Contemporanul, iulie-decembrie 1988 (nr. 27-52)

1988-07-01 / nr. 27

A. de HERTZ I COMEDIOGRAF cu suc­cese notabile in primele trei decenii ale acestui secol. A. de Herz (n. 15 dec. 1887, m. 9 martie 1936) era fiul lui Edgar de Herz şi al Măriei, născută Ghica. Şi-a fă­cut studiile liceale la „M. Viteazul­“ şi „Gh. Lazăr“. S-a înscris apoi la Şcoala militară din Iaşi, unde l-a avut coleg pe N­. Coandă. Va aban­dona cariera militară şi se va înscrie la Facul­tatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, fiind remarcat in timpul studiilor universitare de T. Ma­­iorescu. Dramaturg în primul rînd, A. de Herz şi-a în­cercat talentul în poezie şi în proză. Licean fiind, debutează, în 1906, la „Sămănătorul“ unde va pu­blica De ziua nunţii tale-ţi scriu, devenită recu­noscută romanţă. Va mai colabora la „Viaţa Ro­mânească“, „Convorbiri literare“, „Convorbiri cri­tice“, „Rampa“, „Luceafărul“, „Adevărul literar“ (a condus revista intre 1920—1924) cronicar literar al ziarului „Dimineaţa“. După ce a publicat o vreme în revista „Scena“ de sub conducerea lui L. Rebreanu şi M. Sorbul, va edita el însuşi o re­vistă cu acelaşi titlu. A fost director al Teatrului Naţional din Craiova (1930—1934), începuturile dramatice ale lui A. de Herz sunt marcate de inte­resul manifestat pentru teatrul de inspiraţie isto­rică şi pentru feeria naţională. Nu împlinise încă 20 de ani, cînd pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti îi va fi reprezentată drama istorică în 3 acte în versuri. Domniţa Ruxandra, de către elevii Liceului Gh. Lazăr (1 martie 1907), iar în anul ur­mător, va scrie idila dramatizată A fost odată, un dialog între Ileana Cosinzeana şi un cîntăreţ pri­beag la izvor, cu influenţe din Le passant de Fr. Copée şi din feeria naţională, o interpretare idea­lizată a vieţii rustice. Dacă în dramele din prima parte a activităţii sale se pot detecta influenţe din teatrul lui Al. Davila şi Ibsen, in­comedii îşi fac loc subiectele şi conflictele din teatrul bule­vardier francez şi italian. Autor fecund, conside­rat de G. Călinescu un industriaş teatral, nu i se pot contesta siguranţă în tehnica dramatică, su­pleţe în folosirea limbii, dialoguri bine compuse, un om de teatru înnăscut pe linia comediei de salon. Comedia Păianjenul (1911) care i-a adus noto­rietate, a fost reprezentată in 1913 la Teatrul Na­ţional din București (cu Maria Giurgea în rolul principal). Cu toate că ideea centrală a comediei e tributară, într-o oarecare măsură, piesei II per­­fetto amore de Roberto Branco (1862—1943), Păian­jenul e superioară vechii comedii. După Bunicul (1913) în care tratează, cu unele stereotipii, tema dragostei şi Cuceritorul (1914) co­medie care repetă formula din Păianjenul, un loc aparte în dramaturgia lui A. de Herz îl ocupă pie­sa Mărgeluş (1921), care cucereşte prin firesc şi autenticitate, fiind cea mai izbutită dintre come­diile sale. Mărgeluş e rodul iubirii dintre Radu, fiul „rătăcitor“ al ministrului Zota şi dactilografa mi­nistrului, frumoasa Gina Lentreş. Dragostea dintre cei doi tineri, dar mai ales copilul lor, Măr­­geluş, reuşeşte să înfringă rezistenţa bunicilor şi prejudecata „mezalianţei“. Lunga carieră a specta­colului, datorită unor interpretări de excepţie (Tony Bulandra, V. Maximilian) se explică şi prin critica făcută de autor politicianismului burghez. Omul de zăpadă (1927), tot o comedie de salon, e abd cnmulsă pe schema suspensului, avînd tema predilectă a autorului, dragostea, încurcă lume, scrisă în 1929, e o comedie de situaţii, fiind apreciată favorabil de critica tea­trală a epocii pentru solida construcţie dramatică şi pentru critica moravurilor vremii. Piesa a avut o lungă carieră scenică. În colaborare cu I. Al. Brătescu-Voineşti a scris piesa Sorana (1916) în care substanţa literară vine din problematica predilectă a prozatorului. A. de Herz va reveni la drama de inspiraţie istorică în Aripi frunte. Octav PĂUN Normativ şi modelare ■ PERFORMANŢA ling­vistică textuală sau verbală este o componentă nelipsită a relaţiei dintre autoritatea normativă şi agenţi (subiec­­ţii normei). în formularea lingvistică a normelor (pro­mulgare), se utilizează anu­mite cuvinte. Astfel, limbajul este necesar exprimării nor­melor ca propoziţii normati­ve sau deontice. Sensul pro­poziţiilor descriptive