Cuventul, aprilie 1927 (Anul 3, nr. 724-747)
1927-04-01 / nr. 724
ANUL al II-lea No. 724 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA 4, STRaDA sAtUrtUAK, « Telefon 78/09 Administraţia 78/10 Redacţia Director politic: TITUS ANACOVICI Director: C. CONGOPOL Publicitatea ziarului, concesionata exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER $i S. BERGER Str. Eug. Carada (fosta Karag Georgiievici), 9 Telefon 30/S4 '1 -1 ----oo^oo--- D. A. C. Cuza este în felul lui Saturn: îşi devorează copiii. Răutăcioşii ar spune, că ar fi avut un avantaj, manifestând această fobie împotriva operelor sale literare, a cel puţin unora din ele. Dar practicată în politică îl duce la rezultate dezastruoase. Cariera de om public a spiritualului diletant antisemit oferă mai mult decât o pildă despre urmările activichipurile ce întreţine în viaţa universitară. Mişcarea naţionalistă în numele căreia d-sa se răsboeşte cu inspiraţiuni nu totdeauna fericite, trăia şi altminteri şi va dăinui în orce caz. In psihologia populară constitue o problemă al cărei interes trece cu mult peste preocupările curente ale politicei care despart partidele, — şi faţă de care se manifestă atât de tatei lui saturnice, «Zidanii», pe care evidentă indiferenţa publică. E un instinct naţional care agită mulţimea îngândurată de anumite aspecte îngrijitoare ale problemei. Această intuiţie n’are nevoe de programe. Doctrina îi este o formă a conştiinţei. Dar când aceia care combat, fără solicitare adeseori, în numele acestei impulsiuni naţionale — nu se mulţumesc să o pună în ipostase regretabile, prin sisteme de care nu este vinovată într’u nimic, dar ţin să dea şi deplorabila impresie, că reprezintă o înjghebare hibridă, haotică şi personală, discreditul determinat are să cază deopotrivă şi asupra ideei îmbrăţişate, — şi care vai! câteodată cunoaşte riscul sufocărei. Acţiunea d-lui A. C. Cuza, disolvantă în propria sa Ligă, este un gratuit triumf al adversarilor. Pentru asta L. N. A. C. n’avea nevoe să existe, îi mănâncă în vorbă şi în scris cu atâta salată de doctrină, nu par de loc exterminaţi, nici chiar reduşi. ■' Ba, dimpotrivă. In schimb or unde d. Cuza a fost un factor efectiv, — s’a ales pulberea. Se ştie cum s’a isprăvit colaborarea sa cu d. Iorga. Era şi d. Cuza şef! Se amuza, după ruptură, să spue că este singurul autentic, deşi toată gruparea, afară de unul or doi prieteni personali mersese după d. Iorga. D. Cuza, şef sieşi, era o sabie izolată, nu totdeauna ascuţită, dar bătăioasă şi dând de lucru uneori, — şi când îşi găsea Teaca, aşa cum s’a întâmplat sub guvernul Averescu precedent, fiind ales în localitatea cu acel nume din Ardeal, putea să reprezinte în Cameră cu vervă, pitoresc şi numeroase reminiscenţe de talent, cauza pe care şi-o slujeşte cu fanatismul său pretenţios. » Dar d. Cuza şef revine la legământul nefericitului Saturn. Pentru întâia dată şi graţie în parte şi nouei legi electorale, Liga naţională-antisemită-creştină, sunt mai comode cele patru iniţiale, L. N. A. C. , prezentându-se cu candidaţi pe toată ţara, a putut să obţie un număr de mandate, care să-i dea în Cameră fizionomia unei grupări politice stabile. Or, nu s’a împlinit anul dela această consacrare electorală şi L. N. A. C. îşi perde literile pe drum. Voracitatea şefului consumă în rate familia politică. Primul mangal a fost pentru d-l