Curentul, septembrie 1934 (Anul 7, nr. 2363-2392)

1934-09-15 / nr. 2377

ANUL VII No. 2377 PAGINI LEI • vi* en­-jun­atu îf» &ffi6t*!3i»«M!r?‘1934 virector; PAuru­l ocării REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA Palatul Nifon, str. Doamnei I, et. I­­Cabinatul directorului . • . . . 3— 4084 Redacția 3—4088, Administrația 3—4080 Secretariatul fi Provincia . • • 3—4080 ABONAMENTE« Lei 700 pe an I 350 pa 6 luni 1 200 pe 3 lun­­l pentn» Bănci, Instituţiuni $1 Administraţii Publice Lei 1000 anual­ pentru străinătate t Lei 1700 pe an) MSI M 6 luni I 500 pe 3 luni Abonamentele încep 1* 1 P *3 ale lunei. Taxa poștală plătită In numerar coni­exA Dir. Generale P. T. T.n. 55740/929. lanos în dilemă •---------ca—----­ Normalizarea raporturilor între I­­talia şi Franţa, caracterizată prin­­tr-o solidaritate neclintită în ches­tiunea independenţii Austriei, cum şi prin demersul comun făcut de cele două Puteri pentru aducerea Rusiei Sovietice la Geneva, a sus­citat la Budapesta îngrijorare. Un articol al contelui Bethlen, în „Pes­ti Napló” exprimă exasperarea ma­ghiară. Intr’adevăr o schimbare impor­tantă în situaţia internaţională s’a operat sub ministeriatul d-lui Bar­­thou la Afaceri e Externe. S’au cre­­iat posibilităţi pentru o cooperare franco-italiană în domeniul politic şi economic, s’au deschis perspec­tive noui Micii înţelegeri, s’au asi­gurat Italiei perspectivele unei po­litici de colaborare în Sud-estul continental, s’a obţinut opinia bri­tanică în favoarea actelor de ener­gie prin care d. Mussolini a îm­piedicat răsboiul, în momentul in­vaziei hitleriste la Viena, din iu­nie. Negreşit însă că apropierea italo­­franceză nu poate fi socotită ca un succes diplomatic pentru nimeni şi e cu atât mai semnificativ, cu cât frăţietatea latină a Italiei şi a Fra­n­­ţei se manifestă într’un sens realist şi se mişcă la unda intereselor co­mune pe care disensiunile trecă­toare nu le pot umbri. Nu e mai puţin interesant să con­statăm că evoluţia raporturilor fran­­co-italiene a antrenat o modera­­ţiune a Berlinului, în politica exter­nă, şi a impus revizionismului ma­ghiar limite care dacă deocamdată nu sunt acceptate, vor sfârși prin a fi, — spre marele folos gene­ral, dar spre folosul Ungariei în primul rând. Fiindcă Ungaria s’a sustras metodic, până acum, dela orice colaborare economică, punând în primul plan revendicările sale politice. Economia Europei Centra­le a avut de suferit de pe urma unei manevre politice. O colaborare economică loială, supraveghiată de Italia şi de Franţa, poate face in­vizibile actualele frontiere. O epocă de prosperitate ar stinge toate vraj­bele pe care Ungaria le-a creiat şi le-a alimentat metodic. Guvernul de la Budapesta are toate obligaţiunile de recunoştinţă faţă de Italia. Aceasta i-a întins o mână generoasă, într-un moment greu. In economia chibzuită a I­­taliei fasciste, Ungaria a găsit re­surse însemnate pentru o acţiune, care nu întotdeauna concorda cu in­teresele italiene. Este drept că de dragul unei i­­dei de dreptate, Roma a admis i­­deea revizionistă. De fapt, revi­zionismul italian nu era decât pi­votul politicii unui mare popor cu­prins între granițe prea strimte. Ideea expansiunii italiene, ca şi aceea a expansiunii japoneze, era natural să fie fundată pe princi­piul modificării frontierelor poli­tice în armonie cu frontierele etnice. Ungaria a făcut însă din această idee italiană, care consumă cu is­toria Romei și cu splendoarea de astăzi a rassei latine, o piesă de manevră pentru a-și atribui sufe­rinţe închipuite şi teritorii acope­rite de popoare libere şi muncitoare, ca Cehii, Slovacii, Iugoslavii şi