­rană. Dar aceasta nu reprezintă totul. Ştiinţa, care ea însăşi este o parte componentă a faptului mai complex de cultură, pare să fie astăzi în mă­sură de a da mai mult celorlalţi fac­tori constitutivi ai ansamblului crea­ţiei spirituale decît oricînd altădată. T­OATE acestea ne conduc la cîteva concluzii importante. Iar aceste con­statări pot fi cu totul semnificative pentru creaţia artistică din ţara noas­tră. In primul rînd vom reţine fap­tul că civilizaţia tehnologică este o realitate. Dată fiind împrejurarea că realităţile se impun cu o asemenea stăruinţă obiectivă incit este inutil şi nedrept să te refuzi lor, înseamnă că structurile tehnologice ale civilizaţiei moderne urmează să fie bine cunos­cute şi absorbite de oricine. In al doilea rînd, este limpede că, dacă o civilizaţie tehnologică moder­nă constituie o existenţă de netăgă­duit, atunci unei asemenea entităţi reale nu-i poate corespunde o cultură alcătuită din forme trecute. Este ne­cesar deci ca şi fenomenul de cultură să se situeze la nivelul noii civilizaţii. In acest înţeles, este cu neputinţă să concepem civilizaţia ca sistem ce evoluează necontenit, în vreme ce fenomenul de cultură l-am considera ca fiind neutru faţă de ideea dezvol­tării. Din această cauză, cultura nu poate fi gîndită, în esenţa ei cea mai profundă, decît ca un proces de evo­luţie şi de înnoire permanentă. Toc­mai datorită dezvoltării propriilor ei forme, prin care se constituie necon­tenit, cultura se defineşte în adevă­rata ei înfăţişare de sistem dinamic şi în calitate de dimensiune naturală a omenescului. Punînd problema din acest unghi de vedere, este clar că necesitatea cu­noaşterii realizărilor culturale în lu­mea întreagă devine tot atît de im­perioasă ca şi înţelegerea fenomene­lor existente în cadrul tehnologic. Cunoaşterea şi înţelegerea reflectată a faptelor sunt atitudini care se dove­desc a fi întotdeauna salutare. Sub acest raport, chiar şi experimente mo­derne artistice neîmplinite, cum ar fi, de pildă, „arta conceptuală“, pot fi folositoare actului de cunoaştere. Dacă am luat acest exemplu, am făcut-o pentru a ne situa într-o alternativă limită. în fond, „arta conceptuală“ înseamnă intenţie lipsită de formu­lare completă în planul expresiei. In calitate de intenţie-proiect (sau în stare de schemă şi de simplă struc­tură) o „compunere“ conceptuală ne indică mai mult un stadiu psihologic al creaţiei decît o operă propriu-zisă. Evident, conceptualismul actual de­păşeşte viziunea lui Albers. Pe noi, o asemenea modalitate de tratare stilis­tică ne poate interesa din punctul de vedere al raportului instituit între formele vizuale şi universul semnelor. Pentru că oricit de îndoielnice ar fi unele creaţii conceptuale, pentru ac­tul nostru de cunoaştere, ele pot aduce unele lămuriri însemnate în ce pri­veşte relaţia fiinţei contemporane cu lumea ştiinţei şi a semnelor ei. Pînă aici a fost vorba numai de nevoia cunoaşterii. Credem însă că, pentru artistul nostru, urmează o altă obligaţie. De aceea, în al treilea rînd, notăm că artistul trebuie să fie în mă­sură de a pune în cumpănă şi de a elimina. Pentru că nu avem dreptul să uităm faptul că nu se poate dis­cuta despre o creaţie autentică, acolo unde nu se întrevede puterea de a elimina datele ce nu sunt apte de a fi absorbite din anumite stadii-reper, faţă de care se constituie actul de elaborare estetică propriu-zisă. Iar aceasta se petrece cu scopul de a in­troduce propriile intenţii ale artistu­lui şi cu gîndul permanent de a