Cuvîntul Nou, mai 1972 (Anul 5, nr. 629-653)
1972-05-14 / nr. 639
Pag. 2 Cale de o sută de ani şi mai bine, oamenii Căpeniului au trecut prin cîteva perioade care le-au metamorfozat pasiunile, care i-au îndepărtat de o dragoste, apropiindu-i de alta. La început, cînd mina trăia încă printre ei ca o părere oamenii îşi împărţeau timpul şi sufletul intre cărbune şi secară sau cartofi, trăind, alternativ, în frontul de cărbune şi pe ogor. Erau în primul rind ţărani şi apoi mineri. Intr-un an de viaţă munceau negîndit de mult. Douăsprezece ore în mină şi cine ştie cite ceasuri de-a lungul brazdelor. Se întimpla foarte des, cu foarte mulţi dintre ei ca odată cu începerea anului agricol, primăvara, să părăsească mina şi să n-o mai revadă pînă după ce adunau recolta, cînd tîrziul toamnei îmbruma cîmpiile. Erau cum s-ar spune ţăranii minei. După o vreme, cînd s-au recunoscut mineri, adevăraţi meseriaşi, lucrul cîmpului a rămas mai mult în seama femeilor, bătrinilor şi a copiilor, ei, minerii ocupîndu-se mai ales de mină, pe care n-o mai părăseau primăvara. Pe holde puteau fi văzuţi aşa într-o doară, la muncile mai grele care oricum cereau mină de bărbat. Şi din ţărani-mineri au ajuns mineri-ţărani. Procesul de metamorfozare s-a desfăşurat în silă, omul rupînd-o greu cu dragostea pentru pămînt în favoarea noii sale meserii care-i cerea să iubească mina, să înveţe a o supune. Şi, cu precădere în ultimul sfert de veac, oamenii Căpeniului, o parte dintre ei, înzestraţii, s-au ataşat în exclusivitate minei, printre holde alergînd doar aşa, de dragul frumuseţii spicului de secară, sau ademeniţi de mirosul finului cosit. între aceştia, ocupînd un loc în fotoliul de orchestră al minei se află şi tînărul şef de brigadă, Kertesz Cavril, născut în anul 1947. — Cînd m-am angajat, in anul 1963 la I.M. Căpeni, am fost repartizat să lucrez la suprafaţă. Un an de zile am rezistat eu cumva, dar nu mi-a plăcut. Ortacii mei, cînd ne întîlneam seara la o bere, povesteau de cite li se întîmplă în mină, iar eu tăceam. Ce să le spun de la suprafaţă ? Şi-apoi, vroiam să cîştig şi bani mai mulţi. Aşa că în 1964, i-am raportat maistrului că aş vrea să lucrez în mină. „Bine, băiete, mi-a răspuns el înainte de începutul lunii, te strig între mineri să vedem care vrea să te primească in echipă“. M-am bucurat, ştiam eu că-s bun da lucru şi că se va găsi unul care să mă primească. Şi cind mi-a strigat maistrul numele, trei mineri, poate cei mai buni, m-au cerut în brigăzile lor. Dar, cum nu mă puteam împărţi in trei, Kovács Alexandru, Seny Ştefan şi Zolya Aron, m-au tras la sorţi. Aşa am nimerit la Kovács Alexandru, miner aspru, drept şi priceput. De cîteva luni este pensionar. Da am rămas eu în locul lui. Că fiecare miner, cînd iasă la pensie, lasă pe citelinul care-i poartă meseria mai departe. Cind am intrat prima oară in mină, Kovács mi-a spus : „Tu să fi atent la mine, să asculţi că eu ţi-oi spune fiecare lucru cum să-l faci. Dacă nu ştiţi voi spune şi de ce trebuie să faci aşa şi nu cum te taie pe tine capul“. Şi Gavrilă l-a ascultat ca pe un părinte. In fiecare zi de subteran, Gavrilă a prins cite ceva din tainele mineritului. Ştefan, profesorul său, era darnic cu sfaturile dar mai ales punea mare