Contemporanul, iulie-decembrie 1988 (nr. 27-52)
1988-07-01 / nr. 27
A. de HERTZ I COMEDIOGRAF cu succese notabile in primele trei decenii ale acestui secol. A. de Herz (n. 15 dec. 1887, m. 9 martie 1936) era fiul lui Edgar de Herz şi al Măriei, născută Ghica. Şi-a făcut studiile liceale la „M. Viteazul“ şi „Gh. Lazăr“. S-a înscris apoi la Şcoala militară din Iaşi, unde l-a avut coleg pe N. Coandă. Va abandona cariera militară şi se va înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, fiind remarcat in timpul studiilor universitare de T. Maiorescu. Dramaturg în primul rînd, A. de Herz şi-a încercat talentul în poezie şi în proză. Licean fiind, debutează, în 1906, la „Sămănătorul“ unde va publica De ziua nunţii tale-ţi scriu, devenită recunoscută romanţă. Va mai colabora la „Viaţa Românească“, „Convorbiri literare“, „Convorbiri critice“, „Rampa“, „Luceafărul“, „Adevărul literar“ (a condus revista intre 1920—1924) cronicar literar al ziarului „Dimineaţa“. După ce a publicat o vreme în revista „Scena“ de sub conducerea lui L. Rebreanu şi M. Sorbul, va edita el însuşi o revistă cu acelaşi titlu. A fost director al Teatrului Naţional din Craiova (1930—1934), începuturile dramatice ale lui A. de Herz sunt marcate de interesul manifestat pentru teatrul de inspiraţie istorică şi pentru feeria naţională. Nu împlinise încă 20 de ani, cînd pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti îi va fi reprezentată drama istorică în 3 acte în versuri. Domniţa Ruxandra, de către elevii Liceului Gh. Lazăr (1 martie 1907), iar în anul următor, va scrie idila dramatizată A fost odată, un dialog între Ileana Cosinzeana şi un cîntăreţ pribeag la izvor, cu influenţe din Le passant de Fr. Copée şi din feeria naţională, o interpretare idealizată a vieţii rustice. Dacă în dramele din prima parte a activităţii sale se pot detecta influenţe din teatrul lui Al. Davila şi Ibsen, incomedii îşi fac loc subiectele şi conflictele din teatrul bulevardier francez şi italian. Autor fecund, considerat de G. Călinescu un industriaş teatral, nu i se pot contesta siguranţă în tehnica dramatică, supleţe în folosirea limbii, dialoguri bine compuse, un om de teatru înnăscut pe linia comediei de salon. Comedia Păianjenul (1911) care i-a adus notorietate, a fost reprezentată in 1913 la Teatrul Naţional din București (cu Maria Giurgea în rolul principal). Cu toate că ideea centrală a comediei e tributară, într-o oarecare măsură, piesei II perfetto amore de Roberto Branco (1862—1943), Păianjenul e superioară vechii comedii. După Bunicul (1913) în care tratează, cu unele stereotipii, tema dragostei şi Cuceritorul (1914) comedie care repetă formula din Păianjenul, un loc aparte în dramaturgia lui A. de Herz îl ocupă piesa Mărgeluş (1921), care cucereşte prin firesc şi autenticitate, fiind cea mai izbutită dintre comediile sale. Mărgeluş e rodul iubirii dintre Radu, fiul „rătăcitor“ al ministrului Zota şi dactilografa ministrului, frumoasa Gina Lentreş. Dragostea dintre cei doi tineri, dar mai ales copilul lor, Mărgeluş, reuşeşte să înfringă rezistenţa bunicilor şi prejudecata „mezalianţei“. Lunga carieră a spectacolului, datorită unor interpretări de excepţie (Tony Bulandra, V. Maximilian) se explică şi prin critica făcută de autor politicianismului burghez. Omul de zăpadă (1927), tot o comedie de salon, e abd cnmulsă pe schema suspensului, avînd tema predilectă a autorului, dragostea, încurcă lume, scrisă în 1929, e o comedie de situaţii, fiind apreciată favorabil de critica teatrală a epocii pentru solida construcţie dramatică şi pentru critica moravurilor vremii. Piesa a avut o lungă carieră scenică. În colaborare cu I. Al. Brătescu-Voineşti a scris piesa Sorana (1916) în care substanţa literară vine din problematica predilectă a prozatorului. A. de Herz va reveni la drama de inspiraţie istorică în Aripi frunte. Octav PĂUN Normativ şi modelare ■ PERFORMANŢA lingvistică textuală sau verbală este o componentă nelipsită a relaţiei dintre autoritatea normativă şi agenţi (subiecţii normei). în formularea lingvistică a normelor (promulgare), se utilizează anumite cuvinte. Astfel, limbajul este necesar exprimării normelor ca propoziţii normative sau deontice. Sensul propoziţiilor descriptive constă