Curentul, noiembrie 1931 (Anul 4, nr. 1352-1381)
1931-11-01 / nr. 1352
ANUL IV nr. 353 PAGINI3px Trei soluţii la criza mondială Cum era de aşteptat călătoria lui Pierre Laval la Washington şi întrevederea cu Preşedintele Statelor Unite, în afară de rezultatele anunţate prin diferite mesagii, au provocat în toată presa mondială o serie întreagă de discuţii asupra crizei în care se svârcoleşte oinenirea, o numărătoare a eventualităţilor şi o verificare a soluţiilor propuse până acum de specialiştii respectivi sau socotite inevitabile prin simpla angrenare a fatalităţilor. A fost un fel de recapitulare destul de pesimistă. O mai minuţioasă examinare a înlănţuirei dintre cauze şi efecte, nu pentru a căuta răspunderile situaţiei de astăzi, ci pentru a evita desnodămintele de mâine. Iar din această scrutare a destinelor, se pare după cum rememora Camilie Aymard, că nu mai există decât trei eventualităţi pentru lichidarea crizei mondiale. Sau o politică deflaţionistă, cu remediul eroic al întoarcerei la legile de aramă ale economiei clasice. Soluţie desnădăjduită, atrăgând falimentul şi ruina celor mai multe întreprinderi prin jocul concurenţei, sărăcirea unui mare număr de rentieri, şomajul pentru un număr încă mai mare de lucrători şi de salariaţi. O luptă neindurată între patron şi salariat, unul silindu-se să impună reducerea salariilor şi refuzând a da de lucru muncitorilor atâta vreme cât aceste condiţii nu vor fi acceptate de salariaţi, celălalt luptând pentru menţinerea tarifului actual prin greve şi mişcări cu caracter revoluţionar. Adică un nou războiu social, la care statul va fi obligat să asiste neputincios, fiindcă nu va avea mijloace să intervie eficace nici în favoarea lucrătorului, nici în favoarea patronului- Mişcări şi represiuni sângeroase. Prăbuşirea civilizaţiei moderne în convulsiile bolşevismului. Sau, a doua eventualitate, războiul. Războiul care va uşura omenirea congestionată de prea multe materii prime, de prea multe produse manufacturate şi de prea mult ,,material uman’’, printro „luare de sânge eroică“. Stocurile vor fi consumate, oraşe, ţări şi Uzine distruse. Toate, ca după încetarea războiului, omenirea să mai câştige câţiva ani în perspectivă pentru a produce, a vinde cu preţuri miraculoase, a se mai amăgi încă odată cu iluzia unei prosperităţi cum am cunoscut în primii ani după încheerea tratatului de la Versailles. Şi în sfârşit, a treia eventualitate. Singura acceptabilă , singura salvatoare: organizarea producţiei prin carteluri. Intr’adevăr, „omenirea se află astăzi ca un corp robust şi fără nici o rană mortală, dar în care sângele nu mai circulă. Sângele e banul. Să se apuce bolnavului o transfuziune de sânge, sau mai bine, să se introducă în sistemul circular ceva asemănător serului Quinton, care nu e altceva decât apă, dar care poate înlocui momentan sângele“. Cu alte cuvinte să se redea producătorului mijlocul de a pune uzinele din nou în lucru şi publicului mijloacele de a consuma, a acorda şi unora şi altora bani, sub formă de credite producătorilor, sub formă de monedă consumatorilor. Această soluţie nu este cu putinţă decât prin constituirea cartelurilor de producţie, aşa cum şi-a găsit partizani atât în statele cele mai conservatoare ca Anglia, cât şi în tarile cele mai eliberate de prejudecăţi şi tradiţie ca Statele Unite. Cartele naţionale mai întâi, federând aceleaşi industrii ale unei ţări, făcând să dispară întreprinderile mai slab utilate în folosul celor mai bine înzestrate, fuzionând capitalurile afacerilor absorbite şi