preţ pe practică. După ciţiva ani, din vagonetar a ajuns ajutor minerar de un an de zile, adică din 1971 este şef de brigadă. Şi dovedeşte. Nu-i este teamă să se ia la întrecere cu altă brigadă mai renumită, mai cu experienţă. Pasiunea şi tinereţea îşi spun cu prisosinţă cuvîntul. — O vreme am lucrat în abataj. Nu pot spune că nu mi-a plăcut. Dar era parcă prea monotonă munca. Era ca şi cum aş fi cosit toată ziua, vreme de un an şi încă un an şi... dar n-am zis nimic. De la mina Căpeni, am plecat cu brigada la mina. Vîrghiş 11, la înaintări. Că, Kovács era şi zidar. Cred că şi lui iau plăcut mai mult înaintările decit abatajul. De la Vîrghiş II, am trecut apoi la deschiderea minei Baraolt. Nu ştiţi dumneavoastră ce înseamnă să pui temelia linei noi mine. Să treacă oamenii pe lingă planul înclina*. 401 pe care-l sap acuma cu brigada mea şi să zică : „Asta-i planul lui Gavrilă" „Frumoasă lucrare". „O avut el, Kovács, grijă să-l înveţe meserie“. „Miner nu glumă Gavrilă ăsta". Să nu credeţi că mă laud, dar aşa-i la mină. Ne apreciem noi intre noi. Mie mi-ar fi ruşine dacă ortacii mei nu m-ar vorbi de bine. Din 1964 de cînd a intrat în mină, brigada în care a lucrat, care l-a învăţat şcoala mineritului, pe care a ajuns să o conducă n-a rămas niciodată de ruşine. In fiecare lună şi-a făcut planul, onorîndu-şi angajamentele. Pentru comunistul Kertesz Gavrilă, a-şi face datoria, înseamnă a-şi cinsti cu fapte trecerea prin lume. — Altfel nu simţi că trăieşti cu adevărat. Dacă nu eşti în stare să umbli printre oameni cu capul sus, se cheamă că este un om slab. Mai ales că lucrez la înaintări. Cum poţi rămîne în urmă tu care te afli în prima linie ? Ceilalţi mineri, de la abataje, abia aşteaptă să le predai noile locuri de muncă, iar tu ce le spui ? Că ai rămas in urmă ? Nu se poate. In mină un metru de galerie, contează foarte mult. Nu-i ca şi cind ai rămîne pe stradă cu un pas în urma altuia. Şi-apoi nici nu poli rezista chemării cărbunelui pe care-l simţi cum te strigă să-i deschizi cut mai în grabă drumul pe care să ajungă la lumină. Şi ar mai fi încă ceva. Cu noi, cu minerii de la înaintări se petrec nişte fenomene ciudate pe care cei din abataje nu le simt, n-au cum să le simtă. După ce terminăm o lucrare, o trecem în revistă ca pe o gardă de onoare. Şi ne minunăm ce frumos am putut-o săpa şi clădi bolţar lingă bolţar. Uneori nici nu-ţi vine să crezi că-i toată trecută prin iniinile tale. Ne bucurăm, desigur şi cind începem o lucrare nouă, după doi, trei metri , şi vedem aşa cum ar trebui să fie, cum va fi, ca un drum tăiat în carnea pămintului. In acest an, de patru ori m-au încercat asemenea simţăminte. ■ Minerul Kertesz Gavril, tinărul şef de brigadă de la mina Baraolt, face parte din noua generaţie, din generaţia care urmează altor generaţii păstrătoare a unei tradiţii pe care oamenii Căpeniului şi a împrejurimilor sale au început să o întemeieze cu un secol în urmă. S-ar putea numi această nouă, tînără şi viguroasă generaţie, de aur, ea fiind cea care a înfrumuseţat meseria de miner, care a înnobilat-o, stăpînind cu aceiaşi măiestrie tainele minei, ale subpămintului ca şi acele ale maşinilor care-l scutesc astăzi pe om de povara muncii fizice, epuizante. Generaţie de