Contemporanul, iulie-október 1972 (Anul 26, nr. 28-52)
1972-11-03 / nr. 45
" TELEVIZIUNE Chip-chip • „AM ales acest robot — zice comentatorul, — pentru că e mai spectaculos decit un calculator“. Pe ecran apare o păpuşă de plastic de proporţii umane, un chip de pe vremea Invadatorilor. Pleoapele cu gene clipesc. Buzele uşor crăpate se deschid ca în preajma unei sufocări şi se văd bine dinţii plantaţi într-o gingie, care poate ştie să şi sângereze. Ciinul de plastic tremură in mina studenţilor medicinişti. Toracele lui se înfoaie şi se desfoaie ritmic, ca şi toracele nostru. Dacă ar avea pe coşul pieptului un ştecăr, un buton de aluminiu, ceva care să ne amintească originea lui tehnică, ne-am mai linişti. Dar omul de plastic clipeşte şi respiră ca şi noi. Imaginea e nu numai spectaculoasă. Să n-o reţii ? Cum să nu reţii îngrijorat dibăcia cu care se poate şterge graniţa dintre adevărat şi neadevărat ? Robotul anatomic a fost un rol episodic într-o emisiune. L-am amintit doar pentru a relua o banalitate : nu se poate să traversezi o emisiune fără să întrebi ce rămine ?, ce este memorabil in această puzderie de vorbe, în acest noian de imagini ? Am Încercat să urmăresc unele rubrici fără să ţin mina pe creion şi creionul pe hîrtie. M-am aşezat în faţa televizorului doar cu ochii sub sprîncene N-am călcat rufe, n-am tricotat, n-am stat de vorbă cu nimeni. Am privit ţintă în cutie şi am avut grijă să nu las să cadă pe jos nici o silabă. Memoria mea e o memorie normală şi totuşi, cînd am plecat din faţa aparatului mi-am dat seama cu groază că nu reţinusem nimic. Imaginile mi se clătinau în cap ca o mulţime văzută de departe. Frazele se dizolvau unele în altele şi din ele nu rămăsese decit o cadenţă familiară, o senzaţie de „radio în vecini". Prin perete nu se desluşea nici un cuvînt. Simţeam însă timbrul unei voci cunoscute. Aş propune colegilor mei de la redacţia culturală să reia caleidoscopul cultural-artistic de marţi seară şi să-l recerceteze într-o cabină de montaj cu lupa şi cu încetinitorul. Aş ruga pe tinerele autoare care au totul ca să reuşească (sint tobă de carte, sint inteligente, sint telegenice), le-aş ruga să se întrebe cu mintea românului , de pe urmă pe citi au impresia că i-au atras la galeria Apollo, pe cîţi i-au convins să citească volumul lui Petre Stoica, pe cîţi au aţîţat să meargă la expoziţia de incunabule ! Nu spun, stimate colege, că trebuie să căutăm snoave şi cimilituri pentru a vorbi despre o expoziţie de ceramică, sau despre o carte cu poeme. Nimeni n-ar vrea să-i ia cronicii plastice bucuria de a vorbi despre „ecouri spaţiale" şi despre sensurile unicităţii, nici cronicii literare plăcerea speculaţiei, orgoliul asociaţiilor „de specialitate". Dar, pentru dumnezeu, să nu uităm că nu scriem pentru „România literară", ci că vorbim la televizor, şi mulţi dintre cei care se află Înaintea noastră, nu vin de la simpozioane ci de la culesul cartofilor. Aceşti oameni care stau obosiţi in faţa televizoarelor nu trebuie exasperaţi cu chiochipul nostru ultracompetent. Acei stimaţi telespectatori trebuie atraşi. Trebuie incîntaţi. Aş greşi dacă n-aş recunoaşte că pentru arta încintării televiziunea dispune de proprii ei maeştri. Nu-s mulţi. Unul dintre ei este autorul recentei emisiuni „Lumea viitorului". In emisiunea lui despre şcoala viitorului am văzut robotul din primul paragraf. Excelentă această prezenţă de comentator modern, agreabil, dar nu prin surîsuri de alvitâ, volubil, dar nu cu volubilitatea ar ceea de gazetar descurcăreţ, competent, dar atît de politicos in competenţa sa, deci atît de clar, de