Cuvântul, iunie 1926 (Anul 3, nr. 469-493)
1926-06-10 / nr. 476
Joi 16 Iunie 1926AHUL III NO. 476 Redacţia şi Administraţia 4, STRADA SĂRINDAR, 4 Tai.iam I 78/09 Administraţia ■ ereton j y8/10 Redactia Director politics TITUS ENACOVICI Director: C. G0NG0POL2 PUBLICITATEA CONCESIOHATA Ag. de Publicitate R. FILIP Str. Sărindar No. 4 Abonamente In ţară Un an............... 600 lei Şase luni . • • . 300 * Trei luni . ... 150 * IN STRĂINĂTATE Un an................ 1200 Iei Şase luni .... 600 * Trei luni .... 350 * Birocraţie şi Şcoală Afirmaţiile noastre, se verifică şi judecăţile noastre se ratifică totdeauna. Vorbind, în paginile ziarului «Cuvântul», de criza învăţământului românesc, indicam ca un prim element al descompunerii morale a şcolii pe directorul învăţământului primar, Petre Ghiţescu. Ii cunoşteam fişa, nu ne erau necunoscute apucăturile individului pe care imbecilitatea mecanismului birrocratic l-a împins treptat până în fruntea direcţiei învăţământului primar, dar dacă n’am făcut să defileze prin coloanele ziarului nostru mârşăviile lui Petre Ghiţescu a fost din acea grijă ce ne domină totdeauna faţă de şcoală. Să mai mărim atmosfera de neîncredere, de lipsă totală de entuziasm ce înconjură şcoala ! Petre Ghiţescu a prostituat învăţământul primar, hotărînd veşnic sub imperiul politicei de partid la care a fost robit şi a politicei de sex care-i bâţâia rezoluţiile. A fost tânără absolventă de şcoală normală de Dumnezeu nefericită cu o frumuseţe prea mare, prea ameţitoare şi să nu fi stârnit elanurile porcos formulate de Petre Ghiţescu? A fost... dar de ce să mai continuăm o desgustătoare enumerare? Direcţia generală a învăţământului primar ar trebui să reprezinte iniţiativă pedagogică, judecata continuă a experienţelor făcute în drumul progresului învăţământului, o mare cunoştinţă a sufletului unui copil unită cu o mare iubire, o pasiune de filozof unită cu o voinţă naţională neclintită de a perfecţiona laboratoarele viitorilor cetăţeni ai Patriei. Petre Ghiţescu şi învăţământul primar, Petre Ghiţescu şi simţul de răspundere culturală? Ce ironice apropieri. In 1905 suspendatul Ghiţescu era un simplu impiegat la serviciul ordonanţărilor. Vag licenţiat în ştiinţe naturale a refuzat munca consacrată între zidurile şcoalei, preferind să rămână un comod funcţionar de biurou. Intre linguşirea slugarnică, spionajul discret în favoarea unui şef erarhic şi mici servicii desonorante, Petre Ghiţescu a înaintat de la impiegatul ordonanţărilor la directorul general al învăţământului primar. Ce legătură a avut cu truda şcolii Petre Ghiţescu? Dragoste de învăţământ? Nu a avut niciodată, căci mai drag i-a fost biuroul ordonanţărilor (credem şi noi!) Pregătire pedagogică? Nici una. Atunci? D. ministru P. P. Negulescu a svârlit această pildă ruşinoasă a strangulării învăţământului, din fruntea direcţiei învăţământului primar. Suspendarea a fost doar corolarul acţiunii deschise de parchet împotriva lui Ghiţescu. Nu ştim dacă învinuirile ce i se aduc vor putea fi dovedite sau nu — şi nu totdeauna adevărurile pot fi scoase la lumină — dar indiferent de ceea ce va statornici justiţia, Ghiţescu trebue să fie scos din minister. Directorul învăţământului primar nu este un funcţionar, ci o inteligenţă închinată studiului pedagogic, cea mai mare autoritate pedagogică. Individul era plin de păcate, totuşi nimic nu a împiedicat