aur, pentru că, spre deosebire de predecesorii lor, minerii de astăzi ai Baraoltului lucrează doar 6 ore pe zi, jumătate de vreme cit ţinea odinioară un şut. Grija statului şi partidului se face şi aici simţită din plin, ca o aleasă binecuvîntare. Mineritul a ajuns şi el o brăţară de aur. Vechea meserie de „vierme al pămintului“, a fost uitată, a rămas doar in memoria şi amintirile mai bătrinilor. „După nevastă, mineritul este a doua mea mare dragoste. De fapt, am căutat să le împrietenesc pe una cu cealaltă. Acasă, de multe ori, aproape in fiecare zi, discut cu nevastă-mea, cu Piroşca, despre mină. Ii povestesc şi-i explic despre folosul galeriilor, despre cum se sapă ele. Şi ea mă ascultă cu interes. Cred că am şi calificat-o în meseria de miner. Ii place şi mă înţelege. Că de la mină nu ajungi întotdeauna acasă, vesel, fluierînd. Mai ai şi necazuri. Că treaba nu poate merge şnur, tot timpul“. Kertesz Gavril, are in faţă porţile largi deschise ale unei meserii neasemuit de frumoase. Viitorul îi aparţine pe de-antregul. Generaţia de aur a Baraoltului, continuă o tradiţie, înnobilînd-o. RADU SELEJAN Mineri şi metamorfoze la Baraolt rrReţete farmaceutice" Oamenii, gospodarii comunei studiază anumite probleme de interes obştesc, găsesc soluţiile eficiente, încearcă rezolvarea lor, dar în acest moment apar „anumite“ reţele, complicate, ale birocratismului, care anulează totul. Introducerea aceasta era necesară întrucît aici este vorba despre o problemă a oamenilor, a locuitorilorgopodari din Cernat. încă din anul 1971 mai mulţi cetăţeni, mai ales cei din partea de sus a Cernatului şi din satul Icafalău, au propus Comitetului comunal P.C.R., Consiliului popular ca actuala farmacie, situată pe şoseaua naţională Braşov — Breţcu, în partea de jos a comunei, să fie mutată în centrul comunei, în cadrul circuscripţiei sanitare. „In felul acesta, îşi spuneau cernătenii, am putea scuti pacienţii bolnavi de o cursă de circa 5—7 km, cursă care costă ... timp şi bani“. Zis şi făcut. S-au început demersurile, prima dată la Braşov, farmacia aparţinînd teritorial de Centrofarm Braşov. Directorul acestei instituţii, înţelegător, ne-a dat răspuns clar şi concret: „nu sunt împotriva propunerii, asiguraţi alt loc pentru farmacie, iar din partea noastră problema se rezolvă imediat. Farmacia să ştiţi, a completat Centrofarm, depinde în mare măsură de Direcţia sanitară judeţeană Covasna. Deci, urma o deplasare la Sfîntu Gheorghe, deplasare care s-a şi făcut, dar care a întrerupt cursul firesc al rezolvării problemei noastre, din cauza unor formule ... birocratice. Paradoxal, o să spuneţi, dar Inspectoratul Sanitar judeţean nu întîrzie ci oferă imediat răspunsul, printr-un medic, la cererea noastră, spunînd : „Cererea dumneavoastră nu se poate rezolva, deoarece farmacia din Cernat deserveşte şi populaţia celorlalte sate învecinate (Mărcuşa, Mărtineni, Dalnic şi Moacşa)“. Deci povestea se termină aici ! Dar se poate şi continua, fiindcă cetăţenii din Cernat au propus ca în locul farmaciei, Cooperativa de consum Cernat să amenajeze un restaurant turistic, cu grădină de vară, loc de parcare pentru autoturisme, eventual şi un mini-hotel cu 3-4 paturi. Pentru că este în interesul cernăţenilor, al