instaura o ordine estetică care să fie a lui şi care să-i ilustreze propria nelinişte şi personalitatea. In exem­plul dat înainte, pentru artistul nos­tru apare nevoia indiscutabilă de a elimina consecinţele conceptualismu­lui. De altfel, orice artist care se si­tuează în orizontul umanului şi al spiritualităţii integrale, va căuta să amendeze asemenea consecinţe. In ultimă analiză, corelativul, în planul vizualităţii, al conceptualismului, este actul de nimicire a imaginii elaborate. Dacă definim asta ca raport al făp­turii omeneşti cu lumea obiectelor şi, mai cu seamă, cu aceea a schemelor, este clar că teza conceptualistă ar urma să fie acceptată. Dar nouă ni se pare că definiţia artei este departe de a se reduce la aceasta. Astfel, în clipa în care reinterpretăm conceptul artei, dezvăluind faptul că structura artistică a fenomenului de cultură nu este nimic altceva decît însăşi descrie­rea sugestivă a raporturilor sensibile ale fiinţei cu ea însăşi, cu semenii şi cu totalitatea lumii reale privită fie ca actualitate, fie ca simplă posibili­tate spirituală în devenire, atunci conceptualismul este pus la îndoială. Cu acest prilej trebuie spus că teh­nica constructivistă, bunăoară, răs­punde, în mod excelent, tocmai la ul­tima parte a definiţiei artei. O operă constructivă nu ne oferă o imagine a realului situat în primul strat al per­cepţiei. Dar într-o concepţie de tip modern, constructivismul ne propune o astfel de imagine preţioasă. El ne evocă ceva din dialogul făpturii ome­neşti cu spaţiul posibil şi cu desfăşu­rarea mai puţin înţeleasă a marii realităţi. Evident, pe această cale, ar­tistul poate asimila şi experienţa conceptualistă, fără a adopta conclu­ziile absolute ale ei. Totul se petrece ca atare în momentul în care artistul a dat un sens mai înalt spiritual unei experienţe tehnice moderne dar ele­mentare. S­­PUNÎND acestea ajungem la ulti­ma consecinţă ce decurge din rapor­tul instaurat între civilizaţia­­ de tip modern şi domeniile artei. Structura tehnologică a civilizaţiei — structură ce este esenţială pentru determinarea acesteia din urmă — acţionează în dublu sens asupra zenelor culturii. Intr-un prim înţeles, ea pune la dis­poziţia faptului de cultură, în gene­ral, şi a artei, în special, o seamă de mijloace care contribuie efectiv la propăşirea construcţiei spirituale. Un alt înţeles, se poate spune că tehnolo­gia tinde să devină autoritară şi să subordoneze sfera culturii. Acest lu­cru este îndeobşte cunoscut. Mai as­cunsă pare a fi însă o altă însuşire a suportului dintre civilizaţie şi cul­tură. Un asemenea atribut derivă din observaţia de mai sus şi el se referă la convertirea valorilor în momentul în care se face trecerea din cîmpul tehnologiei în acela al artei şi invers. Este suficient să privim, cu atenţie, trei asemenea raporturi pentru a ne clarifica în această privinţă. In plan tehnologic, actul creării de obiecte constituie scopul declarat al între­gului demers constructiv şi, dacă vrem, el reprezintă însuşi sensul uman al efortului de elaborare ma­terială. Obiectele tind să devină sim­ple, elegante şi cit mai uşor de orga­nizat într-o schemă operativă. Prin transfer, „teza obiectelor“ devine principială şi în cuprinsul artei. Dar, în acest stadiu nou, ideea este pozi­tivă pînă la un punct. Şi anume, ea e viabilă pînă în clipa în care totul devine numai obiect, în înţelesul ori­ginar al lui Marcel Duchamp. Drept urmare, nimic nu se mai adaugă unei atari valori. In acest fel, deşi fru­moase, obiectele