pe d-nii dr. Anghelescu şi I. G. Duca să ţină sfat până târziu din noapte (ni s’a precizat până la ora 3 noaptea) spre a se statornici tactica de apărare a lui Ghiţescu în faţa justiţiei iar pentru siguranţă a fost delegat de avocat Istrate Micescu (specializat în narcotizarea codului penal spre a salva asasinii şi escrocii calificaţi ai vieţii publice). Se mobiliza partidul pentru a-şi salva un agent, isbind în interesele şcoalei, s-au sfătuit cele două jumătăţi de Haret — (înţelegem I. G. Duca şi dr. Anghelescu) cum pot isbi mai bine în nenorocitul învăţământ primar!... Dar să nu-şi închipue d. Negulescu, ministrul de instrucţie, că suspendarea directorului învăţământului primar a soluţionat răul. Dacă sistemul birocratic rămâne, dacă divorţul între organizarea proastă a ministerului şi şcoală subsistă, hotărârea aşa de dreaptă a ministrului nu va da roade. Şcoala nu se conduce de funcţionari nici de slugi politice, mântuirea învăţământului românesc stă într’o complectă transformare a ministerului ce agonizează sub dominaţia nefastului spirit biurocratic. Am avut sancţiunea dată individului; cerem însă desfiinţarea sistemului. Pamfil Şei cam -------xxoxx----- ABUZUL DE DRAPEL Dacă « ceva care nu se mai bagă de seamă, apoi, de sigur, este abuzul. S’ar putea susţine că abuzul a devenit uzul. Toată lumea abuzează. Cine nu se dedă măcar la abuzuri alimentare, dacă nu de un alt ordin. Şi la un abuz de încredere materială, de care din când în când vorbeşte cronica tribunalelor, câte asemenea abuzuri de confienţă morală rămân mai necunoscute ca activitatea d-lui Lapedatu la finanţe! !Astfel când un abuz începe să fie remarcat, e semn că prea depăşeşte consimţământul public. Unul fireşte, este acela al «chetelor» despre care s’a tot scris şi trebue să se mai scrie. ’Autorităţile au desfiinţat cheta la şantan, unde, în definitiv, dacă rişti a merge te poţi aştepta la orice. Va trebui să se interzică chetele pe uliţă. Altcum publicul trebue să reacţioneze singur. Dar un abuz care începe să fie insolent, este cel care se face cu exhibiţia drapelului naţional. Decorarea pieţei palatului regal ca in ziua de 10 Mai pentru că într’o noapte la 12, mai mulţi domni au pornit cu riscul frângerei satelor să facă reclama industriei străine de automobile, a fost o lipsă de decenţă faţă de tricolorul ţărei şi utilizarea ce i se cuvine. Dumineca trecută un ministru şi-a măritat fata. Intru cât o atare întâmplare de familie poate să intereseze naţiunea? Ce noimă are contribuţia naţională la o serbare, ale cărei caracter şi bucurii sunt de un ordin atât de intim? Totuşi faţada bisericei unde s’a săvârşit ceremonia religioasă şi grădiniţa vecină unde s’a servit «trataţia» în aer liber, erau împodobite cu o profunzie de drapele naţionale. Dar în astfel de ceremonii numai Familia regală are dreptul şi privilegiul cea face să fâlfâie stindardul ţărei.... Ceeace s’a făcut Duminecă e pur şi simplu o impertinenţă. Mai lipsea să se tragă şi cu tunul, ca să afle Capitala întreagă marele eveniment şi consecinţele lui inerente. Se impune numaidecât o reglementare prin lege a întrebuinţării drapelului. Contrariu, mitocănia, care acum îşi zice democraţie, fiind oficială, are să-şi închipue că cele trei culori, simbolul cel mai respectabil al patriei, îi poate servi şi de prosop... Arsenie UN INVENTARIU MUZICAL de d. EM. CIOMAG Moarte şi