absorbante , repartizând apoi, între diversele uzine care vor subsista cota parte de fabricaţie a fiecăreia dintre ele, aşa ca producţia globală să se echilibreze cu nevoile globale ale consumaţiei. Dela această primă etapă, s’ar trece la al doilea stadiu : creaţia cartelurilor internaţionale — continentale mai întâi, mondiale mai apoi — pentru a evita ca armonia economică artificial creiată să nu fie distrusă de concurenţa între naţiuni. Dintre aceste trei eventualităţi mai sus pomenite, fără îndoială că singura de dorit şi singura salvatoare e cea de pe urmă. Numai un asemenea regim de producţie organizată, va asigura egala distribuţie a muncii, va favoriza pe calea consecinţelor fireşti revenirea femeii la cămin, renaşterea vieţii intelectuale, restaurarea unei vieţi interioare de mult suprimată din existenţa noastră cea de toate zilele. Dar în acelaş timp, cum tot binele îşi are răul său, prima consecinţă alarmantă va fi ameninţarea independenţei şi a suveranităţii atât interioare cât şi exterioare a Statelor,a bietelor noastre State democratice şi parlamentare, care de altfel nici nu mai au decât aparenţele puterii Ce va represinta într’un asemenea regim, voinţa unui guvern, în faţa puternicelor carteluri naţionale care vor dispune de viaţa economică a întregei populaţii ? Ce va mai însemna cu deosibire, în faţa vastelor carteluri internaţionale, încă mai puroihnice, fiindcă vor putea distribui după poftă şi interesele lor, de la o naţiune la alta, mizeria sau prosperitatea, puterea sau ruina ? Sunt întrebări deocamdată fără răspuns. Cu răspunsul ascuns în sâmburele viitorului Dar cum omenirea nu are de ales decât între trei rele, va fi nevoită să se oprească la răul cel mai mic, pentru a se apăra de celelalte două eventualităţi: revoluţia sau războiul. Amândouă morminte definitive ale unei civilizaţii — scufundarea îndărăt în mizeria veacului de mijloc, poate fără dreptul de a mai nădăjdui într’o Renaştere. Căci dacă minuni se întâmplă, în orice caz nu se întâmplă decât o singură dată. Cesar Petrescu Deci nu plătiţi? E drept ci ţipi şi fiscul şi contribuabilul. Se acuză reciproc, verbal, prin gazete, prin jalbe. Când nu se plătesc la timp salariile funcţionarilor, şi jalea face turneul tuturor oraşelor, apare un oficial încălţat şi dă unele importante explicaţiuni. Statul neputând si încaseze, nu poate plăti. Morala: Plătiţi ceea ce datoraţi fiscului, ca să vi se dea la timp ceea ce vi se cuvine. In principiu este aşa. Numai că totodată pe săptămână, ca şi lecţia de civism, se serveşte cetăţenilor un fel de bucate nu mai puţin interesant. Bunăoară: „Fraudele de la Cutare Percepţie“, „Pungăşiile unui fost primar“, „Găinăriile şperţarului de la Prefectură"4, „Samsarlâcurile ministrului X“, „Ciupeala şi chiverniseala de la Directoratul Oarecare“.« Şi toate astea sunt chestii adevărate. Chiar eri au scris ziarele despre cearta ţigănească a consilierilor sectorului Galben al Municipiului Bucureşti, şi nu era o fabulă. Era vorba de nişte lucrări de pavaj. O mică pungăşie. O şterpeleală de câteva sute de mii de lei. „Consilierii au fost contra discuţiei“. Cred şi eu! De ce să-şi mai ponosească ochii unul altuia.3 Fiecare având buba lui pe buci se simte solidar cu găinarul prins in flagrant delict de contabiltate amabilă. In realitate, îşi spune fiecare, citind : „prea mă credeţi prost. Iaca, nu,s prost, şi vă tratez cu neincredere“. Neîncrederea aceasta fenomenală, generalizată, în România, mai ales de doi,trei ani încoace, este pricina esenţială a deficitului fiscal, a