comunei dar şi interesul turiştilor, înţelegem să ne ajutăm vecinii, dar nu în detrimentul comunei. După toate acestea nu e mirare dacă mă frămîntă un gînd : oare în baza hotăririi Conferinţei pe ţară a secretarilor comitetelor comunale de partid şi primarilor, hotărîre care precizează că toate problemele şi cerinţele locale trebuie să fie rezolvate de organele locale, de ce Direcţia judeţeană sanitară nu ne ajută cine frînează? Dar la această întrebare așteptăm, în loc de răspuns, măsuri concrete, favorabile. ȘTEFAN VARADI Astăzi, în ţara noastră, grija faţă de omul muncii şi nevoile sale, este ridicată la rang de lege, stă la însăşi baza politicii partidului şi statului, ca ţel nobil al construirii socialismului şi comunismului. Consecvent politicii sale consacrată fericirii omului, partidul perfecţionează continuu întreg sistemul nostru social, arată cu clarviziunea şi sinceritatea pură ce-l caracterizează, perspectiva înnoirii vieţii, continuei dezvoltări a ţării, mobilizînd întregul popor la uriaşul travaliu al făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Dar, iată că — şi cazul pe care-l vom relata pare mai degrabă de domeniul absurdului, al incredibilului, decît al realităţii — se mai găsesc în societatea noastră, oameni investiţi cu răspunderi, care neso- • cotesc principiul fundamental al politicii partidului privitor la grija faţă de omul muncii , proprietar şi producător de bunuri materiale. Pe scurt, iată despre ce este vorba. ... La 22 februarie a.c., vizitam cu treburi reportericeşti, Fabrica de cherestea din Comandau. Oameni entuziaşti, conştienţi de dubla lor calitate de proprietari şi producători de bunuri în societate, muncitorii de aici munceau cu spor pentru materializarea sarcinilor de plan încredinţate, şi se străduiau ca această treabă să o facă cît mai bine. Nu mai revenim asupra unor amănunte, întrucît ele au fost relatate de ziar la timpul respectiv. Ceea ce nu am relatat atunci însă, — şi se pare că, autocritic vorbind, am greşit — au fost condiţiile de muncă, cu totul necorespunzătoare, dintrunul din atelierele fabricii — mai precis, atelierul de curăţit celuloză. Aici, totul, dar absolut totul, — pornind de la ferestrele „oarbe“, fără geamuri, la uşile dărăpănate, prin care vîntul pătrundea în voie, spulberînd talajul şi praful, şi pînă la acoperişul necorespunzător, — te făceau să crezi că te afli mai degrabă într-un şopron prost întreţinut, decît în spaţii de producţie unde munceau ... unsprezece femei ! — unsprezece muncitoare încotoşmanate care în pufoaice, care în ghebe,cu capetele îmbrobodite complet în fulare şi basmale, că nu li se mai vedeau decît ochii. Nedumeriţi, ne-am întrebat atunci, cum de este posibil ? Le-am cerut explicaţii. Ne-au răspuns cu amărăciune — şi şefa echipei Molnár Julia, şi muncitoarele Kadar Anna, Feher Elisabeta, — că nu reuşesc în nici un fel să-i... convingă, pe şeful secţiei, Jakob Iosif sau pe maiştri de schimb Derzsi Bela şi Zagony Csaba, că în asemenea condiţii nu se poate lucra, că este o obligaţie elementară a conducerii administrative, să ia măsuri pentru repararea uşilor, ferestrelor, acoperişului, mai ales că, cu o zi nu rămiflă nepedepsiţi cei care, cu bună ştiinţă, incalcă normele