Curentul, noiembrie 1930 (Anul 3, nr. 998-1027)

1930-11-01 / nr. 998

UNUI. IN­ No. $ PAGINI 3 CEI Sâmbătă 1 Noembrie 19£t '/ ' v‘;' T - '■ / ' r«y\,‘ >r %': . ■ \y ’. Criza civilizaţiei 'Deunăzi, Dimineaţa, a publi­cat două extrase dintr’un articol al marelui istoric şi filozof Gu­glie­lm­o Ferrero, articol apărut în gazeta radicală franceză La Dé­­pSoixe de Toulouse. Le reproducem şi noi, impor­tanţa problemei ridicate meritând o­­ cât mai amplă desbatere. Aşa­dar, Ferrero scrie : *,Este evident ca ţările, care, a­­şezate între monarhie şi republică, nu ştiu să se guverneze, nu vor putea să scape din dilema urmă­toare : dacă nu vor reuşi să orga­nizeze monarhii in­stituţionale sau republici democratice, vor fi obli­gate să ajungă la aventura dicta­torială• Nimeni nu va putea să prezică unde le va conduce aven­tura aceasta“. Iăr mai departe , „Îi afară de câteva naţiuni, cum sunt Franţa, Angla, Belgia, Elve­ţia şi Olanda, toate celelalte trec prin crize redutabile­„Tulbur­area are o importanţă nouă fi­g ea trebuie să ne facem iluzii in privinţa aceasta) repre­zintă o criză aecisivă a civilizaţiei ■occidentale tocm­ai în momentul supremei ei splendori". Regăsim în aceste neliniştitoa­re constatări, categoric formulate, clar­viziunea sezisantă, sinceri­tatea crudă, brutalitatea desmor­­ţitoare, care caracterizează şi a­­cel minunat ,,Discurs Surzilor“, închinat de Ferrero tot neliniştei Europei de după războiul mon­dial. Este neîndoios că civilizaţia u­­m­ană — reprezintată încă astăzi de spiritul occidental­­— trece printr’un­ moment de grea şi pe­riculoasă criză. Ar fi loc pentru oarecare rezerve în ceea ce pri­veşte „suprema splendoare“ ac­tuală a acestei civilizaţii, care se caracterizează astăzi printr’un e­­vident regres spiritual, şi un tot atât de pronunţat progres al a­­brutizării tehnice. Dar­ discuţiu­­nea aceasta eşind din cadrul pre­ocupărilor acestui articol, vom trece, cu această simplă obiec­­ţiune, asupra aprecierii lui Fer­rero, pentru a ne opri la conclu­ziile Dimineţii, care crede că pri­mejdia ce ameninţă civilizaţia oc­cidentală contimporană stă în ,,a­­venturile dictatoriale“, pândind ■statele ce nu ştiu să se organi­zeze în monarhii constituţionale sau republici democratice. Nu ne putem afirma nici ad­versari ireductibili, nici partizani hotărîţi ai regimurilor dictato­­riale. Dictatura nu se poate jude­ca­, preţui, accepta sau respinge decât prin efectele ei- o dicta­tură rodnică pentru Stat este bună, după cum una cu rezul­tate catastrofale, este rea. In ab­solut, aprecierile asupra regimuri­lor de guvernământ, nu au de­cât valoarea sterilă a unor ina­­plicable teorii de laborator. Dar nu putem să nu relevăm că dacă există azi o primejdie pentru civilizaţie, apoi aceasta nu este­ constituită de perspectiva a­­venturilor dictatoriale, ci de îm­prejurările de fapt, care deşteap­tă aprehenziunile unor asemenea aventuri. Este uşor de constatat că nu se realizează dictaturi şi că nu se vântură năzuinţă dicta­toriale, că nu se agită ideia dic­taturii de dat în ţările, în care si­tuaţia populaţiei a ajuns atât de rea, încât nici o altă fonna de gu­vernământ — din clasa celor eti­chetate cu calificativul normali­­■ taţii sau legitimităţii — nu-i mai dă speranţe de îndreptare, refa­cere, stabilizare, propăşire. Mussolini şi-a întemeiat dicta­tura pe criza economică a Italiei, în curs de bolşevizare, din 1921. Primo de Rivera a căzut, când a­­meliorarea situaţiei economice a Spaniei nu i-a