Contemporanul, iulie-decembrie 1973 (Anul 27, nr. 28-52)
1973-09-21 / nr. 39
rm ■ Bmfringendă IB I...... " ■■■ — - .....— *.....■.............‘...»ii' M» — m , Nina C assian... ■ *•(>■«• -I-, v^*- > vţ vă recomandă • DE luni de zile n-am mai fost la teatru, la concert, prin sălile de expoziţie. Meseria noastră e „sedentară“ şi, uneori, scriind cărţi, citim rar — şi toate astea sunt foarte triste. Pentru „a recomanda", se cere, cit de cit, să fii la curent cu atit de variatele manifestări ale culturii, cu viaţa artistică a oraşului - şi atunci, te decizi să afli într-o zi tot ce se poate afla, şi e tocmai o zi de septembrie cuvînt de februarie, o zi de frig şi de împotrivire, şi, alergînd şi tremurînd, poţi vizita în trei ore, şase săli de expoziţie. Da, această constatare e şi o primă recomandare : de două ori pe lună (poate să fieşi o zi cu soare), în numai trei ore, pornind din Calea Victoriei, străbâtind bulevardele Bâlcescu şi Magheru şi ieşind din nou in Calea Victoriei, se pot cunoaşte creaţiile a zeci de artişti contemporăni ; în această săptâminâ, de pildă, excepţionala suită de desene a lui Vasile Kazar, viziune fantastică, etică şi poetică, sculpturile, in acelaşi timp violente şi înţelepte, ale lui Vida Gheza, prospeţimile lui Piliuţă, armoniile luliei Oniţă, fascinantele vise ale Paulei Ribariu, spontaneităţii« lui Spiru Veretulescu etc. Iar dacă nu mai ieşim din casă (o dată măcar, tot trebuie s-o facem ca să (re) vedem „Albă ca zăpada", ca să ştim că lumea poate fi şi colorată şi bonomă şi gingaşă şi nu numai neagră, neagră, neagră, cum reiese, să mă ierte colegul meu Al. Mirodan, din romanele lui Chase), aş alege din programul de radio, luni, la orele 20, compoziţiile lui Alexandru Hrisanide şi Mircea Istrate, marţi, la 11 şi 5 şi 11,30, Suita pentru copii de Miriam Marbé şi, respectiv, cantatele lui Mircea Moldovan şi Ştefan Zorzor, pe versuri de Arghezi, interpretările lui Gaspar Cassado, muzică simfonică de compozitori japonezi contemporani etc. Cit priveşte televiziunea, sperăm, bineînţeles, cu toţii, ca Alain Delon şi Dean Martin să joace într-un film bun, deşi l-am văzut in multe proaste, şi, deşi, în ultima vreme, am văzut multe filme proaste, fără Alain Delon şi Dean Martin (ah, „Orhideea neagră“ cu care criticii s-au purtat atît de delicat pentru a nu leza nişte închipuite duioşii de masă şi, oh, „Urmăritorii", în care, altminteri extraordinarul Sammy Davis joacă rolul "Corbului lui Poe I) Ar mai fi de citit și cite e carte prețioasă $r de ' Ibtîlnit un prieten inteligent ^ amApreferat',;rrhtotdeauna „maieutica" dialogului viu, formelor de studiu solitar, dar oare eu însămi voi ţine cont de , aceste „recomandări" şi nu voi cădea în perfidele capcane ale risipei de timp ? 2 SPORT Cu totul şi cu totul deosebite , AM citit într-un ziar că, în sfirşit, recordul mondial la mers pe jos a fost doborit — plimbăreţul altfel ar fi hoinărit doi ani de zile. E mult... îmi veneau în cap tot felul de ginduri mediocre : „Bine, dar el n-are nevastă, copii, mamă, prieteni cu care joacă table ?