Ro­mânii, asupra autodeterminării că­rora nu poate fi nici o discuţie. Astăzi când Italia, convinsă de pericolul pe care-l constituie stin­dardul unui războiu de revanşă, fie că acesta fâlfâie la Berlin, sau la Budapesta, recomandă Ungariei o atitudine mai conformă cu interesele păcii. Protocoalele din Martie 1934, prin care între Austria, Italia şi Ungaria se stabileşte un circuit e­­conomic, au o valoare certă nu­mai dacă cele două protejate ale Romei se supun comandamentelor Ducelui. Or, iată că noile orientări poli­tice despre care vorbeam la înce­put, au indispus Ungaria. Ungaria n’a încetat nici un mo­ment de a aştepta dela Berlin con­semnele revizioniste. Aceste con­semne aveau mai multă forţă şi mai mult prestigiu dacă, printr’un abil echivoc, erau atribuite Italiei, dar fapt este că Berlinul sprijinea efec­tiv revizionismul. Italia însă nu poate fi, în acelaş timp, revizionistă pentru Ungaria şi anti-revizionistă pentru Austria. Colaborarea Romei cu Parisul lasă Budapesta afară din ecuaţie şi îm­brăţişează Viena, cu toate conse­cinţele politice care decurg. Mica înţelegere ia locul grânarului ma­ghiar, în planul italian de refacere a economiei danubiene. Budapesta îşi caută un sprijin într’o colabo­rare cu Polonia­ Vizita d-lui Goem­boes la Varşovia va fi numai un început. Ce poate oferi însă Polonia pe planul revendicărilor politice ma­ghiare? Polonia e un stat a cărui temelie este tocmai aceea pe care vrea s’o sfarme revizionismul ma­ghiar. Nu se pot disocia revizio­­nismele între ele, prin nuanțe. Exis­tă un singur revizionism: Revizio­nismul. El atinge întreg edificiul european. Aşa încât sunt prea pu­ţine speranţe că ambiţiile d-lui Goemboes ar putea fi servite de Varşovia. Dealtfel momentul unui joc atât de primejdios a trecut. Rusia So­vietică e o forţă antirevizionistă care ia loc la Societatea Naţiuni­lor. Mica înţelegere nu e în funcţie de opiniile d-lui Goemboes. Orice agitaţie politică la Budapesta nu poate avea, logic vorbind, decât efectele agitaţiilor din ultimele luni, de la Berlin. Factorii răspunzători de pacea Europei îşi dau mâna şi nimic nu-i mai urnește din fru­moasa lor solidaritate. Rsmulus Diana Bursieri in dispariţie Câteva îndatoriri mă mai leagă de drumul pe care l-am parcurs în nordul Moldovei. Am cercetat locurile în care s'a născut şi a copilărit Ion Creangă aflând multe lucruri ce se mai pot spu­ne, fie in atenţia biografilor fie a oa­menilor de omenie. Am cercetat biblio­tecile mănăstireşti şi fermecat de tezau­rul cultural ce se poate găsi în ele, m’am întrebat de ce toate tezele de doctorat şi de licenţă la facultatea de litere se prepară în biblioteci comode, pe marginea unor manuale didactice, scrise intr’o limbă stropşită, când aici, printre hrisoave, manuscrise şi cronici, se pot găsi subiecte originale şi com­plect inedite. Dar, de la Mănăstirea Neamţului până la Bucureşti sunt 438 de km., şi viaţa călugărească lipsită de ispita gândurilor lumeşti, nu-ţi dă ră­gaz să te ţii de alte treburi decât de cercetarea comoarei sufletului. Aşa s'a făcut, că mergând la vale pe marginea râului Ozăna cântat de ace­laş Ion Creangă in minunatele sale «Amintiri din copilărie» am dat peste alte lucruri ce mau împins cu gândul la cealaltă extremitate. Statul, zice-se, prin «Direcţia de vânătoare», se inte­resează îndeaproape de vietăţile sălba­tece din munţii noştri. Dacă nu face mare ispravă cu bipedele hrănite cu burse grase pe la universităţile din străi­nătate, se preocupă straşnic de patru­pedele rămase doar ca exemplare “*le curiozitate în pădurile Moldovei şi ale Ardealului. Despre aceste inofensive pensionare ale statului