Contemporanul, ianuarie-iunie 1973 (Anul 27, nr. 2-27)

1973-06-08 / nr. 24

—STOP CADRU ION DOGAR MARINESCU :v . ■PS i smi m ' , , «stâstet&fi s'4&:win • Din echipă a mai rămas fl Chitră. Cu fiziono­­mia lui strimbă. Vine să mă mai vadă. £ atent ca de Anul Nou să-l felicite pe Geo Bogza, pe Brunea, pe Sașa Pană, pe mine. Cu aceleași rtnduri ca o pisanie a unui trecut, scrisă analfabet, dar tulbură­toare. £ un scormonitor cinstit fl­gur al vremii. • Vintul, nu este el urletul de milenii, pe care-l adună, pas cu pas, in plinsul lui, fi-l flutură să-l mai auzim odată, ca pe un draconic ecou,­­ pă­­mintul . • In furtună, pădurea gemea, urla. Vintul: In trintă cu ea, o musca, o săruta ?... • Luna ! Nu este ea efigia de aur, pe care soa­rele o lasă ca pe un melc smerit pe creştetul nopţii, sinucigindu-se un asfinţit ! _ • Aşa plecăm, unul cite unul, cu toţii - acei care sintem­, acei care vom fi cu miinile adunate cuminţi la piept sau cu cenuşa ca o pulbere de lacrimă,­­ de parcă am cere iertare de tot răul pe care l-am făcut, vrînd-nevrînd. • In fiecare noapte, cind întunericul se adună In troiene de tăceri, de neștiut și de șoapte, lumina, ca o antediluviană lene, zgribulindu-se de frică, vine lingă mine cu albele el hiene. Stefan Roll KUiKiUI Ajax, Covaci şi o partidă li da glorie şi de adio || AJAX-AMSTERDAM — echipa aflată de doi ani sub conducerea antrenorului Ştefan Co­vaci — a cîştigat pentru a treia oară consecutiv „Cupa campionilor europeni“. E o victorie stră­lucită care se răsfrînge şi asupra sportului româ­nesc, capabil să dea nu numai sportivi de mare valoare, ci şi tehnicieni de prim-rang... Sigur că da, suntem­ lucizi... Ajax-Amsterdam a fost şi înainte de venirea lui Ştefan Covaci o echipă mare, nu el a făcut-o magnifică, aşa a găsit-o... Dar marele merit al lui Ştefan Covaci e că a ştiut să păstreze forţa acestei echipe şi, cu ochiul lui de mare antrenor, s-o împrospăteze cu ta­lente noi, descoperite de el. A ştiut că o echipă de fotbal, după o perioadă de apogeu, oboseşte. E aproape aici o lege a firii. Ştefan Covaci a ştiut s-o menţină in aceeaşi stare de furie su­blimă­ Prietenul meu Ioan Chirilă îmi povestea că Ştefan Covaci devenise in Olanda o figură de legendă, reuşind să se impună prin competenţă şi farmec personal. Pentru un antrenor farmecul personal e la fel de important ca şi pregătirea profesională. Un antrenor posac, jignit de cultu­ră, respins de umor n-o să cucerească nicioda­tă „Cupa campionilor europeni“. Teodor Hazilu 2 Conferinţa naţională (Urmare din pag. II mai mult decit favorabil realizării unei arte capabile de a transpune întreaga complexitate a vieţii noastre noi, de a pătrunde sufletul şi preocupările oamenilor ce edifică această minunată societate. In această situaţie, artistul plastic trebuie să înţeleagă inaltul său rol social, trebuie să fie pătruns de însemnătatea misiunii sale, misiune care trece dincolo de domeniul pur al culturii artistice, an­­gajind zone vaste ale întregului edificiu spiritual al so­cietăţii. Este ceea ce sublinia secretarul general al parti­dului nostru, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, in „Expune­rea la Consfătuirea de lucru a activului de partid din do­meniul ideologiei şi al activităţii politice şi cultural-edu­cative — 9 iulie 1971“, precizînd faptul că „Arta — ca şi ştiinţa şi cultura in general — aduce o contribuţie de mare importanţă în opera de edificare a noii orânduiri so­ciale, la îmbogăţirea vieţii spirituale a poporului, la