Curentul, septembrie 1934 (Anul 7, nr. 2363-2392)
1934-09-15 / nr. 2377
ANUL VII No. 2377 PAGINI LEI • vi* en-junatu îf» &ffi6t*!3i»«M!r?‘1934 virector; PAurul ocării REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA Palatul Nifon, str. Doamnei I, et. ICabinatul directorului . • . . . 3— 4084 Redacția 3—4088, Administrația 3—4080 Secretariatul fi Provincia . • • 3—4080 ABONAMENTE« Lei 700 pe an I 350 pa 6 luni 1 200 pe 3 lunl pentn» Bănci, Instituţiuni $1 Administraţii Publice Lei 1000 anual pentru străinătate t Lei 1700 pe an) MSI M 6 luni I 500 pe 3 luni Abonamentele încep 1* 1 P *3 ale lunei. Taxa poștală plătită In numerar coniexA Dir. Generale P. T. T.n. 55740/929. lanos în dilemă •---------ca—---- Normalizarea raporturilor între Italia şi Franţa, caracterizată printr-o solidaritate neclintită în chestiunea independenţii Austriei, cum şi prin demersul comun făcut de cele două Puteri pentru aducerea Rusiei Sovietice la Geneva, a suscitat la Budapesta îngrijorare. Un articol al contelui Bethlen, în „Pesti Napló” exprimă exasperarea maghiară. Intr’adevăr o schimbare importantă în situaţia internaţională s’a operat sub ministeriatul d-lui Barthou la Afaceri e Externe. S’au creiat posibilităţi pentru o cooperare franco-italiană în domeniul politic şi economic, s’au deschis perspective noui Micii înţelegeri, s’au asigurat Italiei perspectivele unei politici de colaborare în Sud-estul continental, s’a obţinut opinia britanică în favoarea actelor de energie prin care d. Mussolini a împiedicat răsboiul, în momentul invaziei hitleriste la Viena, din iunie. Negreşit însă că apropierea italofranceză nu poate fi socotită ca un succes diplomatic pentru nimeni şi e cu atât mai semnificativ, cu cât frăţietatea latină a Italiei şi a Franţei se manifestă într’un sens realist şi se mişcă la unda intereselor comune pe care disensiunile trecătoare nu le pot umbri. Nu e mai puţin interesant să constatăm că evoluţia raporturilor franco-italiene a antrenat o moderaţiune a Berlinului, în politica externă, şi a impus revizionismului maghiar limite care dacă deocamdată nu sunt acceptate, vor sfârși prin a fi, — spre marele folos general, dar spre folosul Ungariei în primul rând. Fiindcă Ungaria s’a sustras metodic, până acum, dela orice colaborare economică, punând în primul plan revendicările sale politice. Economia Europei Centrale a avut de suferit de pe urma unei manevre politice. O colaborare economică loială, supraveghiată de Italia şi de Franţa, poate face invizibile actualele frontiere. O epocă de prosperitate ar stinge toate vrajbele pe care Ungaria le-a creiat şi le-a alimentat metodic. Guvernul de la Budapesta are toate obligaţiunile de recunoştinţă faţă de Italia. Aceasta i-a întins o mână generoasă, într-un moment greu. In economia chibzuită a Italiei fasciste, Ungaria a găsit resurse însemnate pentru o acţiune, care nu întotdeauna concorda cu interesele italiene. Este drept că de dragul unei idei de dreptate, Roma a admis ideea revizionistă. De fapt, revizionismul italian nu era decât pivotul politicii unui mare popor cuprins între granițe prea strimte. Ideea expansiunii italiene, ca şi aceea a expansiunii japoneze, era natural să fie fundată pe principiul modificării frontierelor politice în armonie cu frontierele etnice. Ungaria a făcut însă din această idee italiană, care consumă cu istoria Romei și cu splendoarea de astăzi a rassei latine, o piesă de manevră pentru a-și atribui suferinţe închipuite şi teritorii acoperite de popoare libere şi muncitoare, ca Cehii, Slovacii, Iugoslavii şi Românii, asupra