Cuventul, iulie 1927 (Anul 3, nr. 799-824)
ANUL al 111-lea No. 798 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA 4, STRADA aAuiriUAR, « Teiefon • J 318/U Administraţia îeietOQ . I ftJ#/lu tteuaciia Director politic s TITQS ^NACOVICI Director t C. CON^gi*Jl. Tuuacitatea nurului, concesmiuata exeiusiv SOCIETAIII fitOERAU DE PuSUCITATE CAitOL SCHUUia si S. BERuEtt Str, bug. Carada ( toata ttaragheoroaievîci), 9 meton Ø 3 US4 EXEMPLE A murit un om care s’a dăruit, prin tot ce a avut mai nobil, mai curat, patriei sale. Poate pentru a învinge mâhnirea ce i-o provoca prezentul, Vasile Pârvan s’a adâncit în trecutul îndepărtat pe care numai o măreaţă imaginaţie îl poate evoca, din câteva sfărâmături de marmură sau piatră cioplită. Ne cunoaştem prea puţin originile, nu ne-am lămurit, nu ne-am trudit niciodată să ne lămurim elementele pe dealungul veacurilor s-au contopit în sinteza de rase a neamului românesc. Avem câteva noţiuni vagi despre daci, despre cucerirea Daciei de către romani, despre începuturile de viaţă romană aici şi apoi încep veacurile pe care istoricii le rezolvă grăbit prin formula generală, năvălirile barbarilor. Pe Vasile Pârvan îl pasiona spaţiile complet obscure ale istoriei pământului românesc, el vroia să gonească ipotezele facile svârlite de istoricii darnici în afirmaţii, prin date cucerite prin îndărătnica muncă disciplinată a săpăturilor făcute cu acea superioară orânduială a omului de ştiinţă exactă. Şi dacă avem câteva informaţii precise asupra Daciei înainte de romani, despre Dacia sub cucerirea romană, lui Vasile Pârvan, i le datorim. Un om sceptic — vecinie avea pe buze un surâs amar şi îngăduitor — un om de pasionata concentrare interioară, un om de singurătate meditativă şi totuş o forţă ce radia ca nimeni altul, entuziasma harnice, vrednicii realizatoare. Puţini profesori universitari se puteau mândri ca Vasile Pârvan, de elevii lor, de pasiunea de ştiinţă pe care o stârnise în sufletele celor tineri, fiindcă prea puţini profesori universitari au trăit bucuria amplificării prin acea împărtăşire a gândului studenţilor, prin extinderea preocupărilor ce cresc energie spirituale, ce durează tării morale. Studenţii lui Vasile Pârvan pot fi socotiţi ca o mustrare vie pentru atâţi profesori universitari figuranţi la catedre de care nu-i leagă nici o iubire. Pe atâţia oameni i-a sedus politica, smulgându-i din înălţimile gândului, spre a-i rostogoli în arena politicei, pe atâţia ambiţia politică i-a sedus ,pe Vasile Pârvan nu sunt prea puţini care ştiu un fapt ce situiază admirabil pe cei ce fost Vasile Pârvan. Partidul ţărănesc pentru a dovedi că înţelege altfel politica decât o forţă de selecţie a derbedeilor electorali, şi a îndreptat privirea spre Vasie Pârvan, căruia s-au grăbit să-i ofere şefia partidului- o primejdioasă tentaţie pentru orice vanitate, o seducătoare perspectivă pentru orice ambiţie şi totuş cu acelaş zâmbet sceptic de înţelegere a inutilităţii risipei de energie în tumultul politic, Vasile Pârvan a refuzat. Modestie? Nici gând, căci el ştia prea bine ce reprezintă, cu ce a dăruit Dumnezeu pentru a avea ipocrizia modestiei, dar tocmai fiindcă se cunoştea aşa de bine nu acceptat să-şi irosească inteligenţa în stearpa frământare a politicei. Prizonier al cărţilor, poet al amintirilor din marmură, pe care le desgropa din uitarea veacurilor, el colecţiona titlurile de nobilă ascendenţă ale neamului românesc. Şi acum recapitulaţi tot ce a putut preia într’o viaţă scurtă, cu un trup şubrezit pe atâta vreme a fost chinuit de sărăcie sau de strâmtorare, tot ce a putut aşeza în paginile atâtor cărţi, tot fermecătorul