Cutezătorii, 1968 (Anul 2, nr. 1-52)

1968-10-10 / nr. 41

Coropcuţă privi încîntat corturile por­tocalii, albastre, roşii, verzi care se râsfăţau pe pajişte. «N-o să prea ai de ales — ii spusese directorul taberei — ai intirziat cu două zile». Apoi ii indicase unde se găsea unul din cor­turile in care mai era un loc liber. Coropcuţă numără şirurile, incercind să se orienteze şi porni de-a lungul lor fîstîcît şi cam năuc, aşa cum se intimplă oricui cind ajunge undeva mai tirziu decit ar fi trebuit. Era un băiat voinic, ciolănos, purtind un costum de stofă aspră, cenuşie şi o valijoară de placaj. Deodată, flu­ieră uimit. Nu se aşteptase ca el, ultimul venit, să aibă parte de plăce­rea asta. Era, intr-adevăr, un cort neobișnuit. Pe pînza aurie se răsfățau, pictate cu risipă de culori, corăbii ca pe vremea lui Columb și nave cosmice, automobile de curse și elicoptere. La intrare, sculptată intr-un trunchi, stră­juia o căpetenie de piei roşii, cu toate podoabele de rigoare. înăuntru cineva cînta la acordeon. — E voie? întrebă Coropcuţă, emo­ţionat. Acordeonul amuţi. — Pofteşte. Coropcuţă intră după ce mai intii işi frecase îndelung tălpile tenişilor pe ştergătorul de papură. — O! exclamă el, încîntat. Pereții erau literalmente tapetati cu fotografii: Brigitte Bardot, Pele, Mar­gareta Pîslaru, marinari şi piloţi şi boxeri — toate in culori. Trei băieţi şedeau, mai precis trîndăveau, fiecare pe patul lui. — Bună ziua. Mă numesc Corop­­cuță, spuse el, punindu-şi valiza pe al patrulea pat. Nimeni nu schiţă nici o mişcare. Coropcuţă continuă, stînjenit: — E foarte frumos aici. Voi aţi făcut statuia indianului? — Nu, mormăi unul dintre băieţi, pe care îl chema Toni. A crescut în urma unei ploi recente. Coropcuţă nu luă în seamă ironia: — Totul e admirabil. Rămîn la voi. Cei trei schimbară priviri alarmate. — N-ai gusturi rele, mîrîi Toni. Aș putea spune chiar că ești un rafinat! — A, nu. Doar întîrziat! zise Corop­­cuță. Am întîrziat cu două zile. S-a intîmplat ceva... In fine, o să vă po­vestesc altădată. — Și cum de-ai nimerit aici? — Cortul vostru e cel mai trăsnit, şi pe urmă mi s-a spus că mai aveţi un loc liber. — Mai sint și alte corturi cu un loc liber, spuse Toni, și începu să cînte la acordeon. Deodată, strînse burduful apăsînd pe toți başii: — Ascultă, Coropcuță. Ăsta nu-i un cort obișnuit. O să-ți punem trei întrebări. Dacă răspunzi la toate, ră­­mîi. Dacă nu, pa! De acord? — Dacă trebuie... — Bun, zise Toni. Prima întrebare: care este numele adevărat al cîntăre­­ței... Hai să vedem... Dalida? — Păi i-ai spus chiar tu! zise Corop­cuță, mirat. — M-am lămurit. In realitate o chea­mă... ia zi, Siminică! Gras, roșcovan și peltic, numitul Siminică spuse cu gravitate: — Pe mareacîntăreasă Dalida o chea­mă în lealitate Yolanda Gilloty! Pa-la­­la-lim, oho-la-la! fredonă el entuziast ceva despre care un binevoitor ar fi putut presupune că aduce de departe cu o melodie. — Ai auzit? îl repezi Toni pe Corop­cuţă. Siminică, să ştii, e specialistul nostru în muzică uşoară. Ei, urmează