în judecăţile exprimate şi referinţa este faptul care adevereşte judecata exprimată, dar semantica discursului normativ diferă de aceea a discursului descriptiv. Limbajul normelor presupune propoziţii imperative şi propoziţii deontice, incluzînd cuvintele specifice obligaţiilor (trebuie), permisiunilor (se poate) şi interdicţiilor (nu se poate), întrucit imperativele reprezintă acţiuni realizate prin mijloace lingvistice, propoziţiile considerate, din punct de vedere gramatical, imperative sunt utilizate, ca formulări de norme, numai pentru obligaţii şi interdicţii, deci mai rar pentru prescripţiile permisive. întrucât orice normă prescrie o acţiune, care trebuie sau poate sau nu poate fi făptuită, rezultă că toate normele se pot enunţa prin propoziţii deontice, dar acest lucru nu este absolut necesar. Atunci, logica normelor nu cercetează numai propoziţiile imperative şi/sau numai pe cele deontice, tot astfel cum logica propoziţiilor nu studiază doar pe cele descriptive (din punct de vedere gramatical, indicative). Stabilirea modului imperativ al unei propoziţii depinde de felul în care se înţelege contextul apariţiei acesteia. Mai general, dacă o propoziţie reprezintă o formulare de normă se poate decide numai analizînd utilizarea expresiei şi nu doar aspectul exterior, morfologic şi sintactic, al acesteia. Aşadar, conceptul normei determină modul său de exprimare. Ambiguitatea specifică propoziţiilor deontice constă în capacitatea acestora de a servi, atît pentru promulgarea sau emiterea unei prescripţii, respectiv formularea de ordine sau permisiuni de către o autoritate normativă pentru anumiţi agenţi sau subiecţi ai normelor, cit şi pentru a discuta reglementările existente cu ajutorul enunţurilor existenţiale despre norme. Existenţa unei norme este un fapt, deci existenţa unor reglementări poate constitui temeiul de adevăr pentru anumite enunţuri normative. Propoziţia sau enunţul de acest tip exprimă o judecată, care este adevărată sau falsă după cum norma respectivă există sau nu există. Adevărul normelor presupune însă discutarea scopurilor şi motivelor autorităţii, care a formulat norma respectivă. Pe cînd imperativele, ca acţiuni, nu se pot deduce din alte imperative, propoziţiile normative se pot deduce unele din altele. Deci, logica deontică este interesată de problema fundamentării normelor, adică cercetează dacă din norme decurg stări de fapt (nenormative) şi, invers, dacă asemenea stări de fapt implică norme. Aici intervine problema caracterului cognitiv al propoziţiilor normative, deoarece, în anumite situaţii, intenţia cu care o propoziţie este rostită nu este suficientă pentru a i se defini semnificaţia, deşi, în mod evident, întrebuinţarea şi semnificaţia expresiilor lingvistice sunt strîns legate. Problema justificării propoziţiilor normative presupune discutarea unor aspecte teoretice (care este natura unui sistem de norme al unei societăţi dintr-o anumită epocă ?) şi aplicative (este sau nu o normă valabilă într-un anumit sistem normativ şi pe baza anumitor circumstanţe date ?). Aşa cum un sistem al cunoaşterii teoretice, o imagine despre lume, reprezintă o încercare de interpretare globală a experienţei empirice, tot astfel, un sistem de norme, în măsura în care este destinat să fie intersubiectiv şi general obligatoriu, poate fi considerat o încercare de a înscrie într-o ordine integratoare experienţele asociate cu valorile, respectiv comportamentele şi formele de viaţă ale unei societăţi, legate de aceste experienţe. Sistemele de norme se legitimează prin invocarea valorilor social-istorice, pe fondul cărora apare un sistem ordonat ierarhic, dar nu invariabil, de preferinţe, însăşi necesitatea de a determina acţiunea noastră faţă de împrejurări date, în mod coerent şi pe termen lung, ne obligă să stabilim ierarhia de valori, să propunem valorizări ale situaţiilor obiective, fie naturale, fie sociale. întemeierea normelor sociale pe valori şi a valorilor pe trebuinţe sociale, presupune o diversitate de trebuinţe, precum şi de pretenţii şi de aşteptări, care se depăşesc, aflate la baza procesului evoluţiei sociale. Iar alcătuirea sistemului trebuinţelor şi nivelul acestora sunt determinate de stadiul de dezvoltare al schimbului productiv