autodeterminării cărora nu poate fi nici o discuţie. Astăzi când Italia, convinsă de pericolul pe care-l constituie stindardul unui războiu de revanşă, fie că acesta fâlfâie la Berlin, sau la Budapesta, recomandă Ungariei o atitudine mai conformă cu interesele păcii. Protocoalele din Martie 1934, prin care între Austria, Italia şi Ungaria se stabileşte un circuit economic, au o valoare certă numai dacă cele două protejate ale Romei se supun comandamentelor Ducelui. Or, iată că noile orientări politice despre care vorbeam la început, au indispus Ungaria. Ungaria n’a încetat nici un moment de a aştepta dela Berlin consemnele revizioniste. Aceste consemne aveau mai multă forţă şi mai mult prestigiu dacă, printr’un abil echivoc, erau atribuite Italiei, dar fapt este că Berlinul sprijinea efectiv revizionismul. Italia însă nu poate fi, în acelaş timp, revizionistă pentru Ungaria şi anti-revizionistă pentru Austria. Colaborarea Romei cu Parisul lasă Budapesta afară din ecuaţie şi îmbrăţişează Viena, cu toate consecinţele politice care decurg. Mica înţelegere ia locul grânarului maghiar, în planul italian de refacere a economiei danubiene. Budapesta îşi caută un sprijin într’o colaborare cu Polonia Vizita d-lui Goemboes la Varşovia va fi numai un început. Ce poate oferi însă Polonia pe planul revendicărilor politice maghiare? Polonia e un stat a cărui temelie este tocmai aceea pe care vrea s’o sfarme revizionismul maghiar. Nu se pot disocia revizionismele între ele, prin nuanțe. Există un singur revizionism: Revizionismul. El atinge întreg edificiul european. Aşa încât sunt prea puţine speranţe că ambiţiile d-lui Goemboes ar putea fi servite de Varşovia. Dealtfel momentul unui joc atât de primejdios a trecut. Rusia Sovietică e o forţă antirevizionistă care ia loc la Societatea Naţiunilor. Mica înţelegere nu e în funcţie de opiniile d-lui Goemboes. Orice agitaţie politică la Budapesta nu poate avea, logic vorbind, decât efectele agitaţiilor din ultimele luni, de la Berlin. Factorii răspunzători de pacea Europei îşi dau mâna şi nimic nu-i mai urnește din frumoasa lor solidaritate. Rsmulus Diana Bursieri in dispariţie Câteva îndatoriri mă mai leagă de drumul pe care l-am parcurs în nordul Moldovei. Am cercetat locurile în care s'a născut şi a copilărit Ion Creangă aflând multe lucruri ce se mai pot spune, fie in atenţia biografilor fie a oamenilor de omenie. Am cercetat bibliotecile mănăstireşti şi fermecat de tezaurul cultural ce se poate găsi în ele, m’am întrebat de ce toate tezele de doctorat şi de licenţă la facultatea de litere se prepară în biblioteci comode, pe marginea unor manuale didactice, scrise intr’o limbă stropşită, când aici, printre hrisoave, manuscrise şi cronici, se pot găsi subiecte originale şi complect inedite. Dar, de la Mănăstirea Neamţului până la Bucureşti sunt 438 de km., şi viaţa călugărească lipsită de ispita gândurilor lumeşti, nu-ţi dă răgaz să te ţii de alte treburi decât de cercetarea comoarei sufletului. Aşa s'a făcut, că mergând la vale pe marginea râului Ozăna cântat de acelaş Ion Creangă in minunatele sale «Amintiri din copilărie» am dat peste alte lucruri ce mau împins cu gândul la cealaltă extremitate. Statul, zice-se, prin «Direcţia de vânătoare», se interesează îndeaproape de vietăţile sălbatece din munţii noştri. Dacă nu face mare ispravă cu bipedele hrănite cu burse grase pe la universităţile din străinătate, se preocupă straşnic de patrupedele rămase doar ca exemplare “*le curiozitate în pădurile Moldovei şi ale Ardealului. Despre aceste inofensive pensionare ale statului vreau