mersul înainte al patriei noastre pe calea progresului şi civilizaţiei“. Discuţiile prilejuite de dezbaterile Conferinţei naţionale a U.A.P. vor trebui să marcheze o etapă superioară in precizarea unei conştiinţe clare, înaintate, in măsură a contura mai limpede şi mai hotărit rolul de mare în­semnătate pe care-l joacă Uniunea Artiştilor Plastici In viaţa culturală a întregii ţări. Suntem­ convinşi că, alături de întreaga mişcare Înnoi­toare a culturii socialiste, arta plastică romănească îşi va continua drumul deschis de tradiţiile ei progresiste, că va găsi suficiente resurse pentru a participa cu un plus de hotărîre şi discernămlnt la crearea unui patrio­­moniu artistic de valori perene, sincere şi umaniste, con­stituind un element de frunte in configurarea peisajului spiritual al patriei noastre • UNIUNEA, ARTA POPULARĂ SI ŞCOALA A­FARA a diminua marile merite ale Uniunii Artiştilor Plastici In de­terminarea unui curs sănătos al artei plastice româneşti contemporane, cred totuşi că unele aspecte ale acti­vităţii ei au fost fie sporadice, fie Insuficient cristalizate ca modalităţi practice de tnrâurire. Aşa, de pildă, menţinerea unor bariere organizatorice artificiale între arta „Iniţiaţilor“, zisă cultă (deşi cultură Înseamnă şi tezaurul milenar al artei poporului, calitativ cu nimic mai prejos, doar altfel ca specific al mijloacelor tehnice şi de expresie) şi arta populară, — prea ades confun­dată cu mercantilismul şi impostura „suburbană" —, este cu atlt mai ana­cronică cu cit printre membrii U.A.P. sunt şi artişti fără studii superioare de specialitate, iar premierea anuală a unora dintre cei mai valoroşi şi autentici artişti populari (dintre cei descoperiţi , cîţi vor fi, sau cîţi vor fi fost rămaşi anonimi ?) a devenit o practică obişnuită. Pe de altă parte aşa cum reiese şi din „Tezele“ supu­se dezbaterii, atenţia exclusiv indus­trială care se acordă artei de amelio­rare ambientală (design) pare că ig­noră pe cea mai veche şi poate cea mai sănătoasă artă obiectuală care este artizanatul românesc autentic. Dar cine şi cum se ocupă de destinele acestui sector în condiţiile acestei re­naşteri fără precedent a meşteşuguri­lor artistice la care asistăm, atîta timp cit orice nechemat îşi poate per­mite să producă la o oarecare scară industrială o pseudo-artă populară . U.A.P. ar trebui să militeze ca maga­zinele, expoziţiile, piaţa, tot ceea ce oferă astăzi artizanatul să poarta neapărat girul de competenţi al membrilor ei, în primul rând al celor mai renumiţi dintre artiştii populari cum sunt Maria Spiridon din Avrig, Victor şi Stelian Ogrezeanu din Ho­rezu, Ion Răducanu din Oboga de Jos, Nicolae Cernat din Şugag-Alba, Con­stantin Colibaba din Rădăuţi şi mulţi, mulţi alţii. Poate că actuala secţie de artă decorativă a U.A.P. ar trebui să devină mai cuprinzătoare In acest sens. Teama de profesionalizare a artiştilor populari este o falsă teamă. Indiferenţa cu care se trece pe lingă alterarea meşteşugurilor artistice mi se pare cel puţin o greşeală tot atlt de mare ca şi ignorarea a ceea ce se Intîmplă cu educaţia artistică în şcoa­lă la ora actuală. O simplă (şi singura) propoziţie din „Teze“ referitoare la această proble­mă („este necesar ca opera de artă, activitatea artistică Însăşi — subl. mea — să fie prezente in şcoală pen­tru a forma şi consolida încă de la vfrsta copilăriei deprinderi artistica şi un gust ales“) este mult prea pu­ţin. In fond, parafrazînd un cunoscut muzician, în şcoală se hotărăşte soar­ta