“ E drept că unii filozofi greci au recomandat mersul pe jos ca posibilitate de limpezire a minţii, dar graba cu care unii comentatori au calificat performanţa mai sus amintită ca „o experienţă filozofică" nu se justifică cu nimic... Căci filozofii cu pricina nu doar mergeau pe jos, ci mai și gîndeau în acest timp. Am făcut această mică introducere ca să explic că incercarea unora de a confunda sportul cu arta și filozofia, o partidă pe San Siro cu muzica dodecafonică, o cursă de 100 m. plat cu Capela Sixtina sint trase de păr, fals Inteligente. O partidă de fotbal nu se spiritualizează dacă e comparată cu muzica lui Wagner. Ea se poate spiritualiza, dacă ţinem neapărat la asta, prin ea insăşi, prin frumuseţea şi nivelul ei tehnic. Wagner nu poate schimba nimic... Prea repede se acordă fotbaliştilor cuvîntul geniu, elogiu neştiinţific, de care nici n-au nevoie. Pentru ei sunt alte adjective : „formidabil“, „spaima portarilor“ etc. Oricite rezerve am avea faţă de noţiunea de „geniu“ e ştiut că geniul se exprimă in artă, nu politică, iu ştiinţă, nu în puterea de a dribla toată apărarea plus portarul. O sănătate de fier, o mare abilitate, intuiţia jocului sunt suficiente pentru a înscrie un gol. Nu e deloc nevoie de geniu ca să fii Pele. Müller, fotbalist de mare clasă, a distrus prin bun simţ această fortăreaţă cultural-filozofică a unor ziarişti. „Ce gindiţi in timp ce aveţi ocazia de a marca un gol ?“ Müller, in modestia lui aparentă, a dat un răspuns inteligent. „Nimic... Dacă aş gindi cînd aş mai marca goluri ? “. In sport, gindirea e totuna cu reflexul, cu mişcarea, dacă te apuci să-ţi introspectezi profund subconştientul, fundaşul autodidact iţi suflă mingea. Sigur există o „artă" de a înscrie din faze fixe, tot aşa insă cum există şi o artă a bărbieritului sau arta de a face plăcintă cu mere... Arta se confundă in acest caz cu lucrul făcut bine şi cu pricepere. Nici arta, nici sportul n-au nimic de ciştigat din aceste apropieri forţate... Nu ne putem consola cu ideea simplă că sportul şi arta sunt lucruri cu totul diferite ? Eu nu văd nimic rău în asta. Apoi, egal de stupidă e şi ideea că arta se înalţă, se vitalizează, prin asimilarea cu sportul... Ca şi cum arta ar avea nevoie de muşchi şi de omoplaţi, ca şi cum vitalitatea lui Rembrandt ar avea aceeaşi sursă cu cea a fotbaliştilor olandezi. Aria n-are nevoie de condiţia fizică a sportului, nici de larma tribunelor, tot aşa cum nici sportul nu duce dorul comparaţiilor cu Wagner. De unde dracu s-o fi născut ideea asta că, cu cît dibuim mai multe filiaţii, cu atit suntem mai inteligenţi ? A apărut chiar o categorie posacă de bărbaţi inteligenţi care mereu vinează filiaţii ba intre poezie şi geometrie, ba între pictură şi baschet. Sunt lucruri cu totul şi cu totul deosebite. De ce ne-o fi atit de greu să ne resemnăm cu evidenţa ? Teodor Mazilu STOP CADRU ION DOGAR MARINESCU * O PROPUNERE DE numele localităţii Stănileşti, se leagă năzuinţa fierbinte a eruditului principe Dimitrie Cantemir pentru eliberarea ţării sale de sub suzeranitatea otomană. Localitatea în cauză se află pe actualul teritoriu al judeţului Vaslui, la 11 km de oraşul Huşi, pe şoseaua judeţeană Vaslui— Bîrlad. Se pare însă că luptele s-au dat ceva mai departe de amintita localitate (probabil singura existentă în acea vreme). Nicolae Iorga, în lucrarea sa „România cum era pînă la 1918“, vorbind despre această aşezare, scrie: „Bine, dar luptele, războiul cel de atunci ? Nu s-au dat aici, ci mai departe în marginea Prutului chiar. Casele din faţă sunt ale unui nou sat, Lunca Banului, înjghebat acum în urmă şi dincolo de acesta e lunca Prutului. Acolo au fost oştile. Şi azi căruţa se hurducă de dungile adînci ale tranşeelor de odinioară...