cu natura şi de formele de organizare socială a acestui schimb. G G CONSTANDACNE Roberto AGO INTRE atîtea ilustre figuri de jurişti italieni una dintre cele mai luminoase şi apropiate inimii şi cugetului nostru este Roberto Ago. Născut la Vigevano (Pavia) la 26 mai 1937, după studiile universitare la Neapole şi doctonatul in drept şi ştiinţe politice. Roberto Ago este mai întîi conferenţiar al Universităţii Cagliari (1930— 1933), Messinei (1934), profesor de drept internaţional la universităţile din Catania (1935), Genoa (1936—1938), Milano (1939—1955), Roma (după 1956). Ţine cursuri la Academia de Drept Internaţional de la Haga : Règles générales des conflits de lois (1936), Le délit international (1939), Science juridique et droit international (1955), Droit des traités a la lumière de la Convention de Vienne (1971). Paralel cu activitatea didactică, Roberto Ago desfășoară o bogată activitate editorială şi publicistică în calitate de codirector la Rivista di diritto internazionale, director al revistei Comunicazioni e studi a Institutului de drept internaţional şi străin al Universităţii din Milano, director al Comunită internazionale, preşedinte al Societăţii italiene pentru organizaţiile internaţionale şi preşedinte de onoare al F.M.A.N.U. , se ilustrează totodată şi printr-o vastă activitate ştiinţifică, fete greu oricărui specialist să citeze din lista studiilor publicate de el cîteva din acestea fără regretul că nu le-a ales pe cele mai importante şi semnificative. Noi vom reţine aici doar citeva titluri de cărţi : Teoria del dirito internazionale privato (Padova, 1934); Lezioni di diritto internazionale privato (Milano, 1939, reeditată in 1955); Diritto internazionale della neutralită (Milano, 1939—1940), Scienza giuridica e dirido internazionale (Milano, 1950), Les Nations Unies vingtoinq ans après (Geneva, 1970) precum şi rapoartele prezentate în cadrul Comisiei de Drept Internaţional a Naţiunilor Unite, al cărei preşedinte a fost, referitoare la activitatea acesteia : Histo'ille de l’oeuvre accomplie jusqu’ icien qui conv’ne la codification de la responsabilité internațiale des États (1969), L’origine de la responsabilité internationale (1970) și Le fait illicite international, source de responsabilité des États (1971). Membru al Curatoriumului Academiei de Drept Internaţional de la Haga şi vicepreşedinte al Institutului de Drept Internaţional, doctor honoris causa al universităţilor din Nancy şi Nisa, membru onorar al Societăţii americane de drept internaţional şi al Societăţii indiene de drept international, Roberto Ago se bucură de un cert prestigiu internaţional, în calitate de preşedinte al Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Dreptul Tratatelor (Viena, 1968—1969). Roberto Ago a apreciat in mai deosebit atît docrina română de drept international cit şi participarea activă şi contribuţia specialiştilor români la definitivarea textului acestei Convenţii. Urmare a pregătirii sale de excepţie şi caracterului său integru, Roberto Ago a fost consilier al guvernului italian şi al altor guverne in faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, membru al Curţii permanente de arbitraj, judecător ad-hoc al Curţii Internaţionale de Justiţie în diferendul Honduras- Nicaragua (1959—1960) a diferite comisii permanente de arbitraj, consiliere şi anchetă care au rezolvat diferende între state (Elveţia — Ţările de Jos ; Italia — Elveţia ; Elveţia — C.F.;R.N. ; Franţa — Suedia ; Chile — Polonia ; Uruguay — Sudia), preşedinte al Tribunalului de arbitraj între Sranţa şi Saar (1954—1956), al Tribunalului de arbiaj franco-german prevăzut de Tratatul pentru reglementarea problemei Saarului (după 1957), al Tribunalului de arbitraj Franţa — S.U.A. pentru interpretarea Acordului aerian din 1946, al Tribunalului de arbitraj între Republica Malgaşă şi SUA etc. Decan de vîrstă al judecătorilor Curţii Internaţionale de Justiţie, de la Haga, Roberto Ago a fost reales, în toamna anului trecut, pentru un nou mandat de judecător al acestei înalte instituţii internaţionale. Dumitru D. IFRIM . ZIARE - REVISTE^ TIVRE - R^ H I U £IAI I ~ REVISTE la Recherche Controversatele cvasicristale ■ DE LA descoperirea cvasicristalelor, anunţată în luna noiembrie 