vreau să vor­besc aici. Frumuseţea lor nu cere con­sacrare plastică in diplome cu chenare aurii. Bursa de întreţinere pe care le-o dăm, este un omagiu adus darului ne­preţuit al naturii. Astfel, pe drumul ce duce la Pipirig, pe lângă Mănăstirea Secu, se află în­grădită o bucată de loc cu codrii ca in basmele lui Perraud, in care hulăduesc vre­o 15 căprioare şi cerbi. Un fel de ostrov liniştit, pentru a salva pe aceste vietăţi inofensive, din calea inevitabi­lei dispariţiuni. In munţii noştri au trăit cândva bourii lui Ştefan cel Mare. Urşii bruni sau cafenii se aflau la ei acasă pe Muntele Ciucaş sau pe Stâni­­şoara .Mistreţii umblau în cârduri, şi cerbii, spun poveştile, lingeau inocent puşca vânătorului. Acum, «Direcţia de vânătoare» a în­fiinţat câteva parcuri pentru protecţia acestor animale. Dar, la Cerbăria Sta­tului de la Secu, ploile din iarna trecu­tă au stricat zaplazurile, şi foametea, lipsa de nutreţ în timpul iernei, a făcut să moară mai mult de 7 sferturi din animalele, cerbi şi vite, adăpostite aco. Io. Cerbăria nu mai există decât cu numele. Ne-am întrebat deci: cum se face, că pentru aceste dobitoace amin­­titoare a podoabei legendare a munţilor noştri, nu s a găsit un stog de fân, când iarba aici creşte până la brâu pe toate suhaturile şi poenile? Cum s’a făcut că în mijlocul codrilor unde lemnul nu costă nimic nu s’au găsit câteva scânduri pentru a cârpi spărturile din gard. Trebue să fie cine­va vinovat de toată această neglijenţă. Pentru că după câte ştim se află în a­­ceste locuri ocoale silvice, brigadieri şi pădurari cu duiumul. Iar Direcţia de vânătoare care încasează sute de mili­oane pe an ce face cu aceste fonduri? Pentru bursierii plecaţi în străinătate nu cere nimeni nici o socoteală, dacă pierd vremea pe la cafenele sau prin parieteuri, dar pentru cele câteva exem­plare din fauna minunată a pădurilor noastre, trebue un control sever. Direc­­ţia de vânătoare, ocolul silvic respec­tiv, chiar ministerul de domenii, in s­­fârşit cineva, trebue să dea socoteala de dispariţia progresivă şi de degene­rarea acestor animale. Altfel vom­ ajun­ge să învăţăm zoologia din cărţi de basme şi să considerăm lupul ca sin­gurul animal sălbatec al pădurilor. Nicolae Roşu — Ce faci acolo, mă omule, că adineaori mergeai ca lumea ? — Mergeam, dar acuma vreau să mă restabilizez ! Un mijloc de reeducare Fiindcă prestaţia în natură a fost socotită drept o umilitoare rămăşiţă feudală, simţul unei dreptăţi demo­crate a înlocuit această formă prin taxele pe drumuri. îmi aduc aminte cum se asemuia prestaţia în natură cu munca sclavilor care au ridicat piramidele şi în aceasta atmosferă nedreapta situaţie a ţăranului a fost înlăturată. Vremuri grele, deprin­deri rele, preţuri la produsele agri­cole şi mai rele, au făcut ca aceste taxe pentru drumuri să nu mai fie plătite un an şi apoi altul, până s a deprins omul să adauge şi alte taxe de drumuri uitate. S-a ajuns, astfel, la o situaţie care făcu ca restanţele adiţionalelor şi a taxelor pentru drumuri să se urce la sume care sunt cu neputinţă de a mai fi cândva plătite. Şi cum dru­murile devin an de an mai păcătoa­se, guvernul a hotărât să înceapă o campanie de refacere a drumurilor utilizând munca populaţiei drept plată a sumelor ce datorează pe tre­cut. Cuminte măsură şi dacă ar fi a­­plicată cu o grijă deosebită, ar pu­tea să schimbe în bună parte faţa drumurilor. Fireşte, că nimeni să nu se amăgească în ceea ce priveşte en­tuziasmul ţăranilor deprinşi de câ­ţiva ani să nu mai aibă nici o obli­gaţie faţă de drumuri, şi vor cârti, iar cum vor simţi cei ce sunt în opo­ziţie tema de nemulţumire vor prin­de să