artelor plastice. Ce se întîmplă aici ? Pe scurt, mult prea multe prac­tici desuete, unilaterale, procedee in­hibitorii şi anacronice coexistă alătu­ri, uneori In aceeaşi şcoală, cu expe­rienţe valoroase care, după cite ştim, nu au fost In nici un fel In atenţia U.A.P. Prea puţini tineri şi entuziaşti profesori de arte plastice sunt ajutaţi să depăşească un anumit prag al con­fruntărilor cu publicul, şi aproape deloc să nu capoteze într-o luptă sur­dă cu un mediu prea închistat din punct de vedere al gusturilor. U.A.P. ar trebui să-şi facă o cauză de onoare din colaborarea mai directă, şi mai eficientă, cu Ministerul Educaţiei şi Invăţămîntului în acest sens şi mai ales pentru repunerea în drepturile ei legitime a educaţiei artistice prin artele plastice. Poate că şi o altă politică de apro­piere a tinerilor, cu deosebire a tine­rilor profesori şi antrenarea lor în activităţi practice şi teoretice organi­zate de U.A.P. în colaborare cu Mi­nisterul Educaţiei şi Invăţămîntului, cu Consiliul Naţional al Pionierilor şi cu Uniunea Tineretului Comunist. In orice caz altceva decit ceea ce a în­semnat pînă acum activitatea spora­dică, dulceagă şi fără orizont a Ce­naclului Tineretului din cadrul U.A.P. Şi tot în acest context, aş considera necesar ca în perioada atît de impor­tantă a începuturilor, a debuturilor, U.A.P. să organizeze pentru „începă­tori“, pentru tinerii nemembri ai U.A.P., saloane anuale fără jurii, cu o tematică anunţată anterior, care să testeze corect şi integral potenţialul viitorimii aşa cum n-o poate face nici cel mai obiectiv juriu de la „anuale“. Să mai amintim despre teama acesto­ra de a juriza in faţa autorilor sau de a se prezenta, anticipat, cu nişte criterii cit de cit obiective de apre­ciere ? Cred că pentru instaurarea unei democraţii mai largi şi mai di­recte, a unei echităţi pe măsura aspi­raţiilor noastre celor mai nobile, Uniunea poate face mai mult. Ion ŞUŞALA Profesor de arte plastice la Şcoala generală nr. 198 - Bucureşti • MAI APROAPE DE PREOCUPĂRILE NOASTRE — CONFERINŢA naţională a Uniu­nii Artiştilor Plastici se înscrie pe or­bita unui mare eveniment din viaţa artistică a ţării. Plasticienii noştri se intilnesc pentru a face o retrospectivă a activităţii lor şi pentru a scruta liniile directoare ale artei viitorului. Ce este pentru mine (un simplu iubitor al artei, şi nimic mai mult) un pictor, ce reprezintă el pentru clipele mele de deconectare, pentru acel cla­sic „al doilea opt“ . Un mare renas­centist afirma odată că „La pittura e una cosa mentale“. Cred că actua­litatea acestei reflecţii nu şi-a pier­dut încă nimic din vigoare. în ade­văr, ca oameni ai acestui secol de adinei prefaceri, aşteptăm din partea artiştilor noştri lucrări în care să ne regăsim. Fie că lucrăm în uzină, pe schele sau macarale, în spitale sau şcoli, pe ogoare sau în laboratoare, fiecare din noi ne căutăm pe pînzele sau sculpturile care îmbogăţesc inte­rioarele noastre, sau pe care le găsim expuse în muzee şi săli de expoziţii. Cum ne regăsim în aceste pînze ? în primul rlnd înţelegîndu-le. Şi ca să le înţelegem nu trebuie neapărat să apelăm la nu ştiu ce exegeţi artistici, ci să solicităm din partea talentaţilor noştri plasticieni opere de ţinută, tăl­măcite intr-un limbaj artistic inteli­gibil, pe care să le privim cu plăcere. Evident, nu cerem picturi naive care să nu ne solicite substanţa cenuşie şi care nu pun probleme. Aşteptăm ope­re apropiate de preocupările noastre diurne, care să ne înfrumuseţeze