nu au decît frumu­seţe tehnică, ca în mentalitatea teo­retică a lui Becker şi nu mai sunt în stare să posede o frumuseţe deplină spirituală. Acelaşi lucru se petrece în cazul reclamei. Dacă, în perspectivă teh­nică, reclama poate fi socotită, în anumite circumstanţe, ca fiind folosi­toare, în alternativele artei, acelaşi mijloc de influenţare a publicului poate să capete dimensiuni îngrozi­toare. Analog se pune problema în momentul în care ne gîndim la exce­lenta tendinţă „ambientalistă“ a artei moderne. Venită, în ultimă instanţă, din regiunile tehnologice, această idee privind popularea universului vizual cu obiecte frumoase şi spiritualizate — pentru a se întregi astfel efortul de edificare industrială — este feri­cită pînă m clipa în care nu se a­­junge încă la transformarea ansam­blului creaţiei de artă într-o mare construcţie decorativă. Toate acestea pledează pentru o idee centrală. Civilizaţia modernă pune probleme complicate nu numai creaţiei tehnologice, dar şi aspiraţii­lor către realizări spirituale de o de­plină autenticitate. Pentru efortul de construcţie umană din ţara noastră, chestiunea înţelegerii profunde şi re­flectate, în plan artistic, a tuturor factorilor de complexitate ce intervin în orice asemenea mare proces de afirmare istorică a unor năzuinţe mărturisite şi, uneori, ascunse şi ne­­mărtu­risite, este esenţială. Ca să creezi în termenii civilizaţiei con­temporane este o chestiune de mare răspundere. A adăuga la această stare de lucruri o preferinţă pentru uman, un sentiment special al con­strucţiei sociale şi un gust anumit pentru cultivarea valorilor spiritului, constituie o tentativă care sporeşte răspunderea. Dar noi, în calitate de oameni, asemenea altora, nu avem de ales. Epoca actuală cere nu numai o nouă industrie, dar şi o artă com­plexă. O artă pătrunsă de idei noi şi de o încredere desăvîrşită în puterile inteligenţei creatoare şi în destinul umanităţii. Titus Mocanu Faţada (nouă) a Universităţii Bucureşti ȘTIINȚĂ ȘI UMANISM ■ ■■inii mm­mtummmnm'BLmmmmmammxm­TM­mă .................... "'­ . RISIPA­ I U­N bătrîn profesor are încredere în ameliorarea oamenilor : îl iei pe stu­dent la începutul anului ; nu ştie ni­mic din ce o să-i spui ; şi-l înveţi şi învaţă, şi mai uită, şi mai repeţi, faci „lecţii de sinteză“, şi iar uită şi iar îl repeţi şi aşa, încet, încet, studentul ajunge un om învăţat. Iată de ce, unele lucruri pe care nu le putem spune la cursul meu de algebră sau de logică, la cel de automate sau de teoria mulţimilor, le spun la „Con­temporanul“. — Tot profesor ? — Tot. Azi vom vorbi despre risi­pă. Ocazia mi-a dat-o un articol din „România liberă“ în care se arată că la nu mai ştiu ce magazin lipsesc nu ştiu ce produse pe care acel magazin ar trebui să le vîndă. Evident, se spune, nu magazinul e de vină­ Fa­brica e de vină că nu le-a trimis. Sunt mulţi ziarişti care în multe ziare pun în evidenţă multe greşeli de ace­laşi tip. Azi magazinul cutare nu are cutare obiecte pe care nu le-a trimis fabrica cutare şi aşa mai departe. Eu ştiu însă că atunci cînd un fenomen se repetă, el trebuie studiat. Propun deci sociologilor şi psihologilor să stu­dieze acest fenomen. — De ce sociologilor şi psihologilor ? Fenomenul e un fenomen economic, îmi spune cineva. Trebuie deci econo­miştii să propună ameliorarea econo­miei. — Lucrurile se datorează neglijen­ţei şi delăsării organelor care conduc fabricile. Trebuie deci instituită o le­gislaţie care să pedepsească pe vino­vaţi, îmi spune