I. Zelea Codreanu şi câţiva prieteni ai acestuia. Conflictul a mers până la încetarea de relaţii personale. Cei presupuşi la sacrificare integrală au luat şi dânşii ofensiva contra şefului. Acesta şi-a atribuit atunci prerogative absolutiste. Uzând de ele, pronunţă excluderi care n’au drept de apel, ca în cazul d-lui Paul Iliescu, deputat. Iată însă că nici acesta nu se supune excomunicaţiei majore rostite contra sa. D. Cuza ţinuse să avizeze biroul Camerei, pentru cele de cuviinţă cu privire la mandatul deputatului exclus. D. Paul Iliescu, apărându-se, a destăinuit că L. N. A. C. este în plină disoluţie. D-sa spune, între altele: «Domnul Cuza în calitate de preşedinte al Ligei, uitând că Domniasa cel dintăiu trebue să respecte programul şi statutul aşa cum s-a legat prin jurământ, nesocoteşte voința conducătorilor de organizaţii din Ţară şi în special pe aceia a majorităţei grupului parlamentar, căutând a-şi impune propria sa voinţă fără nici un control din partea organelor statutare, Domnia-sa se află în format dezacord cu majoritatea grupului parlamentar, a cărui solidaritate este consemnată într-un proces verbal cu data de 15 Martie curent. Acest proces verbal este semnat de domnii deputaţi profesor universitar dr. Corneliu Sumuleanu, profesor Ion Zelea Codreanu, dr. Vaier Pop, dr. Haralamb Vasiliu, profesor Cârlan şi Paul Iliescu». D. Iliescu a mai adăogat că sunt «alte chestiuni de ordin personal contra d-lui Cuza», de la care se abţine, «fiind deocamdată de competinţa comitetului executiv», — dar nu s’a abţinut, reluând cuvântul în chestie personală, de la unele ciudate aluziuni de un caracter destul de delicat. In definitiv, acest proces de lichidare prin ea însăşi al unei grupări politice oarecare n’ar fi decât un incident nesusceptibil de o atenţia nespecială, dacă organizaţia acea ar însemna un accident întâmplător în viaţa publică sau o configuraţie fără de răsunet în viaţa naţională a ţarei. Dar L. N. A. C„ indiferent de metodele pe care le întrebuinţează şi pe care nu odată am trebuit să le desaprobăm, şi-a luat sarcina să reprezinte o conştiinţă de ordin naţional şi popular, o idee şi o convingere, un sentiment şi o credinţă, care, neîncadrate în limite de partid, netrăind prin viaţa lui, având o radiaţiune al cărei focar nu e partidul, — nu pot şi mai ales nu trebuesc să fie degradate, prin acei care aspiră să institue asupra lor un monopol. D. Cuza şi-a asumat răspunderi mai grele, decât acelea pe care şi le atrage cu uşurinţa ce pare a pune în toate chestiile, prin perturbarea] sporadică şi atât de rea sub toate! I U. S ._ti. L. • Aal-' L fi C. Gongopol Jigălia..•••• E un nume predestinat, a devenit generic pentru schimburi de moşii, oneroase pentru stat. După Jigălia societăţii forestiere Baia, iată Jigălia din Ialomiţa: In 1921, ministerul de Domenii (epoca Alexandru Constantinescu), in dezacord cu concluziunile a trei rapoarte făcute de trei inspectori generali din minister, aprobă schimbul între: un teren de 1600 hectare situat în Delta Dunării, proprietatea d-lui căpitan Iligani şi minorilor Chiriacescu, şi moşia Bărăganul-Jigălia, proprietatea Statului în întindere de 618 pogoane pământ de cultură de prima calitate clasificat în regiunea întâia. Rapoartele de anchetă arătau că schimbul propus este păgubitor pentru stat şi că din întreaga «moşie» din Deltă a domnului Ilgani