Contemporanul, decembrie 1998 (Anul 8, nr. 1-4)

1998-12-03 / nr. 1

POLITICA LITERARA SI VICEVERSA PORNIM! Cînd în urmă cu câteva luni, scriitorul Nicolae Breban mi-a propus să particip la relansarea "Contemporanului", nu am tresărit. Ştiam, cum ştiu şi astăzi, ce dificultăţi implică editarea unei reviste, în condiţiile în care banii sunt puţini şi vin greu, redac­torii şi colaboratorii nu sunt plătiţi şi scriu doar "din prietenie", dar mai ales în condiţiile statutului extrem de incert al revistelor de cultură care au fost pînă anul trecut în custodia Ministerului Culturii. Din toate aces­te motive şi încă din multe altele, a face o revistă de cultură astăzi, în România, pare nu numai o nebunie, cît în cele din urmă un lucru lipsit de sens. Nu am tresărit, spuneam. I-am mulţumit lui Nicolae Breban pentru încredere şi i-am spus că sînt gata să mă apuc de treabă chiar de a doua zi. Mă atrag nebuniile fru­moase dar, mai ales, din motive care mă privesc, sînt partizanul necondiţionat al lucrurilor care par lipsite de sens. Am tresărit abia atunci cînd directorul "Contemporanului" mi-a vorbit despre intenţia de a face " o revistă de direcție". Conceptul nu e nou, dar în haosul general pare să sune cumva a gol. Şi-apoi, mă întrebam, în această pînă la urmă confortabilă dezorientare în care ne complăcem de-atîţia ani, are ^tfr-­­ cineva nevoie de .. .o direcţie? Şi de fapt, ce înseamnă, astăzi, o direcţie în cultură? Şi cum ar putea o revistă să o ilustreze într-un mod ferm şi programatic? Intr-un fel, apariţia acestui prim număr din­­tr-o nouă serie a "Contemporanului" înseamnă că am formulat, la toate aceste întrebări, anumite răspunsuri. Dacă ele vor fi şi cele adevărate sau valabile, o vom vedea în timp. Dacă nu, nu vom vedea nimic, aşa cum s-a mai întîmplat şi cum, cu siguranţă, se va mai întîmpla. Ratarea unor proiecte, oricît de frumoase şi de nobile ar fi ele, intră şi ea în ordinea existenţei. Aşa că s-ar putea ca direcţia propusă de noi să fie greşită, sau s-ar putea ca nimeni să nu fie interesat de ea, adică să fie alături de spiritul timpului nostru. S-ar putea foarte bine să nu iasă nimic. Dar dacă iese? Orice cultură are, în profunzimile ei, o reţea de concepte fundamentale în baza cărora, la suprafaţă, evoluează conştient sau involuntar creatorii de valori estetice. Spiritul Junimii şi ideile promovate de Maiorescu au fost fundalul, în a doua jumătate a se­colului trecut, pentru marile opere ale clasicilor. Conceptul de modernitate a generat un segment important al literaturii interbelice.Postmodernitatea şi conceptele vehiculate în teoriile ei au produs, în anii 80, schimbări majore în retorică şi în perspectiva asupra literaturii. Perioadele de graţie ale literaturiii române, cele în care au apărut opere de prim rang, au coincis în mod fatal cu acelea în care unul, altul sau mai multe dintre aceste concepte care alcătuiesc reţeaua de structură a culturii române au fost activate prin dezbateri teoretice, prin studii de referinţă, prin capacitatea unor zone ale intelectualităţii în sensul promovării lor. La urma urmei, ce poate însemna o direcţie culturală? Ce altceva decît un curent de idei care să-şi însuşească la un moment dat unul sau mai multe din­tre conceptele acestei reţele fundamentale ale unei cul­turi. Dintre acelea care pot să răspundă mai bine spi­ritului unui moment istoric. Naţionalismul şi tradiţia pot, în anumite contexte istorice, să apară drept con­cepte imperative; de aici se poate naşte, cum s-a şi întîmplat, o direcţie specifică în cultură; în paralel sau nu, un alt curent de idei poate considera