Curentul, noiembrie 1930 (Anul 3, nr. 998-1027)
1930-11-01 / nr. 998
UNUI. IN No. $ PAGINI 3 CEI Sâmbătă 1 Noembrie 19£t '/ ' v‘;' T - '■ / ' r«y\,‘ >r %': . ■ \y ’. Criza civilizaţiei 'Deunăzi, Dimineaţa, a publicat două extrase dintr’un articol al marelui istoric şi filozof Guglielmo Ferrero, articol apărut în gazeta radicală franceză La DépSoixe de Toulouse. Le reproducem şi noi, importanţa problemei ridicate meritând o cât mai amplă desbatere. Aşadar, Ferrero scrie : *,Este evident ca ţările, care, aşezate între monarhie şi republică, nu ştiu să se guverneze, nu vor putea să scape din dilema următoare : dacă nu vor reuşi să organizeze monarhii instituţionale sau republici democratice, vor fi obligate să ajungă la aventura dictatorială• Nimeni nu va putea să prezică unde le va conduce aventura aceasta“. Iăr mai departe , „Îi afară de câteva naţiuni, cum sunt Franţa, Angla, Belgia, Elveţia şi Olanda, toate celelalte trec prin crize redutabile„Tulburarea are o importanţă nouă fig ea trebuie să ne facem iluzii in privinţa aceasta) reprezintă o criză aecisivă a civilizaţiei ■occidentale tocmai în momentul supremei ei splendori". Regăsim în aceste neliniştitoare constatări, categoric formulate, clarviziunea sezisantă, sinceritatea crudă, brutalitatea desmorţitoare, care caracterizează şi acel minunat ,,Discurs Surzilor“, închinat de Ferrero tot neliniştei Europei de după războiul mondial. Este neîndoios că civilizaţia umană — reprezintată încă astăzi de spiritul occidental— trece printr’un moment de grea şi periculoasă criză. Ar fi loc pentru oarecare rezerve în ceea ce priveşte „suprema splendoare“ actuală a acestei civilizaţii, care se caracterizează astăzi printr’un evident regres spiritual, şi un tot atât de pronunţat progres al abrutizării tehnice. Dar discuţiunea aceasta eşind din cadrul preocupărilor acestui articol, vom trece, cu această simplă obiecţiune, asupra aprecierii lui Ferrero, pentru a ne opri la concluziile Dimineţii, care crede că primejdia ce ameninţă civilizaţia occidentală contimporană stă în ,,aventurile dictatoriale“, pândind ■statele ce nu ştiu să se organizeze în monarhii constituţionale sau republici democratice. Nu ne putem afirma nici adversari ireductibili, nici partizani hotărîţi ai regimurilor dictatoriale. Dictatura nu se poate judeca, preţui, accepta sau respinge decât prin efectele ei- o dictatură rodnică pentru Stat este bună, după cum una cu rezultate catastrofale, este rea. In absolut, aprecierile asupra regimurilor de guvernământ, nu au decât valoarea sterilă a unor inaplicable teorii de laborator. Dar nu putem să nu relevăm că dacă există azi o primejdie pentru civilizaţie, apoi aceasta nu este constituită de perspectiva aventurilor dictatoriale, ci de împrejurările de fapt, care deşteaptă aprehenziunile unor asemenea aventuri. Este uşor de constatat că nu se realizează dictaturi şi că nu se vântură năzuinţă dictatoriale, că nu se agită ideia dictaturii de dat în ţările, în care situaţia populaţiei a ajuns atât de rea, încât nici o altă fonna de guvernământ — din clasa celor etichetate cu calificativul normali■ taţii sau legitimităţii — nu-i mai dă speranţe de îndreptare, refacere, stabilizare, propăşire. Mussolini şi-a întemeiat dictatura pe criza economică a Italiei, în curs de bolşevizare, din 1921. Primo de Rivera a căzut, când ameliorarea situaţiei economice a Spaniei nu i-a reuşit; în Germania, dictatura se