Cuventul, ianuarie 1928 (Anul 4, nr. 972-1002)
1928-01-14 / nr. 985
Anul al IV-lea No. 985 REDACIIA Sl ADMINISTRAȚIA 4, SlnAOA SArtlMAtt, « { i78/lv. Administrația 378/9 Redacția Director politic: TITUS ENACOVICI Director C^ONGOPO^^^^ Publicitatea ziarului concesionata exclusiv SOCIETĂȚI GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER si S. BERGER Str Eus. Carada dost Karagheorghevici) 9 telefon s 311/84 Imprudenta ofensivă a d-lui Erdélyi Miklós trupii «Keleti Ujsag» care a pus coloanele sale la dispoziţia d-lui Árpád Paál, pentru o urbană şi ridicată discuţie a problemei generale, alte foi minoritare intervin în această afacere, dând lămuriri sau cerând precisiuni. Astfel în «Nagyváradi din 5 Ianuarie 1927 şi în «Nagyváradi Friss Ujsag» din aceiaş dată cetitorii ziarelor sunt întreţinuţi cu explicaţiunile pe cari d. N. Erdélyi, directorul de teatru pus în chestiune, crede că le poate aduce împotriva afirmaţiilor noastre. Să vedem aceste explicaţiuni. D. Erdélyi crede că poate spune că relatările noastre constituesc o «calomnie sfruntată»; că n’a călcat în viaţa lui pe la ministerul artelor din Budapesta; că nu a cerut nici odată subvenţiuni dela statul maghiar; că nici odată nu a primit vreun ajutor de la acelaş stat. 1). Erdélyi mai adaugă: a cerut telegrafic ministerului cultelor din Bucureşti să intervină pe cale diplomatică pentru a se procura datele pe care le menţionează «Cuvântul»; a telegrafiat direcţiei ziarului «Cuvântul» şi lui Nae Ionescu personal, rugând să prezinte autorităţilor cererea la care se referă, sau numai o copie legalizată din care să se constate că este identic, cu cererea ce i se atribue, pentru că, afirmă d-sa, dacă ziarul «Cuvântul» este în posesia unei asemenea cereri, ea numai apocrifă poate fi. Deocamdată, zice d. Erdélyi, nu poate întări apărarea d-sale decât prin cuvântul de onoare, dovada urmând a fi făcută de noi. Nu ştim care este valoarea cuvântului de onoare a d-lui Erdélyi. Noi constatăm numai că telegramele despre care spune d-sa la 5 ianuarie, că le-ar fi expediat directorului nostru și autorului articolului, nu au intrat nici până azi la noi. Dacă cererea telegrafică de anchetă adresată ministerului va fi avut aceiaşi soartă, trebue să recunoaştem că până şi poşta nil păstueşte pe directorul Erdélyi. De altfel cererea adresată — dacă a fost — ministerului, e cel puţin glumeaţă. Vă închipuiţi guvernul român reclamând la Budapesta, şi guvernul ungar dând, piese cari ar stabili maşinaţiunile iredentiste din neliniştita monarhie a sfântului Ştefan. Credem deci, domnule director al Teatrului maghiar, că e mai simplu ca toate explicaţiunile şi precizările să fie lăsate în seama noastră, care avem doară putinţa să lămurim o chestiune, atunei când am scris un rând măcar asupra ei. D. Erdélyi afirmă: 1. Că n’a călcat în viaţa d-sale pe la ministerul Cultelor şi Artelor din Budapesta. Se prea poate. Dar asta nu are nici o importanţă. Pentru că o chestiune se poate rezolva într’un minister şi prin scris, — şi printr’o a treia persoană. Cu toate acestea, avem anumite motive — cari se vor vedea mai jos — să credem că această afirmaţie nu corespunde realităţii. Deşi, o repetăm, prezenţa sau absenţa d-sale în ministerul din Budapesta nu e hotărâtoare în această afacere. 