scepticismului politic, a râsului amarnic care acoperă fiecare gest grandilocvent al excelenţelor noastre. Neîncrederea aceasta e motivată de extraordinara epidemie de jafuri săvârşite în averea statului. Pedepsele exemplare au întârziat întotdeauna. Toba fiscului nu întârzie niciodată. De aceea e o pornire de ură, în popor, în contra a tot ce e politic, cu pretenţie de caritabil patriotism. Nu ştiu ce doctrină, ce partid, ce oameni vor tămădui această adâncă fisură morală. In situaţia actuală, spiritul de îndoială al cetăţenilor ar compromite totul, ar râde cu hohot de toţi: de fascişti, de comunişti, de democraţi, de technicieni, de samariteni. Câtă vreme moravurile în administrarea banului public nu se curmă, toţi aceştia sunt o apă şi-un pământ. Şi până atunci, finanţele ţării o duc greu. .... . Romulus Dianu Funcţionarii din corpurile speciale vor fi avantajaţi la noua salarizare. ~ Domnule director, n’am putea conta şi noi ca funcţionari din corpuri speciale? Că suntem mari specialistî«» — In ce? — tfl seo răbdare! es« SALARIILE A fost necesar să intre Statul tot mai adânc intr’o criza fără preceden, ajungând să-şi plătească in răstimpuri şi — mai ales când dă Dumnezeu — funcţionarii, ca să se simtă nevoia unei revizuiri a cheltuelilor pentru personal pe care Ie face Statul. S’a multiplicat cu rost şi fără rost numărul funcţionarilor, ţinându-se seama in special de interese cu totul lăturalnice serviciului- in seama bugetului au trecut toţi cei ce puteau prezenta state de serviciu electoral când partidul venea la guvern şi abia acum se resimte efectul destrăbălării, abia acum au ajuns la soroc toate isprăvile politicianismului pe seama gospodăriei publice Suntem ţara cu cel mai mare număr de funcţionari raportaţi la numărul populaţiei, ceiace nu impiedică „in pofida numărului” să funcţioneze prost serviciile administraţiei publice. De ce? Funcţionarii buni, vrednici, cu râvnă de faptă, au fost depăşiţi de cei cu alte însuşiri cu totul străine serviciului. Criterii la înaintări?N’au fost Răsplata devotamentului şi corectitudinii? Nu s’a gândit nimeni, fiindcă nu sau imaginat alte stimulente decât cele de constrângere, iar funcţionarii meritoşi n’au găsit nici un fel de încurajare, peste munca lor s’a trecut, adesea le-au luat înainte în promovările erarhice cei mai puţin legaţi de instituţia la care funcţionau. Bălăriile cresc totdeauna repede şi grădina Statului nu a privit-o nimeni şi se mai miră cineva că administraţiile publice au ajuns o paragigină? Descurajarea funcţionarilor de carieră prin invazia agenţilor electorali în administraţie, proasta retribuţie prin acest continuu spor ce personal, au creiat greul impas în care se află gospodăria Statului Rânduiala în buget înseamnă o condiţie esenţială de viabilitate a Statului, şi o sporire a alunecării lente pe panta falimentului, nu se poate concepe decât printr’o revizuire a cheltuelilor. In primul rând salariile plătite la timp, nu se mai poate îngădui ca funcţionarii, elementele de afirmaţie ale Statului, să-şî primească din an în Paşte leafa, să ajungă un fel de milogi. Quantumul salarului a ajuns aproape o chestie cu totul secundară, faţă de neplata la vremeDacă Intr’adevăr d- ‘ C- Argetoianu isbuteşte să refacă ritmul Încasărilor, menţinând echilibrul bugetar, atunici o înviorare se va resimţi şi rândurile oropsiţilor lui slujbaşi. Cum însă aceste salarii, adaptate posibilităţilor de plată ale Statului, nu simt corespunzătoare condiţiilor de minimă existenţă, ,,Viitorul”, oficiosul liberal, propune „o campanie