cânte arii electorale, făgăduind ştergerea infamelor obligaţii la care sunt oropsiţi bieţii ţărani. Şi cum nici guvernului nu-i convine să fie sâcâit pe teme impopulare,­­ va lăsa mai moale şi aplicarea prestaţiei în natură se va face cât mai puţin po­sibil. Aşa sunt legile sfinte ale po­pularităţii: să ocoleşti tot ce ar pu­tea nemulţumi, să ai totdeauna de dat ceva şi să constrângi cât mai puţin la îndeplinirea obligaţiilor că­tre Stat. In mintea simplistă a ţăranului, răsfăţat de toate făgăduelile, Statul trebue să dee mereu, dar să nu cea­ră nimic nici­odată. Când I. L. Cara­­giale seria «Conu Leonida faţă cu reacţiunea» punea în gura bătrânului pensionar toate prăpăstiile în ceia ce priveşte concepţia Statului republi­can, care dă fiecărui cetăţean câte o pensie, iar când coana Efimiţa, timi­dă, a încercat să întrebe de unde să plătească Statul atâtea pensii, Conu Leonida mânios striga- «treaba lui, dacă e Stat, să plătească». Exact a­­ceastă mentalitate am modelat-o ţă­ranului, care concepe Statul demo­crat ca o instituţie de nesfârşite po­­meni. Cum să-l convingi că restanţe­­lele adiţionalelor şi a taxelor pentru drumuri să mai fiie plătite când a fost deprins să fie uitate şi pe urmă uitate? Greu să-l scoţi să presteze zile de muncă spre a achita o dato­rie către Stat, când se vor găsi sute de foşti deţinători ai unei funcţii de autoritate care să-l convingă că ime­diat ce vor veni ei la putere această silnicie va înceta şi ce n’a fost plătit rămâne neplătit şi pace? Bine chib­zuită acţiunea pentru refacerea dru­murilor, dar se va isbi de un obsta­col extraordinar, mentalitatea cre­­iată ţăranilor ce se socot un fel de bursieri ai Statului. Mai zilele trecute a venit la redac­ţie un intelectual ardelean, un ve­­chiu prieten de temeinică pregătire şi de sprinten spirit de observaţie. Fusese în satul lui şi se întorcea cu sufletul scârbit de ce observase la ţă­rani, cu mulţi dintre ei copilărise, cu alţii era rudă. Odinioară Statul maghiar nu ajuta nici biserica şi nici şcoala şi cu propriile lor mij­loace ţăranii şi-au ridicat o mândră biserică în locul celei vechi care era de lemn şi gârbovită de greul ani­lor, îşi plăteau bine preotul, cum îşi făcuseră singuri şcoală şi-şi în­treţineau învăţătorul. Aceiaşi oa­meni, dar alt suflet, altă înţelegere a lucrurilor şi a vieţii. Era vrăjmaş Statul maghiar şi nu se gândea să sprijine biserica, şcoa­la valahilor, dar oropsiţii valahi îşi concentrau toate puterile spre a-şi ridica singuri locaş de închinare şi învăţătură. Puneau atâta spornică iubire pentru satul lor asupra căruia concentrau toată căldura pe care ar fi putut-o închina unei patrii, dar se găseau străini în cuprinsul Statului maghiar, de aceia îşi rezumau patria la dimensiunile satului. Dacă sunt frumoase satele româneşti din Ar­deal, sunt datorită ţăranilor surghiu­ni­ţi de Statul maghiar. Şi acel prieten nu a mai găsit nici o urmă din vechile elanuri, nu a mai găsit nici o râvnă de faptă, nu a mai sim­ţit iubirea de comuna lor. Biserica îşi arată în locul pereţilor albi de odinioară, tencuiala leproasă, băn­cile din şcoală prăpădite, drumurile satului neîngrijite, un pod ce aş­teaptă de ani câteva scânduri de fac satele din jur ocol de kilometri. Ca şi când tot satul este bolnav de lin­goare şi tânjeşte pe prispa casei, de nu poate urni nimic din loc, întrebaţi de ce nu-şi mai îngrijesc biserica şi şcoala, de ce nu-şi dreg podul că se spetesc vitele trăgând prin vadul improvizat, toţi au răs­puns: «dacă Statul nu se mai îngri­jeşte de noi, dacă toţi domnii făgă­duiesc şi ne mint». Toţi pirotesc în preajma propriilor lor nevoi, dar toţi aşteaptă