Cuventul, iunie 1928 (Anul 4, nr. 1115-1144)

1928-06-10 / nr. 1124

NUL A al IV-lea.­­ No. 1124. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI. Str. SÂRINOAR No. 4. BUCUREŞTI I 378/10 ADMINISTRŢIA TELEFON:­­ 378/ 9 REACŢIA Director politici­­ TITUS ENACOVICI. Directori C. GONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER şi S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9). Telelőn 311/S4. Limba română de PERPESSICIUS Cong­resul­­profesorilor universi­tari, despre care s’au spus cuvinte dintre cele mai frumoase şi mai grave, în această pagină chiar, sa­botat şi spart — după cum se re­marca — mai dihai ca ’n comediile lui Caragiale, a avut şi nebănuitele lui surprize. Unele făţişe, patetice, senzaţionale, altele slabe sugestii, de­ziderate, mici în aparenţă, mari în realitate, lumini de rachetă, străfuri gerând besna, durând punţi de argint jiuiar peste genuni de întuneric, son­dagii revelatoare, desvăluind cu un cuvânt, cu o frază o întreagă fau­nă de prăpastie... Intre acestea, trebue să aşezăm la loc de­osebită cinste, dezideratul d-lui rector Pangratti care, printre spasmele discuţiilor referitoare la anul preparator, găsea necesară in­troducerea limbii române la toate facultăţile de­oarece studenţii noş­tri nu ştiu să se exprime româneş­te, nici în scris, nici în vorbă. Mare adevăr şi suggestiv, mai presus de toate, deziderat. Adevăr şi ironie se întâlniseră deodată în cererea rec­torului Universităţii din Bucureşti. Cine a avut prilejul să parcurgă, o lucrare­ scrisă a unui candidat de bacalaureat, a acelui candidat a­­juns în câţiva ani de zile în pragul licenţii, cine s’a încurcat printre de­zacordurile şi buruiana ortografică a absolvenţilor de liceu şi mai apoi la oral, a avut prilejul să se mi­nuneze de acele articulări de sune­te, voind să fie vorbă românească, sau să asiste la acele penibile în­jghebări de propoziţiune, faţă de cari, stilul de cinematograf şi de roman foileton sunt idealuri inac­cesibile, (vorbim, negreşit, de ma­rea majoritate care nu exclude în­tru nimic excepţiile onorabile) — a­­cela îşi poate da seama de dispre­ţul cu care este îmbrăţişată limba română, de pustiul care o împre­soară, ameninţând să o înghită, în­­tr’o bună zi, sub valurile unui ni­sip necruţător. Ştiu, şi fiecare cetitor poate îm­plini cu pileţ­i din experienţa sa per­sonală, că această părăsire, din zi în zi mai ostentativă a limbii ro­mâneşti, îşi află ilustrarea cea mai de seamă, în chiar păturile cele mai culte ale intelectualităţii noastre. Cine n’a auzit de ororile gramati­cale ale ministrului nostru de fi­nanţe, ale parlamentarilor, ale pro­fesorilor de literatură română, uni­versitari sau nu, de lipsa de euforie a autografelor princiare ş. a. m. d. De curând se putea ceti în gazete, cu prilejul nu ştiu cărui apel prin­ciar pentru nu ştiu care maternita­te nefericita alăturare argumenta­­ta: «Căci copiii». Să nu spuneţi că acest «căci» pentru «că» e foarte vechi şi se întâlneşte foarte des în vechile noastre scrieri şi nici că trebuia evitată disgraţioasa împere­chere: «că copii». Soluţia n’a fost de loc fericită. Iar mai acum câţiva ani, un alt apel princiar, pentru în­curajarea «Crucii Roşii a tinerimii» — apel afişat în toate sălile de cla­să, — prezintă pe auxiliarul aţi în necorecta lui înfăţişare: a-ţi. Vă închipuiţi ce putere de convingere şi ce jenă, totodată, se