“ Locurile de care vorbeşte N. Iorga aparţin în prezent comunei Lunca Banului, judeţul Vaslui. De ce am venit cu astfel de amănunte ? Pentru a susţine că acum, cu ocazia comemorării a 300 de ani de la naşterea eruditului cărturar, ar fi un fericit prilej pentru a se da comunei noastre numele lui. Locuitorii aşezării noastre, — în numele cărora scriu — păstrează cu respect şi sfinţenie în legende şi folclor amintirea marelui patriot şi cărturar Dimitrie Cantemir, şi ar fi deosebit de bucuroşi dacă li s-ar face asemenea cinste, maiales că, după cîte ştiu, nici o localitate din ţară nu poartă numele domnitorului. Şi alta mai îndreptăţită decit a noastră nu cred că poate să existe. Prof. Ioan SILITRA Comuna Lunca-Banului judeţul Vaslui • BUCURIA TEATRULUI SAU DUPĂ VACANŢĂ — EU nu voi cîrti împotriva vacanţei lunilor de vară, cînd afişul teatral a fost ocupat doar de „Estival-Boema“, „Rapsodia română“ şi aşa-zisul spectacol de „sunet şi lumină“ din rotonda Cişmigiului... Ci îmi voi arăta, mai degrabă, plăcerea de a revedea actorii teatrelor noastre în pragul toamnei, reîntorşi din concediu, odihniţi şi cu o mare poftă de joc. Aşa i-am văzut pe actorii Teatrului Giuleşti, în serile de 1 şi 2 septembrie, trecînd podul Grant şi poposind pe scena Teatrului „Bulandra“ de pe Schitu Măgureanu. Ce bună idee de ospeţie, ne-am spus, în sala arhiplină, care saluta cu aplauze şi hohote de ris întîlnirea cu buna echipă de comedie a Teatrului Giuleşti (Tr. Dănceanu, Irina Mazaritis-Fugaru, Paul Ioachim, Astra Dan, Dorina Lazăr, Mihai Gruceanu şa.), cu o inspirată punere în scenă (Const. Gheorghiu) şi cu o piesă a unui mare meşter al teatrului românesc, Victor Ion Popa . Răzbunarea sufleurului („o glumă de culise“). Dar aici vreau să subliniez un fapt deseori verificat: nu există roluri mici pentru actori buni. Mă refer la Sebastian Papaiani, care a făcut din rolul „pompierului secund“ o compoziţie ce a stîrnit deliciul publicului. Cu o figură de şcolar ascultător şi plin de zel, înarmat cu cazmaua şi căldarea şi cu urechile ieşind de sub casca grea de pompier, avînd pe faţă zugrăvită candoarea „bobocului“ din armată care se pomeneşte în culisele unui teatru, printre actori şi actriţe care „se joacă“ ca în vicleimul sărbătorilor de iarnă din satul lui natal, — din cîteva cuvinte şi gesturi Papaiani a cizelat o bijuterie. Gîndul m-a dus la Gr. Vasiliu-Birlic, care interpreta cu aceeaşi candoare asemenea roluri de „căzuţi din lună“ şi care îşi găseşte în Papaiani un vrednic urmaş. Anghel CORBEANU . Bucureşti • VIAŢA CULTURALĂ A JUDEŢELOR ÎN PAGINILE REVISTELOR — PENULTIMUL număr al revistei „Contemporanul“ ne oferă un inspirat grupaj : „Sibiul în peisajul cultural al ţării“. Revista continuă o mai veche iniţiativă a sa de a ne prezenta periodic cite un judeţ, realizând astfel nu numai o bună cunoaştere între factorii culturali din diferite zone geografice ale ţării, ci şi o afirmare publică a împlinirilor mai de seamă pe acest tărîm. Iniţiativa este utilă şi proprie nu numai „Contemporanului“. Cred însă că această preocupare ar putea fi diversificată. Mă gîndesc, de exemplu, ca în paginile revistelor literare centrale să întîlnim din cînd în cînd şi un grupaj „Cenacluri literare din judeţul“..., realizat