numai 200 pogoane este grind şi poate produce de 10.000 lei fân în anii când nu se revarsă Dunărea. Resud «moşiei» este apă şi stuf. Totuşi ministerul de Domenii găsit că este avantajos pentru stat să iea apă şi stuf în schimbul pamăntului de calitatea întâia şi a admis schimbul. Ţăranii cari se aşteptau să fie împroprietăriţi pe moşia Bărăganul-Jigăria, au făcut şi ei ce au putut. Au bătut pe d. căp. Rigani, dar schimbul subsistă şi azi. Este încă o «afacere» din multele şi nenumăratele făcute de Alexandru Constantinescu între Ianuarie 1922 şi Martie 1926, timp în care marele partid naţional liberal lucra la temeliile României Mari. In această epocă de aşezare, după cataclismul european, d. Vintilă Brătianu punea bazele economiei naţionale, d. Tancred Constantinescu «opera» la subsolul şi la armamentul naţional, iar Alexandru Constantinescu, stăpânul codrilor, împărţia şi plahirile cu ajutorul căpitanilor, din comitetul agrar. Cine i s’ar fi putut opune, în timpul când din produsul codrilor şi a fermelor statului, pe cari le administra fără buget şi control, Alexandru Constantinescu lua pentru dânsul, dar ştia să dea şi pe unde trebue? Nimeni. Dar azi n’ar fi posibil să se îndrepte câte ceva din multele lui fără de legi? Ar fi mult mai folositor decât strădania de a convinge lumea că averea lui Alexandru Constantinescu a fost un mit. In declaraţiile de venituri pe 1926, sunt unii cari au arătat că tantiemele din consiliile de administraţie (nu se pot ascunde căci le declară societăţile) se cifrează la 9 milioane lei. Să facă deci aceia cari țin să ne demonstreze sărăcia lui Alexandru Constantinescu, o mică socoteală, și să isprăvească cu basmele pentru copii! Nu ne interesează ce a putut aduna acest om, ci ceea ce a irosit din averea statului, ne intereseazâ țigăriile. Rugăm pe d. Garoflid să le readucă în patrimoniul statului, dacă nu pe toate, cel puţin pe acele cari i se semnalează. Nu se cauzează nici un prejudiciu memoriei marelui dispărut, căci Alexandru Constantinescu a murit, dar opera și faima sa sunt indestructibile. Titus Enacovsci V tss------00*00—— 99LEGEA In sfârşit, a trecut. Şi după ce s’a întâmplat, lumea e liniştită. S au încredinţat cu toţii că nu era vorba de nici un act de rea credinţă. Noi o dovediserăm mai dinnainte. Dar d. Petrovici a dorit să facă dovadă de exces de corectitudine , pentru că s’a insinuat că o catedră ar fi pentru d-sa, roagă să se renunţe la ea. Gestul e iară îndoială frumos. Dar ceva cam romantic. D. ministru Petrovici nu putea să renunţe, căci doar nu d-sa ceruse înfiinţarea catedrei, ci Universitatea din Bucureşti. Numai această Universitate avea deci dreptul să renunţe. Noi credem deci că ministrul Petrovici a fost în această împrejurare înlocuit de profesorul Petrovici. Şi aducând omagiul nostru perfectei rectitudini morale a profesorului care nu înţelege să profite de bunăvoinţa ministrului, nu ne putem opri a nu regreta Încălcarea de atribuţiuni; o asemenea încălcare este de înlăturat chiar atunci când resorturile intime ale actului sunt nobile. De aceea bine a făcut Camera respingând propunerea ministrului ca nefundată, şi considerând scrupulele d-sale ca excesive. A fost şi o satisfacţie dată unui om corect bănuit pe nedrept, — şi o respectare a voinţei Universităţii bucureştene. Bine a procedat de asemenea Camera admiţând amendamentul d-lui