puteau în­tâlni într’o lecţie de gramatică ilus­trată cu astfel de nobile autografe. Un profesor de muzică îşi făcea, la una din şcolile noastre normale, o glorie din a nu admite nici un a­­cord. Textul cântecelor, scris de dânsul pe tablă­ şi transcris cu sfinţenie de viitorii dascăli de ţară, trebuia me­morat şi frazat cu conştiinciozitate: «Primăvara, a sosit —­ pomii toţi a înflorit». Sunt numai câteva spi­­­cuiri, sporadice, din marea de aba­teri gramaticale, abateri pitoreşti, de multe ori, dar nu mai puţin a­­bateri. Se ştie din ce în ce mai puţin lim­ba românească. Şcoala primară nu mai pune ca înainte de răsboiu, ja­loanele viitoarei aşezări a studiului limbii române, şcoala secundară a­­daogă din plin la această nepregă­­tire, Universitatea, cum e şi natu­ral, preocupată de specializare, con­stată cu regret deplorabila înfăţi­şare a limbii româneşti vorbită şi scrisă, de studenţi, dar... trece mai departe­ Pentru că oricât am voi să ne încălzim şi să aplaudăm propu­nerea d-lui rector Pangratti, ea nu poate fi — practic vorbind — decât o frumoasă ironie. Şi această con­statare, ca şi toate celelalte, nenu­mărate, care privesc învăţământul secundar, ca şi dezastrele de fieca­re an, ale bacalaureatului, nu sunt decât aspecte, inevitabile, dar de o singură fiinţă, ale degradării aces­tui învăţământ. Cu aceiaşi şcoală secundară, cu aceleaşi programe a­­nalitice, absolvenţii liceelor, de di­nainte de răsboiu, intrau în univer­sităţi, cu o serioasă armură de cu­noştinţe, cu o frumoasă cunoaştere a limbii româneşti. Suprapopularea claselor, de după răsboiu, salahori­­zarea, cu toate neajunsurile ineren­te, a corpului didactic, improviza­rea unei dăscălimi care să facă fa­ţă numeroaselor formaţiuni liceale post-belice, au făcut cu neputinţă predarea pedagogică şi raţională a limbii româneşti în special. Cine-şi poate închipui că o limbă, şi cea maternă, mai dificilă decât toate ce­leilalte se pot asimila temeinic, fără de exerciţii, fără de teme şi mai ales fără de controlul atent şi apli­cat din partea profesorului — acela greşeşte. Şi între primii, a greşit şi greşeşte actualul ministru de in­strucţie care a împins învăţămân­tul secundar pe marginea prăpas­tiei. Adăugaţi apoi metoda socrati­că, exagerată, cu disolvanţa ei fi­rească,­­ şi pentru neajunsurile că­reia ar fi prea mult de spus pentru ea să stăruim astăzi. Am spus-o de nenumărate ori, dimpreună cu atâ­ţia alţii, şcoala secundară trăeşte într’o criminală minciună, pe care o alimentează autoritatea superioa­ră. Rezultatele au început să se va­dă. Ele se vor agrava. Nu e decât o scăpare. Una şi bună, înaintea ori­căreia alta: readucerea şcolii se­cundare la vechea albie. Desconges­tionarea claselor, reinstalarea pro­fesorului în vechea-i catedră, ome­nească, de 12 ore săptămânale, cu un salariu de­­minimală existenţă. Tot restul sunt fleacuri, mai mult sau mai puţin orgolioase, mai mult sau mai puţin de paradă... ...In cu­rând vom avea la noi, în Bucureşti congresul internaţional al învăţă­mântului secundar. Vorba unuia: noroc că se va vorbi în franţuzeşte. Domiciliul lor cal D. dr. Angelescu vrea să se răs­pune. D. dr. Angelescu e foarte su­părat că în congresul asociaţiei u­niv­er­sitarilor câţiva profesori, şi încă din cei mai de frunte, şi-au în­găduit să-i critice legea modifica­toare a art■ 90 şi 91. Deci, nu mai departe