discută, daca nu chiar se aşteaptă, din cauza crizei economice nu înspăimântă, tot progres; iar la noi, în România, nu s’a vorbit serios de dictatură, decât atunci când s’a văzut că mizeria generală, în continuă creştere, nu poate fi nici stăvilită, nici refulată de guvernările constituţionale şi parlamentare. De altfel, chiar Gugliemo Ferrero, şi chiar în mai sus citatul „Discurs Surzilor“ scrie : „Statul nu se mai poate sprijini decât pe o mare voinţă colectivă ; dar această mare voinţă colectivă, care ar trebui să rezume în ea înseşi voinţele partidelor, claselor, grupurilor, instituţiilor, este nesigură, şovăitoare, contradictorie, obscură faţă de ea însăşi, la fel cu toate voinţele care o compun. A sprijini Statul pe această voinţă cu sprijinuotivi pe nimic.. ..Dar alte temelii nu există... ..Şi iată pentru ce războiul pentru libertate a inoculat Europei, şi nu ţin chiar Americei, maladia dictaturii. IN CONDITIUNILE ACTUALE, ASPIRATIA LA DICTATURA NU ESTE DECÂT O FORMA KOMAisilCA A DESCARII". Concluzia lui Ferrero este, socotim, pe deplin convingătoare- Ea dovedeşte în orice caz că „aventurile dictatoriale“ nu pot fi combătute nici cu discursuri, nici cu articole de gazetă. Pericolul lor — dacă sunt un pericol — nu poate fi înlăturat decât printr’un efort comun, de muncă acerbă şi implacabilă energie, care să amelioreze acele condiţiuni — cunoscute, vai, atât de bine în ţara noastră! — favorabile înfloririi gusturilor de dictatură şi creării mediului prielnic unei dictaturi. Condiţiunile acestea, în prim rând de ordin economic, sunt, în adevăr, ameninţătoare pentru civilizaţia occidentală. Criza civilizaţiei se confundă cu criza economică. Aventurile dictatoriale nu pot fi decât incidente trecătoare în această mare tragedie a umanitâţii, care se desfăşoară astăzi pe glob. Victor Rodam Căminurile de ucenici O fi având d. Trancu-Iaşi ("primul ministru al muncii") o volubilitate iritantă pentru invidioşi", — cafeaua cu cremă care-i poartă numele nu o fi plăcând tuturor noctambulilor — dar în schimb are vastul om politic averescan, o mare calitate: îi place lucrul bine făcut,— şi tot ceea ce realizează, înfăptueşte cu o tinerească şi generoasă tragere de inimă. Ca ministru al muncii, de pildă, s-a înclinat cu o generoasă solicitudine asupra năpăstuiţilor muncitori pe cari avea misiunea să-î ocrotească şi pe cari dorea sincer să-i ajute să mai salte puţin dot cronica lor mizerie. Şi pentru că examina soarta acestora a lucrătorilor de prin urme într'un plan de ansamblu, — într'un sistem de reforme menite să le amelioreze condiţiunile de trai laolaltă cu pregătirea profesională, — se hotărîse d. Trancu-Iaşi să înceapă opera de protecţiune a muncitorului chiar din pragul carierii lui, —■ dela anii de ucenicie până la zilele de istovită bătrâneţe. Aşa au luat fiinţă, atunci, şcolile şi căminurile pentru ucenici, întreţinute printr'un fond special alimentat de o contribuţiune săptămânală de îbit-4, pe care patronii o reţineau din salariul fiecărui muncitor din ateliere. Cele 40 de şcoli de ucenici, 38 de cămine şi 44 cantine, ajunse sub chibzuita administraţiune a d-lui ing. Slavic Cunescu la o atât de spornică desvoltare, au putut prospera graţie disciplinelor elaborate de un consiliu special alcătuit din oameni de ispravă (neînregimentaţi în cluburi politice), a cărui principală misiune era aceea de a apăra fondurile destinate ucenicilor de dijmuirile