a doua întrebare. Ce culoare avea ro­chia în care a venit soţia lui Pele la meciul Sao Paolo—Santos? — E îngrozitor! oftă Coropcuţă. Cu­loarea... rochiei? Mă dau bătut! — Ia zi,­­Mişule. Tu ești specialistul nostru sportiv! — O rochie de mătase frez, și pan­tofi albi din piele de căprioară! răs­cu­­se dintr-o răsuflare numitul Mişu. — Suficient, dragul meu! îl lăudă Toni. Și-acum, ultima întrebare : ce a spus automobilistul australian John Brabham cînd a prezentat ultimul său model de maşină de curse? — Nu... nu ştiu! gemu Coropcuţă. Sînteţi cumpliţi! — A spus aşa — continuă Toni, ne­milos, Well. Cred ci o si meargă. — Toni e specialistul nostru in teh­nică, preciză Siminică. «Specialistul în tehnică» îşi plimbă distrat degetele pe clapele acordeonu­lui. Intr-un tîrziu, oftă: — Coropcuţă, cred că sîntem lă­muriţi... — Da, zise Coropcuţă, învins. N-am răspuns la nici o întrebare, sînt un ignorant. De altfel, acum îmi amintesc că afară, la intrare, e o tăbliţă pe care scrie «Cortul băieţilor talentaţi». — Ce să-i faci, zise Toni, cu modestie. Coropcuţă îşi luă trist valiza de pe pat şi se îndreptă spre ieşire. — Păcat. îmi plăcea la voi. — Ei, cui nu-i place? încuviinţă înţe­legător Toni. Felul în care ne-am aranjat aici, şi în general personalită­ţile noastre au stîrnit oarecare vîlvă! Acum, de pildă, în tabără sînt nişte redactori de la televiziune. Aşteptăm din clipă în clipă să vină, să ne filmeze, să ne înregistreze, să ne intervieveze! — înţeleg, n-are rost să vă mai stin­gheresc, mîrîi Coropcuţă, şi ieşi cît putu de repede. — Ha-ha! izbucni Siminică. La fie­­care întrebare cred că a slăbit cu cite un kilogram! — Sst! porunci Toni. Mi se pare că aud ceva... exact, vin redactorii! Hai, repede, aranjați-vă! Mișule, dă-i cu extensorul! Siminică, treci la acordeon! Eu o să mă uit prin revistele astea! De afară se auzeau pași și voci care se apropiau. In curînd, cortul se umplu de lume. Directorul taberei vorbea, ziariştii notau, operatorii îşi potriveau obiectivele. Cei trei băieţi se reco­mandară, străduindu-se să-şi impună o ţinută cît mai demnă. — O clipă, spuse unul din ziarişti. Dar unde-i al patrulea? — Sîntem numai trei! zise Toni. — Cum așa? Tovarășe director, par­că ne-au­ spus că aici îl găsim pe băiatul acela deosebit, Coropcuță Ion! exclamară ziariștii. — Intr-adevăr, zise directorul, mi­rat. Eu l-am trimis, știam că aici e un loc liber. Probabil că s-a instalat în altă parte. Voi nu l-aţi văzut, băieţi? — Ba... da... îngăimă Toni. Parcă. Dar nu începeţi să ne filmaţi? — Mai tîrziu, mai tîrziu! spuseră re­dactorii. Intîi să-l găsim pe Coropcuţă! Rămași singuri, cei trei se priviră buimăciți. — S-a zis cu televiziunea, oftă Simi­nică. Păcat. Nu trebuia să-l scăpăm din mină pe Colopcuță. Dacă era aici, ne filmau și pe noi. Oftară, ferindu-şi unul de altul pri­virile. — E revoltător! șopti Toni, intr-un tîrziu. De ce or fi alergind toţi după el ? Aţi văzut prea bine că nu se pricepe la nimic, aţi văzut lucrul ista la fel de bine ca mine, nu?

Next