cu discernămînt atît de către redactorii specializaţi ai revistelor respective, cît şi de cei ce activează în cadrul centrelor judeţene de îndrumare a creaţiei populare şi ai Comitetelor de cultură şi educaţie socialistă, în măsură să cunoască cel mai bine viaţa culturală locală. In felul acesta s-ar evita unele apariţii sporadice, pe căi întîmplătoare, uneori nereprezentative, în favoarea acelor autori care sunt cu adevărat talentaţi. N-ar fi rău ca şi „Contemporanul“, în paginile pe care le va dedica în continuare judeţelor, alături de articolele de sinteză, binevenite, să prezinte şi cîţiva creatori din zonele geografice respective. Ion C. ŞTEFAN Inspector la Comitetul judeţean de cultură şi educaţie socialistă Ilfov • MUZEELE SĂTEŞTI — ÎNTREG teritoriul ţării oferă mărturii autentice aparţinînd realităţilor istorico-sociale, cu predilecţie din domeniul culturii populare. Faptul acesta a creat şi va crea în continuare largi posibilităţi pentru constituirea unor muzee, colecţii etnografice de artă populară şi de istorie, nu numai la oraşe, ci şi în aşezări rurale. Există în satele noastre, şi dorim să existe în continuare, intelectuali pasionaţi care, cu iniţiativă, eforturi şi perseverenţă, au reuşit să antreneze întreaga obşte sătească la formarea unor muzee, a unor valoroase colecţii etnografice, de artă populară şi de istorie. Mişcarea pentru constituirea de colecţii şi muzee săteşti corespunde cerinţelor privind educaţia socialistă a maselor ca şi necesităţii de a fi salvate, acumulate şi conservate, valori reale ale culturii materiale pe care civilizaţia modernă tinde să le scoată treptat din folosinţă. în felul acesta, patrimoniul muzeal naţional sporeşte, iar reţeaua muzeală capătă o extindere geografică în măsură să-i asigure creşterea capacităţii de influenţare. Din păcate, după cum am constatat în numeroasele deplasări făcute in toate colţurile ţării, nu pretutindeni această nobilă activitate se desfăşoară la nivelul cerinţelor actuale. In multe aşezări rurale, muzeele (acolo unde există), au o existenţă efemeră sau nui izbutesc să se impună nici măcar în conştiinţa localnicilor. Orarul de funcţionare, în timpul căruia ar trebui să se desfăşoare acţiuni cu caracter educativ-cetăţenesc, este înţeles doar ca un simplu orar de funcţionare. Grea este şi situaţia că unele din ele nu au spaţii corespunzătoare. Iată de ce credem că eforturile pe care le depun intelectualii satelor în această direcţie ar trebui stimulate şi mai hotărît sprijinite atît de autorităţile locale, cît şi de cele judeţene. I. SAFIR Bucureşti • GÎNDURI PENTRU UN POET EROU — LA marginea de nord a Predealului, într-un cadru pitoresc, Uniunea Scriitorilor din România a durat un monument poetului Mihail Săulescu, căzut eroic în luptele de la Predeal, în 1916. Monumentul a fost executat de către Oscar Han. La inaugurarea care a avut loc în 1930, au luat parte scriitorii Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Ion Minulescu, Jean Bart și Cincinat Pavelescu. Pe un soclu de marmură s-a fixat un medalion in bronz cu chipul poetului, iar în partea de sus, un grup patetic reprezintă o mamă care-și strânge la piept un prunc. Mihail Săulescu a fost un poet de mare talent. La moartea lui, Nicolae Iorga scria în ziarul „Neamul românesc“ : „încă unul a căzut dintre aceia care trebuia să trăiască. Mihail