amestec de severă, de exactă ştiinţă şi de armonioasă poezie, recapitulaţi ritmul clasic al atâtor pagini în care s’a spovedit sufletul lui Vasile Pârvan şi măsuraţi ce a însemnat în viaţa culturală a ţării, cât a sporit cugetarea românească a cel ce a trăit smerenia orgolioasă a muncii fără odihnă. Şi acum vedeţi indiferenţa oficialităţii, participarea de mântuială la un doliu naţional, la marele doliu al culturii româneşti Vă amintiţi emoţia de care fusese cuprinsă oficialitatea la moartea lui Alecu Porcu? Vă amintiţi cum s-au decretat, cu ce repeziciune, cu ce dezgustătoare, umilitoare spontaneitate, funeralii naţionale pentru cel ce a întruchipat în proporţii apocaliptice politica jafului în biata gospodărie românească ? Toţi aveau aerul unei neconsolate pierderi, ca şi când s’ar fi prăbuşit cel mai puternic stâlp al statului român. Era o întrecere de provocătoare slugărnicii faţă d cadavrul marelui preot al neruşinării politice. Şi acum când a murit unul din cei ce a înălţat cugetarea românească, unul dintre cei mai vrednici muncitori ai culturii româneşti, unul care a trăit din bucuria pe care numai asceţii şi sfinţii o cunosc, bucuria de a te dărui semenilor tăi prin tot ce ţi-a dat Dumnezeu mai bun şi mai curat, o răceală semnificativă a cuprins oficialitatea. Gândiţi-vă ce îndemn spre mucenicia gândului pot avea cei tineri, gândiţi-vă ce morală descurajantă pot desprinde acei ce se ridică acum şi vor medita îndelung nedumeriţi asupra ciudatei intervertiri a valorilor : funeralii naţionale er au decretat pentru Alecu Porcu nu pentu Vasile Pârvan, Pamfil Şeicam fantezist Recensământul populaţiei pare să fi fost în adevăr, o operaţie nefericită. Nu s'au cheltuit, după cum a arătat ministerul de interne, decât patru milioane, ceea ce ar face să se crează, că n’a existat «o margine» destul de copioasă pentru executarea «operaţiei», — dar rezultatele ei dovedesc că cele două perechi de milioane s’au risipit pentru nimic. Discuţia din consiliul municipal al Bucureştilor asupra acestei chestiuni învederează, că numărătoarea populaţiei s’a făcut pe temeiuri fanteziste. De general Nicoleanu, prefectul poliţiei Capitalei, de zece ani aproape în slujba aceasta sub autoritatea căreia se află şi biroul populaţiei, deci având puncte de reperaj solide, estimează la 800.000 de suflete locuitorii Bucureştilor. Recensământul ministerului de interne îi totalizează la 161.0OO ! Spre a se vedea ce grotească şi ridiculă e cifra, se găseşte o indicaţie precisă în volumul al II-lea al memoriilor lui Al. Marghiloman, privitoare la începuturile ocupaţiei germane. Au făcut şi nemţii în Bucureşti uri recensământ la începutul lui 1917, nesocotind decât strict populaţia oraşului. Rezultatul operaţiei, executată în trei zile, a dat 315 mii suflete. Şi era în anul de băjenie, când cel puţin un sfert dacă nu jumătate din locuitorii Capitalei, plecaseră în Moldova. Iar acum, şi după zece ani de creştere continuă a numărului, de abia 150.000 în plus ? De altminteri, că cifra recensământului actual este cu mult inferioară realităţii, cade sub simţul comun, nu numai sub cel comunal al domnilor edili. Şi două ipoteze se prezintă . Sau organizaţia recensământului a fost aşa de prost făcută, încât formularele ce trebuiau distribuite au servit la alte uzuri, fie ale agenţilor respectivi, fie ale cetăţenilor care n’au fost ţinuţi din scurt ; or, cei însărcinaţi cu operaţia au crezut mai nemerit să se abandoneze în voia inspiraţiei, complectând golurile aşa cum le-a trăsnit prin cap. In orice caz, după cele petrecute cu Bucureştii putem conchide ce s’a făcut in restul ţarei. Patru milioane devin