Contemporanul, 2020 (Anul 31, nr. 1-12)

2020-07-01 / nr. 7

Iulie 2020 Portrete în relief: Mircea Platon Maria Trandafir Conştiinţa naţională între iluzie şi realitate P­asiunea pe care a dovedit-o istoricul şi scriitorul Mircea Platon în susţi­nerea problemei conştiinţei naţiona­le a românilor (dobândită cu greu, ameninţată frecvent de-a lungul istoriei, neglija­tă din nepăsare, umilită din ce în ce mai des) s-a transformat în hotărârea de a urmări acest aspect de-a lungul timpului, dovadă fiind cărţile scrise pe această temă, dintre care trebuie amintite: Geo­grafia şi conştiinţa naţională, Elitele şi conştiinţa naţională şi ultima, la care ne vom referi, Naţi­une, modernizare şi elite româneşti, apărute la Editurile Contemporanul şi, respectiv, Ideea eu­ropeană. Mircea Platon este o voce puternică - să sperăm că nu este şi că nu va rămâne singulară - care trebuie ascultată, având în vedere proble­mele şi ideile deosebite pe care le-a urmărit într-o sumedenie de cărţi, discursuri, luări de cuvânt şi de poziţie (în timpul numeroaselor evenimente ce s-au succedat pe aceste meleaguri), articole, stu­dii şi comentarii pe care le-a adus din trecut în actualitate. Cartea cuprinde, la rândul ei, 23 de studii, eseuri şi comentarii, încheindu-se cu un epilog dens în observaţii pertinente cu privire la elitele româneşti şi la conştiinţa naţională; cele 500 de pagini fac referiri la societatea Junimea şi la revista Convorbiri literare, la activitatea con­­vorbiriştilor, la rolul Iaşiului în istorie, cu povara celor doi ani cât a fost capitală a ţării (sufocată de fugari, de mizerie şi de „forţele de ordine”), dar şi la scrierile unor „oameni” adevăraţi şi ale unor scriitori care au fost uitaţi, peste trudnica lor ac­tivitate în vederea păstrării conştiinţei naţionale, a demnităţii acestui neam românesc, s-a aşternut indiferenţa provenită din necunoaştere, aceasta, la rândul ei, derivând din refuzul de a şti de unde ne tragem, pentru ce-au luptat înaintaşii şi cine ne-a făurit istoria şi cultura. Aşadar, asupra aces­tor aspecte s-a oprit Mircea Platon cu osârdia do­vedită de înaintaşii săi. Cartea se deschide cu un studiu intitulat (absolut inspirat!): Convorbiri literare - manual de construit o Ţară, în care autorul consideră că apariţia Convorbirilor literare în 1867 nu numai că a confirmat, dar a şi întărit faptul că „energiile naţionale erau destul de puternice pentru a face să intre în joc ideile şi, mai mult, instituţiile ca­pabile să articuleze naţiunea română pe baza unui proiect coerent şi realist pentru „dezvoltare organică”. Prima generaţie de junimişti — convor­­biriştii­­ au abordat într-un mod „comprehensiv” şi „consecvent” problemele unei ţări abia formate (după Unirea Principatelor), având în vedere as­pectele multiple ale vieţii sociale şi culturale: lite­ratură şi folclor, economie politică şi agricultură, drept şi educaţie, istorie şi etnografie, întreaga activitate urmărea: dezvoltarea unui sistem naţi­onal de economie simbolică ce ar fi putut permite consolidarea puternică a statului român în scopul unităţii şi înfloririi naţionale; cultura elementelor care dezvoltau individualita­tea: limba, dreptul, moravu­rile, literatura (al cărei scop trebuia să fie şi patriotismul) şi artele frumoase; creşterea importanţei istoriei (prin care un popor îşi dovedea durata) şi a limbii (proba cea mai vie a existenţei poporului); înţelege­rea corectă a valorii politice a istoriografiei Şcolii Ardelene în contextul secolului al XIX-lea, dar şi săvârşirea unei „opere naţionale” în condiţiile oferite de România Mică, sub domnia lui Carol I. Sunt citaţi, deseori, A.D. Xenopol şi G. Panu şi sunt comentate, cu atenţia cuvenită şi aplecare spre detalii semni­ficative, fragmente doveditoare ale adevărurilor evidenţiate de gândirea logică şi progresistă a celor doi. Junimiştii refuzau să bagatelizeze specificul na­ţional de dragul unui trecut mitic livresc, iar ambii istorici amintiţi căutau să-i desprindă pe