decât ieri, d. ministru a de­clarat în public că legea domiciliu­lui forţat va fi aplicată categoric, şi cu orice risc. Pentru ca să se în­veţe minte cei cari l-au atacat. Aşa cum însuş­i. doctor înfăţi­şează lucrurile, toată afacerea ia în­torsătura unei răzbunări personale. Cu alte cuvinte legea intră, şi pen­tru public, în adevărata ei funcţiu­ne, subordonându-se sincer scopu­lui în care a fost făcută. Că doară nu ni se va spune că numai grija de soarta învăţământului superior a îndemnat pe d. ministru la modi­ficarea legii. D. dr­ C. Angelescu, fiind în­deobşte cunoscut ca un pro­fesor care de 18 ani îşi neglijează catedra. Dacă în adevăr interesul pentru învăţământ ar fi primat în operaţi­unile d-lui doctor, nu am avea as­tăzi profesori universitari definitivi la trei catedre în trei oraşe diferi­te. Se va aplica legea! Am vrea să o vedem! Pentru că suntem siguri, împotriva unora din profesorii cari cad în prevederile legii, nu va pu­tea lua măsuri. Vor cădea sub rigo­rile ei câteva nesimpatii ale d-lui ministru: prof. Tzigara­ S­amur­caş, Mihai Berceanu, un advocat la Casa Şcoalelor, profesor în acelaş timp la Cernăuţi, poate dr. Parhon şi alţi câţiva. Dar ce te faci cu cei cari locuiesc în alt oraş decât cel al catedrei, dar cari nefiind funcţionari sau demni­tari ai statului ca cei de mai sus, nu pot fi prinşi în cleştele legii d-lui doctor? Ei vor rămâne mai de­parte să funcţioneze cum vor şi cum au făcut-o până acum. Interesul învăţământului? Să fim serioşi. Eu care am cel puţin atâta idee de universitate cât are d. mi­nistru îmi închipui că dacă o per­sonalitate ştiinţifică cum e dr. Par­hon ar face numai zece lecţii pe an, studenţii ar profita mai mult decât de la cine ştie ce profesor prieten al d-lui doctor şi susţinător al legii, care-şî face cursurile regulate» în faţa unei săli goale. Să nu ne ascundem după deget. Legea domiciliului forţat nu rezol­vă nici una din multele dificultăţi sub care deno­nerează învăţământul­­ nostru superior. Ea e un instrument de răsbunări personale; şi împo­triva ei universitatea trebue să re­acţioneze. La coş cu ea! N. I. —---ooxxxoo— ijliff!''­' k­i. .'ii! anchete politice Faste academice de ALEXANDRU KIRIŢESCU ■âfeao---- -­ Academia română a sărbătorit în şedinţă solemnă memoria lui Vasile Alexandri. Translaţiunea cenuşii sale în noul mausoleu a fost un bine venit prilej pentru bardul de la Mirceşti de a fi reîntronat în glo­ria sa, din al cărei nimb vârcolacii post-eminescieni devorau cu furie de treizeci de ani. Elogiul din partea doctei Adunări a fost pronunţat de d. Octavian Go­­ga. Se pare că fostul ministru de interne, când nu este poliţist şi te­rorist, face figură de mare orator. Nu pricepem ce demon s’a învierşu­­nat să-l devieze dela menirea sa fi­rească, aceea de a înflăcăra inimile şi a umezi pleoapele. înaintea sa şi alţi poeţi au jucat roluri importante în viaţa publică. Lamartine, din braţele Elvirei s’a repezit pe baricade şi a apărut în Adunarea naţională înfăşurat în tri­colorul revoluţiei. D. Goga a preferat să se aşeze de partea cealaltă, împreună cu sugru­mătorii libertăţilor civice şi să ia comanda plutonului de represiune. Şi la prima salvă, Laie Chiorul s’a prăbuşit în ţărână, cu ţeasta şi cu lăuta perforate. Ascultând cuvântarea sufragiului lui Alexandru Constantinescu, d-l Vintilă Brătianu a plâns. Marele re­gisor al