spi­ritele, educîndu-le în permanenţă pentru a recepta la cea mai înaltă scară de sensibilitate frumosul, în feluritele sale ipostaze. Dr. Mihai MITEA Cluj REMEMBER 1841 • Import-export JURNALUL ştiintific-literar­­industrial „Le glaneur Moldo-Va­­laque“ (apărut la Iaşi), publici, in luna iunie 1841, o relatare pri­vind activitatea pe un trimestru, a portului Galaţi („piaţa cea mai vestită de pe toată Dunărea“, cum o numise, cu 130 de ani mai înainte, Dimitrie Cantemir). La import, printre alte articole a­­duse de corăbii de peste mări, găsim : 3 640 de amnare, 29 lăzi de cuţite, 5 paturi de fier, 200 de lopeţi, 482 de mături, 278 995 oca de peşte, 10 rişniţe de cafea, 100 de sfredele, 87 de topoare, 24 harite de tămiie, 60 de sticle de şampanie ; apoi : lămii, bumbac, blănuri, vin, var, vitriol, zahăr, piei tăbăcite, oţel iute, feţe de masă, tutun, pinză de America. Nu stăm rău nici cu exportul: 30 500 piei tăbăcite, 48 660 blă­nuri diferite, 100 060 oca simn­­­ră de in, 1 750 de rogojini, 1800 oca de smoală, 42 010 scinduri, 22 de cal, 43 de iepe, 158 de ca­­tiri, 2 măgari, 13 950 oca tabac, 27 802 oca teu, 90 vedre rachiu, unt, fasole, ceapă, pinză, biscuiţi, lină, vin, brinză şi mai mult de patru milioane oca de tare. 1903 • Betonul armat LA expoziţia organizată In Bucureşti, in primăvara anului 1903, de către Asociaţia Romănă pentru înaintarea şi răspindirea ştiinţei, inginerul Ilie Radu pre­zintă o grindă din beton armat, suspendată pe doi stilpi şi încăr­cată cu taci de nisip, pentru do­vedirea rezistenţei. Se poate spu­ne că această grindă marchează lansarea betonului armat la noi in tară. Cu 15 ani mai înainte in­ginerul Anghel Saligny folosise 7 000 mc beton armat la construi­rea silozurilor de la Constanta, iar la unele podeţe. In Argeş şi Gorj, se montaseră tuburi con­fecţionate din acest material. După 1903 s-a trecut la folosirea intensivă a betonului armat in construcţii, eficienţa sistemului dovedindu-se cu prisosinţă. Nu­mai la construirea palatului Mi­nisterului Lucrărilor Publice din Bucureşti (cel din faţa Cişmigiu­­lui) s-au turnat 25 000 mc beton armat, pentru realizarea celor două hectare de planşee, pereţi, bolţi şi cupole existente şi astăzi. 1923 • Goga la Academie In anul 1914, cind a fost ales membru corespondent al Acade­miei Române, Octavian Goga avea 33 de ani şi publicase nu­mai trei volume de poezii, dar valoarea operei sale literare era unanim recunoscută. „Versurile lui Goga — spunea Delavrancea cu ocazia acestei alegeri — sunt ale unui adevărat poet, căci, iz­­vorind din adincul unui suflet nobil, induioşează şi revoltă, lu­minează şi uimesc, farmecă şi înaltă". La 4 iunie 1919, in şe­dinţa publică a Academiei, Goga este ales membru activ, fiind re­cunoscut, de către toţi, ca „un puternic talent care a dat ex­presie, cu o vigoare deosebită sbuciumărilor sufleteşti ale nea­mului nostru, suferinţelor lui­­ şi aspiraţiilor de veacuri". La 30 mai 1923 academicianul Octavian Goga işi ţine discursul de re­cepţie, elogiind opera poetică a lui George Coşbuc, cel care a fost „înregistratorul obiectiv al satului, un miraculos seismograf al vieţii de la tară in aspectele ei senine, idilice, cele mai potri­vite cu temperamentul lui si, de altfel, cele mai apropiate de ca­racterul fundamental al poporu­lui nostru". Ion Munteanu CONFRAŢI • PRINTRE revistele progresiste dintre cele două războaie mondiale, publicaţia lăpteminală politico-literară „Cuvintul li­ber", aflată la cea de-a treia ediţie din 1933 şi pînă in 1936, cind a fost suprimată, avind ca director pe ziaristul Teodor Teo­­dorescu-Branişte, „...om de talent gazetă­resc puternic, făcut din simplitate, din­­tr-un remarcabil instinct al raţiunii şi sen­sibilităţii bunului simţ popular...