să vorbesc aici. Frumuseţea lor nu cere consacrare plastică in diplome cu chenare aurii. Bursa de întreţinere pe care le-o dăm, este un omagiu adus darului nepreţuit al naturii. Astfel, pe drumul ce duce la Pipirig, pe lângă Mănăstirea Secu, se află îngrădită o bucată de loc cu codrii ca in basmele lui Perraud, in care hulăduesc vreo 15 căprioare şi cerbi. Un fel de ostrov liniştit, pentru a salva pe aceste vietăţi inofensive, din calea inevitabilei dispariţiuni. In munţii noştri au trăit cândva bourii lui Ştefan cel Mare. Urşii bruni sau cafenii se aflau la ei acasă pe Muntele Ciucaş sau pe Stânişoara .Mistreţii umblau în cârduri, şi cerbii, spun poveştile, lingeau inocent puşca vânătorului. Acum, «Direcţia de vânătoare» a înfiinţat câteva parcuri pentru protecţia acestor animale. Dar, la Cerbăria Statului de la Secu, ploile din iarna trecută au stricat zaplazurile, şi foametea, lipsa de nutreţ în timpul iernei, a făcut să moară mai mult de 7 sferturi din animalele, cerbi şi vite, adăpostite aco. Io. Cerbăria nu mai există decât cu numele. Ne-am întrebat deci: cum se face, că pentru aceste dobitoace amintitoare a podoabei legendare a munţilor noştri, nu s a găsit un stog de fân, când iarba aici creşte până la brâu pe toate suhaturile şi poenile? Cum s’a făcut că în mijlocul codrilor unde lemnul nu costă nimic nu s’au găsit câteva scânduri pentru a cârpi spărturile din gard. Trebue să fie cineva vinovat de toată această neglijenţă. Pentru că după câte ştim se află în aceste locuri ocoale silvice, brigadieri şi pădurari cu duiumul. Iar Direcţia de vânătoare care încasează sute de milioane pe an ce face cu aceste fonduri? Pentru bursierii plecaţi în străinătate nu cere nimeni nici o socoteală, dacă pierd vremea pe la cafenele sau prin parieteuri, dar pentru cele câteva exemplare din fauna minunată a pădurilor noastre, trebue un control sever. Direcţia de vânătoare, ocolul silvic respectiv, chiar ministerul de domenii, in sfârşit cineva, trebue să dea socoteala de dispariţia progresivă şi de degenerarea acestor animale. Altfel vom ajunge să învăţăm zoologia din cărţi de basme şi să considerăm lupul ca singurul animal sălbatec al pădurilor. Nicolae Roşu — Ce faci acolo, mă omule, că adineaori mergeai ca lumea ? — Mergeam, dar acuma vreau să mă restabilizez ! Un mijloc de reeducare Fiindcă prestaţia în natură a fost socotită drept o umilitoare rămăşiţă feudală, simţul unei dreptăţi democrate a înlocuit această formă prin taxele pe drumuri. îmi aduc aminte cum se asemuia prestaţia în natură cu munca sclavilor care au ridicat piramidele şi în aceasta atmosferă nedreapta situaţie a ţăranului a fost înlăturată. Vremuri grele, deprinderi rele, preţuri la produsele agricole şi mai rele, au făcut ca aceste taxe pentru drumuri să nu mai fie plătite un an şi apoi altul, până s a deprins omul să adauge şi alte taxe de drumuri uitate. S-a ajuns, astfel, la o situaţie care făcu ca restanţele adiţionalelor şi a taxelor pentru drumuri să se urce la sume care sunt cu neputinţă de a mai fi cândva plătite. Şi cum drumurile devin an de an mai păcătoase, guvernul a hotărât să înceapă o campanie de refacere a drumurilor utilizând munca populaţiei drept plată a sumelor ce datorează pe trecut. Cuminte măsură şi dacă ar fi aplicată cu o grijă deosebită, ar putea să schimbe în bună parte faţa drumurilor. Fireşte, că nimeni să nu se amăgească în ceea ce priveşte entuziasmul ţăranilor deprinşi de câţiva ani să nu mai aibă nici o obligaţie faţă de drumuri, şi vor cârti, iar cum vor simţi cei ce sunt în opoziţie tema de nemulţumire vor prinde