altcineva. Eu cred însă că fenomenul trebuie studiat şi, adaug, cred că, deşi s-a scris mult la gazetă despre el, nu a fos­t studiat. Şi trebuie studiat în ca­zurile cele mai simple. Se zice că lui Newton i-ar fi venit ideea gravitaţiei universale văzînd cum pică un măr. Eu voi supune meditaţiei sociologi­lor şi psihologilor două cazuri care sunt mult purificate : lipseşte fabri­cantul, lipseşte lipsa de materii pri­me, lipseşte lenea şi delăsarea ; sunt cazuri pure. Primul se referă la vînzarea cărţi­lor. Despre el am mai scris, dar e prea important ca să nu mai scriu odată. Precum ştiţi, la Bucureşti exis­tă o Facultate de matematică ; peste drum de ea e o librărie ; librăria e foarte apropiată de mai multe alte facultăţi : de fizică, de limba română, de istorie ; nici cea de geologie nu e departe. Tot „vechiul local“ al Uni­versităţii e aproape de această libră­rie (în treacăt fie zis : n-ar trebui oare ca şi „noului local“, adică celui din bulevardul Gheorghe Gheorghiu- Dej, să i se creeze în apropiere o li­brărie ? Standul de cărţi din localul unei facultăţi e bun dar n-ar fi oare bună şi o librărie lungă facultate ?). Un grup de 12 tineri matematicieni au publicat de curînd un volum cu lucrări de logică matematică, de teo­ria automatelor, de informatică. Ştiţi cite exemplare au venit la acea li­brărie din acest volum ? Ce vac. Bine­înţeles, s-au vîndut. S-au adus altele ? Nu. De ce ? Asta aştept să-mi spună psihologul şi sociologul. Că cele cinci exemplare s-au vîn­dut, asta îl interesează pe economist, pe directorul editurii, pe cei ce stabi­lesc tirajul şi pe alţii care sînt bă­gaţi pe fir. Am tipărit atîtea volume şi s-au vîndut Pe sociolog îl interesează nu că s-au vîndut cinci exemplare în con­diţiile spuse ; pe el îl interesează ni­velul intelectual al unui anume co­lectiv. Dacă librăria avea şase exem­plare, cine se vindeau ? Tot cinci ? Asta ar însemna ceva. Zece s-ar vinde oare ? Dar o sută ? Azi, nu ştim. Tirajul cărţii pusă în vînzare a fost de... exemplare. Oare numai pe sociolog îl interesează dacă dintr-o carte e nevoie de... exemplare sau de... exemplare ? Cărţile se tipăresc fără nici un scop ? Oare numai de cărţile rele trebuie să ne ocupăm, să le fa­cem să nu apară ? Nu e oare bine ca cele bune, dacă-1 interesează pe citi­tor, să i le punem la îndemînă ? Dacă nu-1 interesează, asta poate fi de asemenea o problemă. Alta. . Eu cred că analiza psiho-sociologică trebuie dusă mai departe. Se pune problema : cum funcţionează gîndirea la cei care formează toată gama de salariaţi care intervin în procesul a­­cesta de planificare, de editare, de distribuţie a unei cărţi ? Eu ştiu că toţi înţeleg că atunci cînd se editea­ză o carte şi nu se vinde asta e ri­sipă, înţeleg ei oare că atunci cînd se editează în 2000 exemplare o carte care s-ar vinde în 3000 exemplare, şi asta e tot risipă ? Dacă înţeleg, de ce fac această ri­sipă ? Dacă nu înţeleg, n-ar trebui trimişi la reciclare ? Sau o fi altceva ? Eu nu sunt nici psiholog, nici socio­log, dar îmi pare că problema trebuie gîndită. Seamănă oare această risipă cu ur­mătoarea ? Am fost invitat la un liceu să stau de vorbă cu elevii. Astfel de întilniri îmi sunt plăcute. E un obicei bun care s-a luat în ultima vreme, ca clubu­rile studenţeşti să organizeze întilniri ale studenţilor cu oameni mai bătrîni, „mai cu experienţă“. M-am întîlnit şi cu studenţii Facultăţii de fizică a­­tunci cînd m-au chemat, şi cu stu­denţii pe care un om destoinic i-a ales de la mai multe facultăţi