“, cum ii caracteriza Radu Popescu, a adus o însem­nată contribuţie la lupta forţelor democra­tice Împotriva fascismului. Tudor Teodorescu-Branişte, aşa cum a mărturisit, ţinea ca revista „să fie o foaie de sinceră lămurire In special a tineretu­lui“. In acest sens, In volumul Reviste pro­gresiste interbelice, elaborat de un colectiv de cercetători de la Institutul de istorie şi teorie literară „O. Călinescu“, se sublinia­ză .­­In redacţia „Cuvintului liber“ lucra un grup de tineri ca Alexandru Sabia, Miron Radu Paraschivescu, Geo Bogza, Demostene Botez, Eugen Jebeieanu, Gh. Dinu ş.a.m.d., a căror activitate s-a con­cretizat in articole, reportaje, foiletoane, scrise de pe poziţiile marxism-teninismu­­lui, deosebit de preţioase pentru lupta de idei din epocă. De fapt, dialogul perma­nent cu tineretul este o caracteristică da bază a revistei. O pagină Întreagă este de­ FOTOGRAM ri­ dicată „problemelor tineretului“, rubrică permanenta, susţinută, incepind cu anul 1931, de Miron Radu Paraschivescu, Radu Popescu, Gheorghe Dinu. Se Intilnese frec­vent sub rubrica „elevul de liceu", „cro­nica studențească*. Dar revista „Cuvlntul liber* era tinerească nu numai prin vlrsta celor mai multi colaboratori al ei, sau prin numărul articolelor destinate direct tineretului...». In decursul vremii, Tudor Teodorescu- Branişte, ziaristul energic şi combativ, o­­mul de atitudine şi de curaj, care a debu­tat in gazetărie încă de pe cind era elev de liceu la Piteşti, oraşul său natal, s-a regăsit adeseori cu vechi colaboratori şi prieteni (In fotografie, In 1945, împreună cu Victor Eftimiu şi Grigore Preoteasa la o reuniune a ziarului „Jurnalul de dimi­neaţă“, al cărui director a fost). El a co­laborat plnă aproape de sflrşitul vieţii, In martie 1969, la diferite ziare şi reviste, des­­făşurind totodată o Intensă activitate de scriitor, lăslnd In manuscris o seamă de Interesante şi duioase amintiri despre unii dintre confraţii săi mai vlrstnici sau mai tineri, amintiri ce urmează să apară sub titlul Scara vieţii, In acest an, la Editura „Cartea Românească*. Sandu Naumescu t m * '/~*.,*^"'.1 -#» «"V «"v» mmi’W - *■-·«—**»1**%­uâ;s& sfcF A «9* - n i. 1 1 ist» v - ,, H -s", IfilI j. \ î , me Y KA, a- , „ •;£ t. x-'- * ^ 'V v ^ '' Ov *■'£ \ *■$.*•~ w r ^ Je' f ' r /. y .*» ! u at & -­ REX WARNER: „Caesar“ (3 BORGETA Pădure­­reanu a făcut o ex­celentă alegere cind s-a hotărit să tra­ducă in româneşte cartea lui Rex War­ner despre Caesar. Poet şi romancier, cu un prestigiu in continuă consolidare ţi expansiune, autor de studii istorice relevante (între ele, cele intitulate Greci şi troieni, Grecia eternă, Tinărul Caesar şi filozofii greci), traducător din Eschil­ei Euripide etc., Warner a găsit un unghi inedit de a înfăţişa destinul ma­relui om politic, militar, orator şi scrii­tor al antichităţii romane care a fost Caius Iulius Caesar (101—44 i.e.n.). Por­nind de la Împrejurarea că in seara di­naintea asasinării sale ar fi luat masa cu cîţiva prieteni care intrebîndu-se ce fel de moarte e de preferat, l-ar fi au­zit rostind: „o moarte neaşteptată“, ca şi de la legenda cu privire la noaptea zbuciumată ce-ar fi urmat, scriitorul britanic presupune că viteazul Caesar „a văzut, cum se spune că văd unii înaintea