reuşit; în Germa­nia, dictatura se discută, daca nu chiar se aşteaptă, din cauza crizei economice nu înspăimântă, tot progres; iar la noi, în Româ­nia, nu s’a vorbit serios de dicta­tură, decât atunci când s’a văzut că mizeria generală, în continuă creştere, nu poate fi nici stăvi­lită, nici refulată de guvernările constituţionale şi parlamentare. De altfel, chiar Gugliemo Fer­rero, şi chiar în mai sus citatul „Discurs Surzilor“ scrie : „Statul nu se m­ai poate sprijini decât pe o mare voinţă colectivă ; dar această mare voinţă colectivă, care ar trebui să rezume în ea în­seşi voinţele partidelor, claselor, grupurilor, instituţiilor, este nesi­gură, şovăitoare, contradictorie, obscură faţă de ea însăşi, la fel cu toate voinţele care o co­mpun. A­­ sprijini Statul pe această voinţă c­u sprijinu­­otivi pe nimic.­. ..Dar alte temelii nu există... ..­Şi iată pentru ce războiul pen­tru libertate a inoculat Europei, şi nu ţin chiar Americei, maladia dic­taturii. IN CONDITIUNILE AC­TUALE, ASPIRATIA LA DICTA­TURA NU­ ESTE DECÂT O FORMA K­OMAisilCA A DES­­C­­ARII". Concluzia lui Ferrero este, so­cotim, pe deplin convingătoare- Ea dovedeşte în orice caz că „a­­venturile dictatoriale“ nu pot fi combătute nici cu discursuri, nici cu articole de gazetă. Pericolul lor — dacă sunt un pericol — nu poate fi înlăturat decât printr’un efort comun, de muncă acerbă şi implacabilă energie, care să ame­lioreze acele condiţiuni — cu­noscute, vai, atât de bine în ţara noastră! — favorabile înfloririi gusturilor de dictatură şi creării mediului prielnic unei dictaturi. Condiţiunile acestea­, în prim rând de ordin economic, sunt, în adevăr, ameninţătoare pentru ci­vilizaţia occidentală. Criza civilizaţiei se confundă cu criza economică. Aventurile dictatoriale nu pot fi decât incidente trecătoare în această mare tragedie a umani­tâţii, care se desfăşoară astăzi pe glob. Victor Rodam Căminurile de ucenici O fi având d. Trancu-Iaşi ("pri­mul ministru al muncii") o volubi­litate iritantă pentru invidioşi", — cafeaua cu cremă care-i poartă nu­mele nu o fi plăcând tuturor noc­tambulilor­ — dar în schimb are vastul om politic averescan, o mare calitate: îi place lucrul bine făcut,— şi tot ceea ce realizează,­ înfăptueşte cu o tinerească şi generoasă tragere de inimă. Ca ministru al muncii, de pildă, s-a înclinat cu o generoasă solicitudine asupra năpăstuiţilor muncitori pe cari avea misiunea să-î ocrotească şi pe cari dorea sin­cer să-i ajute să mai salte puţin dot cronica lor mizerie. Şi pentru că exa­mina soarta acestora a lucrătorilor de prin urm­e într'un plan de an­samblu, — într'un sistem de re­forme menite să le amelioreze con­diţiunile de trai laolaltă cu pregă­tirea profesională, — se hotărîse d. Trancu-Iaşi să înceapă opera de protecţiune a muncitorului chiar din pragul carierii lui, —■ dela anii de ucenicie până la zilele de istovită bătrâneţe. Aşa au luat fiinţă, atunci, şcolile şi căminurile pentru ucenici,­­ în­treţinute printr'un fond special ali­mentat de o contribuţiune săptămâ­nală de îbit-4, pe care patronii o re­ţineau din salariul fiecărui mun­citor din ateliere. Cele 4­0 de şcoli de ucenici, 38 de cămine şi 44 can­tine, ajunse sub chibzuita adminis­­traţiune a d-lui ing. Slavic­ Cunescu la o atât de spornică desvoltare, au putut prospera graţie disciplinelor elaborate de un consiliu special al­cătuit din oameni de ispravă (ne­­înregimentaţi în cluburi politice),­­ a cărui principală misiune era a­­ceea de a apăra fondurile