şi i-a adus la clubul din calea Plevnei. Ast­fel de întilniri de 30—40 de tineri cu un bătrîn sint bune. întilniri de cam tot atîţia tineri însă cu doi bătrîni, am băgat de seamă altădată că nu sint bune. Nu zic că n-ar putea în nici un caz să iasă bine, dar discuţia în public dintre cei doi oameni for­maţi trebuie să fie atît de bine pre­gătită incit să pară improvizată. Alt­fel, nepregătită, sună fals. Sunt bune şi întilniri cu mult mai mulţi tineri, mai ales elevi. Am fost odată la o ast­fel de întîlnire în municipiul Gheor­ghe Gheorghiu-Dej. Cîteva sute de elevi îşi pregătiseră întrebările , în­trebări serioase , dovedeau că elevii sorbiseră, din revistele ce le stau la dispoziţie, o informaţie bogată şi ve­neau să-şi lămurească unele proble­me. Ca şi în alte ocazii, am căpătat pe de altă parte o mare încredere în munca dusă de profesorii de învă­­ţămînt mediu. Ar trebui însă ajutaţi , în special ar fi nevoie ca ei să poată­­găsi în oraşul lor toate cărţile şi re­vistele pe care vor să le citească şi pe cele româneşti, şi am văzut că şi aceasta e o problemă, dar şi pe cele ce apar în străinătate. Dar să ne în­toarcem la problema de care ne ocu­păm. Nu de mult am fost chemat să vor­besc cu un grup de elevi de liceu. Liceu mare, cu o sală de peste 600 locuri. Totuşi, în ziua în care se fixase discuţia mea cu mulţi elevi, într-o sală mare, nu ştiu cine a reprogramat sala pentru o altă întîlnire şi gazdele voiau să mă facă să discut cu un sfert din elevii care vroiau să discute cu mine. M-am întrebat: şi-a dat cineva seama că asta înseamnă risipă ? O inadmisibilă risipă fiindcă ea e da­torată numai mă opresc şi mă gîndesc , numai cărui fapt? E clar: dacă această dis­cuţie interesează, atunci dacă iau parte numai un sfert din cei ce pot profita de ea, păgubesc trei sferturi. Faptul că e o risipă, mi se pare neîn­doielnic. Un economist ar evalua-o în ore de muncă. Eu rog pe un psiholog și pe un sociolog să mediteze, să facă anchete, să trimită chestionare şi răs­punsurile să le ducă la calculator : de ce se face o astfel de risipă ? Şi, ca un bătrîn profesor care ştie că oamenii nu ghicesc totul de la început , poate că se face o astfel de risipă fiindcă cei ce o fac nu înţeleg că e o risipă. Şi eu încerc să le-o spun. Gr. C. Moisil Muşte şi pompe de flit (Urmare din pag. 1) bil. Dar nu, din păcate, lucrurile nu se opresc aici ! Dacă cel care cercetează „raportul“ e lipsit de umor, şi uneori e lipsit de umor, el nu rupe raportul, expediin­­du-1 la coş, ci scrie pe margine : să se facă un studiu comparativ. In acest caz, mecanismul absurdului e dezlăn­ţuit. Intră în funcţiune cîteva comi­sii, create ad-hoc, pentru studiul com­parativ al performanţelor pompelor de flit pe plan mondial. Se amestecă şi Banca de Stat, care de obicei, cum e rea din fire, se opune. Apare un şir de avizări negative care complică in­finit problema : C.S.P., Ministerul Muncii, Comerţul Exterior, Conten­ciosul se opun la rîndu-le. Tovarăşul care a iniţiat raportul e exasperat: nu se poate face nimic în ţara asta... Rapoarte suplimentare, memorii, pi­le , nimeni nu observă dezinteresa­rea, arderea pe altarul intereselor ob­ștești, peste tot numai capete pătra­te ! —, în sfîrșit, cine trebuia să va­dă vede : băiatul ăsta are inimă, are cap, păcat că e cam repezit; cu încă o întîrziere, băiatul e numit respon­sabil peste o unitate care urmează să producă pompe de flit. Dacă raportul se rezolva în primă instanţă, băiatul era doar responsabil. A intervenit în­să