operate in folosul agenţilor electorali ai diverselor guverne. Lucrurile mergeau ■ se vede, prea bine şi sutele de ucenici pregătiţi pentru meserii, sau trimişi peste vară în coloniile de recreaţiune, erau desigur prea invidiaţi, —. deoarece zilele trecute un ordin al preşidenţiei de consiliu poruncea ministerului muncii să înglobeze pe viitor în bugetul departamentului toate sumele destinate fondului pentru căminurile şi şcolile ucenicilor, înţelegeţi ce înseamnă aceasta, odată contopit cu celelalte capitole ale bugetului de Stat, capitolul ucenicilor va putea servi şi el, în sfârşit, la alimentarea sinecuriştilor şi a paraziţilor întreţinuţi de minister, de dragul clubului sau al partidului. Intr'o crime în care muncitorii noştri sunt atât de lipsiţi de instituţiuni de pregătire profesională şi de existenţă, nu găseşte de prim-ministru Mironescu că nu este momentul ca instituţiunile de îndrumare a tinerilor lucrători să fie astfel sărăcite de unicul lor mijloc de subsistenţă? Este absolut indispensabil ca agenţii electorali ai partidului să mănânce şi biata pâine a copiilor veniţi la oraşe de dragul unor îndeletniciri în cari Sfătul îi uită fără nici un fel de ajutor? Ion Dimitrescu Consiliile comunale din Capitală s-au constituit.n Un om de curaj la împrejurări aşa de grele, când însăşi temelia Statului se clatină, cadrele noastre politice sunt în bună parte de o dezolantă mediocritate. Şi la răspântii grele nu ai nevoe de bunavoinţe muncitoare, nici chiar de onestităţi mărginite, ci de personalităţi bine reliefate, dinamice, cu îndrăsneţe iniţiative înfăptuite printr’o voinţă ce nu a şovăit niciodată. Nu avem in clipa aceasta nevoe de maculatura umană, despre care nici un rău nu poţi să spui, fiindcă inexistenţa ei este aşa de vizibilă; avem nevoe de oameni capabili să înfrunte chiar tumultul mâniei populare, ducând pe drumuri mai liniştite destinele Statului român. De aceea este foarte firesc, ca in momentele acestea de criză, toate privirile să se îndrepte spre omul de aspră energie liniştită, de viziune clară, de autoritate ce nu se pleacă in faţa nici unui obstacol, ce nu cedează din linia hotărîrii, spre d. C. Argetoianu. Ceea ce radiază acest om politic este o senzaţie de siguranţă, de voinţă calmă, de cutezanţe biruitoare. Pe urma celui mai complect ciclu de peregrinări politice a ancorat in portul ferit de furtuna neprevăzutului, al partidului liberal. D. C. Argetoianu se voia pensionar, unui prieten ii definea chiar partidul liberal ca un sanatoriu, unde nu se cere nici un fel de osteneală, ci numai să nu faci zgomot şi să umbli în papuci cu talpă de plută; firește, zgomotul unei opinii ce n’ar avea binecuvântarea sfântului părinte Vintila. In schitul liberal, d. C. Argetoianu s’a plictisit de regimul mulţimei şi a început să turbure liniştea partidului prin opinii, prin acţiuni personale ce provocau direct austerele credinţi ale şefului. Fără să mai întrebe pe nimeni, s’a spurcat intr’o profanatoare împreunare cu finanţa străină şi, ceva mai grav, cu finanţa germană. D- Vintilă Brătianu mânios a vroit să afurisească pe acest îndrăsneţ schismatic al dogmei ,,prin noi înşine”, dar d. I. G. Duca cu slăbiciune pentru d. C. Argetoianu (slăbiciunea băiatului cu conduită exemplară faţă de haimanaua petrecăreaţă a clasei) s’a opus cu îndârjire şi lucrurile au rămas neschimbate. D. C. Argetoianu nu s’a jenat şi a continuat să-şi amintească mereu