Cuvântul, iunie 1926 (Anul 3, nr. 469-493)

1926-06-10 / nr. 476

Joi 16 Iunie 1926AHUL III NO. 476 Redacţia şi Administraţia 4, STRADA SĂRINDAR, 4 Tai.iam I 78/09 Administraţia ■ ereton j y8/10 Redactia Director politics TITUS ENACOVICI Director: C. G0NG0POL2 PUBLICITATEA CONCESIOHATA Ag. de Publicitate R. FILIP Str. Sărindar No. 4 Abonamente In ţară Un an............... 600 lei Şase luni . • • . 300 * Trei luni . ... 150 * IN STRĂINĂTATE Un an................ 1200 Iei Şase luni .... 600 * Trei luni .... 350 * Bi­rocraţie şi Şcoală Afirmaţiile noastre, se verifică şi judecăţile noastre se ratifică tot­deauna. Vorbind, în paginile ziaru­lui «Cuvântul», de criza învăţămân­tului românesc, indicam ca un prim element al descompunerii mo­rale a şcolii pe directorul învăţă­mântului primar, Petre Ghiţescu. Ii cunoşteam fişa, nu ne erau ne­cunoscute apucăturile individului pe care imbecilitatea mecanismului birrocratic l-a împins treptat până în fruntea direcţiei învăţământului primar, dar dacă n’am făcut să de­fileze prin coloanele ziarului nos­tru mârşăviile lui Petre Ghiţescu a fost din acea grijă ce ne domină totdeauna faţă de şcoală. Să mai mărim atmosfera de neîncredere, de lipsă totală de entuziasm ce încon­jură şcoala ! Petre Ghiţescu a prostituat învă­ţământul primar, hotărînd veşnic sub imperiul politicei de partid la care a fost robit şi a politicei de sex care-i bâţâia rezoluţiile. A fost tânără absolventă de şcoală norma­lă de Dumnezeu nefericită cu o frumuseţe prea mare, prea ameţi­toare şi să nu fi stârnit elanurile porcos formulate de Petre Ghiţes­cu? A fost... dar de ce să mai con­tinuăm o desgustătoare enumerare? Direcţia generală a învăţămân­tului primar ar trebui să reprezin­te iniţiativă pedagogică, judecata continuă a experienţelor făcute în drumul progresului învăţământu­lui, o mare cunoştinţă a sufletului unui copil unită cu o mare iubire, o pasiune de filozof unită cu o vo­inţă naţională neclintită de a per­fecţiona laboratoarele viitorilor ce­tăţeni ai Patriei. Petre Ghiţescu şi învăţământul primar, Petre Ghiţescu şi simţul de răspundere culturală? Ce ironice apropieri. In 1905 suspendatul Ghi­ţescu era un simplu impiegat la serviciul ordonanţărilor. Vag li­cenţiat în ştiinţe naturale a refu­zat munca consacrată între zidurile şcoalei, preferind să rămână un co­mod funcţionar de biurou. Intre lin­guşirea slugarnică, spionajul dis­cret în favoarea unui şef erarhic şi mici servicii desonorante, Petre Ghiţescu a înaintat de la impiega­tul ordonanţărilor la directorul ge­neral al învăţământului primar. Ce legătură a avut cu truda şcolii Pe­tre Ghiţescu? Dragoste de învăţă­mânt? Nu a avut niciodată, căci mai drag i-a fost biuroul ordonan­­ţărilor (credem şi noi!) Pregătire pedagogică? Nici una. Atunci? D. ministru P. P. Negulescu a svârlit această pildă ruşinoasă a strangulă­rii învăţământului, din fruntea direc­ţiei învăţământului primar. Sus­pendarea a fost doar corolarul acţi­unii deschise de parchet împotriva lui Ghiţescu. Nu ştim dacă învinui­rile ce i se aduc vor putea fi dove­dite sau nu — şi nu totdeauna ade­vărurile pot fi scoase la lumină — dar indiferent de ceea ce va stator­nici justiţia, Ghiţescu trebue să fie scos din minister. Directorul învăţământului pri­mar nu este un funcţionar, ci o in­teligenţă închinată studiului peda­gogic, cea mai mare autoritate pe­dagogică. Individul era plin de pă­cate, totuşi nimic nu a împiedicat pe