Cutezătorii, 1975 (Anul 9, nr. 1-52)

1975-01-02 / nr. 1

I­n zilele acelea, in orele acelea premer­­­gătoare unui nou an, se-ntimplă parca un fel de diminuare a gravitaţii, lucrurile par mai uşoare, mai mici in raport cu omul şi voinţa sa. Ba mai mult un soi de accesibilitate neaşteptată caracterizează cele mai îndrăzneţe obiective — altă dată parcă imposibil de atins. Mobilizarea noastră in zilele acelea, in momentele acelea petrecute sub feeria pomului de iarnă se aseamănă cu ceea ce se cheamă o reușită bătaie la săritura in lungime. O bătaie bine executată asigură peste 50°/o din succes. Da, dar nu o bătaie de pe loc, ci una cu avînt! Numai aceea cu avint! Iar un lucru ca acesta il stie orice decampion... NICOLETA RĂSPUNSESE mai Înainte «Sintem in familie trei: eu, Săvica şi mama. Săvica e mai mare decit mine, are şi serviciu, urmează şi facultatea. E sănătoasă şi veselă, parcă nu i-ar fi greu. Tocmai asta mă miră uneori, mai ales cind mă gindesc la mine. Mama e o femeie energică, s-a apucat in vara aceasta să facă o casă. Toate trei,de fapt, ne-am apucat — eu mai pufin, se-n\e­­lege. Spun «se-nțelege», fiindcă așa a fost de părere că trebuie să fie chiar mama. «Ajută-ne și tu dar vezi-­i mai intii de carte că asta e mai important». Dar mie mi se părea că a construi o casă e un lucru destul de important,așa incit am început să mă gindesc că dacă mama spune astfel, ea care face atitea eforturi pentru casa cea nouă, atunci cartea, cartea mea, trebuie să fie ceva de-o importanţă neasemuită! Mama a spus, de pildă: «Aş vrea ca in vară să fie totul gata, cu instalaţii cu tot.» Şi eu ştiu că aşa va fi, pentru că ea doreşte acest lucru cu atita hotărire. La anul, voi fi mai mare şi cred că voi judeca mai bine in toate privinţele. Am observat eu că in fiecare an judec mai bine decit anul trecut. Cred de-aceea că o s-o ajut pe mama şi pe Săvica şi mai mult. Cred asta pentru că vreau. — Şi cu cartea cum va fi, Nicoleta? Şi Nicoleta Pleşcan, elevă-n clasa a VI-a la Şcoala generală nr. 185 din Capi­tală, după o pauză —deşi nu părea deloc surprinsă de întrebare — mi-a răspuns: «Păi, nu v-am spus mai inainte?». Şi nici eu n-am fost surprins de răspuns, fiindcă intr-adevăr, mai inainte, ea imi vorbise despre... unele lucruri mai im­portante decit altele. TATA E DE PĂRERE CA IONUŢ A CRESCUT Cind am intrat in sufragerie,doi pri­chindei şedeau infipti in scaune,cu ochii la desenele animate de la televizor. Gazda — mecanicul auto Nicolae Dugu­­lescu, este vădit măgulit cind, abia ÎNVĂŢĂM SA MUNCIM ŞI SĂ TRĂIM DIN COMUNISM DIALOGURI intrat in discuţie, zic o vorbă admirativă despre ARO. Succesele binecunoscutei maşini româneşti construită aici, la Uzi­na mecanică Muscel, fac ca discuţia noastră să se încălzească repede, ca şi cum ne-am fi descoperit un prieten comun. «La anul, o să avem noi, secţia de la atelierul banc­rodat, aşa-i zice, o să avem o hală nouă, alte condiţii. Abia aştept. Adică nu aştept, nici eu nici, alţii, ci facem totul ca data prevăzută pentru această bucurie s-o apropiem cit mai mult. Apoi, in concediul care vine vom pleca cu totii intr-un circuit prin ţară. Gabriela e-n clasa intii, Cătălin intr-a ll-a, iar Ionică intr-a Vil-a. Avem ginduri îndrăzneţe: Litoralul, nordul Mol­dovei, Valea Oltului, Porţile de Fier. Neapărat Porţile de Fier. Ionică o să-şi construiască... Cum spuneai că-i zice? «Detector de umiditate». «Da, da, detec­tor. Acolo, la Casa pionierilor. La anul vom avea şi alte griji. Ionică va da examen la liceul industrial. Eu mă mindresc cu el şi am­­încredere. Ne înţelegem foarte bine, deşi ii sunt tată vitreg).,(Ionică cli­peşte des din pleoape, vădit mişcat şi işi trage scaunul mai aproape de tatăl său. Da, de tatăl său , care, cu citeva luni în urmă, le spunea colegilor de atelier cu mindrie: «Ionică al meu a fost ieri la o intilnire cu inventatorii. Auzi domnule? Cu inventatori!»