privitoare la grija faţă de om! înainte luase fiinţă aici şi cel de al doilea schimb (!). Că din cauza curentului, a frigului în atelier, două din muncitoare — Pall Leonora şi Rimon Anna — s-au îmbolnăvit şi sunt în concediu medical, şi că fără ele, normal, producţia suferă ... — De ce nu ridicaţi, această problemă în adunarea grupei sindicale ? — le-am întrebat. — De-am fi avut ocazia ... Asemenea adunări nu s-au mai ţinut la noi, de foarte multă vreme — ne-a răspuns şefa echipei. ... Evident, situația se cerea grabnic rezolvată. Ne-am gîndit că ea nu putea fi tolerată, nici măcar pînă la apariţia articolului în gazetă, ci, pe loc prin măsuri urgente, operative. Pe baza acestui raţionament, ne-am adresat imediat secretarului organizaţiei de bază pe fabrică, tovarăşului Ion Bogdan. Tot căutînd scuze, interlocutorul a renunţat în cele din urmă, la ele, acuzînd de dezinteres cras, conducerea sectorului de industrializare din Covasna şi pe... „tovarăşii de la C.E.I.L.“ Dar, ce a făcut organizaţia de partid de aici, al cărei secretar este ? Ce a făcut biroul ei ? Cum de au putut trece cu vederea o asemenea flagrantă încălcare a celor mai elementare norme de respect, de grijă faţă de muncitoarele din atelierul de cojitorie celuloză ? de ce nu s-a adoptat o atitudine fermă împotriva vinovaţilor ? — E drept, nu am luat măsurile cuvenite — a răspuns atunci tov. Bogdan — Dar, vă asigur că în cel mai scurt timp problema va fi rezolvată ... Aşa că, nu mai scrieţi la ziar ... ...Şi n-am mai scris. N-am scris pentru că aşa am considerat că se cade — să avem încredere în promisiunile tovarăşului Ion Bogdan, în intervenţia sa care, deşi tardivă, ar fi rezolvat situaţia, ar fi trezit omenia unor factori răspunzători, începînd cu cei de aici, erecte cu şeful fabricii, Jakob Iosif, cu şeful sectorului de industrializare din Covasna şi, tot aşa, în ordine, pînă la C.E.I.L.... Am avut aşadar încredere — o încredere fără ecou însă ; căci remontînd vizita noastră în ziua de vineri, 5 mai, — deci aproape după trei luni de zile, nu mică ne-a fost surprinderea să constatăm aceeaşi situaţie ! Şi afară era aproape la fel de frig, căci la Comandau vara e primăvară şi vine tîrziu, prin iulie. In plus, ploua şi apa picura din tavan la tot locul . .. N-am mai găsit echipa muncitoarei Molnár Iulia. Lucrase în primul schimb. Ştafeta producţiei o preluase muncitoarele din echipa lui Szabó Rozalia, care, ne-au mărturisit necazul lor . „Nimeni n-a mişcat un deget măcar, ca să se pună geamurile, să se repare uşile, acoperişul...“ — ne-au relatat (dacă mai era nevoie !) Szabó Rozalia, Ferencz Lenke, Irina Enache, Maria Nagy. — Ce e ciudat — ne-a spus muncitoarea Csegezi Elena — e că lunar, ni se face instructajul privitor la protecţia muncii, dar nimeni nu sesizează faptul, că însăşi lipsa respectivelor condiţii, contravine normelor de protecţie a muncii ... — Cine e preşedintele comitetului sindicatului pe fabrică ? — ? !