că pe umeri poartă un cap, iar nu suport de pălărie. Opinia separată faţă de programul partidului şi-o manifestă cu o consecvenţă neîntreruptă, cu o activă voinţă de delimitare. D. Vintila Brătianu spumegă, dl. G- Duca încearcă mereu concilieri, d. C. Argetoianu se ocupă de literatură- O primă manifestare politică. O serie de declaraţii făcute ,,Adevărul Oir, la ancheta conversiunii datoriilor agricole. Teza intangibilitatea creanţelor, raportul dintre creditor şi debitor trebue să rămâe intact, „nici un soiu de reducere, ulei un soiu de nouă convenţiuni forţate”. Iar soluţia nu poate fi decât un mare împrumut extern Recunoaşte Insă tragicul situaţiei: „Nu putem sta cu braţele încrucişate, faţă de starea în care se află producătorul agricol. Liniştea societăţii româneşti cere imperios remedii”. D. C- Argetoianu este contra conversiunii, d-sa nu admite nici o tulburare a raporturilor clasice dintre creditor şi debitor (aceeaşi concepţie a avut-o şi Baronul Louis, ministrul de finanţe al Restauraţiei), dar recunoaşte urgenţa problemei datoriilor agricole, recomandând un împrumut mare, evident menit să salveze pe agricultori, fără o gravă sdruncinare a creditului ţării. Nu insistăm asupra problemei naţionale a pământului, asupra funcţiei Statului de a păzi integritatea bazei lui naţionale ,nu vom examina ipoteza unui consorţiu străin, cumpărând loturile ţărăneşti acum când hectarul se vinde cu 5-6000 de lei; vom examina numai partea de răspundere a Statului în apăsarea datoriilor pe agricultură- In anii 1919, 1920, 1921, 1922 ?! 1923, când situaţia pieţii mondiale a cerealelor deschidea imense posibilităţi de câştig pentru agricultori, am avut acea păcătoasă născocire a regimului prohibiţionist la cereale. Taxe vamale strivitoare, contingentări, plus tot ce s’a putut născoci de cel mai neghiob etatism ce s’a putut imagina. Cinci ani a fost o înverşunare dementă împotriva plugarilor jefuiţi de politica exportului practicată de către Stat. Aş vrea să se calculeze diferenţa dintre preţul intern şi preţul mondial la toate cerealele ce au fost exportate in anii de restricţie şi toată această diferenţă noi o socotim ca o datorie contractată de Stat faţă de agricultori-D. C. Argetoianu cred că este de acord cu noi, punând origina tragediei de azi a plugarilor în politica adusă timp de cinci ani prin regimul prohibiţionist al exportului de cereale. Deci şi Statul se află faţă de agricultori în situaţia de debitor, căruia trebue să i se aplice principiul Intangibiltăţii creanţei Poate Statul realiza un mare împrumut? Naţional-ţărănişti, au făcut tot ce ne-a stat în putinţă ca să ne dovedească mereu că nu poate. Atunci? Există însă — urmând fireşte linia soluţiei propuse de d. C. Argetoianu, noi rămânând la formula conversiunii — o posibilitate Statul are domenii în valoare de miliarde de deaur, domenii care sunt date în jăfuitoare exploatare partizanilor politici ai fiecărui guvern (păduri, bălţi, terenuri inundabile, mine etc.); de ce nu s’ar concesiona pe termene lungi spre a servi ca bază acelui mare împrumut pe care îl preconizează d. C. Argetoianu? Protestul ipocrit, deghizat sub masca nobilei îngrijorări patriotice? Dar faţă de cine mai pot avea crezare bandele electorale, organizate in partide de exploatare a bunurilor ţării? D C. Argetoianu este socotit ca un zid de curaj, de mare curaj, înfruntând cu o bravadă fără pereche furtuna ostilităţilor ce le