Săulescu avea printre versurile lui atîtea care erau de cea mai bună țesătură“. Pentru că de la inaugurarea acestui monument au trecut 43 de ani, se simte nevoia ca cineva de la Comisia monumentelor istorice să mai treacă pe aici şi să hotărască unele lucrări care să perpetueze numele acestui poet erou. Aş sugera ca pe acest soclu de marmură, dalta să sape frumoasele versuri ale poetului: „Strămoşii mei, desigur pe-aici au stat şi ei... Păstori pribegi de turme şi herghelii grozave. Ei nu aveau palate măreţe, n-aveau nave . Dar îşi iubeau pămintul blagoslovit de zei...“ Oricum, monumentul poetului care a cerut să fie înrolat voluntar în războiul din 1916—1918 şi a murit apărîndu-şi patria, trebuie să fie La înălţimea jertfei sale. D. CONSTANTINIDE Predeal • DE CE O SINGURĂ MATERIE ? — SlNT părintele unei fete care urmează Facultatea de Arte Plastice de 3 ani de aici, din Timişoara. După terminarea celor 3 ani, poate preda desenul la şcolile generale cu 1—10 clase. Nu ştiu dacă programa acestor facultăţi a fost suficient studiată, dar însuşi faptul că e axată pe o singură materie, cu un număr destul de redus de ore, face ca aceşti absolvenţi, la terminarea facultăţii, să nu poată intra în Fondul Plastic, neavînd pregătirea necesară, iar în învăţămînt, cu o singură materie, ca aceasta, nu acoperă numărul de ore necesar unei norme întregi. Şi atunci mă întreb : de ce nu sunt pregătiţi pentru cel puţin două materii sau discipline ? De ce nu sunt pregătiţi în mod practic, cu materii înrudite cum ar fi, de pildă, pentru fete, lucrul manual, cusut, ţesut şi eventual gospodăria ? In poligrafie, unde am lucrat 40 de ani, am avut ocazia să cunosc cîţiva absolvenţi ai acestei şcoli, angajaţi, pentru un timp, în secţia unde lucram, ca desenatori, şi am putut constata lacunele educaţiei primite. Iar dacă nu poate intra în învăţămînt din diferite motive, rămîne pur şi simplu un neisprăvit. Părerea mea este că profilul acestei şcoli ar trebuie gîndit în aşa fel încit absolvenţii, poate mai puţin artişti, dar solid pregătiţi în materii practice, legate de viaţă, îndrăgostiţi de frumos, să poată deveni cît mai utili societăţii. ; - î Dionisie BOROŞ Timişoara p p ^ &JI ^ fir JOHANNES URZIDIL: „Schiţă cu elefant“ DiN aceeaşi familie de scriitori cu Gustav Meyrink, Karl Hans Strobl, Max Brod, consideraţi de către Fritz Martini naratori praghezi, Johannes Urzidil s-a autoclasificat, pe buna dreptate, în filiaţie directă cu austriacul Adalbert Stifter. Acestui remarcabil scriitor îi va zugrăvi, de altfel, chiar în volumul de faţă, un emoţionant portret, de o surprinzătoare prospeţime, la limita amăgitoare dintre real şi imaginar, carte de popularizare ori viaţă romanţată în care coexistă, în acelaşi plan al realităţii, scriitorul şi personajele cărţilor sale. Debutant ca poet, în 1920, cu volumul Prăbuşirea damnaţilor, Johannes Urzidil a imprimat stilului prozei sale un lirism spontan, sincer, neelaborat, amplificat pe fondul realist al creaţiei. Realism înţeles şi prezentat cu subtile nuanţe, pentru că eternele valori etice, sacre pentru scriitori, sunt adaptate şi acordate la complicatele mutaţii sociale survenite în lumea contemporană. Pentru Urzidil, realitatea obiectivă se află permanent intr-un raport determinativ cu motivarea ei subiectivă. Uneori, alternarea planurilor realimaginar, trecerile