să cânte arii electorale, făgăduind ştergerea infamelor obligaţii la care sunt oropsiţi bieţii ţărani. Şi cum nici guvernului nu-i convine să fie sâcâit pe teme impopulare, va lăsa mai moale şi aplicarea prestaţiei în natură se va face cât mai puţin posibil. Aşa sunt legile sfinte ale popularităţii: să ocoleşti tot ce ar putea nemulţumi, să ai totdeauna de dat ceva şi să constrângi cât mai puţin la îndeplinirea obligaţiilor către Stat. In mintea simplistă a ţăranului, răsfăţat de toate făgăduelile, Statul trebue să dee mereu, dar să nu ceară nimic niciodată. Când I. L. Caragiale seria «Conu Leonida faţă cu reacţiunea» punea în gura bătrânului pensionar toate prăpăstiile în ceia ce priveşte concepţia Statului republican, care dă fiecărui cetăţean câte o pensie, iar când coana Efimiţa, timidă, a încercat să întrebe de unde să plătească Statul atâtea pensii, Conu Leonida mânios striga- «treaba lui, dacă e Stat, să plătească». Exact această mentalitate am modelat-o ţăranului, care concepe Statul democrat ca o instituţie de nesfârşite pomeni. Cum să-l convingi că restanţelele adiţionalelor şi a taxelor pentru drumuri să mai fiie plătite când a fost deprins să fie uitate şi pe urmă uitate? Greu să-l scoţi să presteze zile de muncă spre a achita o datorie către Stat, când se vor găsi sute de foşti deţinători ai unei funcţii de autoritate care să-l convingă că imediat ce vor veni ei la putere această silnicie va înceta şi ce n’a fost plătit rămâne neplătit şi pace? Bine chibzuită acţiunea pentru refacerea drumurilor, dar se va isbi de un obstacol extraordinar, mentalitatea creiată ţăranilor ce se socot un fel de bursieri ai Statului. Mai zilele trecute a venit la redacţie un intelectual ardelean, un vechiu prieten de temeinică pregătire şi de sprinten spirit de observaţie. Fusese în satul lui şi se întorcea cu sufletul scârbit de ce observase la ţărani, cu mulţi dintre ei copilărise, cu alţii era rudă. Odinioară Statul maghiar nu ajuta nici biserica şi nici şcoala şi cu propriile lor mijloace ţăranii şi-au ridicat o mândră biserică în locul celei vechi care era de lemn şi gârbovită de greul anilor, îşi plăteau bine preotul, cum îşi făcuseră singuri şcoală şi-şi întreţineau învăţătorul. Aceiaşi oameni, dar alt suflet, altă înţelegere a lucrurilor şi a vieţii. Era vrăjmaş Statul maghiar şi nu se gândea să sprijine biserica, şcoala valahilor, dar oropsiţii valahi îşi concentrau toate puterile spre a-şi ridica singuri locaş de închinare şi învăţătură. Puneau atâta spornică iubire pentru satul lor asupra căruia concentrau toată căldura pe care ar fi putut-o închina unei patrii, dar se găseau străini în cuprinsul Statului maghiar, de aceia îşi rezumau patria la dimensiunile satului. Dacă sunt frumoase satele româneşti din Ardeal, sunt datorită ţăranilor surghiuniţi de Statul maghiar. Şi acel prieten nu a mai găsit nici o urmă din vechile elanuri, nu a mai găsit nici o râvnă de faptă, nu a mai simţit iubirea de comuna lor. Biserica îşi arată în locul pereţilor albi de odinioară, tencuiala leproasă, băncile din şcoală prăpădite, drumurile satului neîngrijite, un pod ce aşteaptă de ani câteva scânduri de fac satele din jur ocol de kilometri. Ca şi când tot satul este bolnav de lingoare şi tânjeşte pe prispa casei, de nu poate urni nimic din loc, întrebaţi de ce nu-şi mai îngrijesc biserica şi şcoala, de ce nu-şi dreg podul că se spetesc vitele trăgând prin vadul improvizat, toţi au răspuns: «dacă Statul nu se mai îngrijeşte de noi, dacă toţi domnii făgăduiesc şi ne mint». Toţi pirotesc în preajma propriilor lor nevoi, dar toţi