prof. Giuglea, prin care se ridică la rangul de catedră conferinţa de preistorie de la Universitatea din Bucureşti. Este un caz în care iniţiativa parlamentară s’a putut dovedi de folos. Nu e vorba numai de răsplătirea personală a meritelor eminente de cari a făcut dovadă profesorul Andrieşescu, actualul deţinător al conferinţei. Ci de ceva mai înalt: de lărgirea studiilor istorice la Universitatea noastră. Necesitate de mult simţită şi de facultatea de litere, care în repetate rânduri a cerut această catedră, şi de oamenii de specialitate, cari înţelegeau că ea este în adevăr o întregire necesară a studiilor de cunoaşterea pământului şi istoriei româneşti. Faptul este semnificativ însă şi din alt punct de vedere. Studiile preistorice se făceau până acum la Bucureşti în cadrul catedrei de epigrafie a prof. Pârvan. Ce a însemnat activitatea acestui savant al nostru, al cărui nume a devenit de mult european, o ştie oricine. Dar opera întreprinsă de el a luat în curând proporţii aşa de vaste, încât omul a fost excedat, fiziceşte excedat. Acest benedictin al ştiinţei româneşti, care e nu numai Întemeietorul, dar şi realizatorul studiilor pentru începuturile neamului nostru, zace astăzi pe pat de boală. Nu i se pot cunoaşte alte pricini ale suferinţii sale trupeşti, decât râvna neostoită, împinsă până la jertfă personală pentru ştiinţă. Suntem siguri că se va ridica în curând. Prea o dorim cu toţii. Dar boala nu se poate să se mai repete. El a cerut să fie descărcat de o parte cel puţin din sarcina pe care a creat-o. Şi l-a vrut pe Andrieşescu titular la catedra de preistorie. Dar nu s'a putut. Unde s’a oprit cererea profesorului Pârvan, a Facultăţii de litere şi a adiatului Universitar, e o taină.a parlament însă catedra nu a ajuns. Şi atunci a intervenit celalt mare om de ştiinţă al nostru, profesorul Iorga, şi a cerut cu toată autoritatea sa ştiinţifică şi morală, culturală şi pontica, cu toată căraura de foc a veroului său arzător, sa se înfiinţeze această catedră pe care amendamentul Giuglea încerca să o realizeze. Este o frumoasă, o emoţionantă solidaritate ştiinţifică, dela care viaţa noastră spirituală îşi făgadueşte atâta. Parlamentar s'a cinstit acceptând «amendamentul Giuglea... Da. Dar închipuiţi-vă că prof. Iorga nu ar fi fost în Cameră. Sau ar fi lipsit din ţară. Ce s’ar fi întâmplat ? Nu e aşa că studiile preistorice ar fi rămas tot în cadrul vechii conferinţi ? Că Andrieşescu ar fi continuat să hamalească în rosturi subalterne, — şi prof. Pârvan să se extenueze? Şi atunci suntem in drept sa ne întrebam: ce organizaţie avem noi, dacă aşa de grave interese ale ştiinţei nu-şi pot găsi împlinirea decât printr’un fericit concurs de împrejurări care e prin însăşi natura lui foarte întâmplător ? Sgomotul nefundat în jurul «legii catedrelor» atâta lucru bun măcar să aducă, să ne gândim serios la organizarea vieţii noastre ştiinţifice. Nae Ionescu ...Nikita Koniatui şi cronica lui Nestor, Liber Pontificalis, izvoare turceşti, corpul inscripţiilor lui Mommsen, Uricaru, Hurmuzakimari inblico bizantine, colecţia Romania, ediţii dela Bonn, acte dela Satul Munte, ambele Patrologii, Pero Lopez de Ayala, Carlyle sau Tommaschek, lângă Baroja, Cipariu şi Eudoxius Bibliothecarius... O fugară frunzărire a cărţilor lui Nicolae Iorga — înspăimântă şi copleşeşte . Sunt citate în opt limbi şi trimiteri. Sunt