destinate ucenicilor de dijmuirile operate in folosul agenţilor electorali ai diver­selor guverne. Lucrurile mergeau ■ se vede, prea bine şi sutele de ucenici pregătiţi pentru meserii, sau trimişi peste vară în coloniile de recreaţiune, erau desigur prea invidiaţi, —. de­oarece zilele trecute un ordin al pre­­şidenţiei de consiliu poruncea mi­nisterului muncii să înglobeze pe viitor în bugetul departamentului toate sumele destinate fondului pentru căminurile şi şcolile uceni­cilor, înţelegeţi ce înseamnă aceasta, odată contopit cu celelalte capitole ale bugetului de Stat, capitolul uce­nicilor va putea servi şi el, în sfârşit, la alimentarea sinecuriştilor şi a paraziţilor întreţinuţi de minister, de dragul clubului sau al partidului. Intr'o crime în care muncitorii noştri sunt atât de lipsiţi de institu­ţiuni de pregătire profesională şi de existenţă, nu găseşte de prim-mi­­nistru Mironescu că nu este mo­mentul ca instituţiunile de îndru­mare a tinerilor lucrători să fie ast­fel sărăcite de unicul lor mijloc de subsistenţă? Este absolut indispen­sabil ca agenţii electorali ai parti­dului să mănânce şi biata pâine a copiilor veniţi la oraşe de dragul unor îndeletniciri în cari Sfătul îi uită fără­ nici un fel de ajutor? Ion Dimitrescu Consiliile comunale din Capitală s-au constituit.n Un om de curaj la împrejurări aşa de grele, când însăşi temelia Statului se clatină, cadrele noastre politice sunt în bună parte de o dezolantă medio­critate. Şi la răspântii grele nu ai nevoe de bunavoinţe muncitoare, nici chiar de onestităţi mărginite, ci de personalităţi bine reliefate, dina­mice, cu îndrăsneţe iniţiative în­făptuite printr’o voinţă ce nu a şo­văit niciodată. Nu avem in clipa aceasta nevoe de maculatura u­­mană, despre care nici un rău nu poţi să spui, fiindcă inexistenţa ei este aşa de vizibilă; avem nevoe de oameni capabili să înfrunte chiar tumultul mâniei populare, ducând pe drumuri mai liniştite destinele Statului român. De aceea este foar­te firesc, ca in momentele acestea de criză, toate privirile să se în­drepte spre omul de aspră energie liniştită, de viziune clară, de auto­ritate ce nu se pleacă in faţa nici unui obstacol, ce nu cedează din linia hotărîrii, spre d. C. Argetoianu. Ceea ce radiază acest om politic este o senzaţie de siguranţă, de voinţă calmă, de cutezanţe birui­toare. Pe urma celui mai complect ciclu de peregrinări politice a an­corat in portul ferit de furtuna ne­prevăzutului, al partidului liberal. D. C. Argetoianu se voia pensio­nar, unui prieten ii definea chiar partidul liberal ca un sanatoriu, unde nu se cere nici un fel de os­teneală, ci numai să nu faci zgomot şi să umbli în papuci cu talpă de plută; firește, zgomotul unei opinii ce n’ar avea binecuvântarea sfân­tului părinte Vintila. In schitul liberal, d. C. Arge­­toianu s’a plictisit de regimul mul­­ţimei şi a început să turbure li­niştea partidului prin opinii, prin acţiuni personale ce provocau di­rect austerele credinţi ale şefului. Fără să mai întrebe pe nimeni, s’a spurcat intr’o profanatoare împreu­nare cu finanţa străină şi, ceva mai grav, cu finanţa germană. D- Vintilă Brătianu mânios a vroit să afuri­sească pe acest îndrăsneţ schisma­tic al dogmei ,,prin noi înşine”, dar d. I. G. Duca cu slăbiciune pentru d. C. Argetoianu (slăbiciunea băia­tului cu conduită exemplară faţă de haimanaua petrecăreaţă a clasei) s’a opus cu îndârjire şi lucrurile au rămas neschimbate. D. C. Arge­­toianu nu s’a jenat şi a continuat să-şi