transfigurare... In sfârşit, ţinta de mult întrevăzută, a fost atinsă. După ani de grea suferinţă, şi Opera şi Filarmonica şi-au dat obştescul sfârşit în braţele pravoslavnicului duhovnic Georgescu şi ale operatorului clandestin Mavrodi. Acum, când ambele instituţii au ieşit din Relativul unei vieţi precare şi au intrat în Absolutul neantului, se cuvine să le inventariem moştenirea. Pe un activ foarte redus apasă greutatea ţărânei de păcate şi greşeli, grămădită cu râvnă de către cioclii întreprinderii. Şi — lucru straniu — apasă cu atât mai greu cu cât din ţărâna aceasta, antreprenorii au extras ca dintr’o mină îmbelşugată tot metalul cântăritor. încă mai de mult, Filarmonicei îi s’a înstrăinat în chip misterios averea şi starea civilă. Acum Opera şi-a pierdut şi localul şi directorii. Rude despoiate, proprietari desamăgiţi, artişti şi cântăreţi stau uluiţi în faţa groapei. Iar cioclii se împodobesc cu cununile funerare aduse de jalnicii păgubiţi şi se gătesc veseli de o călătorie mai puţin lungă ca acea a victimelor înhumate. Facem aici un act de deces. Dacă se întâmplă să vorbim şi de unele persoane, e că ele au fost determinante în desfăşurarea împrejurărilor şi că prea adesea ori cauza şi soarta lor s’a confundat cu cea a muzicei în ţara noastră. Elementele acestea de dizolvare pot totuşi contribui mâine la o renaştere pe care o augurăm cu toţii. După bilanţul negativ vom arăta şi puterile constructive ce ne rămân. La sfârşitul acestei însemnări ne vom ocupa cu seriozitate de ele, aducând şi contribuţia noastră de sugestii pe cari le-am socoti rodnice. Dar până atunci se cade să ne înveselim puţin cititorii, agrementându-le lunga expunere, cu povestirea ultimei ceremonii care a avut loc la Opera Română înainte de înmormântare. Funeralii vesele ■■■ Anonimul punător în scenă de la teatrul Liric a întrecut cu mult de astădată talentele reale de regizor funebru ale amicului Sim de la Universul. Spectacolul era compus dintr’un act al «Walkyriei» cu d. GEORGESCU, două acte din «Boris Godunov» cu d. Massini şi baletul «Seherazadei» cu d. Alfred Alessandrescu. Trei sărbătoriţi cu onoruri şi pomelnice descrescende. Când a apărut EL, în lojile cântăreţilor, în galeriile coriştilor, baletului şi ale personalului de serviciu, a fost un delir trepidant. Publicul din sală se reculegea în tăcere şi cucernicie. Cununi, jerbe, buchete curgeau din cele două loji şi zvâcneau din fundătura orchestrei. «Bravo Georgescu!» strigau d-nii Massini şi Alessandreseu. «Lumină!» urla un uşier. «Nu pleca!» gemea un împărţitor de programe. Entuziasmul şi căderea florilor au durat aproape cât şi căderea actului din «Walkyria» deşi ilustrul dirigent avu grija să-l conducă în adevărat tempo de înmormântare. Astfel îşi pierdu Rabega suflul şi Georgescu sufletul. Când apăru d. Massini, entuziasmul a fost viu, dar mai puţin susţinut. «Bravo Massini» au zis d-nii Georgescu şi Alfred. Somptuoasele flori însă erau reduse pe jumătate, îşi pierduseră multe petale din prima bătaie. Când apăru d. Alfred, entuziasmul a fost inexprimabil — în sensul că nu şi-a putut găsi nici un fel de expresie. Abia de şoptiră d-nii Georgescu şi Massini «Bravo Alessandrescu!», iar o baletistă cu voce de soprano legeră: «Nu te duce, Alfred!» Florile, cari, hotărât aveau virtuţi ciclice se întorceau iarăşi pe scenă sub înfăţişări de lujere şi