2. Că nu a cerut niciodată subvențiuni de la statul maghiar. Ne luare rău, dar nu putem să credem pe cuvânt de onoare. La 13 Decembrie 1927 la ministerul artelor din Budapesta a intrat o petiție, datată Nagyvárad 1927, december 10-én. Cererea începe așa: «Alulírott mint a Nagyváradi «Szigligeti» színház ezidőszerinti igazgatója esedezem Nagyméltóságodhoz, hogy az 1927. évre kiutalt államsegélyt, színházam részére az elkövetkező 1928. évre is engedélyezni méltóztassék...»; adică: subsemnatul director al teatrului «Szigligeti» din Oradea Mare, vă rog fierbinte să binevoiţi a acorda şi pe anul 1928 subvenţia asigurată pentru teatrul meu în anul 1927. Şi se termină astfel: «Az elő adottak alapján megismételve alázatos kérésemet, vagyok mély tisztedettel nagy méltóságod alázatos szolgája, Erdélyi Miklós s. k., nagyvárad szatmári magyar színházigazgató» sau pe româneşte, în baza celor expuse repetind cererea mea respectoasă, cu adâncă stimă preasupus servitor al Excelentei Voastre, Nicolae Erdélyi, directorul teatrului maghiar din Oradea Mare Sătmar. Asta e cererea. Dacă d. Erdélyi pretinde că proba aceasta nu,e su'idifiită, nădăjdneă o să* ne dtei în judecată pentru «calomnie sfruntată». Iar acolo vom da probele complimentare de cari va mai fi nevoe. 3. Că nu a încasat nici un ajutor dela statul ungar. Inexact, există sau nu în bugetul ministerului artelor din Budapesta înscrisă o subvenţie de 50 milioane coroane pentru teatrul din Oradea! Există! Cine a încasat această subvenţie! D. Erdélyi nu ştie nimic! Dar o mărturiseşte singur în petiţia amintită mai sus. Iar dacă petiţia e «apocrifă» adăugăm: d. Erdély a ridicat persanul, conform chitanţei, această subvenţie, acordată pe anul 1927, din Cassieria Centrală a fiscului din Budapesta. Proba este făcută. D. Erdélyi să tragă consecinţele. Statutul român la fel. Şi acum, la rând ai noştri. Pa mâine deci, eludata activitate a d-lui primar Gelu Egri din Oradea Mare. Nae Ionescu Bus pine Pentru Părinţii comunelor E vorba iarăşi de invalizii de războiu, «iarăşia pentrucă a mai fost şi ieri şi va mai fi şi mâine. Ar fi de mirare să nu se mai audă nimic despre ei, nici o tânguire, când moravurile noastre camuflate care au dus la războiul cel mare, tot ele stăruesc şi astăzi în mentalitatea dregătorilor de toată speţa. Se povestea deunăzi, în presă, cazul unui orfan de războiu doritor de carte, cârma autoritatea proteguitoare i-a prescris, în load oricărui alt panaceu : «să cerşească». Nici o mirare. Domnii ce ocupă prin cerşit şi alte milogeli politice, rangurile de sus ale ierarhiei noastre social-administrative nu fac decât să recomande, în bună credinţă, sistema care i-a cocoţat şi pe dânşii în locuri nemeritate. Mai triste sunt ecourile din presă. De pildă, spunea un confrate: şi de ce să vii, d-ta, orfanule de războiu, la Bucureşti, să vrei să înveli carte ca să ajungi apoi un naufragiat intelectual iar până alunei să spargi geamuri şi să faci mişcări de stradă, când mai bine fi-o asta la fără, pe ogorul tău, să ajungi gospodar cinstit, etc., etc.. Ce ogor însă, stimate confrate, cine s’a îngrijit să i-l dea şi să-i aibă grija în timpul minoratului. Soluţia e bună, însă pentru alte latitudini. Iată de ce reproşul trebuia să ia altă cale. Vă voi povesti însă pentru astăzi cazul a doi invalizi de războiu, care mi se pare tipic pentru lipsa de înţelegere, cu care sunt primite victimele de răsboiu şi nevoile lor. Invalizii grade inferioare, Dumitrescu şi Gheorghe Gostache din Bucureşti sunt daţi afară din chioşcurile lor, proprietate a Primăriei, pe motiv că municipalitatea urmăreşte înfrumuseţarea oraşului. Povestea asta cu estetizarea Bucureştilor justă în principiu, a ajuns temă electorală. Art fi de pildă că nici până astăzi, nu s'a dărâmat imobilul de pe Bulevardul Colţii, fără de care o aliniere a frumoasei artere nu e cu putinţă. In schimb nenumărate chioşcuri de lemn, ale invalizilor de războiu, au fost înlocuite — sub pedeapsă de reziliere a contractului — cu chioşcuri de fier. Cu câte greutăţi şi robiri materiale d-nii dela Primărie n’au bănuit-o niciodată. Dar cel pufin estetizarea avea loc în văzul lumii, mai prin eintru. Chioşcurile de care vorbesc sunt în Dudeşti, la Pompa de