Curentul, iunie 1928 (Anul 1, Nr. 136-165)
1928-06-10 / nr. 145
1 AN II IM, 149 t mmmukraia Liberalii n’au fost niciodată prea fini psihologi. Păcătuind prin exces, au ajuns întotdeauna la rezultate exact protivnice celor vizate. Pe urmă surprinși de aceste efecte de ricoșet, și fiindcă trebuia descoperit neapărat un vinovat care să exprese, au asmuțit opinia publică asupra unor vinovați imaginari, conspirații tenebroase, maștinațiuni cu dușmanii tării, vânzări de conștiințe și alte asemenea baliverne de resortul siguranței generale. E un proces care se repetă cu precizia imuabilă a mecanicei cerești. Toate eșecurile de politică internă și externă, rezultatele catastrofale ale alegerilor, mizeria economică, criza financiară, figăraia leului, în sfârșit toate nemulțumirile lăuntrice și defecțiunie din afară, au fost pe rând, nu rezultatele neprevederii, unei politici idioate și incapabile, ci opera criminală a d-lor: dr. N. Lupu, omul sovietelor, general Averescu omul lui Mackensen, Argetoianu omul lui Schuler, Vaida și Maniu oamenii ungurilor, Madgearu omul finanțelor străine, Mihalache și Pan. Halipa oamenii lui Trotzki, M. lorga omul tuturor și așa mai departe. Răsfoiți numai colecția cititorului» din ultimii 7-8 ani și vă veți înspăimânta de câți trădători, maniaci, inconștienți, calom, miaton și criminali de stat numără această bună tară de oameni de treabă. L o faună înfricoșătoare de fiare sălbatice și veninoasei ! Nici nu mai știi cui să întinzi mâna. Cel mai nou succes liberal de această calitate, își mai prelungește și acum răsunetul în presa străină. Înverșunarea cu care adunarea de la Alba-lulia a fost înfățișată ca un act politic amenințător, mutilarea și suprimarea telegramelor, cenzura stupidă, arestarea inutilă a corespondenților de ziare, toate laolaltă au isbutit să întărească impresia că într’adevăr România se află în preziua unei grave mișcări revoluționare și autonomiste. Dacă guvernul a reușit să o înăbușe pentru moment prin mijloace drastice, totul nu înseamnă decât o amânare cu scadența apropiată. Față de alarma și prigoana guvernului român, prea puține galere europene și-au putut păstra ;armul și obiectivitatea, pentru a sublinia cititorilor săi că într’adevăr nimic nu îndreptățește confuzia între caracterul unei manifestațiuni politice care vizează un guvern odios, iar nu răsturnarea ordinei stabilite și unității din statul român. Și cum sar fi risipit oare această confuzie, când însăși guvernul liberal are tot interesul să dăinuiască, crezând în miopia sa că-și discreditează astfel adversarii și că apare în ochii străinătătii și țării, drept unica și ultima garanție a ordinei actuale? Confundându-se cu statul, își confundă și adversarii cu dușmanii statului. Datorită acestei campanii de delațiune, întreținută în țară de «Viitorul» și de gazetele camuflate ale guvernului, iar peste graniță de toate oficinile inspirate de geniul rău al Llui Vintilă Brătianu, iată-ne așadar considerați in pragul unei lupte intestine, identice cu acele care dau de lucru Italiei în Adigele de sus, Franței în Alsacia și Lorena, Iugoslaviei în Croația. Oricât ne-am da silințele de acum să convingem pe sfânta dreptate, opinia publică Stăină că se afla în eroare, nu ne răspunde cu neîncredere. Cum s’ar explica altfel cenzura, măsurile militare, alarmismul guvernului român, arestările gazetarilor, acuzațiile din fiecare zi ale oficiosului guvernamental ? prin ce minune, tocmai noi, care lam dat până