Cuventul, iunie 1928 (Anul 4, nr. 1115-1144)
1928-06-10 / nr. 1124
NUL A al IV-lea. No. 1124. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI. Str. SÂRINOAR No. 4. BUCUREŞTI I 378/10 ADMINISTRŢIA TELEFON: 378/ 9 REACŢIA Director politici TITUS ENACOVICI. Directori C. GONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER şi S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9). Telelőn 311/S4. Limba română de PERPESSICIUS Congresulprofesorilor universitari, despre care s’au spus cuvinte dintre cele mai frumoase şi mai grave, în această pagină chiar, sabotat şi spart — după cum se remarca — mai dihai ca ’n comediile lui Caragiale, a avut şi nebănuitele lui surprize. Unele făţişe, patetice, senzaţionale, altele slabe sugestii, deziderate, mici în aparenţă, mari în realitate, lumini de rachetă, străfuri gerând besna, durând punţi de argint jiuiar peste genuni de întuneric, sondagii revelatoare, desvăluind cu un cuvânt, cu o frază o întreagă faună de prăpastie... Intre acestea, trebue să aşezăm la loc deosebită cinste, dezideratul d-lui rector Pangratti care, printre spasmele discuţiilor referitoare la anul preparator, găsea necesară introducerea limbii române la toate facultăţile deoarece studenţii noştri nu ştiu să se exprime româneşte, nici în scris, nici în vorbă. Mare adevăr şi suggestiv, mai presus de toate, deziderat. Adevăr şi ironie se întâlniseră deodată în cererea rectorului Universităţii din Bucureşti. Cine a avut prilejul să parcurgă, o lucrare scrisă a unui candidat de bacalaureat, a acelui candidat ajuns în câţiva ani de zile în pragul licenţii, cine s’a încurcat printre dezacordurile şi buruiana ortografică a absolvenţilor de liceu şi mai apoi la oral, a avut prilejul să se minuneze de acele articulări de sunete, voind să fie vorbă românească, sau să asiste la acele penibile înjghebări de propoziţiune, faţă de cari, stilul de cinematograf şi de roman foileton sunt idealuri inaccesibile, (vorbim, negreşit, de marea majoritate care nu exclude întru nimic excepţiile onorabile) — acela îşi poate da seama de dispreţul cu care este îmbrăţişată limba română, de pustiul care o împresoară, ameninţând să o înghită, într’o bună zi, sub valurile unui nisip necruţător. Ştiu, şi fiecare cetitor poate împlini cu pileţi din experienţa sa personală, că această părăsire, din zi în zi mai ostentativă a limbii româneşti, îşi află ilustrarea cea mai de seamă, în chiar păturile cele mai culte ale intelectualităţii noastre. Cine n’a auzit de ororile gramaticale ale ministrului nostru de finanţe, ale parlamentarilor, ale profesorilor de literatură română, universitari sau nu, de lipsa de euforie a autografelor princiare ş. a. m. d. De curând se putea ceti în gazete, cu prilejul nu ştiu cărui apel princiar pentru nu ştiu care maternitate nefericita alăturare argumentata: «Căci copiii». Să nu spuneţi că acest «căci» pentru «că» e foarte vechi şi se întâlneşte foarte des în vechile noastre scrieri şi nici că trebuia evitată disgraţioasa împerechere: «că copii». Soluţia n’a fost de loc fericită. Iar mai acum câţiva ani, un alt apel princiar, pentru încurajarea «Crucii Roşii a tinerimii» — apel afişat în toate sălile de clasă, — prezintă pe auxiliarul aţi în necorecta lui înfăţişare: a-ţi. Vă închipuiţi ce putere de convingere şi ce jenă, totodată, se puteau întâlni într’o lecţie de gramatică ilustrată cu astfel de nobile autografe. Un profesor de muzică îşi făcea, la una din şcolile noastre normale, o glorie din a nu admite nici un acord. Textul cântecelor, scris de dânsul pe tablă şi transcris cu sfinţenie de viitorii dascăli de ţară, trebuia memorat şi frazat cu conştiinciozitate: «Primăvara, a sosit — pomii toţi a înflorit». Sunt numai câteva spicuiri, sporadice, din marea de abateri gramaticale, abateri pitoreşti, de multe ori, dar nu mai puţin abateri. Se