apă. Motivul? Trecătorii nerespectuoşi le transformă în vespasiene urinarii. E răspunsul—textual în alţi termeni — al d-lui primar Groza. Şi invalizii? întâiul suferind de nefrită tuberculoasă, umbră de om (erou, evident, şi de primar recunoaşte) iar al doilea, tată a şapte copii. Mi se pare că e destul. Orice indignare ar fi sub realitate. Dar, domnule Părinte vitreg, al Capitalei, mai este şi o înfrumuseţare sufletească pe care, cu astfel de măsuri, n'o vei putea niciodată pune în practică, de-a fi să aduci în Dudeşti, toate minunăţiile Parisului- Perpessicius —--------0X0--------- • —— oxo—-----î . . . COMPLICAŢIUNILE remanierii ministeriale Regenta are rezerve, d-lui Vintilă Brătianu îi-e frică, iar d. Duca are candidaţii săi Intre d-nii Vintilă Brătianu şi I. G. Duca Am înregistrat zi cu zi versiunile asupra remanierii guvernului şi ştiute asupra complicaţiunilor ei, dar o nouă revenire, cu ample amănunte nu este desigur lipsită de interes mai ales acum, în preziua schimbări fizionomiei cabinetului. O remaniere ministerială nu este o simplă înlocuire paşnică de persoane, ci o operaţie complicată, care din cauza legăturilor remaniaţilor şi remaniabililor produce o criză în guvern. Mai ales în acest guvern care «nu mei este condus şi stăpânit de autoritatea unui singur om, — I. I. C. Brătianu, ci disputat între autoritatea şubredă a d-lui Vintilă Itrătianu, ambiţia desamăgită a d-lui I. G. Duca, — şi mai ales sub suspiciunea şi rezerva Regenţei. Regenţa are rezerve faţă de guvern Din cauza caracterului provizoriu al guvernului, Regenţa — afirmăm cu precisiune — nu vede cu ochi buni o remaniere largă şi nici n’o admite. AUDIENŢA D-LUI VINTILĂ BRATIANU LA REGENŢA, ZILELE TRECUTE, A SPULBERAT ORICE ILUSIE ŞI ORICE ÎNDOIALA ASUPRA ACESTEI STĂRI DE SPIRIT. Regenţa n’a comunicat aceasta acum pentru prima oară d-lui Vintilă Brătianu, ei în repetate rânduri; de asemenea a comunicat şi opoziţiei,—d-lui Iuliu Maniu, chiar la constituirea guvernului Vintilă Brătianu — că situaţia actuală este provizorie: criza, deschisă la moartea lui, I. I. C. Brătianu, durează mereu. D-lui Vintilă Brătianu îi e frică D-lui Vintilă Brătianu, care nu poate ignora caracterul mandatului d-sale, oricât Tar, împinge d na Duca, Argetoianu, Lupa şi alţii la o politică de rezistentă contra tuturor menită să facă uitat prin trecerea timpului provizoratul guvernului, și mai ales să-l schimbe, expres, pnntr’o largă remaniere — ia care dacă Regenta ar da încuviinţarea, ar însemna o schimbare din provizorie in definitiv, — îi este însă frică de remaniere. Frică de Regentă, — că i ar respinge cererea; frică de partid şi Camere, — că i ar tulbura liniştea şi periclita siguranţa, o revoltă a partidului şi majorităţii, când şefia d-sale nu e încă consolidată şi d. Duca o subminează. ANCHETE POLITICE D. Duca are candidaţii săi la remaniere Şi într’adevăr, in complicaţiile remanierii mai intră un element: d. Duca, Ministrul de Interne are candidaţii săi, cari sunt şi-ai put Udului — metodică acţiune de subminare a autorităţii şefiei d-lui Vintilă Brătianu,r. . D Vintilă Brătianu vrea pe d. Otomolu la Industriei D. Duca cere contrariul, pe d. Sassu. „ Vintilă Brătianu este hotărât să-l numească la Finanţe pe d. Victor Antonescu? D. Duca îl scoate înainte pe d. Dinu Brătianu, şi-i impune d-lui Vintilă Brătianu să spună că şi d-sa ii vrea, — pentru a sfărşi însă tot prin a numi pe d. Victor Antonescu. Aşa şi cu d-nii Stelian Popescu şi Micescu, — cu d-nii Nistor şi Chirculescu, — cu d-nii Lapedatu şi Moşoiu. Şi acum, — să se descurce d. Vintilă Brătianu, oricum ar face, d Daea îl va denunţa partidului ca lipsit de autoritate şi înţelegere— tdv. Revolta lupilor provoacă o muzică barbară în jurul d-lul ministru al muncei şi