acum nici o dovadă de gospodăre chibzuită, de prevedere Și o îndemânare polică, am fi cruțați — de frământării autonomiste, de care n’a știut să se apere nici Franța, fiei Italia, nici Jugoslavia?, * Toată evidența este împotriva noastră cu nătângia alarmistă a guvernului în frunte, și totuși ne aflăm într’o situație privilegiată, față de toate statele teritoriale naționale reîntregite după răz Ímjru. Cei care au urmărit de aproape desbaterile procesului de la Colmar, sau dificultățile Italiei din vechiul Tirol meridional, și mai cu seamă din regiunea Bolzano fost Bozen, își dau ușor socoteală cât de departe suntem de asemenea amenințări. Cu toate imprudențile și brutalitățile unui guvern orbit de beția puterii, fricțiunile firești dintre țara veche și ținuturile eliberate ale Ardealului și Basarabiei, n’au depășit limitile chestiunilor de administrație, de economie, de conflicte în sfera intereselor locale, fără o repercusiune profundă între raporturile politice și spirituale dintre țara veche și aceste ținuturi. Niciodată DQDulatia n’a confundat guvernul liberal cu țara, ca să atribuie toate ofensele și revoltătoarele jigniri, unei metode de guvernământ acceptate de toate partidele politice și de opinia generală. Conștiința acestor răspunderi care apasă numai și numai asupra unui singur partid, ne-au apărat de conflicte mai profunde. In ținuturile eliberate stăpânește neclintita convingere, de altfel arhilegitimată, că toate nemulțumirile, erorile și abuzurile sunt actele nebunești dar trecătoare ale unui guvern și că vor fi reparate, îndată ce d. Vintilă Bratianu își va lua catrafusele. Rămân numai asperitățile inevitabile ale unui proces de sudură. Dar acestea nu depășesc superficialele antagonisme care sau ivit îndată după unirea dintre Schleswig și Danemarca bunăoară. Muntenia și Moldova, provinciile Italiei, după unitatea pe care i-a dat-o Cavour, Garibaldi și Victor Emanoil. Prin contrast cu toate conflictele mult mai profunde din Alsacia și Lorena, Trentin și Croația, situația noastră calmă și inexistența netă a oricărei veleități autonomiste, ar fi fost utilizate de un guvern cu puțin fosfor în uidvă, drept cea mai certă garanție a viitorului și cel mai evident indiciu al unității etnice, care ne-au îndreptățit războiul național și reîntregirea teritoriului. Stupid, guvernul scornește năluca autonomismului inexistent, deslănțuie prigoană împotriva dușmanilor închipuiți — iar când străinătatea dă crezare balivernelor sale, caută calomniatori și instigatori cu lumânarea, ca să-i denunțe vindictei publice. D. Vintilă Brătianu se mai miră de ce-i merg lucrurile prost. Cesar Petrescu > Pământul făgăduinței îndatoririle profesionale nuau dus în Duminica Rusaliilor în gârbovița Târgoviște. Se ținea congresul Ligii Culturale. De sus, cădeau în ropote limbi de apă. Era desăvârșirea însemnătății zilei bisericești. In gară, primarul urbei, s'a găsit obligat să ureze bun venit oaspeților. Și a citit o lungă cuvântare de bună sosire congresiștilor. Intre altele a apăsat pe următoarea caracteristică frază : „Târgoviștea e noroioasă. Dar acest noroi e sfințit, cade plămădit cu sângele Domnilor români”. Că Târgoviștea e noroioasă o constatasem și cu alte prilejuri. Dar că noroiul e plămădit cu sânge sfințit nu știam, încât mulțumim pentru lămurire. In definitiv așa o fi. Că Domnii români și-au dat din sângele lor pentru închegarea clisei. Dar biselica nu se putea face decât cu praf. Și acesta de unde