serioasă de oxtenirea vieţii, organizarea de cooperative pentru slujba şi uşurarea aprovizionărilor Nu se face nimic în acest sens şi specula cea mai neruşinată domneşte in special şi marile oraşe”. Nimic nu neagă specula, de la producător la consumator se interpun speculanţii, incincind preţul mărfii Toată această speculă se exercită în deplina libertate sub ochii îngăduitori şi complici al autorităţilor, fără ca de nicăeri să pornească o acţiune de apărare a consumatorului. Dar „organizarea de cooperative pentru slujbaşi” propusă de oficiosul liberal ni se pare cu totul inoperantă Toate încercările au dat greş: toate înlesnirile acordate de Stat acestor cooperative de consum s’au tradus în beneficii mari pentru cel ce conduceaţi aceste cooperative şi în nici un fel de avantaje pentru fimeionarii cooperatori- La ce s’ar mai repeta experienţe ratate? Disproporţia dintre salarii şi minimul necesar existenţii provine nu numai din speculă — care priveşte mai mult alimentele — cât mai ales din aşa zisul protecţionism industrial- intru cât scăderea preţurilor mondiale la materiile prime industriale, s’a repercutat la noi printr’o scădere a preţurilor la obiectele fabricate? Există un paralelism? Nîci o legătură, o foarte mică, aproape imperceptibilă scădere datorită unei restrângeri a consumaţiei Aşa zisa Industrie naţională la adăpostul tarifelor vamale îşi ingădue o sistematică exploatare a consumatorilor. Obiectele de îmbrăcăminte şi de încălţăminte să fie adaptate la preţurile mondiale; nu există absolut nici un fel de justificare ca noi să plătim ghetele mai scump decât se plăteşte un cehoslovac sau un austriac la el acasă, la fei cu îmbrăcămintea Nu există absolut nici o justificare preţului urcat al zahărului* Pretextul proteguirii cultivatorilor de sfeclă nu mai poate convinge pe nimeni, iar trăgănarea tratativelor de la industrie ar putea sâ fie repede curmată prin simpla ameninţare de reducere a tarifului vamal. Printr’o ortenire a vieţii, uşor de realizat prin măsuri de fisurare a aprovizionării oraşelor şi creiarea unei burse a pieţii care să fixeze peţurile la Intermediar, printr’o verificare a tarifului vamal, salariile vor putea corespunde nevoilor unui minim de existenţă De fapt menţinerea preţurilor urcate constitue o iluzie a industriaşilor: consumaţia scade continuu în proporţia diferenţei dintre venituri şi preţuri- S-a făcut dovada cu chibriturile- Prima grijă a concesionarilor a fost să urce preţul şi să scadă numărul chibriturilor la cutieEfectul a fost o bruscă restrângere a consumului, iar la ţară o întoarcere la amnar şi iască, patriarhala bricnetă a ţăranului. Rezultatul urcăm preţului la chibrituri? Un deficit de câteva zeci de milioane pentru concesionar, pedepsit aprig de consumatorul român Şi aceleaşi rezultate se verifică în toate domeniile industriale: restrângerea consumatei* Scăderea preţurilor va determina o urcare a consumului, deci o activare a tuturor industriilor Şi, vor fi obligat© să înţeleagă industriile, printr’o acţiune de revizuire a tarifului vamal Scăderile de salariu impun oxtenirea vieţii şi de Argetoianu este obligat să acţioneze in această direcţie cu toată promptitudinea necesară- Funcţionarii s’au restrâns, şi-au împuţinat cheltuelile şi-au redus — cum se spune aşa de pompos în termenii economiştilor — standardul de viaţă, dar au ajuns la limita posibilităţilor de restrângere. Numai ţiganul din anecdotă aştepta ca măgarul lui să se deprimă cu nemâncarea *. Estenirea vieţii este corolarul noilor condiţii de salarizare a funcţionarilor publici Pamfil Şeicaru SI EFTENIREA VIEŢII ---- mmm !