morţii, întreaga desfăşurare a vieţii sale perindindu-i-se pe dinaintea ochilor, î ngrădindu-şi, cum singur spu­ne: „Imaginaţia cu un respect al adevă­rului“. Warner şi-l închipuie pe Caesar „înaintea clipei supreme* (invitîndu-l pe cititor să facă acelaşi lucru), „gîn­­dindu-se la propria lui viaţă, care se a­­propia de sfîrşit, aşa după cum urmea­ză*. Şi experimentatul autor (a se ve­dea şi cărţile sale, încercare absurdă, Aerodromul, De ce am ucis 7 etc.) ne introduce un chip surprinzător In intimi­tatea probabilă a gindirii, faptelor, pla­nurilor şi idealurilor lui Caesar, pe care, şocind tradiţia, II pune să monolo­­gheze (deşi Caesar însuşi şi-a scris Comentariile la persoana a 111-a). Ordonată, In versiunea românească, In două păr« (prima e intitulată Tină­rul Caesar şi e subdivizată, Ia rindu-i, in bună tradiţie clasică. Intr-un prolog al patru cărţi. Iar a doua, avind un pro­log şi numai două mari cărţi, se nu­meşte Caesar imperator) şi vădind o cunoaştere activă a epocii şi a omului, cartea se structurează cu o sui-generis rememorare selectivă a momentelor şi gindurilor caracteristice ale marelui om, a cărui trăsătură fundamentală a fost cutezanţa, dublată de o Incomparabilă competenţă „Norocul“ lui Caesar a fost clădit pe muncă, pe gindire clară şi pro­fundă, pe respectul colaboratorilor şi al adversarilor, pe conştiinţa faptului că dirijarea vieţii publice constituie o pro­fesiune fi că nu această profesiune (ca fi iu oricare, din cite a practicat sau asupra cărora s-a pronunţat) trebuie să fii expert sau să ştii să-ţi alegi experţii şi să te Inerezi in el Chiar Improvizaţia şi intîmplarea de care vorbeşte Warner In carte (pe baza unor aluzii din Co­mentarii şi din alte texte şi mărturii) au o rază minimă de acţiune, cită vre­me Caesar e conştient de ele Şi le cîn­­tăreşte mereu locul şi rolul Traducătoarea, care nu-i la prima ex­perienţă­­a adus in româneşte, in 1968, un Napoleon pro şi contra va­lul Pieter Geyl, a tradus în engleză texte ale u­­nor albume de artă şi ghiduri, precum Arta decorativă contemporană. Maeştri ai picturii universale în muzeele româ­neşti, Muzeul etnografic al Moldovei, N. Grigorescu, George Enescu, Alba-Iulia etc., fiind o vreme colaboratoare stator­nică la Romanian Review), a găsit peste tot un ton al echivalării dintre cele mai potrivite, incit cititorul român care ar alătura textele lui Caesar însuşi apărute în româneşte şi paginile biografiei lui Warner aproape că n-ar observa dife­renţe. E o calitate care vine masiv din scriitura originară a cărţii, dar a găsi mai peste tot expresia potrivită (stind substanţial pe fondul latin a! limbii noastre), cuvântul care să sugereze, deo­potrivă viguroasa modernitate a lucră­rii, dar şi statornicia ei clasică, consti­tuie un efort şi o biruinţă ce se cuvin plenar subliniate. Căci este vorba de o lucrare tmbinînd termeni filozofici, po­litici, militari, din administraţia şi or­ganizarea socială a românilor de atunci şi a popoarelor cu care marele om l-a pus In contact, literari şi istorici etc, vehiculaţi cu pricepere de Rex Warner, spre a da acea statornică iluzie a au­tenticităţii, a unui Caesar plauzibil ca faptă, ideaţie şi expresie. Farmecul cărţii vine de acolo că War­ner a ştiut să dozeze Intr-un chip a­­proape Inefabil Impresia de antic şi mo­dem, făcind abia vizibile şi niciodată numite analogii cu unele aspecte ala evoluţiei societăţii actuale, ascunzind cu totul erudiţia ce-i stă in temelii şi lă­ţind pagina liberă, fără aparat şi rapor­tări