astfel sumă considerabilă, căci a fost aruncată pentru o treabă ce trebue reluată în complect. Averescanh, chiar când au avut un pretext legal de cheltuială, au trebuit să-şi dea în petec, Quidam (Citiți în pag. IV-a) Amnistia E foarte firesc lucru ca pentru o bună parte din admiratorii lui Nietzsche titlul de mai sus să pară deplasat şi oarecum având o nuanţă de blasfem. Filozoful german nu glumea niciodată; era sarcastic, de o vervă toxică şi mai cu seamă serios până la nebunie, după cum s’a văzut mai târziu. Nu făcea compromisuri de conştiinţă, socotindule destul de compromiţătoare pentru omul ce-şi impusese o disciplină sufletească, cum numai rigiditatea unor profesori nemţi o poate concepe. * Cu ocazia reeditării operei Marchizului da Sada, Doctrina lui reflectă puternic autorul. E plină de lumină şi de noapte. Aceiaşi noapte care spre sfârşitul vieţii sale l-a primit fără să i se ceară audienţă. Privind viaţa prin prisma unui tragism cosmic, viziunea lui prinde frânturi apocaliptice exprimate apoi în formule biblice. Nietzsche era mai sumbru chiar decât decorul în care şi-a scris cele mai expresive cărţi. Ce legătură poate fi deci între el şi Marchizul de Sade, veşnic cochet, pudrat, socotit un spirit uşuratec şi care-şi ucisese dela o vârstă foarte fragedă toţi Dumnezeii?.. Marchizul nu trecea drept un filozof. Teoriile lui ne sunt sugerate de o formulă destul de elocventă : sadismul. Această «doctrină» i-a supravieţuit şi constitue cartea de vizită ce-l recomandă posterităţii. Se plictisea foarte. Avea nevoie de senzaţii tari, capabile să-i gonească pentru un moment spleenul negru. Avea prea multă originalitate în dânsul ca să nu dispreţuiască comunul. Această originalitate l-a făcut să trăiască mare parte din viața lui în închisoare şi balamuc unde a reflectat la răutatea şi micimea omenească, manifestate faţă de spiritele alese. Refuza să dea orice explicaţie profanilor şi făgăduia totul chiar când autorităţile constatau moartea femeilor, cari simţiseră mângâerea biciului sau cruzimea activă exercitată de scepticul marchiz. Persecuţia semenilor l’a făcut mizantrop. S’a refugiat atunci în lumea animalelor. Le iubea, le respecta pudoarea şi numai atunci când — graţie unei intuiţii ascuţite, pentru noi inexplicabilă — observa un consimţământ, de Sade poruncea virilităţii sale să sacrifice pe altarul graţiilor animale. Uşor ne putem închipui câtă admiraţie avea dânsul pentru o femee dacă o prefera unei curci tinere şi zburdalnice.... • Aşadar, distanţă ca de la cer la pământ între Nietzsche şi marchizul de Sade. Orice apropiere constitue cu drept cuvânt o profanare a spiritului nietzscheean. Cu toate acestea nucleul doctrinei lui Nietzsche îl găsim în «filosofia de budoar» a marchizului. Toţi pomenesc de moraliştii francezi, Montaigne, Vauvenargues. «La Rochefaucould ca unii ce au influenţat direct pe Nietzsche. Alţii vorbesc şi de evoluţionismul englez. Nimeni nu spune un cuvânt despre marchizul de Sade, ale cărui idei se potrivesc de minune cu cele ale gânditorului german. Cunoscând timpurile în care au trăit ambii şi înarmaţi cu cel mai profund respect pentru personalitatea uriaşă a lui Nietzsche, nu putem contesta faptul că acesta a suferit influenţa directă a perversului marchiz. (E vorba de influenţă docrinară fără doar şi poate). Şi unul şi altul au aceleaşi păreri despre religie, morală, biserică şi slujitorii ei. Acelaşi criteriu de apreciere, acelaş mod de argumentare şi aceleaşi concluzii. Creştinismul a deviat sufletul omenesc de la adevăratul ideal, sănătos şi consacrat de experienţă. Recomandându-ni-se adoraţia unei himere (viaţa viitoare) ne