mizeriei româneşti are ini­mă numai pentru morţi. In ce pri­veşte pe vii, măruntaele sale nu se emoţionează. S’ar putea obiecta că nu atârnă decât de noi ca să-i exci­tăm glandele lacrimogene. N’avem decât să ne resemnăm a muri până la unul. Şi atunci, nou Ieremia, d-l Vintilă Brătianu ar fi gata să dea drumul la cele mai armonioase la­­mentaţiuni pe ruinele Ierusalimului României mari. Dar ca să ne întoarcem la Vasile Alexandri, faptul că a scris, sau mai bine zis, a transcris «Mioriţa», îl a­­şează printre cei mai mari poeţi ai neamului românesc. Şi vorbind de această inimitabilă baladă, produsul cel mai ilustru al graiului românesc, ne amintim că ea a slujit de pretext unei certe acade­mice şi literare care a pasionat opi­nia românească pe vremea când dis­­cuţiunile artistice şi estetice mai a­­veau privilegiul de a o interesa. Duiliu Zamfirescu trebuia să-şi rostescă discursul de recepţie şi su­biectul ales de recipiendar a fost poezia populară. Ori, autorul «Vieţii la ţară», dato­rită nu ştim cărei inofensive manii, se socotea de origină porfirogenetă şi descendent al Paleologilor sau Comnenilor cari au domnit în Bi­zanţ. Prin urmare, în calitatea sa de ba­­zi­eu, recepţia de la Academie i-a fost o binevenită ocaziune să pro­­neze în public distreţiunea sa de cu­getare, preferinţele sale auguste, a­­nimozităţile sale aristocratice.» Şi cuvântarea sa a fost o diatribă vio­lentă şi nedreaptă împotriva poeziei populare. I-a răspuns Titu Maiorescu. Mica sală de ceremonii din calea Victoriei gemea de ascultători. Magistrul se ridică. In redigota sa neagră, gulerul în­­h­alt, era magnificul animator al sis­temelor transcendente de gândire, al «Criticei raţiunei pure» şi al Eticei lui Schopenhauer, spiritualitatea u­­nei jumătăţi de veac care se înălţa ca pe un piedestal, pentru a-şi spu­ne cuvântul.» Şi cu vocea sa de zile mari, de o muzicalitate şi de o armonie sera­fice, cu fruntea lui pură ca un fron­tispiciu înălţată spre cupolă, cu de­­getele-i albe depănând raze de lumi­nă, începu să recite faimoasele ver­suri : Pe-un picior de plain, Pe-o gură de raiu, I Au fost cinci minute de emoţiune sacră, ca în răstimpul oficierii nu ştiu căror mistere enorme. Nimeni Complicaţiunile Intrării în cabinet a dl-lui victor Antonescu D. Vintilă Brătianu vrea, — şi ezită; partidul nu vrea, — şi e hotărât să se opue cu scandal Nici ceea ce era ori sigur, ceea ce era certitudine, — a doua zi nu mai este, în «politica hotărâtă» a d-lui Vintilă Brătianu. Iată de pildă, cazul d-lui Victor Antonescu. Era sigur ministru de finanțe, — şi sigur nu mai este... D. Vintilă Brătianu a folosit în­ ultimul timp serviciile d-lui Vic­tor Antonescu în delicata chestiu­ne a tratativelor pentru împrumut și stabilizare. Și era hotărât să-l re­compenseze cu ministerul de Fi­nanţe. Decretul era făcut de mult. Şi urma să fie semnat de îndată ce d. Victor Antonescu s’ar fi întors «cu succes» dela Paris. Se ocoliseră şi obiecţiunile pe care le-ar fi putut ridica factorul Constituţional contra unei rema­nieri în extremis: nevoile sănătăţii d-lui Vintilă Brătianu, cura la Re­­gat în timpul verii, adică tocmai când era nevoe la Finanţe—în ca­zul realizării împrumutului şi sta­bilizării, adică pentru desăvârşirea operaţiilor — de­ un cunoscător, al problemelor, «dublură» perfectă a d-lui Vintilă Brătianu. D. Victor Antonescu, deci, era si­gur ministru de finanţe. --BK.