aşteaptă dela Stat ca şi când ar fi fost loviţi de dambla. Statul să le facă totul, Statul este mitul pomanagiilor. Dar la ce te poţi aştepta ca putere de creaţie dela o clasă întreagă, dela ţărănimea aceasta deprinsă să nu-şi facă nimic, să tot stea cu privirile spre Stat de la care să primească totul? Nici un om politic nu şi-a dat seama de ce demoralizare poate fi o asemenea îndătinare de milogi. Puterile de viaţă ale naţiunii sunt devastate şi ceia ce a constatat acel prieten în satul lui natal pildueşte pentru toţi hăidăii electorali porniţi să semene noi făgădueli. Refacerea drumurilor prin prestaţie de muncă pentru achitarea restanţelor adiţionalelor şi a taxelor pentru drumuri, o măsură bună de reeducare a ţăranului în ceia ce priveşte conştiinţa obligaţiilor către Stat. Numai să nu intervie şi consideraţiile electorale ale partidului spre a transforma o obligaţie obştească în mijloc de favoritism spre a recruta simpatii ţărăneşti. Pamfil Şeicaru , Vremea nouă“ In articolul său publicat cu ocazia congresului învăţătorilor, d. Ion Mihalache, preşedintele partidului naţional-ţărănesc, a amintit de „a doua generaţie’* de învăţători (cea de după 1907) şi de revista „Vremea nouă”. Ce însemnează „a doua generaţie” de învăţători este, în adevăr, ceva ce noi nu ştim decât incomplect şi ceva ce ar trebui să cunoaştem mai pe deplin. Acea „a doua generaţie” trăeşte şi astăzi şi este de datoria ei de a scrie, de a da la iveală amintiri din viaţa de atunci, de a sugera o ideie mai bogată despre starea de spirit care domina atunci învăţătorimea, învăţătorii de astăzi dezaxaţi, ar putea găsi o reconfortare în acest lucru. învăţătorimea este astăzi o forţă în deosebi numerică, învăţătorii acelei generaţii au fost o forţă de elită, forţa unui grup nu prea numeros în care la un moment dat ambiţia de elevaţie culturală, socială şi politică a breslei a căpătat glas şi greutate. Cultura (satului), viaţa socială, politica au fost în câştig şi urmele acestui câştig se văd până azi. Altfel scrisoarea către învăţători a d-lui Ion Mihalache n’ar fi fost aşa de actuală. Revista „Vremea nouă" a fost organul acestui grup de învăţători care nu se confunda de loc cu asociaţia învăţătorilor de pe atunci şi cu alte grupuri cărora partidul liberal le făcuse o situaţie de dirijori în sânul breslei. Erau aceşti învăţători combătuţi, învinuiţi că vor situaţii, etc. Preocupările cărora le dădeau expresie, care veneau din lagăre multiple şi diverse, în special din lagărul politic al naţionalismului-democrat şi din conştiinţa unei misiuni profesionale, îi făceau însă invulnerabili. Animaţi pe deplin şi prinşi în acelaş timp în formula unui echilibru animator, ei nu prezentau în nici un punct slăbiciuni ce puteau fi speculate. De aceia „Vremea nouă” a căpătat semnificaţie, deşi era o revistă care nu izbea cu berbecul strategic în zidurile nimănui. Era, mai mult, o revistă aproape manierată. Polemicile ei dovedesc un calm şi în acelaş timp o isteţime minunată: învăţătorimea de-atunci era, fără îndoială, mult mai bine educată din punct de vedere cultural. Din mişcarea policentrică de la „Vremea nouă”, condusă cum era din mai multe coifuri de ţară de pe unde se găseau redactorii ei, şi din sufletul plin de capacităţi de prozelitism al acelui grup de învăţători ce se găseau deasupra şi în afara partidelor politice, şi dincoace de orice putere în înţelesul de azi al cuvântului, s’au alimentat apoi credinţe politice şi economice — cărora poate azi nu le mai puteam urmări această filiaţie— tendinţe culturale şi metode de organizare a luptelor