dela Stat ca şi când ar fi fost loviţi de dambla. Statul să le facă totul, Statul este mitul poma­­nagiilor. Dar la ce te poţi aştepta ca putere de creaţie dela o clasă în­treagă, dela ţărănimea aceasta de­prinsă să nu-şi facă nimic, să tot stea cu privirile spre Stat de la care să primească totul? Nici un om po­litic nu şi-a dat seama de ce demora­­lizare poate fi o asemenea îndătina­­re de milogi. Puterile de viaţă ale naţiunii sunt devastate şi ceia ce a constatat acel prieten în satul lui natal pildueşte pentru toţi hăidăii electorali porniţi să semene noi fă­­gădueli. Refacerea drumurilor prin presta­ţie de muncă pentru achitarea res­tanţelor adiţionalelor şi a taxelor pentru drumuri, o măsură bună de reeducare a ţăranului în ceia ce pri­veşte conştiinţa obligaţiilor către Stat. Numai să nu intervie şi consi­deraţiile electorale ale partidului spre a transforma o obligaţie obş­tească în mijloc de favoritism spre a recruta simpatii ţărăneşti. Pamfil Şeicaru , Vremea nouă“ In articolul său publicat cu oca­zia congresului învăţătorilor, d. Ion Mihalache, preşedintele partidului naţional-ţărănesc, a amintit de „a doua generaţie’* de învăţători (cea de după 1907) şi de revista „Vre­mea nouă”. Ce însemnează „a doua genera­ţie” de învăţători este, în adevăr, ceva ce noi nu ştim decât incom­­plect şi ceva ce ar trebui să cu­noaştem mai pe deplin. Acea „a doua generaţie” trăeşte şi astăzi şi este de datoria ei de a scrie, de a da la iveală amintiri din viaţa de­ atunci, de a sugera o ideie mai bogată despre starea de spirit care domina atunci învăţătorimea, învăţătorii de astăzi dezaxaţi, ar putea găsi o reconfortare în a­­cest lucru. învăţătorimea este as­tăzi o forţă în deosebi numerică, învăţătorii acelei generaţii au fost o forţă de elită, forţa unui grup nu prea numeros în care la un moment dat ambiţia de elevaţie culturală, socială şi politică a breslei a că­pătat glas şi greutate. Cultura (sa­tului), viaţa socială, politica au fost în câştig şi urmele acestui câş­tig se văd până azi. Altfel scrisoa­rea către învăţători a d-lui Ion Mihalache n’ar fi fost aşa de ac­tuală. Revista „Vremea nouă" a fost organul acestui grup de învăţători care nu se confunda de loc cu a­­sociaţia învăţătorilor de pe atunci şi cu alte grupuri cărora partidul liberal le făcuse o situaţie de di­rijori în sânul breslei. Erau aceşti învăţători combătuţi, învinuiţi că vor situaţii, etc. Preo­cupările cărora le dădeau expresie, care veneau din lagăre multiple şi diverse, în special din lagărul po­litic al naţionalismului-democrat şi din conştiinţa unei misiuni profe­sionale, îi făceau însă invulnerabili. Animaţi pe deplin şi prinşi în ace­laş timp în formula unui echilibru animator, ei nu prezentau în nici un punct slăbiciuni ce puteau fi speculate. De aceia „Vremea nouă” a căpătat semnificaţie, deşi era o revistă care nu izbea cu berbecul strategic în zidurile nimănui. Era, mai mult, o revistă aproape manie­rată. Polemicile ei dovedesc un calm şi în acelaş timp o isteţime minunată: învăţătorimea de-atunci era, fără îndoială, mult mai bine educată din punct de vedere cul­tural. Din mişcarea policentrică de la „Vremea nouă”, condusă cum era din mai multe coifuri de ţară de pe unde se găseau redactorii ei, şi din sufletul plin de capacităţi de prozelitism al acelui grup de învăţători ce se găseau deasupra şi în afara partidelor politice, şi dincoace de orice putere în înţele­sul de azi al cuvântului, s’au ali­mentat apoi credinţe politice şi eco­nomice — cărora poate azi nu le mai puteam urmări această filiaţie— tendinţe culturale şi metode de or­ganizare a luptelor ţărăniste, pe care