codiţe, prăfuite, împuţinate, întrebuinţate, zdrenţuite — ca nişte motive ce au mai servit şi altor înaintaşi. La sfârşit garderoba a fost luată cu asalt de publicul încălzit. Nota florilor urma să se reţină din leafa artiştilor şi personalului... şi luminile au fost stinse definitiv... Cu această neuitată înscenare plină de «momente înălţătoare» şi-a încheiat opera ceea ce «Rampa» numeşte ACTUALITATI De două săptămâni d. general Averescu c caută formula remanierii, — şi n’o găseşte, ori n’o împărtăşeşte nimănui, dacă a găsit-o. Nici cei mai intimi colaboratori ai d-lui general Averescu nu pot pune de acord confidenţele pe care cred a le avea, şi mai puţin promisiunile pe care pretind a le deţine... E adevărat că d. general Averescu, de la venirea la putere, e mai «butonat» decât oricând asupra intenţiilor şi mai sgârcit ca niciodată în promisiuni. Toţi ştiu că mult nu se poate face. Dar puţinul, — cui va da satisfacţie şi cui va infirma pretenţiile ?... Ultima formulă a remanierii pare totuşi a se fi închegat, aşa încât să nu nemulţumească prea mulţi: o«remaniere mică» — care nici nu-i o remaniere acum, iar o «remaniere mare» — adică adevărata schimbare în fisionomia guvernului, — la toamnă. Iată cum: D. general Coandă va trece la preşedinţia Senatului şi d. general Averescu va lua departamentul Industriei şi Comerţului. Atât. Pentru tot timpul verii, guvernul îşi va păstra compoziţia actuală. La toamnă însă se va face «remanierea cea adevărată», — văzând şi făcând, cum spune d. general Averescu, — şi despre care sigur nu este decât un lucru: că d. Anibal Teodorescu va înlocui pe d. Cudalbu. Şi s’ar putea ca d. general Averescu să-şi zică (pe româneşte): — quieta non movere, — şi să nu mai turbure pe nimeni... JAţi remarcat că nu se dă încă nimeni drept «preşedintele Camerei*, — şi că chiar svonul public, atât de prompt, refuză a-l desemna? De altfel, nu numai competitorii nu-l cunosc, dar încă nici guvernul. Căci alegerea persoanei care va avea o sarcină atât de grea nu s’a făcut de către d. general Averescu. S’a oferit locul d-lui Mitilineu, ministrul de externe, şi d- Mitilineu a găsit că stă mult mai liniştit la Palatul Sturdza. S’a vorbit de d. Negulescu, ministrul instrucţiei, dar d. Negulescu n’a rămas la prezidenţia Camerei decât într’o ironie a unui nou ziar politic. Intr’adevăr, cine va fi preşedintele Camerii ! Se caută, dar nu se găseşte «omul cu... mâna tare». D. general Averescu are trei favoriţi, — pe d. Negulescu, — pentru a putea da portofoliul d-sale d-lui I. Petrovici, — pe d. I. Petrovici, — pentru a nu mai trebui să-i dea un portofoliu, — şi pe desmoştenitul general Răşcanu. Dar d. Oct. Goga nu-l vrea pe d. Negulescu, sub cuvânt că e departe de-a fi omul cu... mâna tare, şi nu-l agrează la preşedinţia Camerii nici pe d. I. Petrovici, sub motivul, — acesta nemărturisit — că i-ar putea face, de-acolo, dificultăţi, cochetând cu opoziţia. In ce priveşte pe d. general Răşcanu, — nu-l găseşte o alegere agreabilă «undeva»... Indiferent însă de ce vrea şi ce nu vrea d. Goga, care, de altfel, nu are favorit pentru fotoliul preşedinţial al Camerii, d. general Averescu, spre a putea împăca şi pe d. Petrovici şi-a nu fi silit să facă acum o remaniere alta decât cea hotărâtă, transplantând un actual ministru la preşedinţia Camerii, — a rămas la d. I. Petrovici, care tot se plânge că n’are nici un rost. t. d. v. Irina „mică, -- se face acum, iar „cea mare“, - la toamnă Se caută, - şi nu se găseşte omul cu... mâna tare ECONOMIA DRASTICA Există o politică care depăşeşte chestiunea electorală, calculele dela club şi sterila luptă a partidelor, politica economică, singura care interesează într’adevăr marele masse producătoare şi consumatoare, care n’au nimic de aşteptat dela triumful cutărui sau cutărui semn electoral. Politica pâinii şi politica monezii, legată una de alta. Este vădit azi că politica partidelor, a luptei sterile între grupuri şi mai cu seamă demagogia socializantă, rămâne duşmana hotărâtă a unei bune politici economice. Orice acţiune, care are la bază agitaţia electorală şi conrupţia ei, nu poate fi decât protivnică unei politici de bună gospodărie. Acest principiu a devenit o axiomă, o lege permanentă şi verificată ca rotaţia pământului sau atracţia universală. Pretutindeni unde demagogia s’a răsfăţat în voia ei, moneda naţională a fost ruinată şi toată economia naţională, zdruncinată. După socialismul austriac, am avut mizeria austriacă. După demagogia germană, am avut marka a cărei tipărire costa mai scump decât însăşi valoarea nominală reprezentată. Experienţa s’a repetat identică în Polonia, cu zlotul. Experienţa se verifică, din nou în Franţa. Regimul electoral şi democraţia etatista, presupun o massă de cheltueli inutile, un regim de orgie financiară, un sistem de subvenţii pentru susţinere de întreprinderi prost conduse, prost administrate şi veşnic lipsite de venituri. Regimul electoral însă e legat de politica etatistă, căci astfel se facilitează cazarea partizanilor, a marilor electori, şefi de sectoare şi bătăuşi de culoare. Politica risipei e legată de politica electorală. E consecinţa ei firească, normală, de neînlăturat. Printr’o pantă, cu alunecări succesive, serviciile de stat se îmbulzesc şi îmbulzirea partizanilor, succede acestei multiplicări.S’a făcut şi la noi, recent experienţa, când în ajunul alegerilor mai toţi funcţionarii au fost dublaţi. Aparatul nostru administrativ s'a găsit astfel brusc congestionat în timp ce bugetul suporta, după cum fiecare îşi poate închipui aventura de ultimă oră. împotriva acestei situaţiuni, un singur remediu : politica de economii, politică drastică. Politică impusă deopotrivă particularilor şi Statului. In Franţa experienţei de stânga şi a dezastrului financiar, unde orgia electorală s’a consumat pe deplin şi şi-a dat toate roadele, s'a ajuns la această concluziune. Un comitet format din miniştrii de interne, lucrări publice, comerţ şi agricultură va statornici regulile unei politici de restrângere a consumaţiei şi de limitare a importului. Se revine, în sfârşit, la un program care aminteşte regimul de excepţie şi economia războiului. După ultimele telegrame ,guvernul a decis constituirea unui comitet, format din miniştrii de interne, lucrări publice, comerţ şi agricultură, având ca scop restrângerea consumaţiei şi limitarea importului». «In privinţa programului urmărit de guvern, «Le Journal» află că s’ar protcta închiderea brutăriilor odată pe săptămână şi a măcelăriilor de două ori pe săptămână, Guvernul va lua măsuri pentru a împiedeca acapararea recoltei din anumite regiuni, de către ţările cu schimbul ridicat. In caz de nevoe se va introduce cartelă de pâine- Serviciul de compensare al schimburilor va deveni obligatoriu». «Matin» află că