prescurtări cu esoterice înţelesuri, note, adaosuri, introduceri, bibliografie. Nume de boieri munteni răsar alături de viziri obscuri sau de cei ce negustoreau odată în apele Adriatecii. Bărbaţi din Ravenna, din Caucaz şi din Nord. Numiri în y, lu zi şi v. Unele contorsionate, şuerătoare, aprige. Altele luminoase, senine, grele de vocale ce desfată. Nicolae Iorga a cetit tot. Mitul erudiţiei sale s’a închegat din sângele istoricilor contemporani şi ignoranţa celor cari îl ascultau, sau îl citeau. Faptul real — covârşitor, în sine — a căpătat proporţii de coşmar. Nicolae Iorga —a cetit tot. Ochii s au adâncit în orbite, pleoapele s’au întunecat, fruntea s’a răsturnat tot mai mult. Cărţi cu versuri, prelungi intollci, zâmbitoare «Beiträge», severe «Archiv für...», ispititoare octave englezeşti cu hârtia păroasă şi mireasmă rară, micuţe volume spaniole, cu coperte înflorite — au fost ţintuite şi subte în ceasuri puţine. Ochii le-au cutreerat poftitor, le-au mângâiat trupurile. Pumnul a alergat spasmodic pe colile de alături, purtând condeiul. Astfel Nicolae Iorga a cetit tot. Dar, în cărticica aceasta, trebue să precizăm. De fapt, adevărul este altul. Nicolae Iorga a cetit mult, dar a răsfoit enorm. A cetit prefaţa, primele şi ultimele rânduri ale fiecărui capitol. A adâncit, însă, Indicele. A frunzărit în după amiezi de vară — biblioteci întregi. Şi le-a citat în cărţile pe cari le-a scris. Pentru că citatele multiple şi bibliografia de proporţii — sunt necesare, atât autorului, cât şi cetitorilor. Nici nu se putea altfel. Ajunge o vreme când lectura integrală şi atentă a unui volum — e inutilă şi primejdioasă. Nicolae Iorga—spun istoricii — îşi cunoaşte, ca nimeni altul, textele. I se îngădue, deci, să citeze rafturi după rafturi. Dacă se găsesc făpturi cari să creadă că le-a cetit din scoarţă în soartă — cu atât mai bine pentru autor. A vorbi despre cărţi pe cari nu le-a cetit până la capăt — e una din marile însuşiri ale erudiţiei lui Nicolae Iorga. E chiar mai mare decât aceia de a ceti, harnic, toată bibliografia pe care o citează. Pentru că dovedeşte o nesecată imaginaţie, o formidabilă putere de a reconstitui o monografie după câteva pagini alese la întâmplare. Cei cari citesc tot — dovedesc că au timp. Or, Nicolae Iorga nu are timp. Cei cari citesc tot — sunt osândiţi să scrie puţin. Pentru că nu au răgaz şi nici curaj. După un număr, ce poate fi luat în seamă, de volume cetite , cercetătorul întâlneşte probleme neaşteptate, cari se cer soluţionate. Lămurirea lor necesită lecturi potolite, controlări, comparaţii, adânciri. Munca se complică după fiecare volum sfârşit. Desperarea urmează oboselii. Dar aceasta se petrece mai rar. Pentru că sunt puţini acei cari nu se smulg din lectură, şi nu îndrăznesc să citeze cărţi necitite. Deşi pare paradoxal, mai ales pentru istorie şi istorici — faptul e adevărat: ca să scrii mult, trebue să citeşti puţin. Nicolae Iorga n'a putut să-şi scrie feluritele cărţi ca trec dincolo de hotarele specialităţii sale — decât cetind foarte puţin. • De la începutul veacului, circulă la noi o formulă: Nicolae Iorga a cetit mult şi multe. Al doilea termen al formulei, nu este exact, Iorga nu a cetii multe. Istoria bizantină şi medievală, balcanică sau nordică — e tot istorie. Literatura spaniolă, olandeză şi cea veche românească — e tot literatură. Altceva ! Puţină