încă le vedem. Afişul teatrului actualităţii l-au ţinut fireşte pe atunci alte evenimente pe care nici cronica măruntă nu le mai înregis­trează. Revista „Vremea nouă” a apărut în 1910, compunându-şi un comi­tet de redacţie din elementele cele mai de seamă ale grupului, în care intrau (şi pentru tinerii învăţători de azi, barbari încă în ce priveşte simţul istoriei de ieri a învăţăto­rimii trebue reamintiţi) Ion Crin­cârlan (partea literară), Florian Cristescu (literatura didactică), A­­postol Culea (pedagogie), C. Do­­brescu, preot (chestiuni religioase), Ion Mihalache (chestiuni politice), Atanasie Necula (chestiuni sociale),­ C. Rădulescu-Codin (literatura fol­cloristică), D. Serbescu (chestiuni economice), N. R. Ștefănescu (crox nică bisericească), D. V. Ţoni (cro* nică). Primul sediu al redacţiei a fost în Băbeni-Vâlcea, sub îngri­jirea lui Al. Necula, trecând apoi la Topoloveni-Muscel, unde era Ioni Mihalache, la Galaţi sub suprave­­gherea neobositului D. V. Ţoni, etc. Congresul învăţătorilor de la Iaşi trebuia să prilej­uiască un gând pe deasupra pentru această revistă şi pentru lupta de ieri a învăţătorilor atât de bogată în esenţe sufleteşti. Drago, Vr­anicean­u­ (Citiţi în pag. II-a) Un senzaţional discurs al ministrului de externe polon TM" ! Lista neagră sau ignorarea virtuţilor „fructului oprit“ .---­--------------------------------------------------------- Mai mult decât oricare dintre disci­plinele morale — tocmai fiindcă inci­denţa ei, asupra subiectului e aproape nemijlocită, iar efectele uşor şi de că­­tre oricine controlabile — pedagogia e tributara tuturor «trucurilor» şi stra­tagemelor. Nicieri ca în domeniul ei, deviza «Ad augusta per augusta», nu,şi are o mai largă aplicaţiune. Pedagogul, inteligent şi devotat, care contrazice dinadins susţinerile logice şi întemeiate ale elevului său — numai pentru a-i putea verifica puterea de convingere asupra terţelor persoane — făce, practic vorbind, cu mult mai mult decât un adept al şcolii perimatei — Acest lucru iţi este îngăduit; pes­­talalt nu!.. Pentru copiii de astăzi, mai ales, aceasta e cea mai anti-pedagogică me­­todă cu putinţă. interdicţiunile insu­ficient motivate — ba, uneori, deloc — departe de a-şi atinge scopul propus, constitue adevărate îndemnuri pe calea eludării, dacă nu chiar pe aceea a unei făţişe contraveniri. Farmecul­­fructului oprit» nu-i o simplă legendă, şi Ministerul Instruc­­ţiunii a putut să se încredinţeze da aceasta, verificând pe teren efectele u­­nei nesăbuite anateme aruncată asupra unor anume opere literare. Efectele a­­cestui necugetat «ucaz» au fost atât de vădite d­in alt sens, bine­înţeles, decât acela pe care-l sconta autoritatea tutela,­ră , încât autorii omişi din «lista nea­gră» se gândesc, în mod serios, să cea­­ră daune ministerului Instrucţiunii, pentru Dina de a le fi răpit cititori, in folosul celor interzişi.... Cât de puţin pedagogi sau dovedit iniţiatorii «listei negre»! Dacă atracţia irezistibilă a «fructului oprit» le-ar fi fost cunoscută — şi e de două ori re­gretabil că nu le-a fost­ odată pentru scopul educativ urmărit şi a doua oară in propriul lor interes — ar fi procedat deandoaselea, ar fi interzis lectura o­­perilor unui anume director general din ministerul instrucţiunii, prolific — în ceea ce priveşte operele ştiinţifico-litera­­re, ca un şoarece premiat la un concurs de fecunditate — şi ar fi trecut sub tă­­cere atâtea şi atâtea opere, unele dintre ele traduse în câte trei şi patru limbi străine, care pălmuesc obrazul cenzori­lor improvizaţi, printr’un insolent suc­­ces de librărie.