provoacă, e marea, dominanta sa calitate ce-l actualizează, ce-l pune în centrul atenţiei unei ţări desnădăjduite. De ce se anulează în vagul unei formule? Este momentul marilor îndrăsneli, al soluţiilor eroice, al mântuitoarelor iniţiative sfărâmătoare de prejudecăţi înăbuşitoare. D. C. Argetoianu îşi are acum momentul său politic. Ţara trebue salvată şi fără amânări In locul conversiunii se propune un mare împrumut- Nimic de zis. Dar cum şi mai ales când? D. C. Argetoianu o recunoaşte cu o brutală sinceritate: „Nu putem sta cu braţele încrucişate, faţă de starea în care se află producătorul agricol. Liniştea societăţii româneşti o cere”. Lapidar şi exact, dar care-i programul eroicelor, mântuitoarelor remedii? Ţara are nevoe de un om de curaj- D. Argetoianu ezită să-şi pună candidatura? Pamfil Şeicaru Intermezarcosfemic „Mercantilism şi Protectonism“ da ROMULUS OIANU Revista L'Europe Nouvelle a consacrat ultimul număr apărut răsboiului vamal care există în stare de latenţă, ca o continuare a răsboiului pur şi simplu, din pricina anarhicelor convenţii comerciale dintre state, plăsmuite la gustul fanteziei fiecăruia, fără o unitate de vederi şi fără grija de a organiza continentul întâiu economiceşte, în vederea unificării lui politice. Ceea ce este însă maiinteresant decât toate, nu este lupta între cele nu ştiu câte sute de convenţii comerciale care se bat cap în cap cu interesele păcii, dar lupta dintre cele două concepţii, mercantilistă cea dintâiu, protecţionistă, cea de-a doua, care creiază în Europa un front economic permanent. Colegul nostru, inginerul Ion Scutaru, care în privinţa campaniilor ce duce prin „Curentul“ se mândreşte cu un mare număr de victorii, este de acord că punctul de vedere productivist trebue să primeze asupra celui monetar, în politica acestei ţari agricole. Şomajul agricol însă, care îl creiază pe zi ce trece prin nevinderea produselor, şi prin executările bancare care lichidează ultima avere ■ a agricultorului până în clipa conversiunii datorilor agricole, pune din nou la ordinea zilei chestiunea : Mercantilism sau protecţionism ? Firmin Bacconnier, economistul pe care-l frecventăm săptămânal, păstrează chiar pentru Franţa, care nu este „eminamente agricolă“, opiniunea că „aurul şi argintul nu sunt decât nişte instrumente de schimb şi că cea mai bună măsură de a atrage in ţară metale preţioase, este sa creştem puterea productivă a naţiunii printr’o bună utilizare a act’ivităţilor ei interne". (Union des Corporations frangaises). Economistul Morini -Comby publică în biblioteca economică Alean, un întreg studiu asupra Metroutilismului şi protecţionismului, bogat în suggestii şi idei chiar cu privire la noi Partidul naţionl-liberal ne-a ţinut sub un regim economic protecţionist.. Naţional-ţărâniştii au inaugurat un mercantilism nu destul de studiat. Suntem la răscrucea acestor ■două regimuri. „Partizanii sistemului mercantil consideră metalul ca unica bogăţie11. Preocuparea monetară excede pe cea productivă, şi la longue sistemul duce invariabil la anemierea economică a statului, prin descreşterea producţiei şi a compensaţiilor oferite.. de costul (Urmare în pag. lia) Director: PAMHL «ARD fREDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No 4 STelefon: Direcţia oi Redacţia 364/39 Secretariatul oi Provincia 312/29 Adiţia ei Mica Publicitate 375/28 ABONAMENT Ei iei 700 pe an; lei 350 pe 6 luni; ia 1 200 pe 3 