ştie din ce în ce mai puţin limba românească. Şcoala primară nu mai pune ca înainte de răsboiu, jaloanele viitoarei aşezări a studiului limbii române, şcoala secundară adaogă din plin la această nepregătire, Universitatea, cum e şi natural, preocupată de specializare, constată cu regret deplorabila înfăţişare a limbii româneşti vorbită şi scrisă, de studenţi, dar... trece mai departe Pentru că oricât am voi să ne încălzim şi să aplaudăm propunerea d-lui rector Pangratti, ea nu poate fi — practic vorbind — decât o frumoasă ironie. Şi această constatare, ca şi toate celelalte, nenumărate, care privesc învăţământul secundar, ca şi dezastrele de fiecare an, ale bacalaureatului, nu sunt decât aspecte, inevitabile, dar de o singură fiinţă, ale degradării acestui învăţământ. Cu aceiaşi şcoală secundară, cu aceleaşi programe analitice, absolvenţii liceelor, de dinainte de răsboiu, intrau în universităţi, cu o serioasă armură de cunoştinţe, cu o frumoasă cunoaştere a limbii româneşti. Suprapopularea claselor, de după răsboiu, salahorizarea, cu toate neajunsurile inerente, a corpului didactic, improvizarea unei dăscălimi care să facă faţă numeroaselor formaţiuni liceale post-belice, au făcut cu neputinţă predarea pedagogică şi raţională a limbii româneşti în special. Cine-şi poate închipui că o limbă, şi cea maternă, mai dificilă decât toate celeilalte se pot asimila temeinic, fără de exerciţii, fără de teme şi mai ales fără de controlul atent şi aplicat din partea profesorului — acela greşeşte. Şi între primii, a greşit şi greşeşte actualul ministru de instrucţie care a împins învăţământul secundar pe marginea prăpastiei. Adăugaţi apoi metoda socratică, exagerată, cu disolvanţa ei firească, şi pentru neajunsurile căreia ar fi prea mult de spus pentru ea să stăruim astăzi. Am spus-o de nenumărate ori, dimpreună cu atâţia alţii, şcoala secundară trăeşte într’o criminală minciună, pe care o alimentează autoritatea superioară. Rezultatele au început să se vadă. Ele se vor agrava. Nu e decât o scăpare. Una şi bună, înaintea oricăreia alta: readucerea şcolii secundare la vechea albie. Descongestionarea claselor, reinstalarea profesorului în vechea-i catedră, omenească, de 12 ore săptămânale, cu un salariu deminimală existenţă. Tot restul sunt fleacuri, mai mult sau mai puţin orgolioase, mai mult sau mai puţin de paradă... ...In curând vom avea la noi, în Bucureşti congresul internaţional al învăţământului secundar. Vorba unuia: noroc că se va vorbi în franţuzeşte. Domiciliul lor cal D. dr. Angelescu vrea să se răspune. D. dr. Angelescu e foarte supărat că în congresul asociaţiei universitarilor câţiva profesori, şi încă din cei mai de frunte, şi-au îngăduit să-i critice legea modificatoare a art■ 90 şi 91. Deci, nu mai departe decât ieri, d. ministru a declarat în public că legea domiciliului forţat va fi aplicată categoric, şi cu orice risc. Pentru ca să se înveţe minte cei cari l-au atacat. Aşa cum însuşi. doctor înfăţişează lucrurile, toată afacerea ia întorsătura unei răzbunări personale. Cu alte cuvinte legea intră, şi pentru public, în adevărata ei funcţiune, subordonându-se sincer scopului în care a fost făcută. Că doară nu ni se va spune că numai grija de soarta învăţământului superior a îndemnat pe d. ministru la modificarea legii. D. dr C. Angelescu, fiind îndeobşte cunoscut ca un profesor care de 18 ani îşi neglijează catedra. Dacă în adevăr interesul pentru învăţământ ar fi primat în operaţiunile d-lui doctor, nu am avea astăzi profesori universitari definitivi la trei catedre în trei oraşe diferite. Se va aplica legea! Am vrea să o vedem! Pentru că suntem siguri, împotriva unora din profesorii cari cad în prevederile legii, nu va putea lua măsuri. Vor cădea sub rigorile ei câteva nesimpatii ale d-lui ministru: prof. Tzigara Samurcaş, Mihai Berceanu, un