ţărăniste, pe care încă le vedem. Afişul teatrului actualităţii l-au ţinut fireşte pe atunci alte evenimente pe care nici cronica măruntă nu le mai înregistrează. Revista „Vremea nouă” a apărut în 1910, compunându-şi un comitet de redacţie din elementele cele mai de seamă ale grupului, în care intrau (şi pentru tinerii învăţători de azi, barbari încă în ce priveşte simţul istoriei de ieri a învăţătorimii trebue reamintiţi) Ion Crincârlan (partea literară), Florian Cristescu (literatura didactică), Apostol Culea (pedagogie), C. Dobrescu, preot (chestiuni religioase), Ion Mihalache (chestiuni politice), Atanasie Necula (chestiuni sociale), C. Rădulescu-Codin (literatura folcloristică), D. Serbescu (chestiuni economice), N. R. Ștefănescu (crox nică bisericească), D. V. Ţoni (cro* nică). Primul sediu al redacţiei a fost în Băbeni-Vâlcea, sub îngrijirea lui Al. Necula, trecând apoi la Topoloveni-Muscel, unde era Ioni Mihalache, la Galaţi sub supravegherea neobositului D. V. Ţoni, etc. Congresul învăţătorilor de la Iaşi trebuia să prilejuiască un gând pe deasupra pentru această revistă şi pentru lupta de ieri a învăţătorilor atât de bogată în esenţe sufleteşti. Drago, Vraniceanu (Citiţi în pag. II-a) Un senzaţional discurs al ministrului de externe polon TM" ! Lista neagră sau ignorarea virtuţilor „fructului oprit“ .------------------------------------------------------------ Mai mult decât oricare dintre disciplinele morale — tocmai fiindcă incidenţa ei, asupra subiectului e aproape nemijlocită, iar efectele uşor şi de către oricine controlabile — pedagogia e tributara tuturor «trucurilor» şi stratagemelor. Nicieri ca în domeniul ei, deviza «Ad augusta per augusta», nu,şi are o mai largă aplicaţiune. Pedagogul, inteligent şi devotat, care contrazice dinadins susţinerile logice şi întemeiate ale elevului său — numai pentru a-i putea verifica puterea de convingere asupra terţelor persoane — făce, practic vorbind, cu mult mai mult decât un adept al şcolii perimatei — Acest lucru iţi este îngăduit; pestalalt nu!.. Pentru copiii de astăzi, mai ales, aceasta e cea mai anti-pedagogică metodă cu putinţă. interdicţiunile insuficient motivate — ba, uneori, deloc — departe de a-şi atinge scopul propus, constitue adevărate îndemnuri pe calea eludării, dacă nu chiar pe aceea a unei făţişe contraveniri. Farmeculfructului oprit» nu-i o simplă legendă, şi Ministerul Instrucţiunii a putut să se încredinţeze da aceasta, verificând pe teren efectele unei nesăbuite anateme aruncată asupra unor anume opere literare. Efectele acestui necugetat «ucaz» au fost atât de vădite din alt sens, bineînţeles, decât acela pe care-l sconta autoritatea tutela,ră , încât autorii omişi din «lista neagră» se gândesc, în mod serios, să ceară daune ministerului Instrucţiunii, pentru Dina de a le fi răpit cititori, in folosul celor interzişi.... Cât de puţin pedagogi sau dovedit iniţiatorii «listei negre»! Dacă atracţia irezistibilă a «fructului oprit» le-ar fi fost cunoscută — şi e de două ori regretabil că nu le-a fost odată pentru scopul educativ urmărit şi a doua oară in propriul lor interes — ar fi procedat deandoaselea, ar fi interzis lectura operilor unui anume director general din ministerul instrucţiunii, prolific — în ceea ce priveşte operele ştiinţifico-literare, ca un şoarece premiat la un concurs de fecunditate — şi ar fi trecut sub tăcere atâtea şi atâtea opere, unele dintre ele traduse în câte trei şi patru limbi străine, care pălmuesc obrazul cenzorilor improvizaţi, printr’un insolent succes de librărie. Grigore Patriciulv (Continuare in vaa- Hat