ŞDar se întâmplă ■■■ ...Că d. Vintilă Brătianu e pus în curent de d- Tancred Constantines­­cu, — care a avut grijă să afle în­treg partidul liberal, sperând poate să poată, astfel, obţine d-sa porto­foliul Finanţelor? — că d. Victor Antonescu şi amicul său de zile bu­ne şi de zile rele d. Louis Dreyfus împreună cu Banca Benard Fré­­res au făcut la Paris o strălucită afacere cu rentele.» Ameninţări de scandal. D. Vintilă Brătianu ezită.,« Căci grupul ministeriabililor, care nu aveau la stomac nici altfel pe d. Victor Antonescu, găseşte ca «m­i cuitorul» d-lui Vintilă Brătianu s’a «recompensat» singur destul.» ». Şi d. Victor Antonescu nu va mai fi ministru de Finanţe. ..» Sau vom asista la un scandal de familie care nu va însenina at­mosfera destul de tenebroasă a împrumutului şi stabilizării. Ych. înlocuitorul d-lui Brătianu Vintilă D. VICTOR ANTONESCU PROASTA SATULUI Pe zi ce trece, Societatea Naţiu­nilor se afirmă ca un simplu biu­rou de înregistrare, ca un oficiu de constatare şi consfinţire a stărilor de fapt. E o realitate pe care au în­ţeles-o şi au exploatat-o în folosul lor popoarele îndrăzneţe şi conştien­te, btând pe rând, Turcii, Italienii, Polonii şi Maghiarii s’au folosit de slăbiciunea, şi în acelaş timp de superficialul prestigiu al Ligei. Ori­ce uzurpare, orice lovitură, oricât de isbutită şi de consolidată, are nevoie, în cele din urmă, de sentin­ţa confirmativă a vreunei instanţe superioare, sau de recunoaşterea o­­ficială a vecinilor, spectatori fără interese prea speciale de apărat. In felul acesta Dreptul îşi menţine mica sa prerogativă la un cuvânt de spus după o ispravă consumată. E unica sa forţă,­­ necesară, dar derizorie. Căci cuvântul său nu poa­te decât să aprobe deciziunile şi ac­tele celui mai forte. Aci pe pământ, el îşi are preoţii săi iscusiţi, cu tocă şi cu robă, cari să-i tălmăceas­că, întortochiat, capitulările-i solem­ne. Deasupra naţiunilor, într’o ima­ginară zonă eterică, printre porţi de azur şi coloane de nori, planează o cumpănă de aur, frauduloasă, pe ai cărei taler cu strâmbătăţi apasă, ci­nic, pumnul celui mai tare. Sucur­sala divinei instalaţiuni funcţionea­ză, pentru cei mai ireductibili şi re­dutabili împricinaţi, cari sunt po­poarele, şi guvernele, la Geneva. Singurul stat, care s’a înfăţişat a­­cestui tribunal, cu naivităţi şi ne­ruşinări candide de Phryneet nud răsărită, dintre rufele-i vaporoase, în faţa judecătorilor, cuceriţi de a­­tâta frumuseţe şi virtute în pielea goală, a fost România. Dar judecă­torii săi nu sunt esteţii rafinaţi şi înţelepţi ai tribunalului antic ci bătrânii surpaţi şi cinici, hârşiţi în cariera de desvirginatori şi nego­­cianţi de carne vas ai unui super­­parlament intercontinental­ Ei nu s’au lăsat impresionaţi de linia pură a oratoriei d-lui Titules­­cu ci au cătat la plastica deficitară şi echivocă a maestrului. România nu s’a retras cu nici un protector după exhibiţiile-i adorabile şi re­petate. Cel mult dacă a trecut din poală în poală, inutil pângărită de flirturi, oferte, dăruiri şi abando­nări succesive. Bătrânii stricaţi de la Geneva n’au nici cavalerismul u­­nei atitudini cuviincioase şi decente faţă de femeea care li s’a încrezut. Astfel s’a retras România din loca­lul Naţiunilor , hulită ca Mona Vana, lapidată cu Juditha. A­­supra ei se operează dela un timp, marile dovezi şi