——— Perspective Întunecate De câţiva ani, suntem martorii desăvârşirii Universităţii din Bucureşti, al cărei ultim termen ni-l exprimă magnificul palat din B-dul Academiei. Am izbutit astfel, să avem săli de seminarii,biblioteci împărţite pe specialităţi şi amfiteatre purtând numele maeştrilor celebri de odinioară, puse la dispoziţia studenţilor care năvălesc din liceele suprasaturate de competitori la şomajul titraţilor — impropriu numit, ai intelectualilor. Nu ştim însă, dacă atunci când sau vărsat miloanele pentru clădirea nouei Universităţi — sa ţinut seamă de nevoile pragmatice ale vremii prin care trecem. Dacă într’adevăr, studiul anatomiei merită subvenţii de milioane — în timp ce clinicele stau neterminate şi altele nici nu au luat încă fiinţă, cu drept cuvânt ne putem întreba dacă nu cumva medicina se ocupă numai cu morţii şi suferinzii din spitalele mizere aşteaptă confortul sălilor de disecţie. Studenţii care se specializează în metafizica lui Kant — au la dispoziţie săli de cursuri — şi seminarii capitonate cu biblioteci, în timp ce „Institutul de cheie organică” îşi închide laboratoriile din pricina lipsei de fonduri — necesare cumpărării materialului de studiu şi întreţinerii localului. Cunoaştem paradoxul vieţii noastre urbane, dezechilibrul esenţial care comandă mişcarea urbanistică — dar nu putem admite dezagregarea intelectualităţii universitare — dându-se precădere unor domenii secundare în detrimentul celorlalte. Sunt profesori care îşi irosesc activitatea universitară în purtarea pantahuzei pe la cabinetele miniştrilor — şi izbutesc astfel să-şi construiască laboratorii şi institute de specialitate improvizate anume pentru a da prilejul să trăiască o nouă categorie de protejaţi. Un bun exemplu ni-l oferă lăptăria comunală. Laboratori care adună asistenţi în jurul microscoapelor şi a aparatelor de sterilizare a laptelui şi de studiere a vitaminelor proaspăt importate din străinătate. Clădiri, automobile, frigorifere—magazii de decantare — fermentare—o duzină de directori cu anexele lor — purtând ochelari şi afectând rebarbative ifose episcopeşti. Lumea plăteşte mai mult decât în altă parte — nu găseşte la timp ce are nevoe — sticlele cu lapte decantează viermi şi epidemia de scarlatină şi alte boli infectoase apar inexplicabile pentru că nimeni nu verifică rezultatele practice ale institutelor ce pretind a introduce inovaţii ştiinţifice. Şi statul subvenţionează, pentru că o ţară civilizată trebue să creadă în progresul ştiinţei şi să preţuiască iluzionismul ultimelor teorii. Ne-am oprit cu câteva rânduri mai sus la iminenta închidere a ,,Institutului de chimie organică” din Bucureşti. D. profesor Şt. Mirnovici şi-a rostit amarul într-un protest adresat celor trei etape crahice: decan, rector, ministru de instrucţie şi prim-ministru—ceea ce înseamnă, cu excepţia decanulu, către d. N. Iorga. A urmat memoriul studenţilor — din care se desprind sumbre perspective de deznădejde. Ne aflăm în preajma deschiderii cursurilor — un bun prilej pentru a revizui activitatea academică sau ştiinţifică a fiecărui subvenţinat, controlând rezultatele practice şi randamentul fondurilor întrebuinţate. înainte de a face inciziuni adânci în leafa funcţionarilor, credem că ar fi mai nimerit un control al tuturor bursierilor care hălăduesc pe bulevardele Parisului, al tuturor institutelor de cercetări savante, şi a plimbăreţilor brevetaţi de pronia nepotismului politic, înainte de a se consimţi tacit la închiderea „Institutului de chimie organică”, trebue să ne documentăm precis asupra celorlalte care cultivă sinecurismul la umbra ifoselor savante şi a gălăgiei carnavaleşti. Dintr’un laborator de muncă, de disciplină şi creaţie — a svâcnit protestul unor oameni modeşti, transformaţi în spectatori neputincioşi în faţa ruinei unei instituţii clădită acum 40 de ani. Şi de atunci — chimia — a fundamentat noua îndrumare a spiritului medical — stăpâneşte industria şi mâine în eventualitatea tragică a unui război va aduna în jurul ei glasurile desperate ale armatelor asfixiate de gaze de lejere. Atunci — gâtlejurile devastate de agonia morţii — vor chema ajutorul institutului de chimie — şi de departe, din viaţa subterană a zănaticelor rătăciri va răspunde metafizica lui Kant şi lăptăria micronilor savanţi. Nicolae Roşu (Continuare în pag. 11-a) Vechimea episcopiei Caransebeşului Un capstoism Istoria bisericească a Banatului Oraşul Caransebeş, din Banat (judeţul Severin), cu o populaţie de aproape 8000 locuitori, este — de la 1865 până astăzi — reşedinţa unui episcop ortodox român. Savanţii de ocazie ai eparhiei Caransebeşului, din zilele noastre, încearcă să convingă lumea, că ,,Episcopia noastră a Caransebeşului s’a înfiinţat în timpuri străvechi“ şi că ,,episcopii îşi aveau reşedinţa în Caransebeş“’. (A se vedea şemitismul acestei eparhii în,,Calendarul Românului“, care apare în teascurile „diecesei” de 43 de ani).„Pentru fixarea însemnătăţii episcopiei Caransebeşului”, se arată „numele episcopilor vechi“, începând cu Spiridon Stibiţa, „care se aşează cu reşedinţa în Vârşeţ” (cum îşi avea atunci reşedinţa în Caransebeş’?) hirotonisit la anul 1690 de către „mitropolitul numit şi patriarh“* sârbesc, Arsenie III Cernoevici, refugiat în 1690 cu „vreo 30.000 familii sârbi şi albanezi din Turcia, în Ungaria”, iar ca urmaş al lui Spiridon Stibiţa este pomenit de oficialitatea caransebeană „episcopul Gerasim, carege şi-ar fi strămutat în 1700 reşedinţa la Caransebeş’4. Ni se mai spune apoi, că „după Gerasim a urmat în 1722 Moise Stanoevici, confirmat în 8 Aprilie 1722, pentru Vârşeţ“ (nu pentru Caransebeş?) şi alte multe nesensuri de acest, fel, caracteristice de o bucată de vreme savantlâcului caransebeşan, simplu imitotap al lui Milleker Bodog din Vârşeţ, care până a mâncat pită ungurească dovedia, că Adam şi Eva au vorbit ungureşte în raiu, iar acum de când este simbriaşul sârbilor constată cu aceaşi uşurinţă, că şi Ţar-Traian al nostru şi-a potcovit caii cu potcoave sârbeşti. Istoriografii imparţiali ne spun, că până la anul 1722, „din istoria acestei diecese (a Caransebeşului) nimica au ne este cunoscut Chiar aşa nu ştim nici despre Stibiţa , că unde a şezut”. Despre Gherasim, care şi-ar fi mutat reşedinţa de la Vârşeţ la Caransebeş, „nu se ştie, dacă într’adevăr a fost episcop“’. Nici seria episcopilor de Caransebeş—Vârşeţ nu se poate preciza până la anul 1722. După cele expuse de savanţii caransebeşeni, organizarea episcopiei Caransebeşului s’ar datora venirii sârbilor în Ungaria sub patriarhul Arsenie III Cernoevici la anul 1690 şi această episcopie ar deriva din episcopia Vârşeţului; căci, ce alt înţeles poate avea afirmaţiunea, că episcopul Stibiţa a fost hirotonisit de patriarhul sârbesc Arsenie Cernoevici pentru eparhia Caransebeşului cu reşedinţa la Cârşeţ şi că episcopul Gerasim şi-ar fi mutat reşedinţa, de la Vârşeţ la Caransebeş? Adevărul este: umbică 1 Noembrie 1931 irector; PAMFIL ŞEICARU IAŞI ADMINISTRAŢIA DA SĂRINDAR Na 4 Telefon: Cabinetul directorului 3-7730 Secretariatului