directe, incit retrospectiva imagina­tă creşte in semnificaţii şi dimensiuni, relevind o faţetă eternă a fiinţei uma­ne prinsă în dialectica unui moment is­toric circumscris. Destin at unui om ex­cepţional şi frescă a unei epoci, mono­logul imaginat de scriitorul englez este o evocare lucidă, captivantă şi bărbă­tească, pe care, în pofida dimensiuni­lor ei (673 p), o parcurgi cu interes constant şi cu un viu sentiment al ine­ditului Păcat că Editura Enciclopedică n-a găsit cu cale să însoţească lucrarea cu o introducere care s-o aşeze în per­spectiva scrierilor istorice şi literare de pînă acum asupra lui Caesar, de la Cei doisprezece Cezari a lui Suetonius, la Iulius Caesar a lui Shakespeare, la Caesar şi Cleopatra, de Shaw (a se ob­serva apetenţa britanicilor pentru acest subiect), ori, pe teren românesc, la re­centa Mari căpitani ai lumii antice a lui­­ Tudor De asemenea, câteva date des­pre autor (se spune ceva pe clapa su­­pracopertei tirajului legat !) şi, în orice caz, o mai atentă supraveghere a tex­tului (oribil împroşcat cu greşeli d la tipar) şi a broşării (sunt exemplare cu foi sărite, inversate etc.) erau de abso­lută trebuinţă. Să sperăm că la o vii­toare ediţie toate aceste lucruri se vor remedia dind cititorului satisfacţia de­plină a inttlnirii cu o carte deosebită, şi traducătoarei sentimentul unei va­lorificări plenare a muncii pe care ■ Întreprins- o George Muntean e MAI EXISTĂ UN MISTER VAN GOGH ? — EDITURA Meridiane a publicat, în 1970, două volume, o selecţie din „Scrisorile“ pe care pictorul Vincent Van Gogh le-a adresat în cea mai mare parte fratelui său Théo, pictori­lor Van Rappard şi Bernard etc. Aceste Scrisori au fost selecţionate şi traduse din ediţia olandeză, publicată în 1952, cu ocazia centenarului naş­terii lui Van Gogh, de către nepotul său, Inginerul Vincent Van Gogh- Bonger, fiul lui Théo, care, la rîndul său, a folosit ediţia publicată, iniţial, in 1914 (apoi reeditată în 1924) de către mama­ sa, J. Van Gogh-Bonger. Or, aceste ediţii nu sunt complete, din ele lipsind mai multe scrisori, pe care văduva lui Théo, şi apoi fiul său, n-au ţinut sau n-au vrut să le publi­ce deoarece ele, ar fi pus într-o cu totul altă lumină, raporturile dintre Théo şi fratele său Vincent. Mai grav încă, unele scrisori au fost publicate trunchiat, textul lor fiind presărat cu puncte de suspensie, majoritatea tăie­turilor operate în aceste scrisori ra­­portîndu-se la divergenţele de vederi dintre Vincent şi tatăl său, ca şi la disputele dintre Vincent şi Théo. Mu­tilările au fost făcute tocmai pentru a acredită şi a întări legenda existen­ţei unei profunde afecţiuni între cei doi fraţi, a legendei care pretinde că Théo s-ar fi sacrificat tot timpul pen­tru Vincent, a cărui glorie o presim­ţea. Realitatea e insă alta şi ea ne apare cu multă pregnanţă în lucrarea pu­blicată de către Louis Roelandt, Vin­cent Van Gogh et son frère Théo (Vincent Van Gogh și fratele său Théo) la editura pariziană „Flamma­­rion“, in 1957. într-adevăr, autorul acestei lucrări, completînd „Scriso­rile“ lui Vincent Van Gogh cu cele care nu figurează in nici una din edițiile mai sus citate, completează şi rectifică imaginea pe care cititorii şi-au făcut-o despre Vincent Van Gogh, din lectura celor două volume de Scrisori, dîndu-le şi posibilitatea să aprecieze In acelaşi timp natura relaţiilor dintre Vincent şi Théo. Iată, deci, ce ne determină să spu­nem că Editura Meridiane ar avea poate datoria să editeze această lu­crare care ar