luni/Pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual. Pentru străinătate: lei 1700 un an; lei 830 pe 3 luni; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 și 15 ale fiecărei luni Întâmplări ciudate din Paraguay de CEZAR PETTRESCU Uruguay, Paraguay, Peru, Bolivia... Nu vă par acesteari, un fel de state balcanice ale Americei de Sud? Gând nu e revoluţie, e războiu. Gând nu scot din scaun un preşedinte de republică, asasinează un general. Când nu se bat între ele, se ucid între dânşii. Cea din urmă ispravă s‘a petrecut (după cum aţi citit desigur telegrama), în localitatea Asomption, din Paraguay. O ispravă — ca să spunem aşa — de toată nostimada. Fostul preşedinte al republicei, şi în momentul isprăvii, ministru de finanţe, doctorul Atmala, s’a luat la ceartă cu un funţionar al Băncii Agricole, ca doi simpli fraţi inamici, vintilişti şi georgişti care nu mai pot încăpea intr'o ţară. Funcţionarul l-a rănit pe ministru în braţ. Ministrul de finanţe a scos revolverul şi cu un glonţ şi-a suprimat un contribuabil Pe urmă, această ispravă încheiată, Ministrul s’a întins la pământ şi a închis la rândul său ochii. Cearta a fost isbutită. Ceartă balcano-sudamericană în toată puterea cuvântului. Dovadă ca ambii combatanţi au sucombat, ceia cee nu se întâmplă în fiecar zi, nici în duelurile din filmele americane cu Douglas Fairbanks protagonist. Că un ministru de finanţe îşi asasinează contribuabilii, nu e un fapt care se întâmplă numai în Paraguay. Priviţi puţin împrejur. Dar nu-i ucide mami propria, ci prin delegaţie. Slavă Domnului, de aceia au fost creiaţi pe lume perceptorii şi agenţii de execuţia fiscală! Şi apoi nu-i suprimă brutal. Un glonţ şi gatal şi cu o moarte mult mai savantă şi lentă, printr-o tortură de la zi la zi: îl Strângi de gât, îi dai drumul să răsufle, îi iai astăzi pâinea de la gură, mâine cenuşa din vatră, poimâine apa... Voluptatea sadică e mai desăvârşită. Riscul e nul. Iar satisfacţia de o mie de ori mai amplificată, fiindcă operaţia e en gros, în massă, nu în detaliu, cu o singură victimă, care încă te mai pomeneşti că reacţionează şi se apără. Gândiţi-vă. Stai la un biurou. Semnezi un ordin. Apeşi un buton. O mie de călăi deslănţuiţi operează după toate regalele artei, pe o suprafaţă de peste un sfert de milion de chilometri pătraţi şi cu libertatea suverană de a alege orice victimă, din vreo optsprezece milioane de contribuabili. Ministrul, comod scufundat între braţele fotoliului aprinde o ţigară, scutură scrumul, închide ochii şi în painjeneala torpoarei întrevede acest spectacol unic. O mie de oameni, două mii de oameni, vânând alte optsprezece milioane. Scoţându-i din aşternut. Târându-i în uliţă. Jupuindu-le pielea şi storcându-le sufletul... A visat vreodată Sade, eroul perverselor voluptăţi în suferinţă, un mai aţâţător spectacol chiar pentru nervii cei mai fleşcăiţi? Ce-a căutat aşadar, doctorul Almala, Ministrul de finanţe al Paraguayului în stradă, să-şi execute singur contribuabilii, nu putem pricepe în ruptul capului. De altfel a plătit-o, pe drept merit, cum se putea mai scump. E întâia oară când se poate spune că un contribuabil l-a achitat definitiv pe un ministru de finanţe. Doctorul Almala, sperăm că nu mai are nici o pretenție. Nu mai are de cerut nimic. Pacea pentru moment, domneşte în Paraguay! Până ce te trezeşti cu o revoluţie, căci în partea locului, acalmia nu prea durează mult. Dar să căutăm tâlcul