bruşte de la o situaţie concretă, justificată epic, de înlănţuirea logică a naraţiunii, creează o stare de incertitudine, de reverie şi mister în acelaşi timp. Urziciii cultivă alegoria transparentă cu intenţia de a impune sau, mai bine-zis, reimpune valori etice, uneori ignorate, prin intermediul esteticului. De aceea, multe povestiri din volum pot părea, la o privire superficială, mici pilde morale, turnate în tipare mai largi, literare. Fiecare povestire, nuvelă, se poate reduce la un proverb, la o vorbă înţeleaptă, nervură centrală a edificiului narativ, înălţat de Urzidil cu detaşarea temporală şi spaţială a înţeleptului, dar şi cu preocuparea vădită de a încărca stilul cu o cît mai mare tensiune emoţională, afectivă. In două din povestirile grupate în volumul Schiţă cu elefant (impropriu tradus în „Istoria literaturii germane“, de către Fritz Martini, „Foaia elefanţilor“) apărut la München în 1962 sunt mai discret ori mai făţiş ilustrate opiniile despre artă, despre literatură ale scriitorului. Nuvela care împrumută titlul întregii culegeri nu este, cum s-ar putea crede, o frescă barocă a pitorescului veac al XVII- lea, ci o meditaţie amplă şi gravă asupra destinului omului de artă, fericit în măsura în care înţelege şi se contopeşte cu natura, solitar în creaţie şi totuşi permanent printre oameni. Cugetările lui Siegelman, alias Urzidil, despre auteticitatea literaturii pornesc de la necesitatea implicării scriitorului In faptele relatate. Prin implicare el devine totodată obiectiv și subiectiv. Diferite ca tematică, realizare tehnică și chiar valoric, acoperind temporal cîteva secole şi ca întindere întreaga lume, povestirile lui Urzidil au totuşi o surprinzătoare unitate, izvorâtă atît din pasiunea scriitorului pentru lucrul bine făcut, definitiv, cît şi din rostirea pe ton firesc a unor adevăruri fundamentale care nu exclude însă posibilitatea îndoielii, a aflării altor răspunsuri la esenţialele probleme ale existenţei umane. Valentin Ciucu Revista revistelor Dezbateri • MULT mai animate, de la o vreme, principalele publicaţii ale Uniunii Scriitorilor, „România literară“ şi, îndeosebi, „Luceafărul“ care nu se mărginesc doar să consemneze noile apariţii sau să organizeze discuţii in jurul unor cărţi. Se dezbat probleme de interes teoretic, cu multiple implicaţii, menite să ducă la o mai adincă, adecvată înţelegere a fenomenului literar, să permită abordarea sa dintr-o perspectivă mai largă şi pe baza unei metodologii din ce in ce mai perfecţionate , să spulbere totodată prejudecăţi persistente încă. Astfel de discuţii ca acelea purtate, nu „Luceafărul“ în legătură cu dialectica Mit-istorie, Opera deschisă. Perspectiva operei, şi recent de tot referitor la aportul psihanalizei in interpretarea operei, la relaţiile dintre marxism şi psihanaliză (vezi îndeosebi articolul lui Paul Georgescu — O meditaţie posibilă) creează, primele insele, climatul de efervescenţă intelectuală, necesar evoluţiei literaturii noastre. Cu atit mai mult, cu cit, adesea, discuţiile nu se poartă in abstract, nu lipsesc referirile la opere sau atitudini concrete, o intervenţie, chiar dacă n-o infirmă pe alta, o completează, opinii eronate sau inoperante sunt combătute fără a se încerca discreditarea celor care le-au emis (vezi, bunăoară, articolele de poziție : Calandrino este fericit, dar... de