a venit ? Ei cu sângele și d. primar cu praful, —< rezultat: noroiul. Că smârcurile de pe așa zisele căi domnești din fosta capitală a Țării Românești sunt sfinte e lucru precis. De asta nu le supără nimeni. Nu le poți strica rostul ca oricărui obiect tabu. Explicația îngrămădirii mâlului în straturi o găsim dacă ne gândim că fiecare Voevod a adus noroiul lui. Și astfel unul peste altul s'a format vadul cu glod. Iată dar cum Târgoviștea devine o a doua Smeeni unde să alergăm cu toții ca să ne borșim în noroiul tămăduitor de boale morale. De acum buricul țării e la Târgoviște, pe care o putem numi cu adevărat la terre promise. (De lipsă de noroi nu te poți văita d-le Costinescu. Păcat însă că nu e și el plămădit cu sânge de Domn. Conducători ai țării am avut și în București, dar aceștia a au avut cheag de la Dumnezeu). Blagoslovitul oraș al nămolului taumaturg trebue însemnat cu o cruce albă pe harta României, păcătoase. Sufletele drepților în nordul Târgoviștei trebue să se purifice, iar trupurile viilor aici să se bălăcească pentru expiarea necurățeniilor. In Târgoviștea bătrână și putredă de murdărie sfințitoare să ne devastăm creer, suflet și buzunar. Propunem înființarea unei societăți pe acții pentru comercializarea bunului din Mecca României. Un pol ocaun de chiseliță domnule primar. Faci și bani și scapi și orașul de atâta sfințit mâl. Căci oricum, sfânt o fi, dar să fie jucat în picioare de toți pietonii ? Să-l lăsăm pentru zile man... ' 'w ' V prin f'onescw à AGINI 3 CEI 7 IV* Divorțul Prințului Carol S-a sfârșit. Din umbra unei suferinți acceptată cu discreție și jertfă de sine, Principesa Elena a cerut divorțul. Cererea, autorizată de Regență, este motivată de art. 212 din codul civil, și anume: injurii grave permanente, părăsirea domiciliului și viață incompatibilă cu rangul său. E, în acest ultim gest al Principesei Elena, tăerea oricărei legături cu patria a fostului prinț moștenitor Carol, prizonier al aventurilor extravagante, erou fără amploare într’o banală comedie de alcov. Nu scriu cu inima ușoară acest articol, menit să stranguleze o iluzie, să curme o neroadă așteptare. Așa ne-am întors din războiul cu necesitatea mitului. Recunoaștem că este o formă inferioară de afirmare a idealismului activ, dornic de faptă; recunoaștem că această proecțiune generoasă a gândurilor celor mai curate asupra unui om, ce devine mirajul tuturor așteptărilor nu a dat decât desamăgirea Averescu, dar nu e mai puțin adevărat că sfâșiatele noastre iluzii s’au îm_ buchetat în preajma unei așteptări regale, prințul Carol. Era, din familia domnitoare, primul care ne vorbea curat, fără penibile poticniri de accent cu mâhuitoare sonoritate străină, ne vorbea o românească sprintenă, înflorită. Ne măgulea chiar, în sburdalniciile deșuchiate, îl socoteam al pământului, îl socoteam înrădăcinat, mlădița de soia a rasei noastre. Războiul ne crescuse în atmosfera disciplinei autoritare, ne exaltase ideia comandamentului și a executării serviciului comandat. Prințul Carol, șef de promoție prin naștere, era sortit să ne fie Rege, deci comandant al destinelor nației noastre, coordonator al tuturor puterilor afirmative românești, sporitor al culturii și civilizației românești. Nu era o taină pentru noi, cari ne împărtășisem din grijania războiului, absența prințului Carol, de oriunde era tensiunea tragică a unei nații împotriva destinului. Știam doar toți că, nicăeri, prințul Carol nu a repetat gestul prințului