Provincia 3-1229 Redacţia 3-6439, Ad-tta 3-7728 ABONAMENTE: lei 700 pe an; lei 350 pe 6 luni; lei 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru strai-nătatei lei 1700 pe an; lei 850 pe 6 luni; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele Încep la 1 şi 15 ale fiecarei luni După scrutinul englez Semnificaţiunea oricărui scrutin electoral, — ca şi indicaţiunea pe care el o dă asupra orientării spiritului public dintr’o ţari, — nu poate fi precis definită decât atunci când se cunosc dispoziţiunile legii electorale sub al cărei regim s’au desfăşurat alegerile, şi când sunt cunoscute şi programele partidelor în prezenţă. Pentru redactarea bilanţului parlamentar al nouei Camere a Comunelor este deci indispensabil să amintim modalităţile sistemului elec-toral al Marii Britanii, şi dogmele guvernamentale ale grupărilor ce s’at înfruntat in luptă. Din cei 627 deputaţi ai Camerei Comunelor, — in afară de 12, desemnaţi de marile Universităţi, —* se aleg 492 în Anglia propriu zisă, 36 în Ţara Galilor, 74 in Secţia. $i13 în Irlanda. La 27 Octombrie 1931, — dintr’un total de 29.423.692 alergători, erau 13.908.745 bărbaţi şi 19.614.947 femei, cari au votat prin scrutin direct şi egal (sistem majoritar, cu un singur tur de scrutin) pentru 1.286 candidaţi. 517 con- servatori, 513 laburişti, 121 liberali, 39 naţional-liberali guvernamentali, 21 naţional-laburişti guvernamentali, 23 candidaţi ai ,Noului partid" condus de Sir Mosley, 25 comunişti şi 27 independenţi de diverse nuanţe. In 1929,_la alegerile in cari triumfau laburiştii, _ sistemul acesta majoritar da in majoritatea circumscripţiunilor o impresionantă lipsi de proporţionalitate între totalul voturior obţinute de un partid şi totalul mandatelor parlamentare cucerite de el, la alegerile de acum doi ani, de pildă, liberalii obţineau un mandat pentru 90.000 voturi. — laburiştii, un mandat pentru 76.000 voturi, — iar conservatorii, un mandat , pentru 33.600 voturi. Deşi astfel favorizau, conservatorii nu isbuteau totuşi în 1929 să obţină majoritatea in Camera Comunelor. La actualele alegeri, dimpotrivă în 410 circum,scripţiuni fiind numai 2 candidaţi în prezenţă, d in 1929, nu fuseseră numai 2 candidaţi decât in 102 circumscripţiuni), neajunsurile şi nedreptăţile „alegerilor triunghiulare“ (laburişti, conservatori, liberali) au fost aproape deplin suprimate: comparaţiunea dintre aceste două date, — 1929 şi 1931, — este deci foarte edificatoare pentru calcularea deficitului moral al laburismului, şi pentru aprecierea imensului salt de prestigiu realizat de partidul conservator. Dacă păşim acum la confruntarea programelor, constatăm că opoziţiunea grupează pe liberalii ortodoxi ai d-lui Lloyd George (pentru Vierul,schimb, pentru anularea datoriilor de război, contra tarifelor protecţioniste), pe laburiştii d-lui Henderson (socialism, anularea datoriilor de război şi a planului Young, etatizarea industriilor, naţionalizarea băncilor), pe laburiştii ird-pecidenţi ai d.lui Brockway (socialism pur prietenie cu Rusia, independenţa Indiei, socializarea întreprinderilor economice şi financiare), şi pi membrii „Noului partid“ al lui Sil, Mosley (reforma parlamentului, guvern dictatorial, protecţionism industrial şi comercial). împotriva acestor idei, partidul conservator preconizează protecţiunea agriculturii, a industriei şi a comerţulu, recunoscând guvernului dreptul de a utiliza toate mijloacele de acţiune. Din această sumară confruntare, se poate desluşi care va fi mâine politica generală a Marei Britanii. Ion Dimitrescu