d-nii dr. Anghelescu şi I. G. Du­ca să ţină sfat până târziu din noapte (ni s’a precizat până la ora 3 noaptea) spre a se statornici tac­tica de apărare a lui Ghiţescu în faţa justiţiei iar pentru siguranţă a fost delegat de avocat Istrate Mi­­cescu (specializat în narcotizarea co­dului penal spre a salva asasinii şi escrocii calificaţi ai vieţii publice). Se mobiliza partidul pentru a-şi salva un agent, isbind în interesele şcoalei, s-au sfătuit cele două ju­mătăţi de Haret — (înţelegem I. G. Duca şi dr. Anghelescu) cum pot is­­bi mai bine în nenorocitul învăţă­mânt primar!... Dar să nu-şi închipue d. Negules­­cu, ministrul de instrucţie, că sus­pendarea directorului învăţământu­lui primar a soluţionat răul. Dacă sistemul bi­rocratic rămâne, dacă divorţul între organizarea proastă a ministerului şi şcoală subsistă, hotărârea aşa de dreaptă a minis­trului nu va da roade. Şcoala nu se conduce de funcţionari nici de slugi politice, mântuirea învăţământului românesc stă într’o complectă trans­formare a ministerului ce agoni­zează sub dominaţia nefastului spi­rit biurocratic. Am avut sancţiunea dată indivi­dului; cerem însă desfiinţarea sis­temului. Pamfil Şei cam -------xxoxx-----­ ABUZUL DE DRAPEL Dacă « ceva care nu se mai bagă de seamă, apoi, de sigur, este abu­zul. S’ar putea susţine că abuzul a devenit uzul. Toată lumea abuzează. Cine nu se dedă măcar la abuzuri alimenta­re, dacă nu de un alt ordin. Şi la un abuz de încredere materia­lă, de care din când în când vor­beşte cronica tribunalelor, câte ase­menea abuzuri de confienţă mora­lă rămân mai necunoscute ca ac­tivitatea d-lui Lapedatu la finanţe! !Astfel când un abuz începe să fie remarcat, e semn că prea depăşeşte consimţământul public. Unul fireşte, este acela al «chete­lor» despre care s’a tot scris şi tre­bue să se mai scrie. ’Autorităţile au desfiinţat cheta la şantan, unde, în definitiv, dacă rişti a merge te poţi aştepta la orice. Va trebui să se in­terzică chetele pe uliţă. Altcum pu­blicul trebue să reacţioneze singur. Dar un abuz care începe să fie insolent, este cel care se face cu ex­hibiţia drapelului naţional. Decorarea pieţei palatului regal ca in ziua de 10 Mai pentru că în­tr’o noapte la 12, mai mulţi domni au pornit cu riscul frângerei satelor să facă reclama industriei străine de automobile, a fost o lipsă de de­cenţă faţă de tricolorul ţărei şi uti­lizarea ce i se cuvine. Dumineca trecută un ministru şi-a măritat fata. Intr­u cât o atare întâmplare de familie poate să in­tereseze naţiunea? Ce noimă are contribuţia naţională la o serbare, ale cărei caracter şi bucurii sunt de un ordin atât de intim? Totuşi faţada bisericei unde s’a săvârşit ceremonia religioasă şi grădiniţa vecină unde s’a servit «trataţia» în aer liber, erau împo­dobite cu o profunzie de drapele na­ţionale. Dar în astfel de ceremonii numai Familia regală are dreptul şi pri­vilegiul cea face să fâlfâie stindar­dul ţărei.... Ceeace s’a făcut Duminecă e pur şi simplu o impertinenţă. Mai lip­sea să se tragă şi cu tunul, ca să afle Capitala întreagă marele eve­niment şi consecinţele lui inerente. Se impune numai­decât o reglemen­tare prin lege a întrebuinţării dra­pelului. Contrariu, mitocănia, care acum îşi zice democraţie, fiind oficială, are să-şi închipue că cele trei cu­lori, simbolul cel mai respectabil al patriei, îi poate servi şi de prosop... Arsenie UN INVENTARIU MUZICAL de d. EM. CIOMAG Moarte şi transfigurare... In