constă în judecăţile exprimate şi re­ferinţa este faptul care ade­vereşte judecata exprimată, dar semantica discursului normativ diferă de aceea a discursului descriptiv. Limbajul normelor presu­pune propoziţii imperative şi propoziţii deontice, incluzînd cuvintele specifice obligaţi­ilor (trebuie), permisiunilor (se poate) şi interdicţiilor (nu se poate), întrucit impe­rativele reprezintă acţiuni realizate prin mijloace lingvistice, propoziţiile con­siderate, din punct de vedere gramatical, imperative sunt utilizate, ca formulări de norme, numai pentru obliga­ţii şi interdicţii, deci mai rar pentru prescripţiile permi­sive. întrucât orice normă pre­scrie o acţiune, care trebuie sau poate sau nu poate fi făptuită, rezultă că toate normele se pot enunţa prin propoziţii deontice, dar acest lucru nu este absolut nece­sar. Atunci, logica normelor nu cercetează numai propo­ziţiile imperative şi/sau nu­mai pe cele deontice, tot ast­fel cum logica propoziţiilor nu studiază doar pe cele des­criptive (din punct de vedere gramatical, indicative). Stabilirea modului impe­rativ al unei propoziţii de­pinde de felul în care se în­ţelege contextul apariţiei a­­cesteia. Mai general, dacă o propoziţie reprezintă o for­mulare de normă se poate decide numai analizînd utili­zarea expresiei şi nu doar aspectul exterior, morfologic şi sintactic, al acesteia. Aşa­dar, conceptul normei deter­mină modul său de expri­mare. Ambiguitatea specifică propoziţiilor deontice constă în capacitatea acestora de a servi, atît pentru promulga­rea sau emiterea unei pre­scripţii, respectiv formularea de ordine sau permisiuni de către o autoritate normativă pentru anumiţi agenţi sau subiecţi ai normelor, cit şi pentru a discuta reglementă­rile existente cu ajutorul e­­nunţurilor existenţiale despre norme. Existenţa unei norme este un fapt, deci existenţa unor reglementări poate constitui temeiul de adevăr pentru a­­numite enunţuri normative. Propoziţia sau enunţul de a­­cest tip exprimă o judecată, care este adevărată sau falsă după cum norma respectivă există sau nu există. Adevă­rul normelor presupune însă discutarea scopurilor şi mo­tivelor autorităţii, care a formulat norma respectivă. Pe cînd imperativele, ca acţiuni, nu se pot deduce din alte imperative, propoziţiile normative se pot deduce unele din altele. Deci, logica deontică este interesată de problema fundamentării nor­melor, adică cercetează dacă din norme decurg stări de fapt (nenormative) şi, invers, dacă asemenea stări de fapt implică norme. Aici intervine problema caracterului cogni­tiv al propoziţiilor normati­ve, deoarece, în anumite si­tuaţii, intenţia cu care o pro­poziţie este rostită nu este suficientă pentru a i se de­fini semnificaţia, deşi, în mod evident, întrebuinţarea şi semnificaţia expresiilor lingvistice sunt strîns legate. Problema justificării pro­poziţiilor normative presu­pune discutarea unor aspecte teoretice (care este natura unui sistem de norme al unei societăţi dintr-o anumită e­­pocă ?) şi aplicative (este sau nu o normă valabilă într-un anumit sistem normativ şi pe baza anumitor circum­stanţe date ?). Aşa cum un sistem al cunoaşterii teoreti­ce, o imagine despre lume, reprezintă o încercare de in­terpretare globală a expe­rienţei empirice, tot astfel, un sistem de norme, în mă­sura în care este destinat să fie intersubiectiv şi general obligatoriu, poate fi consi­derat o încercare de a înscrie într-o ordine integratoare experienţele asociate cu va­lorile, respectiv comporta­mentele şi formele de viaţă ale unei societăţi, legate de aceste experienţe. Sistemele de norme se le­gitimează prin invocarea va­lorilor social-istorice, pe fon­dul cărora apare un sistem ordonat ierarhic, dar nu in­variabil, de preferinţe, însăşi necesitatea de a determina acţiunea noastră faţă de îm­prejurări date, în mod co­erent şi pe termen lung, ne obligă să stabilim ierarhia de valori, să propunem valori­zări ale situaţiilor obiective, fie naturale, fie sociale. în­temeierea normelor sociale pe valori şi a valorilor pe trebuinţe sociale, presupune o diversitate de trebuinţe, precum şi de pretenţii şi de aşteptări, care se depăşesc, aflate la baza procesului e­­voluţiei sociale. Iar alcătui­rea sistemului trebuinţelor şi nivelul acestora sunt deter­minate de stadiul de dezvol­tare