Alexandru (astăzi Regele Iugoslaviei), care s-a confundat în masa combatanților, un ofițer sârb ca oricare altul, prost îmbrăcat, rău hrănit și vitează prin desnădejde. Știam că, în timp ce noi ne logodeam cu moartea pe muchea de pământ și sânge a tranșeelor, prințul Carol făcea pe ofițerul de intendență al domnișoarei Lambrino, madrigalând cu aburi extin romanțioase un erotism de flăcău stătut. Era în aburile amoroase ale prințului Carol, replica războinică, pe care ne-o dădea oftatului tranșeelor, cel sortit să ne fie Rege. Le știam toate, fiindcă le făcea cu exuberanța despățată ca să le știm, și totuși i-am ertat, cum i-am ertat și fuga de operetă de la Odessa, căsătoria clandestină în mijlocul unei armate vrăjmașe, fugă, pe care ceilalți purtători de uniformă militară am fi plătit-o cu prețul dezertării la inamic, cu moartea. Poate că am fi trebuit să socotim escapada amoroasă, cu toate peripețiile senzaționale de roman foileton, ca un semn rău-prevestitor pentru cel sortit să ne fie Rege, adică încarnarea imperativului onoarei, dar am uitat, cu generozitate, și, mai ales, nația a ertat, socotind — tot ce făcea, — drept ștrengării de tinerețe scăpăiată. Și am ertat și pasiunea dela Bistrița și mania de a risipi, în toate părțile, în orice aventură păcătoasă, scrisori de licean înfierbântat, și am ertat toate evadările desonorante, acordându-i drepturile, privilegiile unei tinereți prelungite. Iubea și marele Voevod Ștefan al Moldovei, că oriunde poposea de la Suceava în drumul spre Nistru, avea și o vie — că-i plăcea grozav vinul — avea și o țiitoare — că-i plăceau grozav femeile. Căutam, în trecutul voevodal, elemente de justificare și eroare pentru toate uitările de prestigiu cu care prințul Carol alimenta cronica scandaloasă. Rău înconjurat, prin contactul cu o clasă fără asprimi de disciplină morala, cu o clasă, care nu a avut niciodată pasiunea nobleței, ci doar desuclierea ciocoiască. Nu știm cum — poate să fie influența celor doi aghiotanți regali generalul Condeescu și culonelul Condeescu — dar, deodată, prințul Carol, cu aceiaș frenezie, începe o acțiune culturală. Contact cât mai strâns cu scriitorii, cu gazetarii, cu pictorii, cu sculptorii; vioiciunea spiritului se desfăta în gânduri îndrăsnețe de înfăptuiri, tumultul de energie se risipea, ca folos, într’o acțiune culturală, căreia îi dădu și un centru de coordonare: fundația ce-i purta numele. Cine nu urmărea, cu o nesfârșită mulțumire, această bruscă transformare a flăcăului ce ne zăpăcise cu năstrăvăniile lui erotice ? Cine nu svârlea în viitor speranțe legate de această energie de sânge regal ? îmi amintesc cu ce emoție i-am dat faimosul volum „Enquête sur la Monarchie” ale lui Charles Maurras, cum i-am ascultat comentariile, în care ingeniozitatea făcea, prin absență, loc bunului simț, trăsătura dominantă ce o găsise Saint-Simon lui Ludovic al XIV-lea ! Fusese în Polonia și, într-un interview, acordat unui ziar din Varșovia, Prințul Carol își preciza — cu acea siguranță, pe care numai credințele, ce te înfășoară, ca și haina lui Nessus, ți o pot da — concepția sa de viață. Vorbea, în acel interview, de restaurarea familiei, de refacerea disciplinei morale a familiei — celula socială, forța de promovare a tuturor însușirilor unei rase. Păstrez, în amintirea mea, și acum, entuziasmul cu care prietenii mei Cezar Petrescu și Nichifor Crainic mi-au adus declarațiile prințului Carol. Stă mărturie a emoției ce m’a dominat, articolul, prin