politică şi puţini artă. Să nu se socotească bănuiala aceasta, meschină. Dar în cărticica de faţă, nu ne putem încrede în cela ce se spun despre Iorga, de un sfert de veac. Trebue să ne apropiem noi, şi să cercetăm (vezi: «Noi şi N. Iorga», în «Cuvântul» No. 604). Istorie, deci, şi literatură. Manifestaţii imediate ale vieţii. Sensibi. (Citiţi continuare în pag. II-a). Cetind pe Iorga LECTURILE de MIRCEA ELIADE 3 LEI Vineri 1 Aprilie 1927 ANCHETE POLITICE Punctul de vedere al d-lui Iuliu Maniu Deţinem deja un partizan al alianţelor partidului naţional fie cu guvernul Averescu, fie cu viitorul guvern Brătianu, — adică un național-ţărănist convins că singur partidul nu mai poate rezista şi că riscă la o nouă schimbare de regim ori chiar înainte de ea defecţii grave, următoarele precisiuni asupra punctului de vedere al d-lui Iuliu Maniu,— care dau posibilităţi de prevedere asupra rezultatului tratativelor. D. Maniu, — ne declară informatorul nostru — crede că dincolo de condiţiunile admiţând a priori că sunt acceptabile pentru ambele părţi, trebue examinat rezultatul, scopul. Ori ambele partide, şi cel naţional-ţărănesc, solidarizarea lui la un sistem de guvernare care este tocmai acela pe care-l combate şi l-a combătut, anihilarea «elementelor democrate», izolarea lor, scoaterea lor din viaţa publică. Mai mult, d. Maniu nu crede în viabilitatea guvernului Averescu, chiar dacă partidul naţional-ţărănesc i-ar da concursul, după cum nu crede nici în sinceritatea şi permanenţa dorinţei de colaborare reală a partidului liberal cu partidul naţional-ţărănesc. D. Maniu, în fine, este partizanul menţinerii partidului naţional-ţărănesc în cadrul doctrinelor şi metodelor lui politice actuale, — şi e de acord cu d. Mihalache, — convins că, oricât l’ar părăsi unii îl vor complecta alţii şi că, e aproape ceasul în care se va răsturna echilibrul anormal al partidelor liberal şi al poporului, în beneficiul lui, al partidului naţional-ţărănesc. Deci tratative, dar fără angajamente Concluzia este că d. Maniu autoriză pe oricine îi cere şi ascultă pe oricine îi vorbeşte de tratative, fie cu guvernul Averescu, fie cu partidul liberal. De aceea în momentul de faţă avem acest curios spectacol al negocierilor cu d. general Averescu, pentru un front antiliberal şi cu liberalii pentru răsturnarea guvernului. Tergiversări, amânări, pertractări, şi după o suspendare, se reia firul, pentru o nouă suspendare şi pentru o nouă reluare. Guvernul, liberalii şi partidul naţional-ţărănesc Punctul de vedere al d-lui Iuliu Maniu, Cunctator.... Tratativele continuă şi cu guvernul şi cu liberalii guvernului Averescu şi răsturnarea guvernului Averescu — în care avantajiile naţional-ţărăniştilor sunt pasagere, distrugerea partidului Intro banchetă politică» trecută liberal — urmăresc, dincolo de-o vorbeam despre tratativele naţio-, înţelegere de moment — întărirea 17nmn-Y'nai 1 o/ n /n-i4 di nat aiDWinl Artinn»*-: * tmiTAuiiiiliiS Airnnncmi ~S „i-.. _____ nal-tărănist dor cu guvernul Averescu, arătând că oficial a intervenit o suspendare, d. general Averescu luând și lăsând timp de gândire, pentru un răspuns definitiv, până la închiderea Camerelor. D. general Averescu arătase că n’are nci o grabă, — poate pentrucă nu are, în realitate,’ dar şi pentrucă aflase că identice tratative, oficioase, se duceau în acelaş tmp, de unele fracţiuni