direct, de sugestiv, incit prelegerea devenea o sursă de bucurie. Mulţumim, Andrei Bacalu, pentru că vorbeşti curent o limbă atît de dificilă, limba omenească. Ecaterina Oproiu Premiere „CU MÎNILE CURATE" ,POCA primelor luni de după August ’44, timp de acute frămîntări politice și sociale, a fost prospectată, pe ecran, din diferite perspective , pentru a rămine doar la cîteva exempletip, Puterea şi Adevărul îşi propune în episoadele consacrate acelui timp, să evoce circumstanţele dramatice ale luptei pentru putere, ca şi Facerea lumii de altfel, în timp ce un film ca Setea izbutea să cuprindă conflicte semnificative din realitatea satului românesc la începutul unor radicale transformări sociale. Cu miinile curate prospectează epoca dintr-o perspectivă cinematografică inedită. Scenariştii Titus Popovici şi Petre Sălcudeanu îşi aleg, de data aceasta, un episod din lupta dură împotriva bandelor de hoţi şi spărgători care acţionau în Bucureştiul acelor ani. Din ansamblul luptelor politice acute ale anului 1945, filmul — regizat de Sergiu Nicolaescu — îşi propune, aşadar, să extragă doar un aspect, poate nu cel mai semnificativ, dar în orice caz un aspect real, foarte specific pentru epocă : lupta împotriva gangsterismului. Din memoria oraşului au dispărut de mult, şi iremediabil, petele de ruşine şi de spaimă ale acelui timp de răscruce dintre două ere. Dar în memoria contemporanilor vremii persistă, desigur, amintirea unor acţiuni criminale care au cutremurat atunci dramatic oraşul şi conştiinţele, încercări disperate şi zadarnice ale unor iresponsabili de a întoarce sensul istoriei. Bandiţii, escrocii şi gangsterii timpului nu sunt, nicidecum, o invenţie a cineaştilor de azi ; ei reprezintă o tristă realitate a epocii, ei existau şi acţionau, terorizau cu armele războiului (încă neterminat) cartiere întregi ale oraşului, profitînd de momentul istoric tulbure şi de haosul economic întreţinut de reacţiune. Fără a aduce pe ecran personaje cu identitate reală, recurgînd deci la procedeele filmului de ficţiune, cineaştii au valorificat in filmul lor un vast material din arhiva timpului, inspirîndu-se din întîmplări de strictă autenticitate, astfel incit intenţia lor de a realiza, deopotrivă, un document despre epocă s-a materializat în imagini cinematografice cu solide garanţii realiste. Acesta este, în mare, cadrul istoric în care se desfăşoară acţiunea filmului : Bucureştiul din aprilie ’45, cu rănile războiului încă deschise, cu tentaculele vechii orînduiri încă solid împlintate în noua realitate socială. In această ambianţă de tranziţie între întuneric şi lumină debutează filmul, cu o secvenţă dură, de avertizare , la capătul unei urmăriri insistente şi tensionate, o bandă de răufăcători lichidează violent un comisar de poliţie. Avertismentul este dublu : el ni se adresează nouă, spectatorilor (vom asista, este limpede, la un film cu acţiune palpitantă şi brutală), dar el este adresat, deopotrivă, apărătorilor noii ordini din film : bandiţii oraşului nu au gînduri de capitulare, ei îşi apără, cu înverşunare şi fără nici un scrupul, poziţiile teroriste şi fărădelegile. Aici începe, practic, filmul, odată cu introducerea în acţiune a muncitorului comunist Mihai Roman. Una dintre măsurile iniţiate de partid, atunci, în plin proces de democratizare a ţării şi de cucerire a puterii politice, a fost trimiterea de membri de partid, şi în special de muncitori, în rîndul poliţiei şi Siguranţei. Şi astfel, muncitorul griviţean Mihai Roman, fost ilegalist, ajunge comisar şef de poliţie al Sectorului Negru, printre aceia care, în