al schimbului productiv cu natura şi de formele de organizare socială a acestui schimb. G G CONSTANDACN­E Roberto AGO INTRE atîtea ilustre figuri de jurişti italieni una dintre cele mai lu­minoase şi apropiate ini­mii şi cugetului nostru este Roberto Ago. Născut la Vigevano (Pavia) la 26 mai 1937, după studiile universitare la Neapole şi doc­tona­­tul in drept şi ştiinţe politi­ce. Roberto Ago este mai întîi conferenţiar al Uni­versităţii Cagliari (1930— 1933), Messinei (1934), profesor de drept inter­naţional la universităţile din Catania (1935), Genoa (1936—1938), Milano (1939—1955), Roma (după 1956). Ţine cursuri la Academia de Drept Internaţional de la Haga : Règles générales des conflits de lois (1936), Le délit international (1939), Science juri­dique et droit international (1955), Droit des traités a la lumière de la Convention de Vienne (1971). Paralel cu activitatea didactică, Roberto Ago desfășoară o bogată activitate editorială şi publi­cistică în calitate de codirector la Rivista di diritto internazionale, director al revistei Comunicazioni e studi a Institutului de drept internaţional şi străin al Universităţii din Milano, director al Comunită internazionale, preşedinte al Societăţii italiene pen­tru organizaţiile internaţionale şi preşedinte de onoare al F.M.A.N.U. , se ilustrează totodată şi printr-o vastă activitate ştiinţifică, fete greu oricărui specialist să citeze din lista studiilor publicate de el cîteva din acestea fără regretul că nu le-a ales pe cele mai importante şi semnificative. Noi vom reţine aici doar citeva titluri de cărţi : Teoria del dirito internazionale privato (Padova, 1934); Lezioni di diritto inter­­nazionale privato (Milano, 1939, reeditată in 19­55); Diritto internazionale della neutralită (Milano, 1939—1940), Scienza giuridica e dirid­o interna­zionale (Milano, 1950), Les Nations Unies vingt­­oinq ans après (Geneva, 1970) precum şi rapoartele prezentate în cadrul Comisiei de Drept Interna­ţional a Naţiunilor Unite, al cărei preşedinte a fost, referitoare la activitatea acesteia : Histo­'­ille de l’oeuvre accomplie jusqu’ ici­en qui conv’­ne la codification de la responsabilité internația­le des États (1969), L’origine de la responsabilité internationale (1970) și Le fait illicite international, source de responsabilité des États (1971). Membru al Curatoriumului Academiei de Drept Internaţional de la Haga şi vicepreşedinte al In­stitutului de Drept Internaţional, doctor honoris causa al universităţilor din Nancy şi Nisa, membru onorar al Societăţii americane de drept interna­ţional şi al Societăţii indiene de drept internatio­nal, Roberto Ago se bucură de un cert prestigiu internaţional, în calitate de preşedinte al Confe­rinţei Naţiunilor Unite pentru Dreptul Tratatelor (Viena, 1968—1969). Roberto Ago a apreciat in mai deosebit atît docrina română de drept international cit şi participarea activă şi contribuţia specialiş­tilor români la definitivarea textului acestei Con­venţii. Urmare a pregătirii sale de excepţie şi caracte­rului său integru, Roberto Ago a fost consilier al guvernului italian şi al altor guverne in faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, membru al Curţii permanente de arbitraj, judecător ad-hoc al Curţii Internaţionale de Justiţie în diferendul Honduras- Nicaragua (1959—1960) a diferite comisii perma­­nente de arbitraj, consiliere şi anchetă care au re­zolvat diferende între state (Elveţia — Ţările de Jos ; Italia — Elveţia ; Elveţia — C.F.;R.N. ; Franţa — Suedia ; Chile — Polonia ; Uruguay — Su­dia), preşedinte al Tribunalului de arbitraj între Sranţa şi Saar (1954—1956), al Tribunalului de arbi­aj franco-german prevăzut de Tratatul pentru regle­mentarea problemei Saarului (după 1957), al Tri­bunalului de arbitraj Franţa — S.U.A. pentru in­terpretarea Acordului aerian din 1946, al Tribuna­lului de arbitraj între Republica Malgaşă şi S­U­A etc. Decan de vîrstă al judecătorilor Curţii Interna­­ţionale de Justiţie, de la Haga, Roberto Ago a fost reales, în toamna anului trecut, pentru un nou mandat de judecător al acestei înalte instituţii in­ternaţionale. Dumitru D. IFRIM . ZIARE - REVISTE^ TIVRE - R^ H I U £IAI I ~ REVISTE la Recherche Controversatele cvasicristale ■ DE LA descoperirea cvasicristalelor, anunţată în luna noiembrie 