ale partidului naţionalţărănesc şi cu persoane automate din partidul liberal. Noui informaţiuni ne fac să revenim. D. IULIU MANU BULGARII ŞI NOI Pentru acei ca£i căutau să dibuiască în protocolarele declaraţii de amiciţie sprijinul pentru eventualităţile de impas, ratificarea actului de unire a Basarabiei de către Italia, le-a servit drept un pspector puternic şi preţios a cărui lumină neaşteptată s’a răsfrânt peste sentimente surprinse în goliciunea lor. Edificarea a fost regretabilă. Mai ales că, pentru ficţiunea lor, noi am trebuit — din privinţe rău înţelese — să închidem ochii la inechităţi şi să înghiţim refuzuri ca schimb de lucruri acordate la noi, în mod natural, dar cari nu s’a valorificat prin reciproc, iari Evenimentul, dacă a adus aceste constatări concludente dar nu neaşteptate,a adus şi o surpriză. Sunt rândurile cu cari presa bulgară l-a primit. Valoarea lor atrage atenţia, prin comparaţie. Evident, în împrejurările internaţionale în care a avut loc evenimentul, acteala ar fi dovedit ignorare faţă de sistemul de apărare ce se prepară contra ruso-bolşevismului şi duşmănie. Iar făţărnicia chiar ascunsă sub fardul părerilor de bine, s’ar fi văzut. Deci presa bulgară a primit evenimentul altfel de cum l-au primit alţii. Aşa ziarul «Preporeţ», organul d-lui Leapceff, premierul Bulgariei, constata, cu interes că şi minorităţile şi-au exprimat bucuria pentru consolidarea fronturilor României Mari şi că nu vede pentru ce ar fi nemulţumit faţă de acest act cu caracter internaţional. Am fi considerat rândurile acestea ca un act de politeţă, dacă ziarul d-lui Leapceff s’ar fi oprit aci. Dar confratele dela Sofia, se foloseşte de această ocazie spre a-şi exprima dorinţa, pentru găsirea unei formule, care să restabilească relaţiunile tradiţionale, ce au existat, de secole, între cele două popoare. Din acest punct de vedere rândurile suszisului ziar sunt preţioase. Nu voim să facem aci procesul greşelilor, cari au tulburat această tradiţie. Nu din teama că s’ar putea să-l pierdem. Desfăşuraţi, înaintea ochilor voştri, istoria ultimelor două decenii. Din câte întâmplări s’au înregistrat, câte nu s’au datorat greşelilor comise de vecinii noştri dela Sud? Şi unele chiar unor intenţiuni cu totul nejustificat hrănite faţă de ţara dela care economia bulgară se alimentează cu foarte importante sume de bani, anual. Dar nu voim să facem acest proces, drept răspuns la dorinţa exprimată de oficiosul d-lui Leapceff, primul ministru al Bulgariei. Să le ignorăm deci. Şi să ne amintim datele trecutului apropiat sau trocnit in prăpastia vremurilor, când se leagă de tradiţia relaţiilor româno-bulgare, fapte, al căror loc e bine fixat în istorie: dela sguduirea sub Asaneşti, a imperiului ridicat pe urmele împărăţiei romane de Răsărit, până la sângerosul — pentru noi — răsboiu din 1877 la Plevna; dela cultivarea şi încurajarea mişcării de redeşteptare naţională a Bulgarilor şi până la măcinarea Turciei Europene sub acţiunea organizaţiunilor, conduse nu rare ori de semenii vestitului Mitru Vlahul. Temeinicia acestor stabilităţi istorice este şi dovada şi — totodată — şi acuzaţia că atunci când a apucat pe alte cărări, politica vecinilor noştri s’a rătăcit.... Nu vom contesta unele dorinţi ale Bulgarilor, fiindcă libertatea şi toleranţa românească sunt garanţia satisfacerii lor. Şi nici nu vom nega calităţile