sfârşit, ţinta de mult întrevă­zută, a fost atinsă. După ani de grea suferinţă, şi Opera şi Filarmo­nica şi-au dat obştescul sfârşit în braţele pravoslavnicului duhovnic Georgescu şi ale operatorului clan­destin Mavrodi. Acum, când ambe­le instituţii au ieşit din Relativul unei vieţi precare şi au intrat în Absolutul neantului, se cuvine să le inventariem moştenirea. Pe un activ foarte redus apasă greutatea ţărânei de păcate şi gre­şeli, grămădită cu râvnă de către cioclii întreprinderii. Şi — lucru straniu — apasă cu atât mai greu cu cât din ţărâna aceasta, antrepre­norii au extras ca dintr’o mină îm­belşugată tot metalul cântăritor. încă mai de mult, Filarmonicei îi s’a înstrăinat în chip misterios ave­rea şi starea civilă. Acum Opera şi-a pierdut şi localul şi directorii. Rude despoiate, proprietari desamă­giţi, artişti şi cântăreţi stau uluiţi în faţa groapei. Iar cioclii se îm­podobesc cu cununile funerare adu­se de jalnicii păgubiţi şi se gătesc veseli de o călătorie mai puţin lun­gă ca acea a victimelor înhumate. Facem aici un act de deces. Dacă se întâmplă să vorbim şi de unele persoane, e că ele au fost determi­nante în desfăşurarea împrejurări­lor şi că prea adesea ori cauza şi soarta lor s’a confundat cu cea a muzicei în ţara noastră. Elementele acestea de dizolvare pot totuşi contribui mâine la o re­naştere pe care o augurăm cu to­ţii. După bilanţul negativ vom a­­răta şi puterile constructive ce ne rămân. La sfârşitul acestei­ însem­nări ne vom ocupa cu seriozitate de ele, aducând şi contribuţia noas­tră de sugestii pe cari le-am socoti rodnice. Dar până atunci se cade să ne înveselim puţin cititorii, a­­grementându-le lunga expunere, cu povestirea ultimei ceremonii care a avut loc la Opera Română înainte de înmormântare. Funeralii vesele ■■■ Anonimul punător în scenă de la teatrul Liric a întrecut cu mult de astădată talentele reale de regizor funebru ale amicului Sim de la Universul. Spectacolul era compus dintr’un act al «Walkyriei» cu d. GEOR­GESCU, două acte din «Boris Go­dunov» cu d. Massini şi baletul «Se­herazadei» cu d. Alfred Alessandre­­scu. Trei sărbătoriţi cu onoruri şi pomelnice descrescende. Când a apărut EL, în lojile cân­tăreţilor, în galeriile coriştilor, ba­letului şi ale personalului de servi­ciu, a fost un delir trepidant. Pu­blicul din sală se reculegea în tăce­­re şi cucernicie. Cununi, jerbe, bu­chete curgeau din cele două loji şi zvâcneau din fundătura orchestrei. «Bravo Georgescu!» strigau d-nii Massini şi Ale­ss­andre­seu. «Lumi­nă!» urla un uşier. «Nu pleca!» ge­mea un împărţitor de programe. En­tuziasmul şi căderea florilor au du­rat aproape cât şi căderea actului din «Walkyria» deşi ilustrul diri­­gent avu grija să-l conducă în ade­vărat tempo de înmormântare. Ast­fel îşi pierdu Rabega suflul şi Geor­gescu sufletul. Când apăru d. Massini, entuzias­mul a fost viu, dar mai puţin sus­ţinut. «Bravo Massini» au zis d-nii Georgescu şi Alfred. Somptuoasele flori însă erau reduse pe jumătate, îşi pierduseră multe petale din pri­ma bătaie. Când apăru d. Alfred, entuziasmul a fost inexprimabil — în sensul că nu şi-a putut găsi nici un fel de expresie. Abia de şoptiră d-nii Georgescu şi Massini «Bravo Alessandrescu!», iar o baletistă cu voce de soprano legeră: «Nu te du­ce, Alfred!» Florile, cari, hotărât a­­veau virtuţi ciclice se întorceau ia­răşi pe scenă sub înfăţişări de lu­jere şi codiţe, prăfuite, împuţinate, întrebuinţate, zdrenţuite — ca nişte motive ce au mai servit şi altor înaintaşi. La sfârşit garderoba a fost luată cu asalt de publicul încălzit. Nota florilor urma să se reţină din leafa artiştilor şi personalului... şi lumi­nile au fost stinse definitiv... Cu această neuitată înscenare pli­nă de «momente înălţătoare» şi-a încheiat opera ceea ce «Rampa» nu­meşte A­C­T­U­ALIT­A­T­I De două săptămâni d. general A­­verescu c caută formula remanierii, — şi n’o găseşte, ori n’o împărtăşeş­te nimănui, dacă a găsit-o. Nici cei mai intimi colaboratori ai d-lui ge­neral Averescu nu pot pune de a­­cord confidenţele pe care cred a le avea, şi mai puţin promisiunile pe care pretind a le deţine... E adevărat că d. general Averes­cu, de la venirea la putere, e mai «butonat» decât oricând asupra in­tenţiilor şi mai sgârcit ca niciodată în promisiuni. Toţi ştiu că mult nu se poate face. Dar puţinul, — cui va da satisfacţie şi cui va infirma pretenţiile ?... Ul­tima formulă a remanierii pare to­tuşi a se fi închegat, aşa încât să nu nemulţumească prea mulţi: o«rema­niere mică» — care nici nu-i o re­maniere acum, iar o «remaniere mare» — adică adevărata schimba­re în fisionomia guvernului, — la toamnă. Iată cum: D. general Coandă va trece la pre­şedinţia Senatului şi d. general A­­verescu va lua departamentul In­dustriei şi Comerţului. Atât. Pentru tot timpul verii, guvernul îşi va păstra compoziţia actuală. La toamnă însă se va face «remani­erea cea adevărată», — văzând şi făcând, cum spune d. general Ave­rescu, — şi despre care sigur nu este decât un lucru: că d. Anibal Teodo­­rescu va înlocui pe d. Cudalbu. Şi s’ar putea ca d. general Averescu să-şi zică (pe româneşte): — quieta non movere, — şi să nu mai turbure pe nimeni... JAţi remarcat că nu se dă încă nimeni drept «preşedintele Came­rei*, — şi că chiar svonul public, atât de prompt, refuză a-l desemna? De­ altfel, nu numai competitorii nu-l cunosc, dar încă nici guvernul. Căci alegerea persoanei care va a­­vea o sarcină atât de grea nu s’a făcut de către d. general Averescu. S’a oferit locul d-lui Mitilineu, mi­nistrul de externe, şi d- Mitilineu a găsit că stă mult mai liniştit la Palatul Sturdza. S’a vorbit de d. Negulescu, ministrul instrucţiei, dar d. Negulescu n’a rămas la pre­zidenţia Camerei decât într’o iro­nie a unui nou ziar politic. Intr’adevăr, cine va fi preşedintele Camerii ! Se caută, dar nu se găseşte «omul cu... mâna tare». D. general Averes­cu are trei favoriţi, — pe d. Negu­lescu, — pentru a putea da portofo­liul d-sale d-lui I. Petrovici, — pe d. I. Petrovici, — pentru a nu mai tre­bui să-i dea un portofoliu, — şi pe desmoştenitul general Răşcanu. Dar d. Oct. Goga nu-l vrea pe d. Negulescu, sub cuvânt că e departe de-a fi omul cu... mâna tare, şi nu-l agrează la preşedinţia Camerii nici pe d. I. Petrovici, sub motivul, — a­­cesta nemărturisit — că i-ar putea face, de-acolo, dificultăţi, cochetând cu opoziţia. In ce priveşte pe d. ge­neral Răşcanu, — nu-l găseşte o ale­gere agreabilă «undeva»... Indiferent însă de ce vrea şi ce nu vrea d. Goga, care, de­ altfel, nu are favorit pentru fotoliul preşedin­­ţial al Camerii, d. general Averes­cu, spre a putea împăca şi pe d. Petrovici şi-a nu fi silit să facă a­­cum o remaniere alta decât cea ho­tărâtă, transplantând un actual mi­nistru la preşedinţia Camerii, — a rămas la d. I. Petrovici, care tot se plânge că n’are nici un rost. t. d. v. I­rina „mică, -- se face acum, iar „cea mare“, - la toamnă Se caută, - şi nu se găseşte omul cu... mâna tare ECONOMIA DRASTICA Există o politică care depăşeşte chestiunea electorală, calculele dela club şi sterila luptă a partidelor, politica economică, singura care in­teresează într’adevăr marele masse producătoare şi consumatoare, care n’au nimic de aşteptat dela trium­ful cutărui sau cutărui semn elec­toral. Politica pâinii şi politica mo­nezii, legată una de alta. Este vădit azi că politica parti­delor, a luptei sterile între gru­puri şi mai cu seamă demagogia so­cializantă, rămâne duşmana hotă­râtă a unei bune politici economi­ce. Orice acţiune, care are la bază agitaţia electorală şi conrupţia ei, nu poate fi decât protivnică unei politici de bună gospodărie. Acest principiu a devenit o axiomă, o lege permanentă şi verificată ca ro­taţia pământului sau atracţia uni­versală. Pretutindeni unde demago­gia s’a răsfăţat în voia ei, moneda naţională a fost ruinată şi toată e­­conomia naţională, zdruncinată. După socialismul austriac, am a­­vut mizeria austriacă. După dema­gogia germană, am avut marka a cărei tipărire costa mai scump de­cât însăşi valoarea nominală repre­zentată. Experienţa s’a repetat iden­tică în Polonia, cu zlotul. Expe­rienţa se verifică, din nou în Franţa. Regimul electoral şi democraţia etatista, presupun o massă de chel­­tueli inutile, un regim de orgie fi­nanciară, un sistem de subvenţii pentru susţinere de întreprinderi prost conduse, prost administrate şi veşnic lipsite de venituri. Regi­mul electoral însă e legat de politi­ca etatistă, căci astfel se facilitează cazarea partizanilor, a marilor e­­lectori, şefi de sectoare şi bătăuşi de culoare. Politica risipei e legată de politica electorală. E consecinţa ei firească, normală, de neînlătu­rat. Printr’o pantă, cu alunecări succesive, serviciile de stat se îm­bulzesc şi îmbulzirea partizanilor, succede acestei multiplicări.­­S’a fă­cut şi la noi, recent experienţa, când în ajunul alegerilor mai toţi funcţionarii au fost dublaţi. Apa­ratul nostru administrativ s'a gă­sit astfel brusc congestionat în timp ce bugetul suporta, după cum fiecare îşi poate închipui a­ventura de ultimă oră­. împotriva acestei situaţiuni, un singur remediu : politica de econo­mii, politică drastică. Politică im­pusă deopotrivă particularilor şi Statului. In Franţa experienţei de stânga şi a dezastrului financiar, unde or­gia electorală s’a consumat pe de­plin şi şi-a dat toate roadele, s'a a­­juns la această concluziune. Un comitet format din miniştrii de interne, lucrări publice, comerţ şi agricultură va statornici regu­lile unei politici de restrângere a consumaţiei şi de limitare a impor­tului. Se revine, în sfârşit, la un pro­gram care aminteşte regimul de excepţie şi economia războiului. După ultimele telegrame ,guver­nul a decis constituirea unui comi­tet, format din miniştrii de inter­ne, lucrări publice, comerţ şi agri­cultură, având ca scop restrângerea consumaţiei şi limitarea importu­lui». «In privinţa programului urmă­rit de guvern, «Le Journal» află că s’ar protcta închiderea brutării­lor odată pe săptămână şi a măce­lăriilor de două ori pe săptămână, Guvernul va lua măsuri pentru a împiedeca acapararea recoltei din anumite regiuni, de către ţările cu schimbul ridicat. In caz de nevoe se va introduce cartelă de pâine- Serviciul de compensare al schim­burilor va deveni obligatoriu». «Matin» află că restricţiunile