anii luptei din ilegalitate, l-au arestat şi torturat, urmînd să colaboreze cu ei la asigurarea şi menţinerea ordinei publice, la anihilarea focarelor de violenţă, de crimă şi de jaf care împingeau capitala în primăvara lui '45... Titlul filmului nu este o simplă metaforă, el sintetizează însăşi principala idee politică a peliculei: acţiunea de lichidare a bandelor criminale nu trebuie întreprinsă oricum, la întîmplare, prin orice metode, ci doar „cu miinile curate", în spiritul unei etici noi, în curs de afirmare şi consolidare. Acesta este punctul de vedere exprimat — prin replică şi faptă — de comunistul Mihai Roman. Dar lupta ordinii nu este deloc uşoară, şi pe parcursul numeroaselor înfruntări ale poliţiei cu gangsterii, bunele intenţii sunt, nu odată, total insuficiente împotriva mitralierelor. Scenariul are o remarcabilă fluenţă, dinamism, multe momente de reală tensiune şi de suspens, un dramatism intrinsec, dar şi reuşite clipe de destindere, un umor plăcut şi spontan, multe personaje viabile, conturate minuţios sau sugerate prin numai cîteva linii. Şi pentru scenarişti, nu numai pentru regizor, acest film are un mare coeficient de inedit. Titus Popovici (care s-a inspirat adesea, în literatură şi film, din realităţile aceleiaşi epoci) şi Petre Sălcudeanu demonstrează, acum, aptitudini certe pentru filmul poliţist, utilizînd cu dezinvoltură „arsenalul“ de gen, conducînd intriga cu multă abilitate şi siguranţă. Relaţiile din tabăra celor chemaţi să apere ordinea (pe lingă „dialogul“ permanent dintre Roman şi Miclovan, un „caz“ antrenant este reprezentat de fostul comisar Patulea), relaţiile din tabăra fărădelegii (în care acţionează, pe filiere diferite, sau în monom, bandiţi „rafinaţi“, borfaşi cu pretenţii, escroci de duzină, toţi purtînd nume cu rezonanţe în epocă : Semaca, Lăscărică, Buciurligă), ca şi momentele înfruntărilor directe, sunt punctate cu detalii de acţiune viabile, uneori chiar captivante. Poate doar dispariţia subită a suspensului creat în jurul comisarului Miclovan să constituie un semn de viabilitate în construcţia scenariului. Şi poate că despărţirea de acelaşi personaj, în finalul filmului, reclama un moment cinematografic mai substanţial. în rest, construcţia şi gradaţia filmului sunt aproape fără fisuri. Din punct de vedere al semnificaţiilor conţinute (deci într-o altă ordine de idei), filmul acesta atractiv şi pasionant s-ar fi înscris, probabil, pe o orbită de interes superioară dacă perspectiva inedită de abordare cinematografică a epocii ar fi fost relaţionată mai insistent cu ansamblul vieţii politico-sociale din primăvara aceea, a unor acute înfruntări politice, a unor puternice convulsii sociale. Filmul are multă atmosferă şi ritm de epocă. Nu ne referim doar la ambianţa scenografică propriu-zisă, la veridica reconstituire a Bucureştiului de altădată — datorată arhitectului Radu Boruzescu, inspirat şi prolific — cu periferiile sale insane şi deprimante, cu maidanele sale pustii, cu străzi înţesate de reclame şi cu vile somptuoase ; nu ne referim doar la aspectele exterioare ale epocii pe care le-a surprins, minuţios, şi autoarea costumelor, Miruna Boruzescu. Dar epoca este foarte prezentă în oameni, în gesturile şi acţiunile lor, în comportament şi mişcare. Meritul principal revine, cred, regizorului Sergiu Nicolaescu, care nu încetează să ne surprindă, să ne surprindă plăcut, de la film la film. Pe vremea „poeziilor perfecte“ cu trandafiri din Memoria trandafirului nu se putea întrevedea, nicidecum, un film de anvergură istorică precum Dacii. Mihai Viteazul nu