■ ? Nu ştim şi nu credem că există la noi aşa ceva, pentru că anul acesta n-a venit încă nimeni la noi, să strîngă cotizaţia sindicală. — Eu muncesc aici de 6 luni, şi nu mi-amintesc să fi avut vreodată loc, vreo adunare sindicală. — a remarcat muncitoarea Florica Mogoş. — Aşa e ! — a întărit şi şefa de echipă. Din noiembrie, în atelierul nostru nu s-a ţinut adunare sindicală ... Intre timp, în atelier sosise maistrul de schimb Derzsi Bela. I-am cerut explicaţii. Cum se face că nu s-au luat măsurile promise cu trei luni în urmă, de secretarul organizaţiei de bază? A ridicat din umeri, rîzînd cu indolenţă. — Habar n-am ! — a fost răspunsul lui. Eu, de o lună de zile port bonul de geamuri în buzunar, dar tov. Török (?!?) nu vrea să ne taie ... Altceva, nu ştia decît că datoria lui era să facă bon pentru geam. Atît. Că aşa, el şi-a făcut datoria. In rest, nu-1 priveşte ! — Cum adică ? Dumneavoastră, ca organizator şi conducător al producţiei, om cu depline răspunderi, vă este indiferent în ce condiţii se lucrează în acest atelier ? Dacă soţia dumneavoastră ar lucra aici, v-ar fi tot atît de indiferent ? Nu credeţi, că aveţi, obligaţia — nu numai de serviciu, dar şi morală — de a vă îngriji de oamenii cu care lucraţi ? în loc de răspuns, ne-a zîmbit a joacă şi a ridicat din umeri, regretînd că în schimbul respectiv nu se află şisecretarul organizaţiei de bază, oi şeful secţiei. „Aţi fi putut discuta cu ei, pentru că, cu mine, degeaba discutaţi !" Şi avea dreptate. Cu el, degeaba discutasem, considerîndu-1 om responsabil, pe măsura funcţiei încredinţate. L. VOICULESCU CUVlNTUL NOU „La beţie devin nervos" „Regret faptele, deoarece am fost în stare de ebrietate. Cînd consum băuturi alcoolice sunt foarte recalcitrant, nervos", aşa îşi încheie declaraţia dată în faţa organelor de miliţie. János Szilagyi din Reci, după ce a „dansat“ pe bicicletele parcate în faţa bufetului, a spart 9 geamuri de la şcoală şi 3 de la căminul cultural, a jignit multă lume şi a aruncat cu pietre în oameni. . Nu ştim cît de mult regretă faptele János Szilagyi, dar un lucru ştim : cetăţenii comunei sunt indignaţi de faptele concetăţeanului lor, care, nu pentru prima dată, a tulburat liniştea publică. După cum ne informează organele de miliţie, Janos Szilagyi va primi pentru faptele sale, „răsplata“ cuvenită. D. T. Gesturi corigente Oamenii despre care vom vorbi în aceste rînduri nu se deosebesc între ei decît prin profesiune. Unul e zidar, altul tîmplar sau paznic, ■sau... fără ocupaţie. Ceea ce îi leagă, îi apropie şi le conferă un loc aparte în societatea noastră este acea mentalitate retrogradă despre viaţă, despre muncă. „Un ban în plus cîştigat, oricum, numai prin muncă cinstită nu, nu strică" — spun ei — le generează o „pasiune“ — pasiunea de a avea cît mai mulţi bani. In virtutea „ideii de cîştig", legea, colectivul de muncă, familia sînt ignorate. Se naşte un adevărat „lanţ al slăbiciunilor“, alcătuit din verigi cu denumiri ciudate, din alte vremi, apuse — necinste, înşelătorie, furt. Fiecare cu veriga lui, caută s-o folosească la maximum fără să-şi dea seama că tocmai acel „cerc vicios“ îl va duce la un loc pe care îl merită — banca acuzaţilor. Şi odată ajunşi aici începe „procesul de conştiinţă“ — concretizat în expresii de genul „am greşit“, „n-am să mai fac“, „am acasă 5 copii", care imploră iertarea sau în minciuni, negări şi „aruncări de vini" pe cutare sau cutare om. Frica, îndurarea, lipsa de responsabilitate socială şi morală îşi fac, acum loc cu prisosinţă în inima