V. Florescu şi Precizări minime de Adrian Isac), punctul de vedere marxist e afirmat fi susţinut cu argumente variate. Interesant, dacă nu în totalitate cel puțin prin anume intervenţii, cum ar fi cea a lui Paul Anghel — e colocviul organizat de „România literară" care se constituie nu numai ca o încercare de definire a Universului artei noastre, de autocunoaştere necesară, de dobindire a unei conştiinţe critice asupra a ceea ce am realizat şi a drumului pe care urmează să înaintăm, dar încearcă să aducă în discuţie puncte de vedere noi, fertile, denotind cel puţin un efort de autodepăşire care constituie, prin el însuşi, garanţia împrospătării şi imbogăţirii literaturii noastre. Schimbul de opinii, altădată mai degrabă un deziderat frumos, devine, astfel, o realitate. „Orizont", nr. 36 • CAM pulverizat, acest număr al săptăminalului timişorean. In afara cronicii lui C. Ungureanu (Nicolae Damian : „Pribegi, noi visam") ne mai atrage atenţia un bun profil „Ioan Alexandru", semnat de Alexandru Ruja, critic ce se conturează din ce in ce mai convingător, in ciuda unor asperităţi de stil care fac să-i mai treneze fraza. Paginile 4—7 ne prezintă un panoramic arădean : poezie, reportaje, interviuri — necesar ca intenţie, dar nu tocmai semnificativ. La care adăugăm traducerile din lirica latino-americană. Si cam atit. Rămîne lăudabilă consecventa, se pare, singulară, a redacţiei, in încurajarea epigramei, căzută în nemeritată desuetudine la noi. Reproducem, din acest număr, o săgeată la adresa Editurii Eminescu : „La marele poet, oricine pe atunci ! Găsea o înţelegere deplină. Dar ezi la „Eminescu“ de te duci, / Mereu ţi se găseşte o pricină!“ (Aurel Holbci). Pufin, prea pufin pentru o revistă ce apare în 12 pagini. Colectivul publicaţiei ar trebui să facă mai mult efort in vederea îmbogăţirii acestora. De altfel, în numerele anterioare, „Orizont“ a confirmat asemenea posibilităţi şi nu ne îndoim ci şi pe mai departe va găsi resurse in acelaşi sens. „Arhitectura" • IN sumarul ultimului număr apărut — nr. 3, 1973, intitulat Judeţe — al revistei Arhitectura“, ne reţine atenţia iniţiativa redacţiei de a prezenta aspecte ale creaţiei in domeniul arhitecturii din judeţele ţării. Ideea de a face cunoscute preocupările arhitecţilor şi edililor din diferite zone ale ţării ni se pare extrem de interesantă şi ea va contribui, credem, la stimularea eforturilor acestora pentru asigurarea dezvoltării armonioase şi a personalităţii localităţilor şi zonelor respective. Formula aleasă pentru micromonografiile judeţelor — in acest număr : Dolj, Bihor, Suceava, Satu Mare, laşi, Arad — o prezentare generală, urmată de expuneri ilustrate, a citorva obiective — are meritul de a ne introduce intr-un univers de probleme complexe pentru rezolvarea cărora se consumă un mare volum de eforturi creatoare, inteligenţă, investiţii. Revista mai cuprinde rubrica „Actua-ităţi-Debut", unde sunt prezentate obiective arhitectonice din judeţele menţionate ca şi din altele, şi o serie de rubrici — „Corespondenţă“, „Ne întrebăm“, „Cronica subiectivă", „Fişe tehnice", „Cadran", „Cronica", „Util-frumos", „Înaintaşii noştri*, care întregesc profilul unei publicaţii utile şi atractive editată de Uniunea Arhitecţilor. Dincolo, insă, de structura revistei, observăm că, din paginile ei, este absentă critica de arhitectură, exegeza