anunţa Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, cit despre Cu miinile curate el este, de asemenea, un film fără precedent. Dar regizorul, iată, parcă a făcut film poliţist de cînd lumea. In acest foarte pretenţios gen cinematografic, Sergiu Nicolaescu se simte perfect, şi acţionează sigur, fără ezitări şi poticniri, cîteva secvenţe (printre care, în primul rînd, descinderea celor doi comisari în magazinul de pompe funebre al lui Lăscărică) sunt de-a dreptul antologice. Filmul are un ritm susţinut, este dur, ca epoca şi ca oamenii ei, crud şi sîngeros, pentru că sîngeroasă era şi epoca (totuşi, este un abuz de rafale şi de gloanţe în film), conţine momente de intens dramatism. Pot fi uşor depistate anumite surse de inspiraţie ale regizorului (din repertoriul unor bune filme străine aparţinînd genului poliţist), dar prelucrările sunt bine asimilate şi organic integrate acestui film. Merite principale revin regizorului şi pentru modul în care şi-a alcătuit distribuţia, ca şi pentru îndrumarea atentă, aplicată, a actorilor. Ilarion Ciobanu, în rolul lui Mihai Roman, constituie „elementul de echilibru“ al unui conflict cu dezlănţuiri acerbe ; personajul degajă o forţă interioară care-l impune, rapid, în prim- planul bătăliei pentru ordine, chiar dacă acţiunile sale sunt mai puţin spectaculoase în sine. Un emoţionant profil moral izbuteşte Sebastian Papaiani în rolul scurt dar cuprinzător al lui Oarcă. Remarcabil, debutul în film al unui neprofesionist, Alexandru Dobrescu , comisarul Patulea este un personaj „de suspens“ pe parcursul întregii sale evoluţii, şi interpretul se pricepe să întreţină acest suspens, prin priviri ambigue, prin ton şi prin gest. Gh. Dinică (Lăscărică) creează, pe lingă o „secvenţă mare“, personajul unei lichele perfecte. In rolul lui Buciurligă, Şt. Mihăilescu-Brăila îşi valorifică bine obişnuitul său stil actoricesc, în timp ce „creierul“, Semaca, deşi personajul e doar schiţat, găseşte în persoana lui George Constantin un foarte exact interpret. Ar mai fi de remarcat jocul simplu, de mare firesc al Monicăi Ghiuţă (nevasta lui Patulea), ca şi contribuţia altor actori : Emanoil Petruţ, Dorin Dron, Jean Lorin Florescu, Cornel Gârbea, Mihai Mereuţă — fiecare la locul său. Marea surpriză actoricească a filmului (surpriză e un fel de a zice) o constituie, însă, Sergiu Nicolaescu însuşi, în rolul comisarului Miclovan, unul din personajele-cheie ale conflictului , în afara unor foarte mici imperfecţiuni de dicţie, Sergiu Nicolaescu îşi conduce personajul prin film cu aceeaşi siguranţă cu care a făcut filmul, izbutind un Ness de toată frumuseţea. Ceilalţi colaboratori ai regizorului, operatorul Al. David (a cărui imagine, funcţională, susţine perfect dinamismul intrigii) şi compozitorul Richard Oschanitzky (cu căutări muzicale originale, încununate de succes) contribuie şi el convingător la realizarea acestui bun film „de public". Călin Căliman Intr-o secvenţă din Cumiiiile curate, Ilarion Ciobanu şi Sergiu Nicolaescu Zilele filmului sovietic ! ELE şapte noi creaţii cinematografice, „şapte filme dintr-un an” cum ne-am obişnuit să le spunem în fiecare toamnă, găzduite de ecranele noastre cu prilejul „Zilelor filmului sovietic“, oferă spectatorilor un panoramic (selectiv) al producţiei studiourilor unionale. Şapte filme, din peste o sută, nu îngăduie, fireşte, aprecieri de sinteză, şi nici caracterizări globale ale anului cinematografic, dar pot servi drept „ghid“ pentru cunoaşterea preocupărilor actuale ale cineaştilor sovietici. Ghidaţi, aşadar, de personalităţi ale ecranului sovietic, sau de regizori aflaţi în plină