aceluia care pînă deunăzi sfida munca cinstită, banul cîştigat cu sudoare. Cînd scriem aceste rînduri ne gîndim la Szász Iosif, paznic la Fabrica de produse lactate din Baraolt (condamnat la 8 luni de închisoare pentru furt în dauna avutului obştesc), Kovács Arpad, şef de echipă tîmplari la I.J.C.M. (10 luni închisoare pentru infracţiune de delapidare), la tînărul Gheorghe Nicoară, recidivist (4 ani pentru furt calificat în dauna avutului obştesc), Tordai Gavril şi Kocsis Zoltán (condamnaţi la 8 luni şi respectiv 1 an şi 2 luni pentru furt calificat din avutul obştesc) sau la Vasile Trandafir şi Ioan Lungu, condamnaţi tot pentru furt la , 7 şi respectiv 6 luni închisoare. Faptele sunt consemnate şi pentru actele săvîrşite, şi-au primit pedepsele cuvenite. Dar (rămîne un clar), considerăm că o vină destul de mare o are şi colectivul lor de muncă, şi în special aceia care trebuie să se ocupe mai îndeaproape de felul cum angajaţii respectă legalitatea socialistă şi cum pot fi prevenite acţiunile de încălcare a legilor. Ar fi trebuit să le spună ce înseamnă avutul obştesc, cum trebuie apărat acesta şi ce înseamnă a nesocoti munca cinstită, respectul faţă de om, faţă de societatea care le-a creat toate posibilităţile de a-şi profesa meseria aleasă, de a-şi valorifica inteligenţa, iniţiativa. I. NEGULICT ANUL V Nr. 639 Un caz de disperare — Alo ! Fiţi amabilă, aş dori o convorbire cu spitalul din Lugoj ... — Numărul, numărul, vă rog! — Tocmai că nu-l ştiu, n-am cartea de telefoane a judeţului... poate vă puteţi informa dv.. .. — Nu vă putem servi tovarăşe fără număr, iar eu nu-s birou de informaţii ! ! — Alo, alo nu-ntrerupeţi, tottuşi încercaţi vă rog, e ceva urgent, e vorba de viaţă şi de moarte ... — Mmdaa, o să încerc, aşteptaţi ... Bucuros, omul lasă receptorul jos, de fapt nu era vorba chiar de viaţă şi de moarte dar o mai exagerase şi el ştiind că femeile-s mai impresionabile ; de vorbit trebuia însă să vorbească iar la 03 o voce blondă l-a „liniştit" nu servim decît „loco“ ! După trei ore în care timp omul nu s-a mişcat din casă deşi ar fi trebuit să-şi ia copilul de la cămin, zbîrnîitul salvator : Alo ! Aveţi Lugojul .. . — Mulţumesc, mulţumesc, ... Alo ! Spitalul ? — Nu sîntem Spitalul dom’le. Şi nu mai deranjaţi oamenii...— 09 ! 09 ! Alo, tovarăşă dragă mi-aţi dat o locuinţă particulară, aţi greşit... — Ce-am greşit tovarăşe ! ? Dacă nu ştii numărul !! După ce că încerc de şapte ore să obţin Lugojul tot eu sînt de vină ? Aţi vorbit3 minute ! Amărîtomul îşi luă pălăria şi glonţ la P.T.T.R. Sfîntu Gheorghe la ghişeul cu cărţile de telefoane. Speranţă zadarnică ! Credeţi că există cartea de telefoane a judeţului Timiş ? Vă înşelaţi ! Dacă doriţi, găsiţi altele în cîte două exemplare, dar de judeţul Timiş nici pomeneală. Cel puţin, joi, 11 mai n-a putut fi găsită oricît a insistat omul nostru la ghişeul „Informaţii, reclamaţii"... Exasperat după ce pierduse aproape o jumătate de zi, ba mai trebuia să plătească şi cele 3 minute, omul expedie o telegramă fulger : „Trimiteţi urgent nr. de telefon" ! P.S. De ce P.T.T.R. Sfîntu Gheorghe n-are claviatura completă a tuturor abonaţilor la reţelele telefonice judeţene ? ANNA SELEJAN Stațiunea Vîlcele îşi aşteaptă oaspeţii.