restricţiunile de consumaţie se vor aplica la grâu, făină, antracit, benzină şi zahăr. Guvernul va examina şi o eventuală amânare a unor lucrări publice». Iată la ce s’a ajuns după doi ani de politică de stânga, care nu înseamnă altceva decât o căpătuială metodică şi, ca să zicem aşa doctrinară, a partizanilor. Fără această faţadă doctrinară, purtând însă viţiul esenţial al necesităţii electorale, politica românească purcede hotărâtă pe calea risipei şi a cheltuelilor de Stat. Că alţii n’ar fi făcut astfel, nu ne facem iluzii. Pentru unii sau pentru alţii, pilda Franţei electorale, ajunsă după opt ani de la armistiţiu, la regimul din vremea războiului, să servească. Risipa banului public deschide perspective de dezastru. I. Tăut «O prodigioasă activitate» ...Mai mult «prodigă» decât «prodigioasă» zic cei cari n’au aceleaşi motive de satisfacţie ca unii confraţi din presă. Grija de căpetenie a conducătorilor Operei Române, întreprindere comercializată, a fost exploatarea intensă, susţinută cu toate mijloacele de reclamă plătită. O presă dinainte câştigată, un repertoriu întocmit să placă celor mulţi şi proşti, «celebrităţi» străine din veacul trecut, o casieriţă atrăgătoare, etc. Totuşi, în vremea din urmă, afacerile nu mai mergeau în plin. «S’a săturat lumea de cântăreţii români» explica direcţia lăsând să se întrevadă că sus pomenitele celebrităţi îşi împart mai uşor cu cei cari i-au angajat gloria şi remuneraţiile. O clipă nu s’a gândit vreun conducător că taina reuşitei spectacolelor şi interesul ce-l deşteaptă stau în reînnoirea lor, în ritmul general artistic ce li se imprimă. Cu acelaş repertoriu italian uzat până la coardă, cu aceiaşi protagonişti, în aceleaşi montări, nu pot fi atraşi spectatorii platnici. De «Traviata» şi «Manon» şi «Ballo in Maschera» astfel cum sunt date la noi, credem că s’au săturat chiar şi naivii provinciali şi mahalagiii sentimentali. E drept, am avut şi noutatea lui «Boris Godunov», s’a reluat în bune condiţiuni, la începutul stagiunii, nemuritorul «Bărbier din Sevilla» s’a dat cu un apreciabil efort la sfârşitul ei, «Salomeea». Dar numai cu aceste flori răzleţe nu se face primăvara educaţiei muzicale, unui public frivol şi nepregătit Menirea culturală a Operei Române este imensă. E o supremă sinteză — muzică, poezie, dramă, plastică, dans, arhitectură, — un ideal de urmărit care să prefacă întâia noastră scenă lirică în templu al tuturor frumuseţilor. In forma de acum, Opera nu face decât să conrupă gustul public, să prostitueze un gen, să desguste de spectacole lipsite de orice artă adevărată pe tot omul cu veleităţi mai înalte. De aceea nu ne mirăm că intelectualii şi toţi cei cu oarecare sensibilitate artistică, cultură şi gust, se abţin să calce în incinta teatrului Liric, rezervată dela sine pentru predilecţiile îmbogăţiţilor de război. S’a şi cerut suprimarea inutileişi costisitoarei instituţii. Comercializatorii Operei s’au făcut vinovaţi de păcatul cel mai greu: au traficat cu lucrurile sfinte, înjosindu-le, au săvârşit păcatul împotriva sfântului Duh. Scopul unei subvenţii de atâtea milioane este de a creea un teatru muzical, cu un înalt nivel artistic, care să promoveze arta românească şi pe artiştii naţionali. Să se formeze o şcoală, o tradiţie a cântului, a jocului, a decorului românesc. In lipsa operelor originale, să avem măcar lucrările de frunte ale muzicei