perioadă de afirmare, am putut desprinde din itinerariul cinematografic parcurs cu prilejul tradiţionalelor „zile“ cîteva din trăsăturile dominante ale producţiei recente. „Filonul“ filmului de război, poate cel mai robust capitol din istoria cinematografiei sovietice, este reprezentat, acum, de pelicula unui regizor debutant, Nikolai Gubenko. A venit un soldat de pe front. Un film trist, și grav, care poate fi înscris, cred, alături de Balada soldatului sau Pace noului venit, alături de Zboară cocorii, Soarta unui om sau Casa de la răscruce, printre cele mai reprezentative pelicule ale genului. Este destul de greu, după atîtea și atîtea, pagini cinematografice memorabile inspirate din anii celui de al doilea război mondial, să realizezi un film care să spună lucruri nespuse, să arate imagini nearătate. Şi totuşi Gubenko (pe care, ca actor, îl cunoaştem din rolul titular al Directorului) a reuşit chiar foarte bine. Filmul său este o adevărată radiografie a durerii: în satele pîrjolite de război se întorc primii soldaţi de pe front, răniţii şi demobilizaţii. Unii îşi caută zadarnic familiile şi căminul, nu-i mai aşteaptă nimeni, doar cite o cruce. Copiii se uită ciudat şi temător spre bărbaţii aceia necunoscuţi care pretind că sunt părinţii lor. Oamenii poartă pe feţe, adinei, tranşeele războiului. Cei regăsiţi, şi cei neregăsiţi — femei care-şi prelungesc aşteptarea bărbatului, a fiului, a părintelui cu încă o lacrimă de speranţă, soldaţi pentru care căminul nu mai este decit o amintire — îşi reiau viaţa de la început, în clipa aceea atît de mult aşteptată, a păcii, minunată ploaie de vară, doar unii dintre oamenii atîtor lungi aşteptări îşi regăsesc puterea bucuriei. Războiul este încă atît de aproape, atît de adine în ei. Rănile războiului continuă să doară. Un soldat, întors de pe front fără o mină, moare în primele zile de pace. Pentru alt soldat, cu ochii înceţoşaţi de schije, viaţa va însemna o beznă continuă. Din cenuşă, vetrele renasc una după alta. Soldaţii, cei care n-au lăsat în urma lor o cruce, continuă să sosească de pe front. într-o gară, printre flori şi lacrimi, un soldat venit de pe front, soldatul fără privire, îşi întîmpină camarazii de arme cu un cîntec vesel de acordeon. Acesta este filmul lui Gubenko : un prelung strigăt de durere şi revoltă împotriva atrocităţilor războiului, un elogiu adus demnităţii umane. Poate că regizorul a căutat prea insistent durerea. Poate că filmul este, uneori, de o tristeţe insuportabilă. Dar chipul împietrit de durere al femeii care şi-a aşteptat pînă la capătul puterilor bărbatul (frumoasa Elena Andreevna din Unchiul Vania, Irina Miroşnicenko, realizează aici un rol magistral), ne va însoţi multă vreme, ca un simbol al credinţei, şi ca un avertisment. Un film grav, meditativ, este şi îmblînzirea focului (distins cu Marele Premiu la Karlovy Vary), prin care scenaristul lui Ciuhrai din Cer senin, de data aceasta şi regizor Daniil Hrabroviţki, evocă o exemplară biografie contemporană, inspirîndu-se din povestea unei vieţi adevărate. In rolul unui savant de mare prestigiu, a cărui contribuţie la pregătirea şi efectuarea programelor de zboruri spaţiale a fost determinantă (şi care a murit, subit, în plină activitate, cu cîţiva ani în urmă), Kiril Lavrov realizează un personaj cu mari resurse de frumuseţe morală. Filmul, în ansamblul său (exceptînd anumite momente declarative) este străbătut de un pregnant fior emoţional : elogiul muncii şi priceperii creatoare, al devotamentului şi al abnegaţiei, este făcut fără emfază, simplu, cu mult omenesc. Comparat cu acest film