amintească mereu că pe umeri poartă un cap, iar nu suport de pălărie. Opinia separată faţă de programul partidului şi-o manifestă cu o consecvenţă neîntreruptă, cu o activă voinţă de delimitare. D. Vintila Brătianu spumegă, d­l. G- Duca încearcă mereu conci­lieri, d. C. Argetoianu se ocupă de literatură- O primă manifestare politică. O serie de declaraţii fă­cute ,,Ad­evărul Oir, la ancheta con­versiunii datoriilor agricole. Teza intangibilitatea creanţelor, raportul dintre creditor şi debitor trebue să rămâe intact, „nici un soiu de re­ducere, ulei un soiu de nouă con­­venţiuni forţate”. Iar soluţia nu poate fi decât un mare împrumut extern Recunoaşte Insă tragicul situaţiei: „Nu putem sta cu braţele încrucişate, faţă de starea în care se află producătorul agricol. Li­niştea societăţii româneşti cere im­perios remedii”. D. C- Argetoianu este contra con­versiunii, d-sa nu admite nici o tulburare a raporturilor clasice din­tre creditor şi debitor (aceeaşi con­cepţie a avut-o şi Baronul Louis, ministrul de finanţe al Restauraţiei), dar recunoaşte urgenţa problemei datoriilor agricole, recomandând un împrumut mare, evident menit să salveze pe agricultori, fără o gravă sdruncinare a creditului ţării. Nu insistăm asupra problemei na­­ţionale a pământului, asupra func­ţiei Statului de a păzi integritatea bazei lui naţionale ,nu vom examina ipoteza unui consorţiu străin, cum­părând loturile ţărăneşti acum când hectarul se vinde cu 5-6000 de lei; vom examina numai partea de răspundere a Statului în apăsarea datoriilor pe agricultură- In anii 1919, 1920, 1921, 1922 ?! 1923, când situaţia pieţii mondiale a cerealelor deschidea imense posi­­bilităţi de câştig pentru agricultori, am avut acea păcătoasă născocire a regimului prohibiţionist la cereale. Taxe vamale strivitoare, contingen­­tări, plus tot ce s’a putut născoci de cel mai neghiob etatism ce s’a putut imagina. Cinci ani a fost o înverşunare dementă împotriva plugarilor jefuiţi de politica expor­tului practicată de către Stat. Aş vrea să se calculeze diferenţa din­tre preţul intern şi preţul mondial la toate cerealele ce­ au fost expor­tate in anii de restricţie şi toată a­­ceastă diferenţă noi o socotim ca o datorie contractată de Stat faţă de agricultori-D. C. Argetoianu cred că este de acord cu noi, punând origina trage­diei de azi a plugarilor în politica adusă timp de cinci ani prin regimul prohibiţionist al exportului de ce­reale. Deci şi Statul se află faţă d­e agricultori în situaţia de debitor, căruia trebue să i se aplice prin­cipiul Intangibi­ltăţii creanţei Poate Statul realiza un mare împrumut? Naţional-ţărănişti, au făcut tot ce ne-a stat în putinţă ca să ne dove­dească mereu că nu poate. Atunci? Există însă — urmând fireşte linia soluţiei propuse de d. C. Argeto­ianu, noi rămânând la formula con­versiunii — o posibilitate Statul are domenii în valoare de miliarde de de­­aur, domenii care sunt date în jăfuitoare exploatare partizanilor politici ai fiecărui guvern (păduri, bălţi, terenuri inundabile, mine etc.); de ce nu s’ar concesiona pe ter­mene lungi spre a servi ca bază acelui mare împrumut pe care îl preconizează d. C. Argetoianu? Protestul ipocrit, deghizat sub masca nobilei îngrijorări patriotice? Dar faţă de cine mai pot avea crezare bandele electorale, organi­­zate in partide de exploatare a bu­nurilor ţării? D­ C. Argetoianu este socotit ca un zid de curaj, de mare curaj, în­fruntând cu o bravadă fără pereche furtuna ostilităţilor ce le