­ «Aces­ta a fost cel mai bun trimestru al meu de cind sunt şcolar. La anul cred că am să urc la matematică peste 8». «Nici nu ştiţi ce mare lucru e să aşteptăm toţi trimestrul care vine şi anul care vine, cu linişte şi bucurie. Eu simt pe zi ce trece că am lingă mine un adevărat bărbat. De-asta, anul care vine il aştept cu încredere, fiindcă puterea familiei noastre de a-şi clădi bucurii a crescut odată cu creşterea lui Ionică. Dacă aveţi copii puteţi înţelege bine ceea ce vreau să spun.» ...Iar eu cred că vă pot înţelege la fel de bine şi cei care astăzi incă sunteti copii. Nu-i aşa, prieteni? LIGIA DASCĂLU ŞI PRIMARUL ION NEGRU SPUNEAU... Cifre... Cifre... Primarul comunei Le­­reşti, judeţul Argeş, nu-mi dă răgazul să le imaginez. De pildă, pe­ aceasta «în anul care a trecut, în sat s-au con­struit 96 de case noi şi s-au recondiţionat un număr de 127». Puneţi la rind, de a lungul unei şosele, la distanţa de 10 metri una de alta 48 de case de-o parte şi 48 de alta şi veţi avea... un sat nou. De alături, intervine şi dirigintele poş­tei, Pavel Cojocaru­: «avem 20 000 de exemplare pe lună din publicaţiile de toate genurile (la 5800 de locuitori!). Anul acesta au crescut toate, numai Cu­tezătorii, Luminiţa şi Arici Pogonici cu peste 200 de abonamente». «Avem pla­nuri mari la anul — continuă primarul. De pildă, să aducem in sat, prin canali­zare, apa potabilă!».«Vom deschide un şantier al muncii patriotice împreună cu uteciştii pentru lucrările de canali­zare», spune Ligia Dascălu, comandanta unităţii de pionieri din sat. «Va creşte valoarea producţiei globale in C.A.P. la peste 14 milioane lei», spune primarul. «Vom planta o adevărată pădure a pio­nierilor in Valea Poienii», spune Ligia. «Vom asigura oamenilor peste 150 loturi de construcţie a noi locuinţe», spune primarul. «Cind ne vom muta in şcoala cea mare şi nouă pentru care am efec­tuat peste 8 000 ore de muncă patriotică, vom trece la organizarea unui cerc­­atelier de lăcătuşărie şi mecanică, ce va deveni mai puternic decit cel de tim­­plărie», declară la rindul ei Ligia. P.S. Lucian Pahon­u, dintr-a IV-a, locţiitorul comandantului unităţii, ne mărturiseşte că de curind tata i-a luat un... uriaş căţel de pluş. Şi că-şi doreşte grozav pentru la anul o maşinuţă tele­ghidată! Printre atitea proiecte serioase să încapă şi o astfel de... copilărie? De ce nu, dacă Lucian este unul dintre aceia care au făcut ca,pentru prima dată in istoria şcolii, să existe un an fără re­petenţi? Ele ce nu, dacă numărul pre­mianţilor şi al celor cu menţiuni a fost in 1971 de 122 (din peste 400), iar anul trecut de 264? De ce nu, dacă datorită lui şi altora ca el aceste cifre foarte serioase, la anul... vor creşte? SEMNE BUNE ANUL­ARE! Prin cercurile Casei pionierilor din Cimpulung-Muscel apropierea Anului noui adusese semne noi: ici se făceau felicitări, dincolo ghirlande de hirtie creponată, dincolo... Numai intr-una din sălile de la etaj, vreo 40 de copii discutau despre «pro­ducţie», «organizare», «materie primă». Strict autentic! Am fost martor în ziua de 23 decembrie 1974 la înfiinţarea pri­mei micro-intreprinderi pioniereşti din (CONTINUARE ÎN PAG II) ILIE TRAI­AN SUB ROMUL DE IARNĂ Ionică şi tata, ca intre egali. Anul acesta Lucian a «adunat» trei diplome: «La anul şi la mai multe!» Fotografie document: «Noi am în­fiintat microintreprinderea!»

Next