chinuim pe pământ. Morfina religiei creştine a adormit toate calităţile, cari formau obiectul adoraţiei lumei antice. In locul egoismului sădit în noi de natură, ni se indică iubirea de aproape, mila, libertatea şi egalitatea. Este morala celor slabi, morala asceţilor cărora le repugnă cultivarea personalităţii în vederea desfăşurării dinamice, sălbatice chiar a individului. Mila, sau fiantropia cum obişnueşte să spună de Sade, deprimă sufletele şi măreşte mizeria. Individul trebue lăsat să se sbată, să sufere toate constrângerile posibile căci numai astfel i se desvoltă calităţile pentru viaţă. Cei slabi dacă nu pot rezista să fie sacrificaţi, căci nimeni nu se sinchiseşte, în furia unei lupte, că tovarăşul de arme rostogolit din şea stropeşte cu crechii copitele calului. Principiile morale, iarăşi trebuesc condamnate, căci ele ţin în lanţ instinctele naturale a căror manifestare spontană constituesc adevăratul sens al vieţii. Morala care izvorăşte din slăbiciune, din milă,«morala sclavilor» spune Nietzsche) poate fi considerată ca un cancer ce roade organismul sănătos al popoarelor. Lumea trebue condusă de «aristocraţi» cari au morala lor, o creiază de cele mai multe ori pe a altora, dispreţuesc prejudecăţile constituind în general adevăratele valori ale unui popor. Acestea ar fi vederile directive ale teoriei lui Sade. Nietzsche şi la însuşeşte, le fecundează cu spiritul (Cînfi continuare în ipa. U &l ÎNSEMNĂRI * Marchizul de Sade! de C. NESTOR ANCHETE POLITICE Guvernul nu şi opoziţia faţa alegerilor D. general Averescu mai preconizează retragerea opoziţiei. O sesiune parlamentară de răfuială Guvernul Brâtianu nu este mul- gurul concludent şi operant — este numit de modul cum decurg lucru-i asigurat prin alt© mijloace... nule în preajma alegerilor, căci ex-cesul de zei dela periferie, — spre a se asigura rezultatul lor — încurcă socotelile dela centru. Intr’adevâr, partidul liberal face şi de altădată o eroare pe care a In faţa acestei săvafiuni şi după ce se poate vedea că numai între naţional-ţărănişti şi liberali se dă asta. — d. general Averescu face eforturi spre a determina o acţiune concertată a întregei opoziţii: şeful partidului poporului încearcă din nou să determine o retragere a opoziţiei din alegeri. Mesagiile d-lui general Averescu către şefii de partide vor rămâne .nsă tot fără rezultat: partidul nu!; -mal-ţărănesc este decis să lupte împotriva oricăror adversităţi şi speră, — pe ce s’o fi bizuind ? — să împiedice falsificarea alegerilor şi să obţină rezultate care să facă imposibilă o liniştită guvernare a d-lui Brâtianu. In ce priveşte pe d. Iorga, — d-sa, de asemenea, este pentru participarea la alegeri, aşa că noua iniţiativă a d-lui general Averescu va da .eş: opoziţia vrea să ajungă la luptă cu guvernul Brâtianu în Parlament. O sesiune de răfuială mai săvârşit-o şi în trecut, — şi pe care a agravat-o partidul poporulului, în alegerile trecute, întrebuinţează mijloace de presiune asupra alegătorilor şi de împiedicare a campaniei electorale absolut inutile, din moment ce rezultatul —sin Nu se poate ajunge la o acţiune unitară a opoziţiei de răfuială în Parlament, prin deschiderea acolo, — şi la momentul care nu va putea fi împiedicat — a unor discuţiuni grave, delicate, supărătoare pentru d. Brâtianu- Scurta întrunire a Camerelor nu va fi doar obicinuită încriminare: «Parlamentul fraudei şi al teroare’». Informaţiuni din bună sursă î o îndreptăţesc a afirma că dela început opoziţia va începe răfuiala ca guvernal Bratianu pe marile Se poate prevede astfel, o sesiune | probleme de stat. D. IONEL BRATIANU X ____i „Nu ripostăm, acuzam -V-- Cu o