demonstraţii de jus­tiţie şi imparţialitate ale pretoriu­lui internaţional, compromis şi aco­perit de ridicat, într’o infinitate de prilejuri ratate« România e pe cale să devină suprema resursă, u­­nica raţiune de a fi a instituţiei de la Geneva. E calul de bătaie al deprinderilor ei juridice« Credem aproape că a­­ceastă nefericită şi umoristică si­tuaţie, va deveni cu vremea o ga­ranţie a însăşi independenţei noas­tre. Necesitatea în care se află So­cietatea Naţiunilor, de a păstra sub jurisdicţia ei, un stat docil asupra căruia să-şi exercite simţul de drep­tate şi din ale cărui blegi supuneri să-şi facă un titlu de prestigiu, îi creiază obligaţiunea de a-l menţine, în cele din urmă, în fiinţă. Româ­nia este «domnul care primeşte pal­me» pe malurile Genevei. Dacă n’ar fi fost România, desigur că Socie­­tatea Naţiunilor ar fi inventat-o. E o chestie de demnitate şi pudoare, e o problemă vitală. Turcia lui Kemal-Paşa a reocu­pat Constantinopolul, gonind garni­zoanele aliate în 1918. Soc. Naţiu­nilor s-a înclinat- Mussolini a bom­bardat Corfu nimicind o instalaţie de refugiaţi şi decimând nişte ex­cursionişti. Societatea Naţiunilor i-a acordat cincizeci de milioane de lire despăgubiri. Lithuania a obţinut în 1918 Vilna din partea Societăţii Na­ţiunilor. Un general polonez a in­trat în Vilna. Societatea Naţiuni­lor se bâlbâie până azi. Ungaria a fost prinsă în pat cu peninsularul Mussolini, prevăzut cu o mitralie­­ră, ca mijloc de înţelegere. Comite­tul Ligei Naţiunilor a examinat cor­pul delictului şi a găsit că e de na­tură cu totul particulară. In aceas­tă scabroasă chestie au vorbit cu vehemenţă reprezentanţii Cehoslo­vaciei, Iugoslaviei şi Franţei. A răspuns cu aroganţă un general ma­ghiar­ Singurul discurs timid şi fleşcăit a fost al d-lui Antóniade, reprezentantul României, adică al statului cel mai ameninţat. Mâine se va judeca din nou reforma agra­ră sub chestiunea optanţilor. Sin­gurul stat care n’a impus respectul îndeplinirilor lui şi al suveranităţii lui, la Geneva, e România, Iar vina e, desigur, a guvernului, paraliti­cul prizonier al străinătăţii, victima dezarmată a formulei «prin noi în­şine». Aproape fiecare sat al ţării, îşi are proasta lui. O biată femee, săra­că şi scrintită la minte, hărţuită de copii şi de câini, şi de poftele acelor disgraţiaţi, cretinii, guşaţii, şi be­ţivii, alungaţi, altfel, de pretutin­deni. E imagina României de astăzi, în ansamblul european. Situaţia noastră externă, se caracterizează de minune, cu versurile decadentu­lui poet Rollinat : elle était toujours enceinte la pauvre buveuse d'absinthe.H­ AS­ I. VENEA Duminecă I0 Iunie 1928 (Citiți continuarea în pag. 11-11 ---------0X0-------— România şi presa americană Corespondentul­­nostru la New- York ne scrie î­n un secret cunoscut de toţi, că un ataşat de presă, nu este decât un agent­­al guvernului, sau, care îl obligă prin orice mijloace să stre­coare în ziarele, din ţara unde este trimis, articole nu favorabile ţarei sale, ci acelora, cari temporar au destinele ei în mâini. Activitatea din ultimul timp a ataşaţilor noştri de presă şi în special a celui de la Washington, a fost de a convinge ziarele americane că partidul libe­ral este singurul partid de guver­nământ în România. Când New York Herald a accep­tat o insinuare concepută din ordin, de ataşatul nostru de presă, New, York Times a publicat (rugaţi zia­rul Viit­orul să citească bitic) uu­ articol de OPT coloane, consacrând o pagină întreagă, unor informaţi­­uni culese în România de Rosa C. Feld. Din aceste opt coloane, şapte sunt închinate naţional-ţârăniştilor. Această cinste nu a fost făcută niciodată, de vre­un ziar american, liberalilor, nici chiar în zilele lor de necontestată glorie (dacă ele vor­ fi existat). Ştiu că în ţară singurul ecou, pe care îl aveţi din presa americană, sunt ediţiile pariziene, foarte redu­se, ale celor două mari cotidiene, New-York Herald şi Chicago Daily Tribune. In afară de direcţiunea presei din ministerul de externe, ni­meni nu are posibilitatea să urmă­rească presa Statelor Unite ,căci ni­meni nu îşi poate permite luxul de a citi câteva sute de mari cotidia­­ne, cari apar zilnic în diferitele cen­tre politice şi comerciale ale marii republici. Există însă un sistem. La Was­hington, la Londra, la Paris şi chiar la Berlin, sunt agenţii, la cari te poţi abona pentru a ţi se trimete tot ce se scrie asupra u­­nui anume subiect în presa engle­ză, americană, franceză sau germa­nă. Legaţiunea noastră de la Was­hington are un asemenea abona­ment. Insă Ministrul şi ataşatul de presă, pentru a nu’şi periclita situa­­ţiunea lor confortabilă, cenzurează acele articole şi trimet Ministerului numai laudele, cari sunt publicate cu mult ado de Universul. Insă vai, noi cei, cari trăim în America, citim atâtea şi atâtea ştiri din ţară. New York Herald, spicuind in­­formaţiunile Legaţiei, spunea că în spatele partidului liberal se află armata şi biserica ţarei româneşti. Insă tot Herald, câteva zile mai târziu comentând Alba Iulia, — fă­ră inspiraţiuni de la ataşatul de presă, — spunea că acea adunare a fost «o demonstraţiune a demo­craţiei contra dictaturei şi oligar­hiei bazate pe puterea financiară». Pentru o cauză ca a ţărănimei ro­mâneşti, închee acel articol, chiar «o revoluţiune pe jumătate armată ar putea reuşi». New York Times însă complectea­­ză pe confratele său şi arată că Naţional-ţărăniştii nu vor face uz de mijloace tari. Şi face aceasta a­­firmaţiune pe baza celor declarate d-nei Rosa C. Feld şi însuşi d. Iuliu Maniu. Marele cotidian american aprobă vederile financiare ale Naţional-Ţă­răniştilor şi consideră de strimte pe cele expuse prin glasul d-lui Duca, de liberali. Mircea Baldovin ■|v*r ----- - - (Citiţi continuarea în pag. 11-a) Sigur pe şinele şi traversele de sub el, trenul goneşte ca o fantomă. Coşul locomotivei duduie ca un mic vulcan în erupţie, iar fumul lui — neavând vreme să se risipească a­­napoda în aer — se culcă deadrep­tul pe spetele trenului, într’o lungă şi groasă cavalcadă de suluri în­tunecate... O seară plumburie îşi ţese şi-şi aşterne pânzele, ca pe niş­te aripi, peste trupul obosit al câm­pului Brăilei. Totuş, de la un f­iltm, din zarea de plumb şi ceaţă, izvorăş­te dinspre răsărit silueta sinelie a Pricopanului; coama lui, zimţuită ca o creastă de pasăre, se vede des­tul de clară. La vederea muntelui, o bucurie neaşteptată —­ despre ca­re, totuş, n’am să m’apuc să vă spun că era egală celei cu care haluci­-&00----­naţii marinari ai lui Columb în­tâmpină uscatul după luni întregi de drum pe marea nesfârşită — umplu, ca un val de aer proaspăt, unul din vagoanele trenului, în semn de omagiu, tinerii escursio­­nişti cari tocmai pentru bătrânii Măcinului munţi porniseră la drum