care notam importanța gândurilor așa de matur orânduite ale viitorului Rege. Două zile după apariția apologeticului meu articol, începuseră să vuiască svonuri despre fuga prințului Carol în tovărășia unei doamne Lupescu fostă metresă a unui oarecare cinematografist de la „Fundația Culturală Prințul Carol”. Ne-am împotrivit, mânioși, acestei avalanșe calomniatoare a svonurilor. Prințul Carol să fugă răpind, ca pe un trofeu, lighianul lăturilor erotice ale unui cinematografist ? Infamie. Canalia bătrână, scorpia de Brătianu a inventat toată povestea, fiindcă știe prea bine ce forță de înoire morală stă în prințul tinereții noastre, în Carol, organizator al puterilor de afirmare națională. Și ne-am fixat portativul negației noastre, și ne-am fixat portativul iluziei noastre, tema refuzului nostru de a crede în realitate. Niciodată nu am pus atâta temerar avânt, atâta vijelioasă credință în scrisul nostru ca în primele luni ale anului 1926. Pe Brătianu îl vedeam cu o ură fără zare de îndurare, îl vedeam ca pe cel ce ne decapitase continuitatea monarhică, înlocuind un Rege tânăr, voluntar, dornic de acțiune, prin tricefalia unei Regențe tutorat al unui copil. Mărturisim că primele fotografii ce ne-au arătat pe prințul Carol în tovărășia doamnei Lupescu, hoinărind prin Paris, ne-au sdruncinat credința; dar, pornirea împotriva lui Ion Brătianu era așa de mare, încât refuzam să credem ochilor, asvârleam peste realitate iluzia gândurilor noastre, împotriva evidenții, prințul Carol rămânea tot „marele nostru exilat” speranța exilată a principiului monarhic jugărit de Ion Brătianu în ziua de 31 Decembrie 1925. Pentru această iluzie mă simțeam capabil a mă lupta cu toată infamia svonurilor ilustrate prin fotografii ce apăreau în ziarele din Europa sau din America. Toată generozitatea ertătoare a sufletelor noastre se încorda într’un refuz de a accepta evidența faptelor. Cu această temperatură l-am văzut la Paris. Nu m’am dus să-l vad, cum s’an dus atâția politician! ce-l voiau doar instrument al ambițiilor lor. Eu m’am dus ca acea forță de negație a ceia ce credeam eu că sunt născociri înveninate, m’am dus ca un nou Toma necredinciosul. Și două ore și jumătate, am stat de vorbă cu prințul Carol, ca două ore și jumătate să simt cum se surpă în mine cea mai îndărătnică credință...... — Este adevărat că fiul Alteței Voastre a așteptat o lună la Rapallo ca să-l vedeți. — „Da, este adevărat că nu m’am dus să-L văd, dar nu m’a împiedicat doamna Lupescu, așa cum s’a afirmat, ci m-am simțit ofensat de generalul Averescu, ce mi-a comunicat că NU voiu fi împiedicat de poliția italiană să-mi văd fiul”. Nici acum nu-mi vine să cred că am auzit această penibilă explicație a refuzului unui tată de a-și vedea copilul, cum refuz să cred, și acum, urechilor mele, care au înregistrat și această declarație — de altfel repeta invariabil— : „Doamna Lupescu mi-a dovedit o rară și desinteresată prietenie, un devotament neprețuit, e singurul suflet ce m’a înțeles”... Și totul le-am auzit cum le-au auzit toți cei ce l-au văzut... Acum, s’a sfârșit. Din umbra acceptării celei mai grozave injurii, Principesa Elena pune capăt legăturii insultate... Monarhia înseamnă familia domnitoare ce transpune, ereditar, conducerea statului Un monarh este un pater familial pe planul național. Și cum mai poate fi socotit monarh un om care a scuipat pe comunitatea morală a familiei ? Cu prințul Carol sfârșește ultimul mit al unei generații." IPamfir