mare doza de inconştienţă partidul liberal a pornit o dârză campanie contra guvernării averescane. Ce-o fi urmărind d. Vintilă Brâtianu inspiratorul acestei campanii, este greu de priceput. Recunoaşte presa liberală în fiecare zi că partidul poporului este în descompunere şi că greşelile şi vârsta d-lui general Averescu iau scos din viaţa publică. Ştim şi noi cu toţii că această părere este întemeiată Atunci pentru ce campanie ? Nu înţelege d. Vintilă Brătanu că această campanie scoate în evidenţă greşeala d-lui Ionel Brâtianu de a fi încredinţat puterea în Martie 1926 generalului ? Şi atunci, partidul era tot acela de azi, iar d. Averescu nu era mai puţin împovărat de greşeli, nici la o vârstă când un om mai poate învăţa ceva. Şi atunci, noi toţi am fost contra unui guvern Averescu. Când d. Brâtianu, sfidându-ne pe toţi l-a inventat primministru, provocând concursul fripturiştilor naţionali şi marghilomanişti, nu găseşte că este deplasată critica unei guvernări pe care numai d-sa a impus-o ţării . Tot timpul guvernării averescane, noi am arătat greşelile şi am cerut îndreptarea nu de la guvern, ci de la d. Vintilă Brâtianu — tutorele guvernului; prin urmare 14 luni d-sa a fost acuzat și complice prin tăcere. De unde ia d- Vintilă Brâtianu curajul de a se transforma în acuzator ? La atacurile liberalilor răspunde d. general Averescu. Bietul general! In halul de iresponsabilitate în care se găseşte, a uitat că slugărnicia faţă de liberali, nu-i poate servi. Răspunsurile sunt lamentabile şi poartă ca motto: «Nu acuzăm, ripostăm». Atacat, bătrânul general n’are puterea să răspundă printr’un contra-atac, ci stă umilit şi pledează circumstanţe uşurătoare. La aceasta se reduce toată riposta d-sale. Şi nu numai generalul dar şi colaboratorii săi tineri stau într’o defensivă compromiţătoare. D. Goga declară că ştie multe, dar nu divulgă nimic. D. Garoflid răspunde atacurilor puţin inteligentului domn Cipăianu — elevul lui Porcu — scoţând din imensul dosar al «magistrului», lucruri anodine; iar d. Manoilescu publică date statistice, fără discernământ, aşa că unele se întorc în contra tezei sale. De mai bine de treizeci de ani, de când citesc ziare româneşti, am constatat continuu că opoziţia acuză guvernul de greşeli pe care le-a făcut şi ea când era la guvern, iar guvernul se apără invocând precedentul ultimei guvernări a opoziţiei. Acest procedeu arată cât de lipsiţi de memorie şi de spirit critic, consideră guvernanţii, şi pe gazetarii independenţi şi publicul. Cu singura deosebire că azi guvernul atacă, asistăm la acelaş spectacol-D. Vintilă Brătianu atacă pe averescani că au distribuit excedentul pe 1926 ilegal din două puncte de vedere: întâi fiindcă distribuţia s’a făcut printr’un jurnal al consiliului de miniştri — nu prin lege — şi al doilea fiindcă excedentul a fost distribuit înainte de Septembre, contra prevederilor legii comptabilităţii. Uită d. Vintilă Brătianu că d-sa a procedat şi în 1925 şi în 1926 exact la fel, căci aprobarea parlamentului este o simplă formalitate pe care şi d. general Averescu ar fi îndeplinit-o dacă ar fi ştiut că pleacă. Uită d. Vintilă Brătianu că din cauza acestei distribuţii înainte de timp, d-sa a dat credite mai mari decât excedentele, aşa că la plecarea din Martie 1926, a lăsat moştenire un deficit de 3 miliarde şi jumătate. Aceste lucruri noi le-am divulgat din Martie trecut pe bază de cifre provenind din acte oficiale. In răspunsul său d. general Averescu, invocă precedentele create de d- Vintilă Brâtianu, şi confirmă şi existenţa deficitului. Uită însă să ne spună de ce a repartizat excedentul pe 1926, când ştia că are un