acestor întâmplări, de la celălalt capăt al planetei. Procedeul american e radical, recunoaştem. Dar nu ni se pare practicabil. Are dezavantagiile lui evidente. Să presupunem că noul ministru de finanțe, urmează exemplul predecesorului său și coboară în stradă, să execute al doilea contribuabil. Poc! Trage unul un glonţ. Poc! trage celălalt. Au căzut alţi doi. Succer Continuare ( pag. da) RecensâRând Conferinţa recensământului lucrează cu asiduitate febrilă la redactarea normelor după care se va întocmi inventarierea ţării. Iată o operaţiune extrem, de dificilă totuşi imperios necesară, care ar fi trebuit să se grefeze în atenţia guvernelor încă din primele zile ale înjghebăriinaţionale. Putem spune chiar, că primul gând, al celor indicaţi să reabiliteze o situaţie internă dezastruoasă, trebuia să graviteze în jurul acestei chestiuni. Suntem singura ţară din Europa în care nu avem un recensământ general, şi nici măcar o inventariere a populaţiei luată după registrele stării civile. De aceia operaţiunile statistice sunt paralizate şi rubrica rezervată României in diversele rapoarte de economie internaţională, conţine cifre ipotetice sau profilează un enigmatic şi ruşinos semn de întrebare. Pe de altă parte, absenţa noastră de la congresul de demografie din anul acesta, ne-a calificat definitiv" . . Riscăm astfel în ochii străinilor, cari ne vizitează ţara sau, la diversele Institute din apus, unde se centralizează cifre şi se redactează rapoarte, să figurăm sub aspra suspiciune a neprevederii, cu prisosinţă justificată de neglijenţa noastră Repartizările procentuale, care restabilesc raporturi de echitate politică, sau de echilibrare economică, sunt îngrădite de lipsa unui material informativ. Cea mai puternică armă de convingere în toate domeniiile, elocvenţa cifrelor ne lipseşte. Forţa demonstrativă a statisticei este astfel paralizată de tembelismul şi neglijenţa guvernanţilor, care cu superficialitatea lor intelectuală, au privit lucrurile la suprafaţă, ignorând concludenţa inventarierilor şi a faptelor verificate prin optica şi competinţa cantitativă a matematici anului. Recensământul complect din 4942 din vechiul regat, are numeroase lacune, justificabile prin nepricepere sau neglijenţă. Gluma copilărească a recensământului din 4925 parodiază fără conştiinţă o intenţie lăudabilă, care a naufragiat cu inventarieri pecuniare, în buzunarele hămesite de inaniţia vremurilor ingrate ale opoziţiei, încercarea ce se face astăzi actualizează problema, şi o proectează stăruitor în atenţia tuturor. Comisia recensământului ne-a oferit până acum câteva indicaţii teoretice şi intenţia de legiferare a unei operaţiuni în care abuzurile şi reaua credinţă rânjesc perfid la fiecare pas. Prea multe mucuri de idei plagiate din diverse tratate, şi prea multă emfază doctrinara, improvivizată în discuţii savante, este inutilă şi de pronostic sumbru, atâta timp cât operaţiunile recensământului necesită abilităţi practice, şi mai ales o prealabilă pregătire sistematică a aparatului nostru administrativ. Recensământul este absolut indispensabil, şi trebue să se efectueze fără tărăgăneli, care bagatelizează o problemă de o importanţă, covor. ■şitoare. Dar faţă de nepregătirea personalului administrativ se impune o prealabilă iniţiere. Altfel, cine va purta vina lipsei de buna credinţă şi de obiectivitate condiţia sine qua non, a redactării unui recensământ serios? Nicolae Roşu