români de mitul unui trecut mort, pentru a reda adevărul unui trecut viu, al unei vechimi care le-ar fi îngăduit să aibă un viitor. Precizând că junimiş­tii aveau în vedere un sincro­nism care să arate că românii nu sunt altfel decât marile na­ţiuni, contemporanul nostru, Mircea Platon, susţine, pe bună dreptate, că sin­cronismul junimiştilor a fost constructiv, progra­mul acestora bazându-se pe o abordare antropolo­gică a realităţilor româneşti, vizând: limba, viaţa domestică, obiceiurile, instituţiile. Pentru a ajun­ge la concluzia aceasta, Mircea Platon a cercetat ceea ce s-a publicat sau ce-au spus, în luările de Pasiunea pe care a dovedit-o istoricul şi scriitorul Mircea Platon în susţinerea problemei conştiinţei naţionale a românilor (dobândită cu greu, ameninţată frecvent de-a lungul istoriei, neglijată din nepăsare, umilită din ce în ce mai des) s-a transformat în hotărârea de a urmări acest aspect de-a lungul timpului cuvânt, oamenii timpului implicaţi în problema integrării europene, a promovării apartenenţei românilor la civilizaţia europeană (care a început, după cum se vede, cu mult înainte de 1990), exem­plificând cu citate (din D. Petrino, Iacob Negruzzi, Ioan Strat, George Sion, A.D. Xenopol), privitoare la protecţionismul economic şi la protecţia socială, la dezvoltarea legislativă şi la învăţământ. E vor­ba de patriotism, care nu este „expresia unui gol de gândire”, ci de unul integrator al naţiunii atât pe orizontala unităţii naţionale, cât şi pe verticala independenţei naţionale, ca liberă afirmare şi cul­tivare a identităţii româneşti. La zece ani de la apariţie, în 1877, revista se consolidase, contribuind la întărirea indepen­denţei naţionale şi apărând specificul românesc ca factor constitutiv, ca premisă majoră a moderni­zării organice a României. Mircea Platon îşi expri­mă dezacordul cu afirmaţiile răuvoitoare care se auzeau în epocă, devenite un fel de pecete pusă pe fruntea românilor: spirit balcanic, având volupta­tea ratării şi a improvizaţiei, inconsecvenţă şi misticism. Răul nu este pentru cei ce emit aseme­nea judecăţi, ci pentru românii care acceptă cu se­ninătate sau cu indiferenţă aceste acuze. Sigur că astfel de calificative nu pot fi luate în serios, dar n-ar fi rău dacă toţi cei care mai simt româneş­te s-ar strădui să convingă „lumea” că adevărul este altul, doar că acesta trebuie etalat. Se impu­nea, de urgenţă, o aşezare a lucrurilor şi a ideilor în spiritul unui adevăr, nu fabricat în funcţie de ce voiau unii sau alţii, ci „adevărat”. Literatura (reprezentată de marii clasici, Eminescu, Crean­gă, Slavici, Caragiale, dar şi de patruzecioptistul Alecsandri şi debutanţii Al. Vlahuţă şi Al. Davi- 11a), politica (junimiştii intraţi în politică erau T. Maiorescu, P.P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Ro­­setti, Al. Marghiloman) şi cultura (programul cul­tural junimist, aşa cum se desprindea din studiile maiorescene, sugera ruptura de ceea ce s-ar fi pu­tut numi epigonism radical-apusean) marchează începutul perioadei în care modernizarea naţio­­nal-liberală începea să prindă contur. Mircea Pla­ton, cunoscător incontestabil al activităţii Junimii şi a Convorbirilor literare, disociază între societa­te şi revistă. Convorbiri... n-a fost organul de pre­să al Junimii, nu a devenit „foaie” literar-politică implicată în campanii electorale. Negruzzi a fost primul care s-a opus unei asemenea direcţii, iar mulţi „convorbirişti” l-au susţinut, aşa că revista şi-a menţinut caracterul strict literar, păstrând o linie de continuitate şi o deschidere tematică, este­tică şi intelectuală, care nu pot fi decât rezultatul urmăririi consecvente a unui „proiect de ţară” ela­borat de-a lungul unor linii de forţă naţionale. Cel care a sintetizat orientarea revistei a fost tânărul Xenopol, care a stabilit trei linii directoa­re ale activităţii acesteia: încurajarea și la 1 21 Cu Nicolae Breban și Emil Brumaru CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

Next