1984, chi­­miştii şi fizicienii se află într-o mare încurcătură. Ei nu ştiu încă in ce cate­gorie să plaseze aceste surprinzătoare aliaje metalice. Figurile de difracţie a electronilor obţinute cu ajutorul lor fac să apară superbe pete luminoase, intense şi bine localizate, asemenea celor obser­vate la un cristal obişnuit, însă dispu­nerea acestor pete este caracteristică si­metriilor interzise dintr-un cristal obiş­nuit. Să deducem, aşadar că cvasicrista­­lele reprezintă o formă de organizare a materiei cu totul nouă, ordonată „după modelul“ unui cristal, deosebindu-se to­tuşi foarte mult de acesta , în 1935, mai multe modele matematice au venit să consolideze această îndrăz­neaţă ipoteză. După cum se ştie, un cristal „obişnuit“ este exemplul perfect al unei structuri ordonate. El este format prin repetarea strict periodică a unei aceleiaşi celule elementare care este deci juxtapusă pa­ralel cu ea însăşi, prin translaţie. Un cristal se realizează îngrămădind aceste celule unele peste altele și unele alături de altele. însă o regulă geometrică sim­plă cere ca celula elementară a crista­lului să nu aibă decit axa de simetrie de ordinul 2, 3, 4 sau 6. Ceea ce înseam­nă că trebuie s-o regăsim identică cu ea însăși cînd o facem să se rotească cu un unghi 2/2, 2/4 sau 2/6 în jurul axei de simetrie. In particular, din punct de ve­dere geometric este imposibil de realizat un adevărat cristal cu o celulă avînd o simetrie de ordinul 5. In cadrul spaţiului bidimensional, este cu neputinţă să aco­peri un plan cu pentagoane regulate, care sunt prin excelenţă obiecte posedînd o simetrie de ordinul 5. Un cristal cu simetrie de ordinul 5 este un obiect im­posibil, o adevărată oaie cu 5 picioare. Este de imaginat aşadar surpriza pe care a provocat-o descoperirea acestui cristal, anunţată în ..Physical Review Letters“, de Dan Schechtman şi Hon Blech de la Institutul de tehnologie Technion din Haifa, Denis Gratias de la Centrul de cercetări pentru chimia metalurgică — CNRS din Vitry-sur-Seine şi John Cahn de la National Bureau of Standards din Washington. De fapt, aşa cum afirmă Denis Gra­tias, „cheia fundamentală care permite să se explice aparentul paradox al unui cristal ce posedă o simetrie de ordinul 5 o constituie redefinirea noţiunii înseşi de cristal“. Pînă acum această definiţie s-a bazat totdeauna pe­existenţa unei simetrii prin translaţie. O condiţie este aceea de­ a impune numai existenţa unei ordini la distanţe mari (şi omogene). In­tr-adevăr, un obiect poate fi ordonat la distanţă mare, fără a fi totuşi periodic (adică simetric prin translaţie); în acest caz se numeşte „cvasiperiodic“. Singura notă discordantă în ansamblul rezultatelor privind cvasicristalele o con­stituie articolul lui Linus Pauling. Publi­cat în revista „Nature“, acest articol a reprezentat o mare surpriză, deoarece ce­lebrul chimist american repune în discu­ţie toată interpretarea în termeni de re­ţele cvasiperiodice. El propune un model de structură pe care-1 deduce în între­gime din razele efective ale atomilor de metal şi din principiile care determină structura metalelor şi compuşilor inter­­metalici. în acest model, aproximativ­­ 120 atomi de aluminiu şi mangan sunt dispuşi într-o celulă cubică cu latura de 26,7 angstromi. După cum arată Pauling, aparenta simetrie de ordinul 5 nu se ex­plică deci prin existenta unei reţele cvasiperiodice, ci prin creşterea in stea a unor veritabile cristale, plecînd de la o zonă centrală. In termeni mai tehnici, ar fi vorba de ceea ce specialiștii numesc „micromaclate“. Pe de altă parte un exemplu de mo­nocristal microclamate, a fost observat în microscopia electronică de către K. H. Kuo și colaboratorii săi, de la Institutul de cercetări metalurgice din Shenyang (China). Nu se pot confunda asemenea structuri cu re­ţeaua foarte regulată (însă neperiodică) a cvasicristalelor. Contrar a ceea ce consideră Pauling, se pare deci că a fost descoperită o nouă formă de organizare a materiei. De alt­minteri, noţiunea de cvasicristal apare ca o extindere a „fazelor incomensura­bile“ deja observate in cristale şi care nici nu sunt ordonate în mod strict pe­riodic. In acest sens, descoperirea cvasi­cristalelor vine să completeze astăzi si nu să repună în discuţie însăşi noţiunea de cristal. CONTEMPORANUL 15

Next