o noutate, tocmai cea scontată. Complicîndu-se lucrurile, s-a compli­cat şi mecanismul lor : s-a născut o instituţie cu mai multe etaje pentru supravegherea şi îndrumarea produc­ţiei de pompe de flit, e necesar un imobil, iar în perspectivă un institut de proiectări şi cercetări de nivel a­­cademic sau măcar departamental. Se pune şi problema calificării cadrelor, deşi nimeni n-a văzut o muscă dintre cei ca­re se zbuciumă pentru pompele de flit. Am putea complica povestea noas­tră, destul de simplă pînă aici, antre­­nînd pe firul ei şi nişte entomologi, adică nişte specialişti în muşte, ane­­xînd astfel şi domeniul ştiinţelor pu­re. Dar nu, fiindcă cititorul îmi şop­teşte poanta : cel care fabricase pom­pa de flit a murit între timp sau a fost dat afară. Da, asta-i poanta, o ştim de multă vreme, dar o înţeleg puţini. Fiindcă prin decesul producă­torului de pompe instituţia mamut n-a murit. Ea prosperă, deşi lip­sesc pompele­ Cele mai bune glume, pe care toţi le gustăm, fără supăra­re — şi cei cu mapa, şi cei cu sapa — au tristul lor grăunte de adevăr, ca şi în cazul de mai sus. De asta şi rîdem, pînă ne podidesc lacrimile. Revenind la instituţiile mamut, cele mici, cele neimportante, cele care cad în atenţia mea — cum ar fi coopera­tiva de pompe de flit — m-a izbit de fiecare dată un lucru pe care îl aduc la cunoştinţa publică. Tovarăşii res­ponsabili, cei cărora le-am reproşat cum merge treaba, nu erau îngrijoraţi de lipsa pompelor ci de îndrumare. Ei mi-au spus : e slabă îndrumarea, n-avem suficiente cadre de suprave­ghere şi control. Am cerut, mi-au spus, să ni se mărească schema, am trimis cîţiva oameni la şcoala de in­structori, am mai propus doi adjuncţi şi cîteva plecări în străinătate. Desi­gur, mi-au mai spus, pe sus lucrurile se mişcă greu, ni se reproşează că pompele de flit sunt scumpe sau că lipsesc. Dar cum să fie ieftine cînd n-avem aparatul necesar de îndru­mare ?... Rostogoliţi pe această pantă nu ne mai putem opri. Nu o cooperativă a produs pompe de flit — deci o insti­tuţie economică ! —, dar un cor, adi­că (treizeci de oameni care cîntă după orele de lucru „Vine, vine primăva­ra") devine o instituţie mamut. Ci­neva cu leafă răspunde de repertoriul acestui cor. (Că doar n-o să cînte oa­menii de capul lor !) Cineva, tot cu leafă, face rapoarte despre acest cor. (Că doar n-o să le facă coriştii, care n-au nivel !). Cineva, tot cu leafă, examinează aceste rapoarte, pune sub­linieri cu roşu, modifică un punct sau cîteva, hotărăşte să nu se mai cînte „Bădişor cu părul creţ ! Nu te ţine­­aşa măreţ“, nici „Hai diri-da", care sunt frivole, ci numai „Pe cărare sub un brad"... Pentru aceste toate se ţin foarte multe şedinţe. Coriştii sunt morţi de emoţie, aşteaptă deciziile cu inima cu­ un purice, îşi pun hamletia­­na întrebare a fi sau a nu fi, chiar şi ei uită că ar trebui să cînte numai din plăcere, că sint un fond cîntăreţi voluntari. Dar, singurii voluntari sint cîntăreţii, singurii interesaţi în stîrpi­­tul muştelor sint cei care fabrică, cu mîinile lor, pompe de flit. Şi atunci ne întrebăm : de ce atî­tea muşte la arat (pe ici şi colo, pe unde se mai ară) ? Şi de ce muştele se organizează adesea în roiuri, si­­mulînd cu bîzîitul lor hărnicia albi­nelor, punînd pete negre, ici şi colo, pe fagurii noştri ! De fapt nu-s pete negre, ci tot galbene, fiindcă sînt muşte deghizate, şi de aceea se văd mai greu. Iată de ce ne-ar trebui nişte pompe de flit, dacă producţia acestor pom­pe n-ar fi încredinţată muştelor !

Next