deficit de pe 1924 şi 1925 neacoperit, şi care nu se putea acoperi din alte resurse . Cum este posibilă o polemică pe baze aşa de şubrede ? Cât timp cred guvernanţii că se pot duela cu gloanţe de miez de pâine, pentru a prosti publicul, fără nici un pericol pentru combatanţi ? In afară de presa de partid oficială şi de presa liberală clandestină, sunt şi ziare independente (întrebuinţez pluralul din modestie). Aceste ziare, sau cel puţin unul din ele, va demasca reaua credinţă a polemicilor şi va stabili răspunderile. In cazul de faţă rezultatul este următorul : D. V. Brătianu are dreptate când acuză pe d. general Averescu. D. general Averescu are dreptate când acuză pe d. Brătianu. Amândoi au procedat cu uşurinţă în manipularea banului public Amândoi au distribuit excedente mai mari decât aveau şi n’au acoperit deficitele trecute. Amândoi sunt tot atât de vinovaţi. Şi când se acuză unul pe altul sunt sau inconştienţi sau îşi bat joc de lume. Titus Enacovici Vineri 1 Iulie 1927 Principiile expuse de d. Enrico Corradini * Transplantată pe terenul biologic, viaţa Italiei, pe toate domeniile, se prezintă ca o pulsaţie puternică şi regulată ce trece din creaţia în creaţie, prin mijlocirea acului regulator de organisme care este fascismul, devenit, astăzi, din revoluţie socială în tradiţia pris, care trecutul învie şi viaţa este disciplinată, pentru a merge spre o ţintă numită de unii imperialism, dar care, de fapt, nu este decât căutarea dreptului de a trăi. In drumul spre această ţintă, fascismul s’a găsit într’o dilemă : emigrare sau colonizare. Aşa cum s’a pus şi pe timpul când Francesco Crispi avea în mână conducerea epocei de consolidare a statului răsărit de pe urma unirii tuturor principatelor italiene. Pe atunci, Crispi n’a stat mult să aleagă. Emigrarea înseamnă răsleţirea poporului şi slăbirea paterei naţionale şi de stat. Numai colonizarea desvoltă şi întăreşte. Dar a fost învins, de părerea contrarie a liberalismului şi democraţiei, cari au pricinuit înfrângerea din Abisinia şi, odată cu aceasta, părăsirea ideei de colonizare.Mersul vremii, însă, n’a întârziat să pună această problemă spre rezolvire oamenilor de stat italieni, cu acea urgenţă reclamată de prolificul rasei. Cum o înţelege fascismul? D. Enrico Corradini, teoreticianul fascismului, fixează principiile colonizării. Intr’un discurs ţinut la Triest, admirabil ca putere speculativă şi de o vigoare vibrantă, obicinuită în toate lucrările sale, d-sa se ridică împotriva emigrării — acest maltusianism servil — care nu aduce, producţiei şi desvoltării statului, nici un aport, nici pe terenul social, nici pe terenul economic şi, cu atât mai mult, pe cel politic. Aci rezidă reaua credinţă a internaţionalismului, care acuză Italia de imperialism. Căci, ce înseamnă imperialism, dacă nu cucerirea de teritorii — prin ce mijloace, şi sub ce formă nu importă — spre a le exploata, prin populaţia lor, în folosul cuceritorului, care nu depune decât serviciul de pază, puţine speze şi un imens serviciu de acumulare. Ceea ce nu e cazul cu poporul italian. Italia cere colonii, pentru ca, prin munca fiilor săi, le poată reda producţiei şi să le facă accesibile desvoltării, premergătoare civilizaţiei. Oricine poate invoca acest drept? Nu. D- Corradini spune: o naţiune poate avea colonii, poate fi colonizatoare, numai dacă întruneşte patru condiţiuni: capacitate prolifică capacitate de a produce, capacitate de a cuceri, capacitate de a organiza. Sunt condiţii, pe cari Italia de astăzi le întruneşte într’un buchet bazat pe disciplina fascistă şi pe acel misticism războinic, ce vibrează în cămăşile negre. Desigur, aceste