advocat la Casa Şcoalelor, profesor în acelaş timp la Cernăuţi, poate dr. Parhon şi alţi câţiva. Dar ce te faci cu cei cari locuiesc în alt oraş decât cel al catedrei, dar cari nefiind funcţionari sau demnitari ai statului ca cei de mai sus, nu pot fi prinşi în cleştele legii d-lui doctor? Ei vor rămâne mai departe să funcţioneze cum vor şi cum au făcut-o până acum. Interesul învăţământului? Să fim serioşi. Eu care am cel puţin atâta idee de universitate cât are d. ministru îmi închipui că dacă o personalitate ştiinţifică cum e dr. Parhon ar face numai zece lecţii pe an, studenţii ar profita mai mult decât de la cine ştie ce profesor prieten al d-lui doctor şi susţinător al legii, care-şî face cursurile regulate» în faţa unei săli goale. Să nu ne ascundem după deget. Legea domiciliului forţat nu rezolvă nici una din multele dificultăţi sub care denonerează învăţământul nostru superior. Ea e un instrument de răsbunări personale; şi împotriva ei universitatea trebue să reacţioneze. La coş cu ea! N. I. —---ooxxxoo— ijliff!''' ki. .'ii! anchete politice Faste academice de ALEXANDRU KIRIŢESCU ■âfeao---- - Academia română a sărbătorit în şedinţă solemnă memoria lui Vasile Alexandri. Translaţiunea cenuşii sale în noul mausoleu a fost un bine venit prilej pentru bardul de la Mirceşti de a fi reîntronat în gloria sa, din al cărei nimb vârcolacii post-eminescieni devorau cu furie de treizeci de ani. Elogiul din partea doctei Adunări a fost pronunţat de d. Octavian Goga. Se pare că fostul ministru de interne, când nu este poliţist şi terorist, face figură de mare orator. Nu pricepem ce demon s’a învierşunat să-l devieze dela menirea sa firească, aceea de a înflăcăra inimile şi a umezi pleoapele. înaintea sa şi alţi poeţi au jucat roluri importante în viaţa publică. Lamartine, din braţele Elvirei s’a repezit pe baricade şi a apărut în Adunarea naţională înfăşurat în tricolorul revoluţiei. D. Goga a preferat să se aşeze de partea cealaltă, împreună cu sugrumătorii libertăţilor civice şi să ia comanda plutonului de represiune. Şi la prima salvă, Laie Chiorul s’a prăbuşit în ţărână, cu ţeasta şi cu lăuta perforate. Ascultând cuvântarea sufragiului lui Alexandru Constantinescu, d-l Vintilă Brătianu a plâns. Marele regisor al mizeriei româneşti are inimă numai pentru morţi. In ce priveşte pe vii, măruntaele sale nu se emoţionează. S’ar putea obiecta că nu atârnă decât de noi ca să-i excităm glandele lacrimogene. N’avem decât să ne resemnăm a muri până la unul. Şi atunci, nou Ieremia, d-l Vintilă Brătianu ar fi gata să dea drumul la cele mai armonioase lamentaţiuni pe ruinele Ierusalimului României mari. Dar ca să ne întoarcem la Vasile Alexandri, faptul că a scris, sau mai bine zis, a transcris «Mioriţa», îl aşează printre cei mai mari poeţi ai neamului românesc. Şi vorbind de această inimitabilă baladă, produsul cel mai ilustru al graiului românesc, ne amintim că ea a slujit de pretext unei certe academice şi literare care a pasionat opinia românească pe vremea când discuţiunile artistice şi estetice mai aveau privilegiul de a o interesa. Duiliu Zamfirescu trebuia să-şi rostescă discursul de recepţie şi subiectul ales de recipiendar a fost poezia populară. Ori, autorul «Vieţii la ţară», datorită nu ştim cărei inofensive manii, se socotea de origină porfirogenetă şi descendent al Paleologilor sau Comnenilor cari au domnit în Bizanţ. Prin urmare, în calitatea sa de bazieu, recepţia de la Academie i-a fost o binevenită ocaziune să proneze în public distreţiunea sa de cugetare, preferinţele sale auguste, animozităţile sale aristocratice.» Şi cuvântarea sa a fost o diatribă violentă şi nedreaptă împotriva poeziei populare. I-a răspuns Titu Maiorescu. Mica sală de ceremonii din calea Victoriei gemea de ascultători. Magistrul se ridică. In redigota sa neagră, gulerul