de consumaţie se vor aplica la grâu, făină, antracit, benzină şi zahăr. Gu­vernul va examina şi o eventuală amânare a unor lucrări publice». Iată la ce s’a ajuns după doi ani de politică de stânga, care nu în­seamnă altceva decât o căpătuială metodică şi, ca să zicem aşa doctri­nară, a partizanilor. Fără această faţadă doctrinară, purtând însă vi­ţiul esenţial al necesităţii electora­le, politica românească purcede ho­tărâtă pe calea risipei şi a cheltue­­lilor de Stat. Că alţii n’ar fi făcut astfel, nu ne facem iluzii. Pentru unii sau pen­tru alţii, pilda Franţei electorale, ajunsă după opt ani de la armisti­ţiu, la regimul din vremea războ­iului, să servească. Risipa banului public deschide perspective de dezastru. I. Tăut «O prodigioasă activitate» ...Mai mult «prodigă» de­cât «pro­digioasă» zic cei cari n’au aceleaşi motive de satisfacţie ca unii con­fraţi din presă. Grija de căpetenie a conducătorilor Operei Române, întreprindere comercializată, a fost exploatarea intensă, susţinută cu toate mijloacele de reclamă plătită. O presă dinainte câştigată, un reper­toriu întocmit să placă celor mulţi şi proşti, «celebrităţi» străine din veacul trecut, o casieriţă atrăgătoa­re, etc. Totuşi, în vremea din urmă, afa­cerile nu mai mergeau în plin. «S’a săturat lumea de cântăreţii ro­mâni» explica direcţia lăsând să se întrevadă că sus pomenitele celebri­tăţi îşi împart mai uşor cu cei cari i-au angajat gloria şi remunera­ţiile. O clipă nu s’a gândit vre­un con­ducător că taina reuşitei spectaco­lelor şi interesul ce-l deşteaptă stau în reînnoirea lor, în ritmul general artistic ce li se imprimă. Cu acelaş repertoriu italian uzat până la coar­dă, cu aceiaşi protagonişti, în ace­leaşi montări, nu pot fi atraşi spec­tatorii platnici. De «Traviata» şi «Manon» şi «Ballo in Maschera» astfel cum sunt date la noi, credem că s’au săturat chiar şi naivii pro­vinciali şi mahalagiii sentimentali. E drept, am avut şi noutatea lui «Boris Godunov», s’a reluat în bu­ne condiţiuni, la începutul stagiu­nii, nemuritorul «Bărbier din Se­villa» s’a dat cu un apreciabil efort la sfârşitul ei, «Salomeea». Dar nu­mai cu aceste flori răzleţe nu se face primăvara educaţiei muzicale, unui public frivol şi nepregătit Menirea culturală a Operei Româ­ne este imensă. E o supremă sinte­ză — muzică, poezie, dramă, plasti­că, dans, arhitectură, — un ideal de urmărit care să prefacă întâia noa­stră scenă lirică în templu al tutu­ror frumuseţilor. In forma de acum, Opera nu face de­cât să conrupă gustul public, să prostitueze un gen, să desguste de spectacole lipsite de ori­ce artă a­­devărată pe tot omul cu veleităţi mai înalte. De aceea nu ne mirăm că intelectualii şi toţi cei cu oare­care sensibilitate artistică, cultură şi gust, se abţin să calce în incinta teatrului Liric, rezervată dela sine pentru predilecţiile îmbogăţiţilor de război. S’a şi cerut suprimarea inu­tilei­­şi costisitoarei instituţii. Comercializatorii Operei s’au fă­cut vinovaţi de păcatul cel mai greu: au traficat cu lucrurile sfin­­te, înjosindu-le, au săvârşit păcatul împotriva sfântului Duh. Scopul unei subvenţii de atâtea milioane este de a creea un teatru­ muzical, cu un înalt nivel artistic, care să promoveze arta româneas­­că şi pe artiştii naţionali. Să se for­meze o şcoală, o tradiţie a cântului, a jocului, a decorului românesc. In lipsa operelor originale, să avem măcar lucrările de frunte ale mu­­zicei