Șeicaru Qummacsi TO Timic T928 Directors PAMFIR ȘEICAKQ REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA M BULEVARDUE ELISABETA Nft 1j| TEfcEFON S17/2» - COMUN VACANȚA de Tudor Teodorescu-Braniște încă un hop și examenul — și copiii se eliberează de sub încătușările disciplinei școlare. Vacanța... Două luni și mai bine de odihnă. Două luni, în care — în nicio dimineață — ceasornicul deșteptător nu va suna, inchizitorial, pe măsuța de lângă pat. Două luni, în care copilul nu mai este chinuit de eterna întrebare: «ți-ai făcut lecțiile» ? Două luni de libertate deplină, de bună voe, de copilărească, zbenguială... Dar ,cum sunt utilizate aceste luni de vacanță ? Cum este întrebuințată această „vacanță mare” care începe — așa i se pare oricărui copil — ca să nu se mai sfârșească ? înainte de război — căci, deși au trecut zece ani de la semnarea armistițului, viața se împarte încă în aceleași două epoci : „înainte” și „după” război — înainte de război, erau acele excursii școlare, care îngăduiau și celui mai sărac dintre elevi luxul unei călătorii de cunoaștere a frumuseților acestei minunate țări. In grupa de voioșie, sub priveghiul amic al unui profesor care înțelegea că, în vacantă, trebue sa fie prietenul mai mare al fiecărui copil, școlarii porneau pe valea Prahovei sau pe Dunăre, în munții Moldovei sau pe valea Oltului. O săptămână-două, își aerisiau plămânii, își plimbau ochii prin tufișurile stâncilor sau printre valurile mării alergau pe cărări tatortochiate sau pe plaja mărei. Era un minunat prilej de contopire cu firea. Administrația căilor ferate făcea atunci reduceri însemnate, pentru asemenea excursii. Directorii liceelor aveau mai multă tragere de inimă pentru orânduirea lor. Iar copiii erau mai grăbiți să participe la ele. ». De atunci, vremurile s’au schimbat. Excursiile școlare sunt tot mai rare. Iar fapta de acum doi ani a d-rului Lupu — pe-atunci primar al sectorului de verde — instalarea pe țărmul mărei a unei colonii de cinci sute de școlari din cartier — a însemnat aproape minune. D-rul Lupu izbutise acest lucru, fără sa recurgă la budget al Statului, cerșind pe la marile bănci și întreprinderi industriale. Corturile și-au înfipt, deci, pari în nisipul țărmului de mare, iar copiii — copiii săracilor din cartier —■ și-au risipit râsul în duetul profund al talazurilor îndârjite. Am amintit acest detaliu, ca să arăt cât poate înfăptui o bunăvoință. Nimic mai mult decât o bună voință. Dar ce mult lucru este, astăzi, o bunăvoință ! Sunt câteva tabere — atât de puține ! — care se orânduesc vara, la țară. Cei mai mulți dintre copii rămân act, în mahala. Unica lor distracție: cinematograful. Cele două luni și mai bine sunt menite unei hoinăreli destrăbălate, pe uliți prăfuite, prin cartiere de desfrâu. Aci — aci, mai mult decât oriunde este locul, unde se poate desfășura activitatea extrașcolară, acea activitate despre care se vorbește cu atâta stăruința dela Haret încoace. Se înțelege, prin activitatea extrașcolară, cultivarea unei grădinițe de zarzavaturi în marginea școlii rurale. Copiii sapă și fac răzoare, învățătorul conduce lucrările și mănâncă zarzavaturile. Pe vremuri — sunt câțiva ani de atunci — inspectorul școlar sau revizorul cobora din trăsură, în fața școlii și întreba : — Ai grădină ? — Am, dom’le inspector... Inspectorul o privia din fugă?® tot din fugă redacta un process verbal de inspecție cât mai incoi lor. — Ce se urmăria — n'am interesa niciodată bine. Căci agricultura! ......