Tot in jurul concentrării învăţământului juridic de PROF. G. BOGDAN DUICA Pentru noi, decretul-lege — emis în virtutea legii plinelor puteri — prin care facultatea de drept din Oradea se contopeşte cu aceea amn Cluj, formându se astfel o nouă facultate în Cluj, sporită şi consolidată, are o deosebită semnificaţie. Intr’adevăr, acest act reprezintă triumful bineînțeleselor interese ale învățământului nostru universitar, astfel cum ele au fost formulate, în unanimitate de voturi, de Consiliul interuniversitar, care de mult, cerea o restrângere a învăţământului superior juridic în patru facultăţi, care să existe în cadrul celor patru Universităţi, după cum acest act reprezintă o înţeleaptă măsură de economie bugetară, deziderat pe care îl impune ca o aspră necesitate timpurile de istovire a tezaurului public în care — cu toate ameliorările din ultimul timp — trăim încă. Dar pentru noi, amintitul decrîtlege reprezintă şi triumful unui punct de vedere, pe care atâtea dintre profesorii Universităţii Clujene îl susţinem de ani de zile, pe care subsemnatul l-a formulat şi într o şedinţă a Camerei, în ultimul timp, acela că era o vădită trebuinţă ca facultatea de drept din Cluj să fie înzestrată cu noul catedre, să-şi înmulţească corpul didactic, să intensifice activitatea didactică şi ştiinţifică, pentru ca interesele învăţământului juridic să fie la înălţime satisfăcute, pentru ca facultatea juridică din capitala Ardealului să corespundă misiunii pe care ea trebuie să o aibă. Astfel că, forma contopirii celor două facultăţi juridice din Ardeal, cam menţinute înainte, separat, ar fi cerut simţitoare sacrificii bugetare, şi ar fi agravat încă criza şomajului intelectual atât de accentuată printre licenţiaţii în drept. — este bine venită nu numai prin aceea că satisface un deziderat al celui mai autorizat organ de conducere universitară, cum este Consiliul interuniversitar ci şi prin faptul că ea este în asentimentul marei majorităţi a profesorilor universităţii din Cluj, a cărui Senat universitar, tot cu unanimitatea de voturi a membrilor prezenţi, a cerut aducerea Facultăţii de Drept din Oradea, la Ging Noul an şcolar universitar la Cluj, este sortit astfel, să aducă o primenire a atmosferei de la facultatea juridică, o sporire a activităţii universitare, chezăşie a acestei convingeri, având valoarea ştiinţifică şi didactică a corpului profesoral de la facultatea de drept din Oradea, pe care cu obiectivitatea cuvenită am semnalat-o, tot în acest loc, altă dată. * Dacă aceasta este situaţia, la "de neînţelegere a treburilor şi intereselor universitare se dedau oficioasele partidului naţional-ţărănesc din Ardeal, (Patria şi România Nouă), când protestează contra măsurei de contopire a celor două aşezăminte, luată de amintitul decret-regal! Procedând astfel, aceste două ofiţioase, ignorează o serie de fapte şi denaturează o serie de realităţi inspirate din anumite surse, ele uită că totdeauna conducerea partidului naţional din Ardeal a avut ca punct de program — în opera şcolară —, desfiinţarea fostei Academii de drept, actualei facultăţi de drept de la Oradea; că acum câţiva ani în urmă, nu era pentru nimeni un secret, această dorinţă a exponenţilor partidului naţional, şi această vie dorinţă a câtorva dintre profesorii facultăţii de drept din Cluj, după cum, acest© cotidiane uită că au fost absente, în trecutul apropiat, de la apărarea intereselor naţionale şi culturale, a graniţei de Vest, când — în ultima sa guvernare — partidul naţional-ţărănist, emisese, din iniţiativă parlamentară, un proect de lege, de desfiin