sobru, de un tragism tulburător (comparaţia, chiar dacă nu se impune, estie oricînd posibilă), Tinerii, filmul lui Nikolai Moskalenko — în care joacă, fără a avea roluri de prim rang, doi foarte buni actori, Viaceslav Tihonov şi Alla Larionova, alături de multe nume noi — este mai retoric şi mai puţin nuanţat. Romanul de inspiraţie, Judecaţi-mă oameni de Aleksandr Andreev, conţine cîteva elemente de real dramatism, dar investigaţia psihologică a cineaştilor rămine, nu odată, la suprafaţă. Cu Intenţii poetice (şi nu lipsit de umor), în trecere prin Moscova, realizat de Ilia Gurin, completează cu o notă de culoare ansamblul filmelor de actualitate, dar filmul, fără un conflict pregnant, are şi pasaje strict descriptiviste. In peisajul festivalului de film sovietic din acest an un loc aparte îl ocupă ecranizarea cunoscutei piese gorkiene Egor Bulîciov şi alţii, film semnat de Serghei Soloviev. Ecranizările sunt alt capitol „forte“ al cinematografiei sovietice, şi nu mai departe decât anul trecut vedeam, în acelaşi anotimp al premierelor festive, capodopera lui Mihalkov-Koncealovski Unchiul Vania. Fără a atinge acelaşi nivel de concentraţie psihologică, Egor Buliciov şi alţii este un bun film de atmosferă, cu interesante intercalări din jurnalele de actualităţi ale epociide pe vremea ţarului Nikolai al II- lea, şi pînă în ajunul lui octombrie 1917, cit durează acţiunea filmului), cu excelenţi actori în roluri principale (Mihail Ulianov, Egor) sau secundare (Viaceslav Tihonov, Pavlin) şi cu mici „bucăţi“ de antologie, cum ar fi, de pildă, secvenţa cu „vraciul“ şi trombonul. Pe parcursul celor trei episoade ale filmului („boala“, „răscoala“, „pe o stradă străină“), lumea lui Egor Bulîciov înaintează convulsiv spre un hotar de ere. în primii ani ai puterii sovietice se desfăşoară un alt film al „sfîrşitului“, Sfîrşitul Liubavinilor, realizat de Leonid Golovnia, accentul principal fiind pus de data aceasta pe elemente de acţiune spectaculoase, nu lipsite de dramatism. în sfîrşit, Legenda lui Rustam este un poem cinematografic produs de studiourile „Tadjikfilm“ (regizor : Boris Kimiagarov) ; aducerea poemelor lui Firdusi pe ecran este îngreunată, firesc, de însuşi procedeul nu tocmai simplu al transpunerii versului în proză. Cele şapte filme dintr-un an din zilele cinematografiei sovietice ne-au deschis perspectiva spre un univers de preocupări variat şi cuprinzător. Cezar Dogaru ^Cinema 5 Un minut cu Cornel Todea • REGIZOR prin vocaţie, conduce de trei ani Studioul de film TV. — Asta nu Înseamnă că preocupările mele regizorale au fost abandonate. E doar un proces de transfer. Ne-am propus să realizăm, seriale şi romane foileton , începutul făcut cu Urmărirea care a fost cumpărat şi difuzat in mai multe ţări, este continuat în momentul de faţă de alte trei seriale care se află in diferite faze de lucru : August în flăcări (titlu provizoriu), scenariu Eugen Barbu şi N. Mihail, regia R. Gabrea şi D. Piţa ; Cireşarii, scenariu C. Chiriţă şi R. Dumitru, regia Andrei Blaier, şi Pistruiatul, scenariu şi regia Francisc Munteanu. In ceea ce priveşte romanele foileton, intenţiile noastre sunt : Moromeţii şi Marele singuratic de Marin Preda, scenarist autorul ; Desculţ după romanul lui Zaharia Stancu şi Un om între oameni de Camil Petrescu, scenariul Manase Raidner şi P. S. Băleanu, regia P. S. Băleanu. In atenţia noastră se află şi scurt-metrajul artistic — dorind să creăm, aş îndrăzni, o şcoală —, filmul muzical, de folclor etc. Genul documentar pe care l-am abordat in anii trecuţi, cu ample sinteze ale marilor probleme specifice societăţii