imperative modernitatea şi sincronismul cultural, cum iarăşi s-a mai întîmplat; a rezultat o altă direcţie, cu reprezen­tanţii şi cu operele ei semnificative, înainte deci de a vorbi de o direcţie culturală, ar trebui să detectăm acele concepte fundamentale ale culturii române care corespund într-o mai mare măsură spiritualităţii contemporane şi care răspund mai bine necesităţilor acestui timp. Numai dezbaterea acestei chestiuni ar merita o încordare a inteligenţei româneşti. în ce priveşte "Contemporanul", vom încerca să propunem în paginile revistei un discurs, sperăm cît mai coerent, asupra a două dintre ideile care au străbătut întreaga existenţă a culturii române şi a căror dezbatere ni se pare a fi astăzi folositoare: spiritul critic şi specificul naţional. De ce spiritul critic? Pentru că spiritul critic este cel care modelează structurile în mişcare ale unui anumit moment cultural. Şi pentru că, aşa cum vedem din întreaga istorie a literaturii române, de la Maiorescu, trecînd prin Lovinescu, Ibrăileanu, Călinescu şi pînă la criticii generaţiei '60, conştiinţa critică a fost cea care şi-a asumat importantul rol al sintezei. Dar acestea sînt lucruri cunoscute. O între­bare ar fi: de ce este nevoie de un nou spirit critic? Nu vreau să fac aprecieri riscante la adresa unei generaţii de critici aflate încă în activitate, dar grava criză de autoritate pe care o traversează critica literară în acest deceniu este un fapt care se datorează în bună măsură şi migrării criticilor importanţi către alte zone ale exprimării publice. în paginile 4 şi 5 ale "Contemporanului", cititorii noştri vor întîlni un desant de critici tineri excepţionali, al căror discurs va fi, sigur, unul unitar, încercînd să creioneze o imagine a literaturii contemporane dintr-o perspectivă a anilor '90. Nu-i uşor! Ne punem mari speranţe în acest desant care, alături de cronicarii de artă, reprezintă coloanele esenţiale ale revistei. Specificul naţional se impune astăzi ca o temă majoră de meditaţie şi de dezbatere. Conceptul are o istorie glorioasă în cultura română, de la "Dacia lite­rară" a lui Kogâlniceanu şi urmînd cu Ibrăileanu, Lovinescu, Blaga, Mircea Vulcanescu. Dar specificul naţional nu este un concept imuabil, el se adaptează permanent spiritului epocii. Multe dintre problemele puse în studiile clasice aupra subiectului sunt astăzi desuete. Astăzi, cînd lumea se mişcă mai repede, cînd graniţele încep să nu mai conteze, cînd mondializarea depăşeşte chiar şi barierele lingvistice, specificul naţional trebuie redefinit. Nu o vom face neapărat în mod explicit. Considerăm că specificul naţional al unei culturi la acest sfîrşit de mileniu se conturează mai cu seamă prin afirmarea valorilor sale şi mai puţin prin cercetări riscante asupra dominantelor spirituale. Vom publica în paginile "Contemporanului" marile valori ale culturii române de azi, şi prin aceas­ta ne vom aduce contribuţia la determinarea şi la afir­marea specificului naţional. Este, credem, cea mai onestă formă de a o face. Pornim, aşadar! Pe umeri cu responsabilitatea unei tradiţii culturale de peste o sută de ani şi pe buze cu zîmbetul autoironic ivit din conştiinţa faptului că, la urma urmei, doar ni se pare că începem ceva. Sau vrem să ni se pară! Dar dedesubtul acestui entuziasm uşor ridicol nu stă decît dorinţa de a afirma încă o dată că astăzi, în România, cultura este o componentă naţională esenţială, într-un stat adeseori anticultural şi de cele mai multe ori indiferent la cultură, s-ar putea ca acest lucru să nu conteze absolut deloc. Dar dacă, totuşi, contează? Cătălin ŢÎRLEA

Next