provoacă, e marea,­­ dominanta sa calitate ce-l actualizează, ce-l pune în cen­trul atenţiei unei ţări desnădăjduite. De ce se anulează în vagul unei formule? Este momentul marilor îndrăsneli, al soluţiilor eroice, al mântuitoarelor iniţiative sfărâmă­­toare de prejudecăţi înăbuşitoare. D. C. Argetoianu îşi are acum momentul său politic. Ţara trebue salvată şi fără amânări­ In locul conversiunii se propune un mare împrumut- Nimic de zis. Dar cum şi mai ales când? D. C. Argetoianu o recunoaşte cu o brutală sinceri­tate: „Nu putem sta cu braţele în­crucişate, faţă de starea în care se află producătorul agricol. Liniştea societăţii româneşti o cere”. Lapi­dar şi exact, dar care-i programul eroicelor, mântuitoarelor remedii? Ţara are nevoe de un om de curaj- D. Argetoianu ezită să-şi pună candidatura? Pamfil Şeicaru Intermeza­rcosfemic „Mercantilism şi Protect­onism“ da ROMULUS OIANU Revista L'Europe Nouvelle a consacrat ultimul număr apărut răsboiului vamal care există în stare de latenţă, ca o continuare a răsboiului pur şi simplu, din pricina anarhicelor convenţii co­merciale dintre state, plăsmuite la gustul fanteziei fiecăruia, fără o unitate de vederi şi fără grija de a organiza continentul întâiu eco­nomiceşte, în vederea unificării lui politice. Ceea ce este însă mai­­interesant decât toate, nu este lupta între cele nu ştiu câte sute de convenţii­ comerciale care se bat cap în cap cu interesele păcii, dar lupta din­tre cele două concepţii, mercantili­stă cea dintâiu, protecţionistă, cea de-a doua, care creiază în Europa un front economic permanent. Colegul nostru, inginerul Ion Scutaru, care în privinţa campa­niilor ce duce prin „Curentul“ se mândreşte cu un mare număr de victorii, este de acord că punctul de vedere productivist­ trebue să primeze­ asupra celui monetar, în politica acestei ţari agricole. Şo­majul agricol însă, care îl cr­eia­­ză pe zi ce trece prin nevinderea produselor, şi prin executările bancar­e care lichidează ultima a­­vere ■ a agricultorului­­ până în cli­pa conversiunii­ datorilor agri­cole, pune din nou la ordinea zi­lei chestiunea : Mercantilism sau protecţionism ? Firmin Bacconnier, economis­tul pe care-l frecventăm săptă­­­mânal, păstrează chiar pentru Franţa, care nu este „eminamente agricolă“, opiniunea că „aurul şi argintul nu sunt decât nişte in­strumente de schimb şi că cea mai bună măsură de a atrage in ţară metale preţioase, este sa cre­ştem puterea productivă a naţiu­nii printr’o bună utilizare a act’­­ivităţilor ei interne". (Union des Corporations frangaises). Economistul Morini -Comby publică în biblioteca economică Alean, un întreg studiu asupra Met­rou­tilismului şi protecţionis­­mului, bogat în suggestii şi idei chiar cu privire la noi Partidul naţion­l-liberal ne-a ţinut sub un regim economic pro­tecţionist.. Naţional-ţărâniştii au inaugurat un mercantilism nu destul de studiat. Suntem la răscrucea acestor ■două regimuri. „Partizanii sistemului mercan­til consideră metalul ca unica bo­găţie11. Preocuparea monetară ex­­cede pe cea productivă, şi­­ la lon­gue sistemul duce invariabil la anemierea economică a statului, prin descreşterea producţiei şi a compensaţiilor oferite.. de costul (Urmare în pag. li­a) Director: PAMHL «ARD fREDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No 4 STelefon: Direcţia oi Redacţia 364/39 Secretariatul oi Provincia 312/29 Adiţia ei Mica Publicitate 375/28 ABONAMENT Ei iei 700 pe an; lei 350 pe 6 luni; ia 1 200 pe 3 