universale în traduceri bune, în limba şi în creaţiunile artiştilor băştinaşi, în partea noastră de contribuţie la arta omenirei. Şi dacă n’avem încă toate elementele necesare — să facem ca şi cum le-am avea, să le inventăm — nu să le batjocorim şi îndepărtăm. Au bănuit până acum ceva din aceste îndatoriri de funcţii îndrumători? In afară de Operă, aveam până ieri, instituţia de considerabil rol cultural. , , Dar despre aceasta în numărul viitor. :1 Orchestra ’ simfonică • Hotărârea consilului de miniştrii de a veghea ca pământurile Moldovenilor ce emigrează să nu treacă în mâinile străinilor, nu rezolvă problema menţinerii caracterului de provincie naţională a Basarabiei. Ameninţarea străinilor aduşi oficial de prin porturile Mării Negre sau veniţi de peste Nistru, continuă. Nici nu s’a sfârşit strecurarea lor, nici nu le ştim numărul Se vede că chestiunea aceasta constitue un secret pentru guvernele noastre. Unul din acele secrete ce sunt, mai de grabă, o ruşine naţională. Pentru felul cum guvernele noastre au abdicat dela independenţa noastră şi pentru suzeranitatea ce a recunoscut prin acceptarea injoncţiunilor din afară, nu s’ar putea denumi altfel. S’au întâmplat în Basarabia atâtea atentate, s’au descoperit destule comploturi bolşevice; era timpul ca autorităţile, — de cele superioare vorbim, — să priceapă că ele se datoresc elementelor sosite de peste Nistru sau aduse de aiurea. In loc de aceasta a început activitatea «Comisiunii de încetăţeniri». bia o pune în discuţie. Problema încetăţenirilor din Basarabia (care e chestiunea menţinerii caracterului de provincie românească) ca şi a celor din restul ţării, reprezintă un punct vital pentru viitorul neamului nostru, pentru consolidarea noastră internă şi pentru asigurarea graniţelor ţării El nu poate fi satisfăcut decât printr’un act care nu este nici xenofob, nici antisemit, ci, pur şi simplu legal, Revizuirea tuturor încetăţenirilor, începându-se cu un recensământ general, care, pentru Basarabia,, să fie comparat cu situaţia populaţiei de la 9 Aprilie 1918. Diferenţa să fie trecută prin ciurul des al unei verificări riguroase şi tărâţele să fie expediate acolo unde vor cere. Revizuirea tuturor încetăţenirilor este o problemă foarte vastă, Nu atât prin aplicarea ei teehnică, cât prin urmările ce se vor repercuta asupra tuturor ramurilor de activitate. Prin rezolvarea ei, se vor soluţiona, odată cu menţinerea caracterului nostru de stat naţional, şi multe alte probleme culte«Comisiunea de încetăţeniri» este orale, sociale, profesionale şi naţioocazie pentru guvern de a-şi plasa anale, cari par astăzi foarte complipartizanii, pentru primării, de a aloca fonduri necesare lucrărilor, ce cresc, din zi în zi. Mai este şi un prilej de a dovedi străinătăţii sau «spiritului» de la Societatea Naţiunilor că România, departe de a fi ostilă străinilor, este chiar foarte largă în ospitalitate şi cari dau naştere la agitaţii I. e. XXXX--------tate. Pentru interesele neamului însă, ea este o nenorocire. Din indivizi pe cari, oricând, i-am putea î şi partidul maghiar, invita să cureţe locul, face cetăţeni cu drepturi egale, în umbra cărora ei ne subminează siguranţa. Nu vorbim de Siguranţa Generală, fiindcă dacă ea n’ar fi fost subminată, n’am fi avut prezenţa acestor străini. Vorbim de siguranţa neamului ce se joacă în cărţile de cetăţean român date străinilor