­­ Grigore Patriciu­lv (Continuare in vaa- H­at Tot in jurul concentrării învăţă­mân­tului juridic de PROF. G. BOGDAN DU­ICA Pentru noi, decretul-lege — emis în virtutea legii plinelor puteri — prin care facultatea de drept din Oradea se contopeşte cu aceea amn Cluj, formându se astfel o nouă fa­cultate în Cluj, sporită şi consoli­­dată, are o deosebită semnificaţie. Intr’adevăr, acest act reprezintă triumful bineînțeleselor interese ale învățământului nostru universitar, astfel cum­ ele au fost formulate, în unanimitate de voturi, de Consiliul interuniversitar, care de mult, ce­rea o restrângere a învăţămân­tului superi­or juridic în patru fa­cultăţi, care să existe în cadrul ce­lor patru Universităţi, după cum acest act reprezintă o înţeleaptă măsură de economie bugetară, de­ziderat pe care îl impune ca o aspră necesitate timpurile de istovire a tezaurului public în care — cu toate ameliorările din ultimul timp — trăim încă. Dar pentru noi, amintitul decr­ît­­lege reprezintă şi triumful unui punct de vedere, pe care atâtea din­tre profesorii Universităţii Clujene îl susţinem de ani de zile, pe care subsemnatul l-a formulat şi într o şedinţă a Camerei, în ultimul timp, acela că era o vădită trebuinţă ca facultatea de drept din Cluj să fie înzestrată cu noul catedre, să-şi în­mulţească corpul didactic, să inten­sifice activitatea didactică şi ştiin­ţifică, pentru ca interesele învăţă­mântului juridic să fie la înălţime satisfăcute, pentru ca facultatea ju­ridică din capitala Ardealului să co­respundă misiunii pe care ea trebuie să o aibă. Astfel că, form­a contopirii celor două facultăţi juridice din Ardeal,­­ cam­ menţinute înainte, separat, ar fi cerut simţitoare sacrificii bu­getare, şi ar fi agravat încă criza şomajului intelectual atât de accen­tuată printre licenţiaţii în drept. — este bine venită nu numai prin aceea că satisface un deziderat al celui mai autorizat organ de con­ducere universitară, cum este Con­siliul interuniversitar ci şi prin faptul că ea este în asentimentul marei majorităţi a profesorilor uni­versităţii din Cluj, a cărui Senat u­niversitar, tot cu unanimitatea de voturi a membrilor prezenţi, a ce­rut aducerea Facultăţii de Drept din Oradea, la Ging Noul an şcolar universitar la Cluj, este sortit astfel, să aducă o primenire a atmosferei de la facul­tatea juridică, o sporire a activită­ţii universitare, chezăşie a acestei convingeri, având valoarea ştiinţifi­că şi didactică a corpului profesoral de la facultatea de drept din Oradea, pe care cu obiectivitatea cuvenită am semnalat-o, tot în acest loc, altă dată. * Dacă aceasta este situaţia, la "de neînţelegere a treburilor şi intere­selor universitare se dedau oficioa­sele partidului naţional-ţărănesc din Ardeal, (Patria şi România Nouă), când protestează contra măsurei de contopire a celor două aşezăminte, luată de amintitul decret-regal! Procedând astfel, aceste două ofi­ţ­ioase, ignorează o serie de fapte şi denaturează o serie de realităţi inspirate din anumite surse, ele uită că totdeauna conducerea partidului naţional din Ardeal a avut ca punct de program — în opera şcolară —, desfiinţarea fostei Academii de drept, actualei facultăţi de drept de la Oradea; că acum câţiva ani în urmă, nu era pentru nimeni un secret, această dorinţă a exponen­ţilor partidului naţional, şi această vie dorinţă a câtorva dintre profe­sorii facultăţii de drept din Cluj, după cum, acest© cotidiane uită că au fost absente, în trecutul apro­piat, de la apărarea intereselor na­ţionale şi culturale, a graniţei de Vest, când — în ultima sa guver­nare — partidul naţional-ţărănist, emisese, din iniţiativă parlamenta­ră, un proect de lege, de desfiin­

Next