1984, chimiştii şi fizicienii se află într-o mare încurcătură. Ei nu ştiu încă in ce categorie să plaseze aceste surprinzătoare aliaje metalice. Figurile de difracţie a electronilor obţinute cu ajutorul lor fac să apară superbe pete luminoase, intense şi bine localizate, asemenea celor observate la un cristal obişnuit, însă dispunerea acestor pete este caracteristică simetriilor interzise dintr-un cristal obişnuit. Să deducem, aşadar că cvasicristalele reprezintă o formă de organizare a materiei cu totul nouă, ordonată „după modelul“ unui cristal, deosebindu-se totuşi foarte mult de acesta , în 1935, mai multe modele matematice au venit să consolideze această îndrăzneaţă ipoteză. După cum se ştie, un cristal „obişnuit“ este exemplul perfect al unei structuri ordonate. El este format prin repetarea strict periodică a unei aceleiaşi celule elementare care este deci juxtapusă paralel cu ea însăşi, prin translaţie. Un cristal se realizează îngrămădind aceste celule unele peste altele și unele alături de altele. însă o regulă geometrică simplă cere ca celula elementară a cristalului să nu aibă decit axa de simetrie de ordinul 2, 3, 4 sau 6. Ceea ce înseamnă că trebuie s-o regăsim identică cu ea însăși cînd o facem să se rotească cu un unghi 2/2, 2/4 sau 2/6 în jurul axei de simetrie. In particular, din punct de vedere geometric este imposibil de realizat un adevărat cristal cu o celulă avînd o simetrie de ordinul 5. In cadrul spaţiului bidimensional, este cu neputinţă să acoperi un plan cu pentagoane regulate, care sunt prin excelenţă obiecte posedînd o simetrie de ordinul 5. Un cristal cu simetrie de ordinul 5 este un obiect imposibil, o adevărată oaie cu 5 picioare. Este de imaginat aşadar surpriza pe care a provocat-o descoperirea acestui cristal, anunţată în ..Physical Review Letters“, de Dan Schechtman şi Hon Blech de la Institutul de tehnologie Technion din Haifa, Denis Gratias de la Centrul de cercetări pentru chimia metalurgică — CNRS din Vitry-sur-Seine şi John Cahn de la National Bureau of Standards din Washington. De fapt, aşa cum afirmă Denis Gratias, „cheia fundamentală care permite să se explice aparentul paradox al unui cristal ce posedă o simetrie de ordinul 5 o constituie redefinirea noţiunii înseşi de cristal“. Pînă acum această definiţie s-a bazat totdeauna peexistenţa unei simetrii prin translaţie. O condiţie este aceea de a impune numai existenţa unei ordini la distanţe mari (şi omogene). Intr-adevăr, un obiect poate fi ordonat la distanţă mare, fără a fi totuşi periodic (adică simetric prin translaţie); în acest caz se numeşte „cvasiperiodic“. Singura notă discordantă în ansamblul rezultatelor privind cvasicristalele o constituie articolul lui Linus Pauling. Publicat în revista „Nature“, acest articol a reprezentat o mare surpriză, deoarece celebrul chimist american repune în discuţie toată interpretarea în termeni de reţele cvasiperiodice. El propune un model de structură pe care-1 deduce în întregime din razele efective ale atomilor de metal şi din principiile care determină structura metalelor şi compuşilor intermetalici. în acest model, aproximativ 120 atomi de aluminiu şi mangan sunt dispuşi într-o celulă cubică cu latura de 26,7 angstromi. După cum arată Pauling, aparenta simetrie de ordinul 5 nu se explică deci prin existenta unei reţele cvasiperiodice, ci prin creşterea in stea a unor veritabile cristale, plecînd de la o zonă centrală. In termeni mai tehnici, ar fi vorba de ceea ce specialiștii numesc „micromaclate“. Pe de altă parte un exemplu de monocristal microclamate, a fost observat în microscopia electronică de către K. H. Kuo și colaboratorii săi, de la Institutul de cercetări metalurgice din Shenyang (China). Nu se pot confunda asemenea structuri cu reţeaua foarte regulată (însă neperiodică) a cvasicristalelor. Contrar a ceea ce consideră Pauling, se pare deci că a fost descoperită o nouă formă de organizare a materiei. De altminteri, noţiunea de cvasicristal apare ca o extindere a „fazelor incomensurabile“ deja observate in cristale şi care nici nu sunt ordonate în mod strict periodic. In acest sens, descoperirea cvasicristalelor vine să completeze astăzi si nu să repună în discuţie însăşi noţiunea de cristal. CONTEMPORANUL 15