luni/Pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual. Pentru străinătate: lei 1700 un an; lei 830 pe 3 luni; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 și 15 ale fiecărei luni Întâmplări ciudate din Paraguay de CEZAR PETTRESCU Uruguay, Paraguay, Peru, Bo­livia... Nu vă par aceste­­ari, un fel de state balcanice ale Americei de Sud? Gând nu e revoluţie, e răz­­boiu. Gând nu scot din scaun un preşedinte de republică, asasi­nează un general. Când nu se bat între ele, se ucid între dânşii. Cea din urmă ispravă s‘a pe­trecut (după cum aţi citit desigur telegrama), în localitatea Asomp­­tion, din Paraguay. O ispravă — ca să spunem aşa — de toată no­stimada. Fostul preşedinte al republicei, şi în momentul isprăvii, ministru de finanţe, doctorul Atm­ala, s’a luat la ceartă cu un funţionar al Băncii Agricole, ca doi simpli fraţi inamici, vintilişti şi geor­­gişti care nu mai pot încăpea in­tr'o ţară. Funcţionarul l-a rănit pe ministru în braţ. Ministrul de finanţe a scos revolverul şi cu un glonţ şi-a suprimat un contribua­bil Pe urmă, această ispravă în­cheiată, Ministrul s’a întins la pământ şi a închis la rândul său ochii. Cearta a fost isbutită. Ceartă balcano-sudamericană în toată puterea cuvântului. Dovadă ca ambii combatanţi au sucombat, ceia cee nu se întâmplă în fiecar zi, nici în duelurile din filmele americane cu Douglas Fair­banks protagonist. Că un ministru de finanţe îşi asasinează contribuabilii, nu e un fapt care se întâmplă numai în Paraguay. Priviţi puţin îm­prejur. Dar nu-i ucide mam­i propria, ci prin delegaţie. Slavă Domnului, de aceia au fost creiaţi pe lume perceptorii şi agenţii de execuţia fiscală! Şi apoi nu-i suprimă brutal. Un glonţ şi gatal şi cu o moarte mult mai savantă şi lentă, prin­­tr-o tortură de la zi la zi: îl Strângi de gât, îi dai drumul să răsufle, îi iai astăzi pâinea de la gură, mâine cenuşa din vatră, poimâine apa... Voluptatea sadi­că e mai desăvârşită. Riscul e nul. Iar satisfacţia de o mie de ori mai amplificată, fiindcă ope­raţia e en gros, în massă, nu în detaliu, cu o singură victimă, care încă te mai pomeneşti că re­acţionează şi se apără. Gândiţi-vă. Stai la un biurou. Semnezi un ordin. Apeşi un bu­ton. O mie de călăi deslănţuiţi o­­perează după toate regalele ar­tei, pe o suprafaţă de peste un sfert de milion de chilometri pă­traţi şi cu libertatea suverană de a alege orice victimă, din vreo optsprezece milioane de contri­buabili. Ministrul, comod scufun­dat între braţele fotoliului aprin­de o ţigară, scutură scrumul, în­chide ochii şi în painjeneala tor­­poarei întrevede acest spectacol unic. O mie de oameni, două mii de oameni, vânând alte optspre­zece milioane. Scoţându-i din aş­ternut. Târându-i în uliţă. Ju­­puindu-le pielea şi storcându-le sufletul... A visat vreodată Sade, eroul perverselor voluptăţi în suferinţă, un mai aţâţător spec­tacol chiar pentru nervii cei mai fleşcăiţi? Ce-a căutat aşa­dar, doctorul Almala, Ministrul de finanţe al Paraguayului în stradă, să-şi e­­xecute singur contribuabilii, nu putem pricepe în ruptul capu­lui. De altfel a plătit-o, pe drept merit, cum se putea mai scump. E întâia oară când se poate spu­ne că un contribuabil l-a achitat definitiv pe un ministru de fi­nanţe. Doctorul Almala, sperăm că nu mai are nici o pretenție. Nu mai are de cerut nimic. Pacea pentru moment, domne­şte în Paraguay! Până ce te trezeşti cu o revo­luţie, căci în partea locului, acal­mia nu prea durează mult. Dar să căutăm tâlcul acestor întâmplări, de