ocrotirilor sociale. Se pare chiar că a doua parte din firma acelui departament minor, ar explica rânjirea iritată a colţilor. D. dr. Lupu, convins că «Charité bien ordonnée commence par soi-meme», a neglijat să întinză ocrotirea şi asupra suitei ce protestează astăzi atât de sgomotos. Rând pe rând organizaţiile lulliste din provincie se molipsesc de pilda celei din Bucureşti şi despărţirea nu se face doar prin trântirea uşilor. Cei care pleacă scormonesc şi în rada rufelor murdare. «Moţiunile» au caracterul scandalului de mahala, în care telebicele port de grije să afle toţi vecinii, de droaia intimităţilor vulgare oploşite sub un acoperiş. Bietul d. dr. Lupu! Idolul poleit de altă dată! Aşa trec ghiarete peste găteala-i primitivă, încât ajunge să semene unei figurine de ipsos scorojit. I se scrutează până şi ceasurile atribuite higienei corporale, ca şi cum aceasta ar fi tot o consecinţă a situaţiei sale politice de azi. Haita e necruţătoare cu fostul ei patron! E poate şi un efect al şcoalei pe care însuşi i-a făcut-o. Aventura are în public un mare succes de ilaritate. Revoltaţii rengesc să pue de partea lor pe cei ce râd. Şi miniatura de altădată a teribilului Saint-Just, se îndreaptă către cadrul unui personaj de vodevil. Desigur, nimeni nu ia în tragic motivele «principiale» ale rupturei dintre «partid» şi «şef». Entuz.iismul cu care cei dintâi a primit «colaborarea» la guvern cu liberali, nu putea porni din convingerea naivă că, în sfârşit, democraţia integrală şi va vedea vs»din ori*. Memoraţii», care părăsiseră pe naţio.al-ţărânişti fiind-că, nu-i mai găseau destul de «înaintaţi», nu-şi puteau închipui, că au să-şi legene «doctrinele» în hamacul Brătienilor. Elanul lor a însemnat certitudinea «putereî», cu toate «mângâerile» pe care le invidiaseră la alţii cel puţin patru ani cu Brătianu - bineînţeles, Ion — şi fiecare credincios al «idealului» Inpist cu mica lui contravaloare pentru răbdările prăjite ce avusese până atunci! Realitatea a fost alta. D. dr. Lupu, în funcţie de «partidul ţărănesc adevărat», a obţinut în Parlament de la colaborarea Duca-Davidoglu, mult mai numeroase locuri, de câte sar fi cuvenit importanţei politice — la zero — a grupului rupt din coasta d-lul Mihalache. Dar câţi mai erau de mulţumit, rămaşi pe din afară, şi fiecare socotindu-se mai îndreptăţit decâtr un altul! 1). dr. Lupu, neputând sa-i ducă intrana cu gogoşi, a preferit să nu-i mai ştie. Iar dânşii au lupt târât să tragă consecinţele. Avatarurile guvernului liberal restrângând considerabil perspectiva unui egim mai îndelung, în cursul căruia să se poată primeni şi benefiiarii, lupii nu s-au simţit ademeniţi să accepte funcţia de oaie. De igur au avut dreptate. Dacă au fost nişte naivi, crezând de bună seamă în dezordonata demagogie a d-rului Lupu, faptul de a-l vedea pe acesta înhămat la lectica negustorească a liberalilor şi bucuros de acest rol, legitimează despărţirea. Iar dacă au mers, nerozi, la procopseală după dânsul, nu li se poate pretinde să se îngraşe ci, fiindcă mănâncă numai unii. Cel puţin oamenii se întorc în mediul politic în care-i aclimatizează toate asonanţele de fire, temperament şi educaţie. Confortabilul burghez ce-i aiurise cu revoluţionarismul său oportunist, nu le mai apare acum decât asemenea acelor agenţi de emigraţie, care desrădâcinează nevoiaşii pentru un pământ de făgădueli amăgitoare. Lupismul s’a isprăvit şi el. Atât mai bine. Fracţiunile improvizate in jurul hypertrofiei unui om, sânt sa odinioară bandele vasale în slujba îndrâsnelei unor aventurieri, i pentru aceştia ospeţele celorlalţi fără miturile. Când nu mai pot s’o ducă pe cont propriu, le rămâne perspectiva unei vegetări parazitare la discreţiunea insolenţei acelora ce-i întreţin. Dar pentru