— .....................■ [UNK] [UNK]——■.. ...ifrț (Continuare în pag.l a) Pilda salubră Pentru a putea studia temeinic pușcăriile britanice, — ni se spusne, — deputatul laburist Wright s'a oferit să facă două luni de închisoare. . i Wright... Nu vă amintește nimic numele acesta ? Bine, dar este numele celor doi frați ale căror vieți s’au risipit pentru cucerirea aerului, — odinioară I Iată pentru ce, judecând cu mintea mea de bun român, cred că deputatul cu vocația penitenciară trebue să fie urmaș, sau cel puțin rudă cu cei doi bani morți pentru propășirea aviației. j Fără îndoială, la prima vedere pare absurdă filiațiunea aceasta pe care încercăm să o stabilim între cercetătorii văsduhului, de ieri, și exploatorul de astăzi al temnițelor subterane. Dar mentalitatea noastră românească ne îndeamnă la descoperiri de felul acesteia j într adevăr, pentru mine unul, de câte ori vine vorba de avioane, mă aștept să se vorbească și de pușcărie. Și viceversa. Și Dumneavoastră tot apa, — nu? Ce-ați zice, de pildă, — ce-ați zice dacă ați afla într’o bună zi că întreaga aripă volantă a partidului liberal ar fi invitată la Văcărești, într un fel de concentrare profesională ? Ar fi, firește, numai în interes de studiu. De probă. Aripa volantă a partidului, — adică escadrila deputaților cari se ocupă cu manevrele de învăluire a bugetului, — a foștilor miniștri interesați în furnituri de material volant, și în genere a tuturor partizanilor ocupați impur și simplu cu hoții simple (dela voler, — a fura) ...Cu cât ne gândim mai bine, cu atât ne convingem mai mult de fecunditatea ideii acestei concentrări a hergheliei spertului în Prytaneul Văcăreștilor. Fiindcă, orice-ați spune, mie nu-mi iese din cap credința că obsesiunea furniturilor aeriene muncește în partidul liberal numai temperamentele idealiste, obicinuite să admire amurgirile și să contemple azurul bolții cerești. Cui i-ar trece, vreodată, prin cap să se ocupe de avioane, dacă nu ar avea ca o permanentă provocare, priveliștea albastrului eteric deasupra cheliei ? In lipsa unei pătaiii cu bordurile destul de largiț cari să mascheze deplin cerul privirilor samsarilor liberali, conveniți că internarea în pușcărie rămâne cel mai eficace mijloc de a suprima veroasa instigație a huzurului, pentru sufletele cu nostalgia furniturilor aeriene. 1 In interes de studiu, — rămâne bine stabilit I ■ : In interes național. Și în acel Vatican al potlogăriei, ați vedet curând organizându-se ședințe ca: memorative sau șezători culturale. " " Cu brațul inspirat plutind ca o aripă de „Fokker”, l’ați vedea vorbind pe cutare deputat sau fost ministru liberal, în vreme ce asistența, aplaudând, își va agita brațele entuziaste ca niște biele de motor de „Spad”. In vreme ce, sub soarele Țarii, vor începe să apară avioane, adevărate avioane românești, liberate de zeciuielile și de dijmele atleților concentrați în scorbură,— în interes de studiu, negreșit... Ion Dumitrescu 1 Voltaire lie DEM. THEGDÜftESCU La 30 Mai s’au împlinit 150 dle ani de la moarte lui Voltaire. Inelectualitatea franceză, obosită de atâtea centenare, semicentenare și chiar decenare, a renunțat la o pomenire ce-i era și anevoioasă și inutilă Anevoioasă fiindcă, desigur, rareori o activitate spirituală a putut realiza acest paradox de existență istorică , să fie cu desăvârșire și metodic uitat și, cu toate acestea, să rămână în permanență atât de actual, atât de militant, încât să nu te poți