noastre (In această ţară comuniştii, Două milenii în 20 de ani, Ţărani şi muncitori Schönberg... ecranizat • JEAN-Marie Straub, regizor de frunte al cinematografiei vestgermane, îşi realizează unul din vechile sale visuri: adaptarea filmică a operei lui Arnold Schönberg, Moise şi Aron. Botanism cinematografic • REGIZORUL sovietic Aleksandr Zguridi, specialist în filme de ştiinţă popularizată, lucrează la Ngoro-Ngoro, o peliculă despre plante exotice din lumea întreagă. Poem cinematografic • CINEASTUL lituanian R. Wierba (regizor şi operator documentarist) lucrează la lung-metrajul Lituania Sovietică, in care sunt inserate, ca fond sonor, fragmente din poemul lui Eduardas Miejelaitis, Omul. Superproducţie bilingvă • REGIZORUL mexican Rene Cardona pregăteşte supergigantul istoric Cucerirea Mexicului, pe care îl va realiza în două versiuni sonore, în limbile engleză și spaniolă. Album vivant • REGIZORUL ceh Dusán Hanak a încheiat lucrul la filmul Chipurile vechii lumi, inspirat de foto-reportajele lui Martin Martincek. Realizate cu decenii în urmă, ele înfăţişează figuri şi întîmplări ale acelor vremuri, însufleţite şi îmbogăţite de cineastul de azi. Finis coronat... • IURI Raizman, Serghei Gherasimov şi M. Huţiev lucrează înnoi sîntem, întunericul verde rămine unul din genurile noastre „de bază“. După cum vedeţi, o gamă variată de teme şi subiecte, la care se adaugă şi o diversitate de modalităţi cinematografice. In realizarea acestui program ne dorim ca prieteni şi colaboratori, cele mai prestigioase condeie şi cineaşti pe măsura lor. Studioul nostru are relaţii de colaborare in coproducţii cu o serie de ţări ca Franţa, Suedia, Austria, în ceea ce priveşte realizarea filmelor artistice de scurtmetraj şi seriale. Revenind la ideea „abandonării“, vă pot spune că am terminat un film despre finala „Cupei Davis“, cu ajutorul a cinci operatori, şi în continuare pregătesc două piese pentru teatrul TV : Galileo Galilei de Brecht şi Pădurea împietrită de Sherwood. Ion Pasat preună la montajul filmului Lumea contemporană, Început de Mihail Romm şi rămas neterminat din cauza morţii regizorului. Tot săptămînal, dar altfel... • UNA dintre cele mai populare prezentatoare de la televiziunea franceză, Denise Fagre, care apărea în cadrul programului „Télé-Dimanche“, debutează acum ca actriță în serialul TV intitulat Doamna este liberă ? Faraoane pentru un debutant • ACTORUL francez Henri Garcin debutează ca regizor, cu filmul Faraoanele, o comedie satirizînd maşinaţiile din lumea marii finanţe. In rolurile principale apar Jean- Pierre Marielle, Jean Rochefort, Philippe Noiret. Supremaţie • ANUL trecut, cinematografia indiană a produs 430 de filme, intrecînd astfel Japonia, care, cu cele numai... 400 de pelicule, şi-a pierdut întîietatea mondială. Producătoarele principale au fost studiourile din Bombay şi Madras, cu 146 şi, respectiv, 251 de filme. Din restul de 33, majoritatea au fost realizate la Calcutta. La o asemenea cifră de producţie, numărul de spectatori care au frecventat cele 7 300 de cinematografe este corespunzător : 66 de milioane. Dar deloc caraghios • CEVA caraghios se cheamă pelicula pe care o turnează Aldo Lado, pe un scenariu după o nuvelă de Giuseppe Berto, dar filmul este o melodramă despre iubirea imposibilă dintre un tînăr compozitor foarte talentat (Gianni Morandi) şi o fiică de miliardar (Ottavia Piccolo). A fost odată un poliţist, o peliculă de Georges Lautner, unul din filmele agreabile ale săptămînii, două nume cunoscute în distribuţie : Mireille Dare şi Michel Constantin (primii doi in dreapta fotografiei).