viaţa publică asemenea formaţiuni sânt totdeauna o cauză de intrigă, de perturbaţie şi imoralitate. C. Gongopol lupilor : Dr. N. LUPU Pe frontul român în 1917 de GEN. BERTHELOT ——oo^-co—— ul. Prăbuşirea rusă Chiar din mijlocul lunei Iunie, am fost prevenit de mai multe ori, de înţelegeri secrete între sevietele unora din diviziile ruseşti şi inamicul. Un individ se prezintă într’o zi într’una din bateriile grele româneşti la care instalaţie se lucra şi apostrofează pe lucrători, făcânduie întrebarea dacă nu este posibil să se trăiască în pace. Tot el, nu este vorba, va preveni pe inamicul din faţă de totul ceia ce facem noi! Dar n’aşi vrea să fiu acuzat de Tradus de Generalul G. Cantacuzino pentru aiarul'«Cuvântul» cu autorizare. autorului. .*■- '• '• ' -* oare care pică în contra armatei ruse și prefer, pentru a reaminti aceastft tristă perioadă, să reproduc ceiace spune într’acest subiect generalul rus Monkevitz în lucrarea eitatâ mai sus. Ce se petrecea în acest moment în regimente ca un singur om, întreaga armată vorbea, vorbea fără să oprească şi fără să-i pese de altceva... Comitetele perorau asupra viitoarei organizaţii guvernamentale a Rusiei, condiţiunile păcei, reformele militare urgente, atitudinea de luat faţă de cutare sau cutare partid politic cu programul său. : . Se desbătea tot astfel şi chestiuni de o aplicare imediată: durata instrucţiei şi a manevrelor, schimbul unităţilor de prima linie, încrederea sau neîncrederea în cutare sau cutare şef. ■: Intr’un cuvânt uitase pe inamic, care câte odată se găsea la 100 de paşi de tranşeele noastre şi care era în culmea fericirei faţă de acest talent oratoric deodată înflorit în armata rusă, se uitase Patria, care aştepta de la armata sa victoria cu sfârşitul ororilor războiului. La această epocă, statul major al armatei a IV-a rusă (al cărei şef de Stat Major era generalul Monkevitz) care ar fi trebuit să se ocupe numai de preparaţia ofensivei, era copleşit de muncă, dar această muncă avea un caracter politic. In fiecare zi vedeai venind la Crtierul generat deputaţiuni numeroase de diferitele unităţi cu cereri sau plângeri cu totul inutile. Şefii redactau rapoarte mulţumitoare asupra lucrurilor ce se petreceau în trupele lor. Comitete luau dispariţiunile cele mai stupide, de multe ori, se adresau comandantului armatei impunând (era expresiunea lor curentă) înlocuirea şefilor cari nu plăceau sudaţilor şi motivau această «trebuinţă» prin faptul că cutare sau cutare ofiţer era partizanul vechiului regim sau nu recunoştea libertăţile luate de popor. Odată chiar a fost dat motivul următor: n’a aprobat pe Kerenski. Toate aceste deputaţiuni şi aceste pretenţii ne ocupau în timpul zilei şi nu ne lăsa timp ca să ne ocupăm cu ceva mai util. Cât despre instrucţie, manevre şi lucrări de îmbunătăţirea poziţiunilor, aproape că nu se mai gândea nimenea la aşa lucruri. In oarecami regimente, comitetele fixase durata «zilei de ltru la şase, cinci şi chiar patru ore. In tranşee, serviciul se făcea de o manieră revoltătoare. Au fost chiar cazuri în care unităţi regimentare întregi, refuzară să părăsească cantonamentele de repaus, pentru a schimba pe camarazii lor în prima linie. Numai după, lungi discuţiuni acceptară să asculte. Şefii ne mai având nici uun fel de autoritate, erau neputincioşi a lupta in contre acestei stări de lucruri.... Curând soldaţii noştri se apucară la nesfârşite concilii. Fiind dat condiţiunile de pace fără anexiune şi nici indemnitate, trebuia da sau nu să mai atace. Câteva unităţi decalră că erau gata să se apere, dar nu vor lua ofensiva, căci aceasta ar fi în contradicţie cu programul paradelor socialiste! Tentative fură făcute, în câteva rânduri, pentru a îmbărbăta, din nenorocire iarăşi prin discursuri, starea