încetară cântecul — şi numele Pri­copanului poposi, muiat în miere, pe buzele tuturora... A doua zi, când zorile îşi desple­teau pe ape primele şuviţe, un va­poraş, plin de neastâmpăr ca o ne­­văstuică, îşi cerca puterile, despi­când apele Dunării din sus de Brăi­la — cu noi pe dânsul. Mititel cum e, şi muindu-şi botul în purpura di­mineţii, vaporaşul aleargă pe Du­năre ca o insectă harnică, pornită de­­a­­­lovizii. Pent­­ imoti­vă a fluviului, care-şi râde de dân­sul coborându-l şi suindu 1 din val în val ca pe o jucărie, el trebue să fie uşor ca o suveică. De la o vre­me, sălciile, care ’ntovărăşesc Du­nărea pe ambele maluri, sunt atât de dese şi de ’ntunecate, încât îţi fac impresia unui mal masiv — de pământ aproape negru... mai ales că malul cel adevărat de-abia ră­sare din apele fluviului, purtând în spate salteaua grea de sălcii. Aces­tea toate, încă odată, sunt atât de deopotrivă de înalte, încât par a­­nume tunse cu foarfecă. Când apele Dunării vin și mai mari decât cum îs acum, sălciile se ’ngroapă în flu­viu până pe sub ramuri; ba, câte­odată, de-abia vârfurile acestora de mai răsar din ape, în chipul unor insule de vegetaţie plutitoare. A­­tunci trupul Dunării se despleteşte la nesfârşit, de-abia dibuindu-şi drumul prin lumea sălciilor... Dar soarele s’a ridicat puţin — şi, în locul purpurei care juca adi­neaori, risipită pe ape, o mână ne­văzută aruncă, de undeva de sus, cu pumnii de fluturaşi de mica, în apa fărâmată în valuri mărunte a fluviului. Măcinul, se arată şi el: «a«■eV alle, par b al« date cu var. Două moschei îşi înalţă în aer tur­nurile înalte, domnind peste orăşel, încolo, afară de clădirea masivă a unei biserici ortodoxe, clădirile-s toate deopotrivă de mari şi de înalte. Aplecat pe-o rână, vaporaşul se ’ntoarce ’n loc, luptând din greu cu apele fluviului, şi-i priponit cumin­te de ţăruşii malului de piatră. Co­borâm din el drept în faţa unei ca­riere de granit; trecem, după aceea, prin Măcin, străbătându-l de la o margine la alta: curat, de par­c’ar fi o mahala din Turcia de dinaintea lui Kemal-paşa, orăşelul acesta mai poate fi socotit şi ca un rezumat etnic al Dobrogei. Grăbim, şi iată-ne dincolo de Mă­cin, — pe câmpia care se desfăşură, netedă ca o pânză, la poalele Prico­panului. Este, câmpia aceasta, un vechiu pat al Dunării, o terasă — pe care fluviul şi-a purtat odinioa­ră apela. Dar iată-ne aproape de Pricopa­­nul. Cititorule, care ai umblat mai peste tot în România, suii odată şi pe Pricopanul, vei vedea, atunci, că, fără el, imaginea ţării ţi-ar fi stârnit dureros de necompletă în minte. Şi acum, dacă-ţi vei fi amin­tind de faimosul pasagiu din Lu­­siadele lui Camoens, acela în care Adamastor­­ povesteşte, împietrit sub forma celei mai mari şi mai severe stânei de la capătul de sud al Africei, lui Vasco de Gama — îi povesteşte, zic, chipul în care Zeus, a sfărâmat revolta Giganţilor în­grămădind stânci cât munţii de mari peste dânşii şi îngropându-i sub ele, — află că, în faţa Pricopa­nului, eşti ispitit să crezi că aci s’a desfăşurat mitologica luptă: nu se întâlneşte în toţi Carpaţii un mun­te care să aibă majestatea sălba­tecă a Pricopanului, mai întâi că la poalele acestuia se ’ntinde o câm­pie care, pe cât de svăpătat şi săl­batec e el, pe atât de blândă şi ne­tedă e ea; şi apoi, Pricopanul e atât EXCURSII Frumoşii Măcinului numţi de ION GONEA

Next