la celălalt capăt al planetei. Procedeul american e radical, recunoaştem. Dar nu ni se pare practicabil. Are dezavantagiile lui evidente. Să presupunem că noul ministru de finanțe, urmea­ză exemplul predecesorului său și coboară în stradă, să execute al doilea contribuabil. Poc! Tra­ge unul un glonţ. Poc! trage ce­lălalt. Au căzut alţi doi. Succe­r Continuare ( pag. d­­a) RecensâRând­ Conferinţa recensământului lu­crează cu asiduitate febrilă la re­­dactarea normelor după care se va­ întocmi inventarierea ţării. Iată o operaţiune extrem, de dificilă to­tuşi imperios necesară, care ar fi trebuit să se grefeze în atenţia gu­vernelor încă din primele zile ale înjghebării­­naţionale. Putem spune chiar, că primul gând, al celor in­­dicaţi să reabiliteze o situaţie in­ternă dezastruoasă, trebuia să gra­­viteze în jurul acestei chestiuni. Suntem singura ţară din Europa în care nu avem un recensământ general, şi nici măcar o inventariere a populaţiei luată după registrele stării civile. De aceia operaţiunile statistice sunt paralizate şi rubrica rezervată României in diversele ra­poarte de economie internaţională, conţine cifre ipotetice sau profilează un enigmatic şi ruşinos semn de în­trebare. Pe de altă parte, absenţa noastră de la congresul de demogra­fie din anul acesta, ne-a calificat definitiv" . . Riscăm astfel în ochii străinilor, cari ne vizitează ţara sau, la diver­­sele Institute din apus, unde se cen­tralizează cifre şi se redactează ra­­poarte, să figurăm sub aspra sus­piciune a neprevederii, cu priso­sinţă justificată de neglijenţa noa­stră Repartizările procentuale, care re­­stabilesc raporturi de echitate poli­tică, sau de echilibrare economică, sunt îngrădite de lipsa unui mate­rial informativ. Cea mai puternică armă de convingere în toate dome­­­niiile, elocvenţa cifrelor ne lipseşte. Forţa demonstrativă a statisticei este astfel paralizată de tembelismul şi neglijenţa guvernanţilor, care cu superficialitatea lor intelectuală, au privit lucrurile la suprafaţă, igno­rând concludenţa inventarierilor şi a faptelor verificate prin optica şi competinţa cantitativă a matem­a­­tici anului. Recensământul complect din 4942 din vechiul regat, are numeroase la­­cune, justificabile prin nepricepere sau neglijenţă. Gluma copilărească a recensămân­tului din 4925 parodiază fără con­ştiinţă o intenţie lăudabilă, care a naufragiat cu inventarieri pecunia­re, în buzunarele hămesite de inani­­ţia vremurilor ingrate ale opoziţiei, încercarea ce se face astăzi actua­lizează problema, şi o proectează stăruitor în atenţia tuturor. Comi­sia recensământului ne-a oferit pâ­nă acum câteva indicaţii teoretice şi intenţia de legiferare a unei ope­­raţiuni în care abuzurile şi reaua credinţă rânjesc perfid la fiecare pas. Prea multe mucuri de idei pla­giate din diverse tratate, şi prea multă emfază doctrinara,­­ improvi­­vizată în discuţii savante, este inu­­tilă şi de pronostic sumbru, atâta timp cât operaţiunile recensămân­­tului necesită abilităţi practice, şi mai ales o prealabilă­ pregătire si­stematică a aparatului nostru ad­ministrativ. Recensământul este absolut indis­­pensabil, şi trebue să se efectueze fără tărăgăneli, care bagatelizează o problemă de o importanţă, covor. ■şitoare. Dar faţă de nepregătirea personalului administrativ se impu­ne o prealabilă iniţiere. Altfel, cine va purta vina lipsei de buna credinţă şi de obiectivitate condiţia sine qua non, a redactării unui­ recensământ serios? Nicolae Roşu­

Next