morală a armatei ruse. Dar se putea oare ridica prin discursuri jalnicul povârniş pe care aluneca biata armată de când revoluda dăduse la o parte disciplina. Una din încercările cari m’au isbit mai mult, a fost vizita d-lui Vandervelde la armata 4 a rusă, la 16 Iunie. Ministrul belgian era însoţit de un amic al său politia D. De(Citiţi continuarea în pagina II-a) caamuara •« «attuarie 1978 —------!' ‘ rtmmrTi "m ■ Situaţia economică si iililiti nii nui d in 1921 -muteaţi de C. SERGIESCU In viaţa comercială a unei ţări, de politica economică ce se face depinde în mare măsură prosperitatea, sau ruina. Conducătorii acestei politici, au poate rolul cel mai greu în viaţa economică a unei ţări. Lor le revine greaua sarcină să împace între alte multe, interesele comerţului cu cele ale statului, interese, mai în toate cazurile, în contradicţie. Nu e nevoe decât să amintesc două câmpuri de luptă: impozitele şi tarifele vamale, pentru ca adevărul de mai sus să reiasă clar. De aceea, nu e de mirare că în Germania, ca şi aiurea, industria şi comerţul să nu fie prea mulţumite cu politica economică naţională şi internaţională. Conducătorilor politicei economice germane li se opun două mari greutăţi în care: cele ereiate de tratatele de pace şi cele ereiate de împrejurările interne. Cum vor fi, dacă vor fi înlăturate aceste colosale greutăţi, aceasta este o întrebare pe care numai viitorul o va lămuri. Totuş din activitatea pe acest tărâm, în 1927, se pot deduce concluzii nu fără importanţă. Interesant de menţionat e faptul că, după părerea cercurilor diriguitoare germane, anul 1927 din punct de vedere economic e o excepţie. Prosperitatea, care s’a arătat în mai multe domenii destul de remarcabil, ar fi în mare parte preţul împrumuturilor ce s’au făcut şi al altor factori accidentali, ca greva minierilor engleji, după care a profitat exportul german, livrurile în contul reparaţiilor etc. Deci odată cu eliminarea acestor factori temporari, continuitatea prosperităţei, contra acestei stări înfloritoare ar ameninţa să o ia în jos. Aceste ,consideraţiuni, pot fi însă şi altfel interpretate, adică ca o teamă a cercurilor interesate germane, ca o situaţie prea bună economică, să nu deschidă pofte noi debitorilor Germaniei. Cu alte cuvinte s’ar căuta să se ascundă, că cu toate obligaţiile. Planul Dawes, obligaţii pe cari Germanii le consideră încă extrem de apăsătoare şi ameninţând însuşi, existenţa Reichului, ei au reuşit să facă afaceri bune şi să se întărească economiceşte mai departe. Pe acelaş plan cu revizuirea Planului Dawes, a fost pusă şi revizuirea cheltuelilor exorbitante a administraţiei germane, cheltueli despre care Parker Gilbert în Memorandul său a vorbit fără menajament. Graţie aceluiaş Parker Gilbert, se pare că Germania a reuşit să câştige teren în ce priveşte revizuirea planului de plata reparaţiilor, însă în ce priveşte restrângerea cheltuelilor de administraţie, au făcut chiar pe dos. Cu toate asigurările date că se vor face economii, s-a găsit modalitatea să se dea un spor funcţionarilor, spor ce urma să se ridice la 70 milioane şi care în realitate a atras după el o urcare a budgetului cu 300 milioane. Natural că factorii economici au protestat, căci prevedeau urmările, însă în zadar. Lupta contra impozitelor a fost foarte crâncenă, însă fără rezultat pentru cei ce le visau mai scăzute. Degeaba s’au străduit ei să convingă că impozite mici, vor îmbunătăţi starea afacerilor, menţinând astfel cifra încasărilor. Administraţia, nu numai că nu a realizat economii, nu numai că nu a introdus, acolo unde se cereau, metode pur comerciale, în locul birocraţiei leneşe, dar în 1927 a inventat un nou mijloc de a risipi De câte ori ce făceau cheltueli nemotivate îndeajuns, ele