universale în traduceri bune, în limba şi în creaţiunile artiştilor băştinaşi, în partea noastră de con­tribuţie la arta omenirei. Şi dacă n’avem încă toate elementele nece­sare — să facem ca şi cum le-am avea, să le inventăm — nu să le batjocorim şi îndepărtăm. Au bănuit până acum ceva din aceste îndatoriri de funcţii îndrumă­tori? In afară de Operă, aveam până ieri, instituţia de considerabil rol cultural. , , Dar despre aceasta în numărul viitor. :1 Orchestra ’ simfonică • Hotărârea consilului de miniştrii de a veghea ca pământurile Moldo­venilor ce emigrează să nu treacă în mâinile străinilor, nu rezolvă problema menţinerii caracterului de provincie naţională a Basara­biei. Ameninţarea străinilor aduşi oficial de prin porturile Mării Ne­gre sau veniţi de peste Nistru, con­tinuă. Nici nu s’a sfârşit strecura­rea lor, nici nu le ştim numărul­ Se vede că chestiunea aceasta cons­titue un secret pentru guvernele noastre. Unul din acele secrete ce sunt, mai de grabă, o ruşine naţio­nală. Pentru felul cum guvernele noastre au abdicat dela indepen­denţa noastră şi pentru suzeranita­tea ce a recunoscut prin accepta­rea injoncţiunilor din afară, nu s’ar putea denumi altfel. S’au întâmplat în Basarabia atâ­tea atentate, s’au descoperit destule comploturi bolşevice; era timpul ca autorităţile, — de cele superioare vorbim, — să priceapă că ele se da­­toresc elementelor sosite de peste Nistru sau aduse de aiurea. In loc de aceasta a început activitatea «Co­misiunii de încetăţeniri». bia o pune în discuţie. Problema încetăţenirilor din Ba­­sarabia (care e chestiunea menţi­nerii caracterului de provincie ro­mânească) ca şi a celor din restul ţării, reprezintă un punct vital pen­tru viitorul neamului nostru, pen­tru consolidarea noastră internă şi pentru asigurarea graniţelor ţării El nu poate fi satisfăcut decât printr’un act care nu este nici xe­nofob, nici antisemit, ci, pur şi sim­plu legal, Revizuirea tuturor înce­­tăţenirilor, începându-se cu un re­censământ general, care, pentru Basarabia,, să fie comparat cu si­tuaţia populaţiei de la 9 Apr­ilie 1918. Diferenţa să fie trecută prin ciurul des al unei verificări rigu­roase şi tărâţele să fie expediate a­­colo unde vor cere. Revizuirea tuturor încetăţeniri­­lor este o problemă foarte vastă, Nu atât prin aplicarea ei teehnică, cât prin urmările ce se vor reper­cuta asupra tuturor ramurilor de activitate. Prin rezolvarea ei, se vor soluţiona, odată cu menţinerea caracterului nostru de stat naţio­nal, şi multe alte probleme culte­«Comisiunea de încetăţeniri» este o­­­rale, sociale, profesionale şi naţio­­ocazie pentru guvern de a-şi plasa anale, cari par astăzi foarte compli­­partizanii, pentru primării, de a aloca fonduri necesare lucrărilor, ce cresc, din zi în zi. Mai este şi un prilej de a dovedi străinătăţii sau «spiritului» de la Societatea Naţiunilor că România, departe de a fi ostilă străinilor, este chiar foarte largă în ospitali­tate şi cari dau naştere la agitaţii I. e. XX­XX--------­tate. Pentru interesele neamului însă, ea este o nenorocire. Din in­divizi pe cari, oricând, i-am putea î şi partidul maghiar, invita să cureţe locul, face cetăţeni cu drepturi egale, în umbra cărora ei ne subminează siguranţa. Nu vor­bim de Siguranţa Generală, fiindcă dacă ea n’ar fi fost subminată, n’am fi avut prezenţa acestor stră­ini. Vorbim de siguranţa neamului ce se joacă în cărţile de cetăţean român date străinilor de către