de către această comisiune. Pe la sfârşitul guvernării trecute îşi încetase activitatea. Credeam pentru totdearna. Noul guvern, în goana după voturi, i-a prelungit existenţa, spre a satisface pe pactizanţi. Acum şi-a reînceput activitatea cu o energie şi mai mare şi cu nouă fonduri alocate de primării, căci are de gând să isprăvească la 1 Septembrie. De-ar isprăvi mai curând! Până atunci, trebue să constatăm că, pe când mulţi străini au reuşit să capete calitatea de fii ai Basarabiei, mulţi Moldoveni au rămas pe din afară, cu situaţia neclarificată, cum sunt cei din jurul Chişinăului. Pentru ei nu există isvoare de acte, căci ei n’au mijloace pentru scoaterea lor. Şi nici n’are cine să se ocupe de ei. Cazul acestor Moldoveni, desigur nu poate fi prilej de a se aduce învinuiri «Comisiunei de încetăţeniri». Ea nu poate alerga după acte. Ea verifică actele şi aprobă. Aci rezidă greşitul ei procedeu de organizare şi de lucru. Ea primeşte actele, examinează dacă datele din ele corespund condiţiunilor cerute de încetăţenire; dacă da, le aprobă şi proaspătul venit de peste Nistru se poate plimba trufaş şi obraznic în Basarabia, neîmpiedicat de nimeni şi apărat de actul de încetăţenire. Am fi înţeles ca această comisiune să aibă puterea şi obligaţia de a cerceta valabilitatea, seriozitatea actelor, la faţa locului, afişând, totodată, numele acelora cari se pretind fii ai Basarabiei şi cetăţeni ai României- S-a adoptat alt procedeu. Şi prin el nu numai că nu rezolvă problema basarabeană, ci a „Pământ cerea duşmanul. 41 Avem acum şi un mort de pe urma pactului electoral dintre guvern Cel căruia pactul acesta i-a luat viaţa, este numai din întâmplare un ţăran ungur. Putea prea bine să fie un ţăran român, căci în învălmaşala la cuţite care a avut loc între ţăranii români şi coloniştii maghiari de la Târgoviştea de pe Valea Regheului din Banat, chestiunea fusese numai: care pe care. Numai o concepţie guvernamentală la fel cu aceea care a socotit că se poate sta de vorbă cu emisarul partidului maghiar Szele Bela în privinţa încheierii unui pact electoral care să prevadă luarea înapoi a pământurilor atribuite ţăranului român prin lege şi chiar prin ratificări ca aceea a Ligii Naţiunilor referitoare la coloniştii unguri, numai o asemenea concepţie guvernamentală nu putea să prevadă acest omor de la Târgoviştea de pe Reghei. E de mirare numai că răspunsul dat de ţărănimea bănăţeană acestei fapte guvernamentale şi provocări minoritare, s’a rezumat la o singură viaţă stinsă. A învăţat guvernul minte dintr’atât? A ordonat suspendarea imediată a înstrăinării acestor pământuri, care sunt ale Românilor şi prin legea agrară şi prin faptul că au fost răscumpărate deja în valută aur dela coloniştii cari nu le aveau decât de câteva decenii, fiind înstrăinate dela băştinaşi români şi nu plătiseră pentru ele statului maghiar decât o derizorie răscumpărare parţială echivalentă doar cu preţul — fireşte tot derizoriu — al pământurilor, desigur suficiente, ce le-au fost lăsate în posesiune de statul român? întâmplarea de la Târgoviştea din Banat este un avertisment destul de grav dat guvernului, care trebue să ştie că şi înstrăinarea drepturilor româneşti are o limită. I s’a tolerat înstrăinarea voturilor, i s’a tolerat înstrăinarea tuturor libertăților civice, date în schimb cu prisosință minoritarilor. Dar toate până la pământ! 1. Talan