apropia de el fără a nu retrezi războaie și mâini deabia potolite. Dar, mai zisei că celebrarea era și inutilă. Voltaire n’a isbutit încă să fie clasat și catalogat în muzeul ermetic de onoare al marilor crați și necunoscuți; el e risipit atât de viu și de nevăzut în ambianța morală a lumii că solemnitatea unei comemorări cu caracterizările ei sumare și cu monografiile ei pioase, i-ar fi deservit gloria în loc s’o salute. Credem cu tot dinadinsul, că abținerea intelectualității franceze de la închinarea datorită lui Voltaire a fost încă o măsură înțeleaptă din cele practicate pentru a menține mult dorita și prea gingașea «la tréve des partis» a zilei. Căci, patriarhul vehement de la Ferney e acolo, de față... Ține discursuri, a candidat desigur în alegeri. — și, mai ales, scrie la gazetă. D. de Voltaire face încă politică în Franța... Nu se mai arată cu propria lui înfățișare. s—^ cu acel surâs de drac îmblânzit ce face una din imaginile alfabetului plastic al umanității gânditoare. D. de Voltaire vorbește prin sute de guri, mai mult sau mai puțin demne de diavolul minunat ce le sugestionează, dar deopotrivă de credincioase și de nerecunoscătoare față de marele Patron. D. de Voltaire scrie prin mii de pene, nu numai în Franța, dar pe tot globul, — pe tot globul acesta aruncat de formidabilul și batjocoritorul lui blând în oceanul curățitor al respectului universal. Voltaire nu e numai, maestrul nostru veșnic al scriitorilor zilnici. El e un confrate activ și perpetuu. E rău și violent. E liric și «porcos». E nedrept și maret. E distrugător și darnic. E zeiesc și nebun. E cinic și entuziast. E suferind și brav. E puternic și imprudent. E trist și râde. E imens și supus celor mai slabi. E al nostru. E gazetarul. Opera lui nu va intra deplin în oricâte volume am aduna-o. Ca orice operă de gazetar, ea trece dincolo de hotarele scrisului , pentru a se pierde, dar pentru a trăi mai viu. Ea se retipărește etern și se reproduce într’una în exemplarele infinite ale conștiinței comune. Dar, Voltaire, fără o operă de filosofie sau de literatură definitivă, — findcă a fost un divin diletant al tuturor îndeletnicirilor spiritului — s’a fixat totuș anonim în desfășurările inteligenței umane de mai apoi mai mult decât sfinții frumosului pur cărora se închina : Racine și Corneille, sau decât ai cugetării din care trăia : Descartes și Montesquieu. i jr D. de Voltaire e gazetarul etern al eternului omenesc. «Scrisorile filosofice, politice, critice, poetice, eretice și diabolice», mai mult decât minunata povestire a «Secolului lui Ludovic XIV» și decât «Istoria lui Carol XII» sau chiar decât «Istoria Moravurilor», constituesc imagina cea mai evocatoare a unei existențe ce și-a depășit în fecunditate morală opera vizibilă. N’a avut un ziar la îndemâna. Dar, își făcea zilnic un ziar. Acele «Rogazons» și «Petits pâtes» în câteva pagini, pe cari le risipea — de cele mai multe ori anonim — în tot cuprinsul Franței și al lumei, preparau presa și cultul ei public. Pamfletul lui Voltaire cu acea «ironie voltairiană» care e un gen literar, a pregătit aerul de mai târziu pentru respirația unui Renan sau Anatole France. Și din sacrul pamflet al lui Voltaire împrumutăm noi, cei de azi, chiar cuvintele trebuitoare când ne adresăm d-lui Vintilă Brătianu pentru a-i spune: «nu vă mai ațineți, nerozitor, la năpustirea gândului ; ea se face mai tare cu fiecare din împotrivirile voastre». Trăiască confratele Voltaire! I ——XOX—■ "v-,— 1