aduce astfel o serioasă contribuţie la cunoaşterea vieţii lui Van Gogh şi la clarificarea adevăra­telor raporturi dintre cei doi fraţi. Paul B. MARIAN S* vorbim despre. NIMENI D­e felul meu nu a­m făcut multi purici intr-un loc, n-am stat prea mult In a­­cteaşi slujbă. Cunosc şi de ce. Nu mi-e in fire să fiu la chere­mul fiiecăruia. Nu mă duce mintea să umblu cu şuşoteli şi mişmoşeli. Deşi pufin adus de spate, nu pot sta aplecat şi nu mă pricep să trag sfori. Nu știu să măntnc „princi­pialitate" cu pi­ine. Nu știu td mă burzuluiesc cind mi se cere Mă rog, nu ştiu multe, foarte multe. Aşa fiind, ca td »pun 7 ori­cit de curios i-ar părea, de mult, de foarte de mult» de aproape cincisprezece ani tre­­băluiesc In acelaşi loc. Ştiu si da ce. De cind am venit şi pind a­­cum i-au schimbat, nici mai mult, nici mai puţin de opt şefi, aşa ci neapueîmi să mă aibă ca­reva la stomac eu, tiriş-grăpiş. văziniu-mi de îndatoririle toate, cite au fost şi cite au mai venit, n-am fost pus In situaţia da a-mi lua tălpăşiţa. In aceşti cincisprezece ani, vir­­ful ei administrativ fiind, am căutat să sfinţesc locul, am pus citi minte am ca treaba ii meargă bine. Celor din preaj­mă, mai cu duhul blindefii, mai cu piciorul in prag, le-am pus meserie in mină. Şi i-am oblă­duit cit am putut. Cind au avut cite un necaz le-am sărit intr-a­jutor. Am fost şi am bă­tut la uşa a tot felul de mărimi ca să capete cite un drept. Am intervenit, cind au fost in ne­voie, la mulţimea de doctori care mă onorează cu prietenia. Cind s-a impufit ette o treabă, că s-au Inttmplat fi d-astea, n-am prege­­tat ti fac drumul la Canossa ca să o descurc, ca nu care cumva să aibă careva de pătimit. M-am declarat răspunzător pentru cite boacăni s-au produs, că s-au produs şi boacăne, suportind şi observaţiile şi sancţiunile, cel puţin la noi, la slujbă, care mai de care umilindu-se ca un curcat cind e vorba de observate şi sancţiuni. Toate bune şi la locul lor pină In această primăvară cind eu a­­uzisem ceva... mai to« Insă ştiau pertinamente una şi mai bund» cd nu voi mai fl virfuleţ adminis­trativ. Nu zic că imi cădea bine, dar— daci nu ştiu mulţimea de lucruri de care spusei, ce pre­tenţie ti am . Eram deci cit de cit împăcat cu mint însumi. Aşa, împăcat, nu puteam să nu bag de seamă cum cei din jurul meu, cel pe care l-am oblăduit, femei tn toată firea cu diplome universi­tare, oameni In toată puterea, capi de familie, începeau a mă ocoli. Nu-mi mai deschideau uşa, unul după altul roind-o spre cel ce se zicea cd Imi va lua focul, încă nu eram motroşit, ei cu mine aveau treabă dar se purtau de parcă n-aş mai fi fost, de pared mi-aş fi dat duhul. Celălalt nu era înscăunat, el nu intrase In a­­tribufiile sale dar Işi făceau de lucru la el, Ii aţineau calea, II consultau la te miri ce »­ nu şti­au cum să-i intre in voie. Ce si fi făcut ? Să-i « chemat şi si-i fi făcut de două parale ! M-aş fi înjosit pe mine însumi, aşa că am închis ochii. S-a intimplat Insă pe dot- Celor In cauză nu le-a ieşit pasienţa şi, intr-o bună zi am văzut femei In toată firea, cu diploma universitare, oameni tn toată puterea, capi de familie, ftctnd calea întoarsă, revenind zlmbitorl față de cel pe care II tnmormintaseră, căutindu-mi ca si se afle In treabă, solicitln­­du-mă dacă trebuie sau nu să puie o virgulă, l-am văzut, da parcă l-ar fi supărat cu ceva, ce­luilalt tntorcindu-i spatele. I-am văzut in toatd micimea lor, rtmi nu alta, și mi s-a făcut o greatd, o greaţă de moarte. Mihai Popescu

Next