condiţiuni stabilesc un drept personal. Dar dreptul personal nu are valoare, decât dacă se împacă cu cel al semenilor. Şi cum el trebue să se valorifice în târg internaţional, încă apare mai mult o simplă socoteală de acasă... D. Corradini, însă fixează dreptul Italiei ce reese din aceste condiţii în cadrul de ansamblu al problemelor şi principiilor din târg ce formează azi aşa zisul spirit internaţional. Cum se valorifică acest drept naţional, faţă de acest spirit internaţional? D. Corradini cataloghează acest spirit, secţionându-l în patru. E spiritul societar al Genevei, care trebue luat aşa cum este, care uită că naţiunile purced spre mai binele lor, numai prin ele înşile, conform forţelor lor. E spiritul pacifist de la Locarno, care uită că războiul este etern şi că demonul lui circulă, pe păipâni, alături de demonii vieţei şi ai morţei. E spiri-Uil la dezarmare de la Geneva, Washington şi Locarno, produs postbelie, după ce a fost produsul foştilor conducători ai Europei. E spiritul sectar şi egoist care spune că Italia a ajuns târziu la masa colonială, când nu mai e nimic de distribuit. Exprimă acest spirit internaţional situaţia definitivă, şi poate el fixa, împiedicând desvoltarea energiilor unui popor în drumul său spre civilizaţie? D. Corradinii făcând elogiul calităţilor poporului italian, care sub bagheta lui Mussolini, vibrează într’un ritm puternic de acţiune, anunţă: E de ajuns să fie gata Italia şi Italienii şi bunele oferte ale lumii nu lipsesc şi nu vor lipsi. Iatâ politica colonială a Italiei, instrumentul ei de realizare. Pe care internaţionalismul fraemascuro (Citiţi continuare în pag. 11 a) ------exo—--- O lovitură piezişe a încercat ziarul «Viitorul». In ce scop, nu înţelegem încă. Pentru că gestul e prea ireverenţios şi prea subversiv, — şi oricât tradiţia «roşie» a liberalilor ne-ar fi prezentă, noi refuzăm încă să credem că stăm în faţa unei aşa de nemaipomenite îndrăzneli. Şi totuş «lovitura», îndelung studiată probabil, a fost pusă la cate cu tot aparatul necesar, într’o formă nevinovată, — la un loc inofensiv, în foiletonul ziarului. Iată împrejurările: în Bucureşti a sosit comicul francez Dranem, pentru o sere de exhibiţii înr o companie de reviste. Din toată presa romănească, singur «Viitorul» a găsit bine şi cu care să închine «marelui artist» un foileton, examinându-i cariera, analizăndu-i jocul şi salutăndu-l în numele... pudicului bucureştean. Importanţa acordată bietului his,,on pensionar este exagerată şi neînţeleasă. Ea devine însă deodată semnificativă, dacă ne amintim că Iranem este autorul romanului «umoristic» Une riche nature. Cartea aceasta, apărută acum vreo trei ani, este o scabroasă şi abjectă bătaie de joc la adresa ţării noastre, care nu e numită, dar e prea suficient identificată prin bogate indicaţiuni geografice. Nu vreau să insist asupra cuprinsului ei; observ numai că de la Jeux de princes a lui Willy, carte interzisă pe vremuri în ţară, nu şi-a mai îngăduit nimeni asemenea desgustătoare necuviinţă la adresa noastră. Une riche nature a intrat în ţară sub trecuta guvernare liberală. Nu mă înşel, dacă afirm că cel puţin 500 de exemplare din acest roman s-au vândut la noi. Ministrul de Interne de pe vremuri nu a intervenit şi nu a confiscat. De ce? E încă un punct de elucidat. Şi acum iată-l pe foiletonistul oficiosului liberal «Viitorul» sărbătorind pe Dranem şi invitând publicul să-l primească aşa cum se cuvine unui sol al culturii franceze. Asta însemnează a întinde prea mult coarda. Sunt necuviinţe cari nu-s îngăduite nici partidului liberal, — chiar dacă are de șef pe cumnatul domnului Știrbey, Skythes