a­­ceastă comisiune. Pe la sfârşitul guvernării trecute îşi încetase ac­tivitatea. Credeam pentru totdear­­na. Noul guvern, în goana după voturi, i-a prelungit existenţa, spre a satisface pe pactizanţi. Acum şi-a reînceput activitatea cu o ener­gie şi mai mare şi cu nouă fonduri alocate de primării, căci are de gând să isprăvească la 1 Septem­brie. De-ar isprăvi mai curând! Până atunci, trebue să constatăm că, pe când mulţi străini au reuşit să capete calitatea de fii ai Basa­rabiei, mulţi Moldoveni au rămas pe din afară, cu situaţia neclarifi­cată, cum sunt cei din jurul Chişi­­năului. Pentru ei nu există isvoare de acte, căci ei n’au mijloace pen­tru scoaterea lor. Şi nici n’are cine să se ocupe de ei. Cazul acestor Moldoveni, de­sigur nu poate fi prilej de a se aduce învinuiri «Co­­misiunei de încetăţeniri». Ea nu poate alerga după acte. Ea verifică actele şi aprobă. Aci rezidă gre­şitul ei procedeu de organizare şi de lucru. Ea primeşte actele, exa­minează dacă datele din ele cores­pund condiţiunilor cerute de înce­­tăţenire; dacă da, le aprobă şi proaspătul venit de peste Nistru se poate plimba trufaş şi obraznic în Basarabia, neîmpiedicat de nimeni şi apărat de actul de încetăţenire. Am fi înţeles ca această comisiune să aibă puterea şi obligaţia de a cerceta valabilitatea, seriozitatea actelor, la faţa locului, afişând, tot­odată, numele acelora cari se pre­tind fii ai Basarabiei şi cetăţeni ai României- S-a adoptat alt proce­deu. Şi prin el nu numai că nu re­zolvă problema basarabeană, ci a­ „Pământ cerea duşmanul. 41 Avem acum şi un mort de pe ur­ma pactului electoral dintre guvern Cel căruia pactul acesta i-a luat viaţa, este numai din întâmplare un ţăran ungur. Putea prea bine să fie un ţăran român, căci în învăl­­maşala la cuţite care a avut loc în­tre ţăranii români şi coloniştii ma­ghiari de la Târgoviştea de pe Va­lea Regheului din Banat, chestiunea fusese numai: care pe care. Numai o concepţie guvernamen­tală la fel cu aceea care a socotit că se poate sta de vorbă cu emisarul partidului maghiar Szele Bela în privinţa încheierii unui pact elec­toral care să prevadă luarea înapoi a pământurilor atribuite ţăranului român prin lege şi chiar prin rati­ficări ca aceea a Ligii Naţiunilor referitoare la coloniştii unguri, nu­mai o asemenea concepţie guverna­mentală nu putea să prevadă acest omor de la Târgoviştea de pe Re­­ghei. E de mirare numai că răs­punsul dat de ţărănimea bănăţeană acestei fapte guvernamentale şi pro­vocări minoritare, s’a rezumat la o singură viaţă stinsă. A învăţat guvernul minte dintr’a­­tât? A ordonat suspendarea ime­diată a înstrăinării acestor pămân­turi, care sunt ale Românilor şi prin legea agrară şi prin faptul că au fost răscumpărate deja în valu­tă aur dela coloniştii cari nu le a­­veau decât de câteva decenii, fiind înstrăinate dela băştinaşi români şi nu plătiseră pentru ele statului ma­ghiar decât o derizorie răscumpă­rare parţială echivalentă doar cu preţul — fireşte tot derizoriu — al pământurilor, desigur suficiente, ce le-au fost lăsate în posesiune de statul român? întâmplarea de la Târgoviştea din Banat este un avertisment destul de grav dat guvernului, care trebue să ştie că şi înstrăinarea drepturi­lor româneşti are o limită. I s’a to­lerat înstrăinarea voturilor, i s’a tolerat înstrăinarea tuturor libertă­ților civice, date în schimb cu pri­sosință minoritarilor. Dar toate pâ­nă la pământ! 1. Talan

Next