erau numite «cheltueli făcute sub constrângerea neprevăzută a împrejurărilor». Ce erau aceste împrejurări neprevăzute s’a văzut de multe ori foarte clar: risipă curată sau... ca la noi în România! Din diferite direcţiuni s’a cerut imperios ca să se termine odată cu îmrărţirea actuală a Germaniei în atâtea ţărişoare, împărţire care nu are decât dezavantaje şi nu reprezintă decât o tradiţie ce nu mai are rost. Ideia şi-a făcut în 1927 drum şi nu e exclus ca în anul acesta, această necesitate politică, socială, dar mai cu seamă economică, să devie fapt. Odată cu această re (cititi continuarea in pag. II-a) -----------OXO---------„Retorica“ Iată un cuvânt care astăzi surprinde Eu însumi intitulându-mi astfel rândurile împărtăşesc surpriza. Noi există oare această puternică muză, de care vorbesc doar tratatele şi istoria ? Are ea încă oare vigoare sa inspire acţiunile contimporanilor ! După ce atâţia duşmani, la rând, poezia, ştiinţa, gazeta şi industria, America războiul şi orice bate de viguroasă şi colţuroasă realitate — şi câte nu sânt băile acestea in zbuciumata istorie a vieţii contimporane — au însemnat atâţia victorioşi asupra ei, vrea încă Itedorica să respire ! Îşi pierduse doar drepturile, cucerite de «sinceritate» şi de „acţiune». Poezia poate să curgă limpede, directa expresie pură; dragostea însăşi a abolit-o apropiindu-se de simplitatea faptelor naturale şi imediate. Discursul e gând pur, iar poezia lui e numai în rezonanţele spirituale nemărturisite. Jurnalul trebuie încă să-i cercetăm aici victoria asupra retoricei ! Am avut muită vreme credinţa că in eliberarea de retorism găseam una din caracteristicile epocii noastre la care clasicism şi romantism se luptă şi se îmbină. Şi totuş iată-l că reapare. Poate că sprijină geniul Italian. Reralismul italian e unod aşa de parfumat făcut din esenţe estetice, din cui meşteşugit al vorbei, din dragoste pentru sonorităţi, el frecventează prea puţin urla.■ nu mai stăpâneşte decât domeniul politic din nou tânăr — al Italiei contimporane. Neputând fi mistic, italianul ifi consumă exaturca fascistă in retorică. Dar lui ii stă bine retor, căci el are ţinuta puterii şi nepăsarea tinereţei şi a creaţiunei.Şi apoi chiar în acvastă,patrie modernă retorica trăeşte numai pe culmi. Aici poporul, nici arta n-o mai adoptă. Ţinut, acasă, Săcuşti de aur, la dispoziţia aleşil or, retorismul vrea să treaci Alpii, să recucerească lumea — şi împrumută autoritatea impresionantă a fascismului şi personalităţ lor lui. Şi cum e natural — şi locus ce surpriză — el prinde in meşteşugurile lui pe tineri, şi mai ales pe mulţi din tinerii aceia care au cunoscut şi au trăit până acum doar retorica mitralierelor marelui război. Să caut un exemplu aiurea. Puteam să-l găsesc, abundent fi la noi şi tot aşa de plin de actualitate ca fi Henry di Montherlant,. D'Annunzio şi Barret iată opoziţia viguroasă, fi prea semnificativă pe care Montherlant o aruncă,hieroasă sfidare memoriei marelui său emul şi prieten Barres. Opoziţia intre realizator şi literator, intre cel care reuşeşte să învingă fi cel care doreşte doar victoria, cel care a posedat prin voinţă şi luptă proprie şi cel care a privit doar la acţiune iată ce crede să înfăţişeze Montherlant. Ce falsă aparenţă, îndrăzneţ retori Preferă pe d’Annunzio lui Barres pentru că îl tulbură retorismul viguros pe care de atfel nu-l înţelege. Preferă pe retor (sau ceia ce se pare a fi aceasta) artistului. Mi se pare a fi găsit aici cheia atitudinei şi secretul lui Montherlant: retorica. E poate numai manifestarea capricioasă fi plină de vine a unei viguroase personalităţi. In orice caz nu cred că retorismul acesta îi aduce lui Montherlant nici tir ar fi nici pe alte căi, bani, și aceasta îl va mântui. V. P. Moghilă