creației arhitectonice şi urbanistice. Exerciţiul critic in acest domeniu implică, fireşte, luarea in considerare a mai multor factori — sociali, artistici, tehnici etc. — dar el nu poate lipsi atunci cind ne punem foarte serios problema ambiantei intr-un moment al unui extraordinar efort de construcţie a civilizaţiei noastre. Marea majoritate a autorilor articolelor publicate sunt şi autorii proiectelor respective, iar textele sunt, fiin excepţie, expuneri conştiincioase dar fără nici o intenţie critică. Absenţa unei critici de arhitectură, competentă şi constructivă, nu este numai o lipsă a publicaţiei Uniunii Arhitecţilor, dar, aici, acest lucru este mai evident şi inexplicabil. Gindirea critică nu se poate exprima numai in judecata conţinută in proiect, ci, ca şi in alte domenii ale creaţiei de for public, şi în analiza, responsabilă şi cu exigențe profesionale, a ceea ce se face. Stilul arhitecturii civile, a celei industriale, soluţiile urbanistice, restaurarea şi integrarea monumentelor istorice in noua structură arhitectonică, estetica peisajului, ornamentica şi sculptura monumentală, sistematizarea localităţilor urbane şi rurale, cromatica spaţiului public sunt numai cîteva din problemele pe care specialiştii trebuie să le rezolve şi, printre aceşti specialişti, criticul, ca expresie a unei intervenţii competente şi profund angajate, poate avea un rol foarte important, rol care, in prezent, după cite vedem, nu este deloc activ. Ioana Voicu Intre DA și NU JUR că nu pricep. Nu pricep teama pe care o poate avea cineva, mărturisind că nu i-a plăcut... o recenzie la o carte. Adică ce-i poate trece acelui om prin minte ? Că o să fie arătat cu degetul? Că o să fie pus la stîlpul infamiei ? Că ii va sta capul unde ii sint picioarele ? Nu pricep și basta.In fapt, e vorba de scrisoarea unui gustător de literatură. D-sa joi se duce şi işi ia revista „România literară". Ajuns acasă, o citeşte şi nu e de acord cu autoarea recenziei la cartea lui Korman Mailer despre" Marilyn Monroe, fapt pentru care se aşează la masă şi, pe două pagini mari, cu citate, ne scrie o scrisoare. Pînă aci toate bune și la locul lor. Probabil adept al străvechiului dicton „Despre morfi numai bine“, l-a supărat pe om — ca să o denumim cumva — impietatea, fapt pentru care afirmă : „Mi se pare instructiv a se vedea ce scrie autoarea recenziei (o femeie) despre Marilyn Monroe (altă femeie).... Mă întreb ce-o fi avînd cu M.M., ziarista noastră... Îmi vine greu să cred că ar avea ceva de împărţit. Ce i-o fi greşit M.M. de n-o iartă nici moartă ?“ Precizind in încheiere : „A fost din cale afară de frumoasă Marilyn Monroe“, corespondentul semnează : „Un bărbat român“. Ajuns aci, se pare ca, nemulţumit, a avut o oarecare frămîntare, fapt pentru care in josul semnăturii a simţit nevoia să adauge : „N. B.: Dacă publicindu-se cele de mai sus, veţi fi tras la răspundere într-un fel, contaţi pe identitatea mea“. Trecînd peste identitatea celui caz ne-a scris (numele, pronumele și număr de telefon), cu atit mai mult cu cit este și solicitarea d-sale : „Doresc să nu fie făcut public numele meu, ci folosit numai pentru a vă disculpa, de va fi nevoie“, — încă o dată jur că nu pricep. Adică cine să ne tragă la răspundere ? Pentru ce să ne disculpăm ? Că nu suntem de acord cu o recenzie ? Zău că nu pricep ! Mihai Popescu