poporului bulgar. Dar nici nu se poate contesta că ele se transformă şi în defecte. Ei sunt oameni foarte îndărătnici. Pentru munca de toate zilele, este o calitate. Dar, în contra stărilor naturale , devine defect. Câte râuri au reuşit să-şi croească albie spre deal, de unde se rostogolesc torenţii?.. Restabilirea relaţiunilor tradiţionale între Bulgari şi Români, e ceva foarte natural. O dorim şi noi. Prezenţa unor societăţi de brigan, dar politic şi social — cum este «Dobrogea». — înlesnesc această restabilire? Ion Bicioila Intr’o chestie personală ce un filteres mai larg Prea Sfinţitul Vartolomei, episcopul Râmnicului, îmi trimite pin curier personal o vorbă, că «m’a frânt». Nu am înţeles aşa de bine «frângerea» deocamdată. Pe urmă am aflat că P. S. Sa ar fi publicat in ediţia de provincie a unui ziar din Capitală o întâmpinare la scrisul meu în legătură cu diversele probleme bisericeşti. Evident, nu am răspuns. Nu am răspuns pentru simplul motiv că nu cunosc articolul P. S. Sale, îmi e şi greu să iau în fiecare dimineaţă trenul, să mă duc în provincie ca să aflu ce crede Prea Sfinţitul Vartolomei despre puţinătatea mea. Să mărturisesc însă sincer, nu aş fi răspuns nici din alt motiv, chiar dacă aş fi cunoscut «frântura» episcopală. Eu nu sunt om cu susceptibilităţi exagerate. Şi nu confund niciodată problema de interes general, cu micile «băzdâcuri» personale. Faptul că am fost «frânt» — sau că s’a încercat să fiu frânt, nu mă impresionează. Şi răsbunările personale nu mă pot amuza, pentru că îmi dau seama că ele nu interesează nici foaia la care scrit nici pe cetitorii ei, cari au preocupări ceva mai serioase. Şi pe urmă noi nu ne prea speriem de asemenea «frânturi». Profesionişti ca noi sunt «frânţi» în fiecare zi de trei ori. Dar, aşa, încât a doua zi e nevoe să se reia frângerea de la capăt. Nu aş fi răspuns din motive mai grave, şi anume : împotriva P. S. Portolomei ne vin în fiecare ai plângeri. Sunt foarte precise, cu numere, date, acte oficiale, chitanţe ş. a. m. d. Nu intri într’un oraş oltean fără să nu te întâmpine jerbarii. Am acasă un dosar întreg, clasat pe capitole de asemenea plângeri. Ce ar fi, pentru mine, mai simplu decât să încep publicarea lor ? Dar, vedeţi, mai sunt şi alte socoteli pe care gazeta noastră trebue să le facă. P. S. Vartolomei, este un om cu lipsurile sale, omeneşti. Dar şi cu meritele sale. Este un om de carte, — lucru destul de rar în biserica noastră , şi mai pe urmă un om de acţiune. Prea Sfinţitul face ceva în eparhie. E o vastă activitate de cultură începută pe oaze largi, şi dusă cu multă vioieciune. Acţiunea cere energie, — şi energia nu poate ocoli uneori abuzurile. Ar fi mai bine ca abuzurile să lipsească , dar, dacă temperatentul P. S. Sale nu permite, atunci mai bine,abuzuri dar și activitate, decât corectitudine inactivă. Sunt victime, — știu, îmi pare râu pentru ele. Dar nu e nimica de făcut. Activitatea cere uneori victima. Iată deci, de ce nu răspund «frângerilor» Prea Sfinţiei Sale. Mi-ar fi prea uşor , dar aş păgubi treburilor generale. Părintele Episcop să ia deci aminte : nu e vorba de generozitate din partea mea , dar nici de dezarmare ;pentru că am spus-o dezarmat nu sunt. Ba din potrivă. De ce dar atunci am scris totuş din când în când câte cevai ? E şi aci o explicaţie. Cine doreşte să o afle să spună. N. I. *-------oei£oo--------