înhalt, era magnificul animator al sistemelor transcendente de gândire, al «Criticei raţiunei pure» şi al Eticei lui Schopenhauer, spiritualitatea unei jumătăţi de veac care se înălţa ca pe un piedestal, pentru a-şi spune cuvântul.» Şi cu vocea sa de zile mari, de o muzicalitate şi de o armonie serafice, cu fruntea lui pură ca un frontispiciu înălţată spre cupolă, cu degetele-i albe depănând raze de lumină, începu să recite faimoasele versuri : Pe-un picior de plain, Pe-o gură de raiu, I Au fost cinci minute de emoţiune sacră, ca în răstimpul oficierii nu ştiu căror mistere enorme. Nimeni Complicaţiunile Intrării în cabinet a dl-lui victor Antonescu D. Vintilă Brătianu vrea, — şi ezită; partidul nu vrea, — şi e hotărât să se opue cu scandal Nici ceea ce era ori sigur, ceea ce era certitudine, — a doua zi nu mai este, în «politica hotărâtă» a d-lui Vintilă Brătianu. Iată de pildă, cazul d-lui Victor Antonescu. Era sigur ministru de finanțe, — şi sigur nu mai este... D. Vintilă Brătianu a folosit în ultimul timp serviciile d-lui Victor Antonescu în delicata chestiune a tratativelor pentru împrumut și stabilizare. Și era hotărât să-l recompenseze cu ministerul de Finanţe. Decretul era făcut de mult. Şi urma să fie semnat de îndată ce d. Victor Antonescu s’ar fi întors «cu succes» dela Paris. Se ocoliseră şi obiecţiunile pe care le-ar fi putut ridica factorul Constituţional contra unei remanieri în extremis: nevoile sănătăţii d-lui Vintilă Brătianu, cura la Regat în timpul verii, adică tocmai când era nevoe la Finanţe—în cazul realizării împrumutului şi stabilizării, adică pentru desăvârşirea operaţiilor — de un cunoscător, al problemelor, «dublură» perfectă a d-lui Vintilă Brătianu. D. Victor Antonescu, deci, era sigur ministru de finanţe. --BK.ŞDar se întâmplă ■■■ ...Că d. Vintilă Brătianu e pus în curent de d- Tancred Constantinescu, — care a avut grijă să afle întreg partidul liberal, sperând poate să poată, astfel, obţine d-sa portofoliul Finanţelor? — că d. Victor Antonescu şi amicul său de zile bune şi de zile rele d. Louis Dreyfus împreună cu Banca Benard Fréres au făcut la Paris o strălucită afacere cu rentele.» Ameninţări de scandal. D. Vintilă Brătianu ezită.,« Căci grupul ministeriabililor, care nu aveau la stomac nici altfel pe d. Victor Antonescu, găseşte ca «mi cuitorul» d-lui Vintilă Brătianu s’a «recompensat» singur destul.» ». Şi d. Victor Antonescu nu va mai fi ministru de Finanţe. ..» Sau vom asista la un scandal de familie care nu va însenina atmosfera destul de tenebroasă a împrumutului şi stabilizării. Ych. înlocuitorul d-lui Brătianu Vintilă D. VICTOR ANTONESCU PROASTA SATULUI Pe zi ce trece, Societatea Naţiunilor se afirmă ca un simplu biurou de înregistrare, ca un oficiu de constatare şi consfinţire a stărilor de fapt. E o realitate pe care au înţeles-o şi au exploatat-o în folosul lor popoarele îndrăzneţe şi conştiente, btând pe rând, Turcii, Italienii, Polonii şi Maghiarii s’au folosit de slăbiciunea, şi în acelaş timp de superficialul prestigiu al Ligei. Orice uzurpare, orice lovitură, oricât de isbutită şi de consolidată, are nevoie, în cele din urmă, de sentinţa confirmativă a vreunei instanţe superioare, sau de recunoaşterea oficială a vecinilor, spectatori fără interese prea speciale de apărat. In felul acesta Dreptul îşi menţine mica sa prerogativă la un cuvânt de spus după o ispravă consumată. E unica sa forţă, necesară, dar derizorie. Căci cuvântul său nu poate decât să aprobe deciziunile şi actele celui mai forte. Aci pe pământ, el îşi are preoţii săi iscusiţi, cu tocă şi cu robă, cari să-i tălmăcească, întortochiat, capitulările-i solemne. Deasupra naţiunilor, într’o imaginară zonă eterică, printre porţi de azur şi coloane de nori, planează o cumpănă de aur, frauduloasă, pe ai cărei taler cu strâmbătăţi apasă, cinic, pumnul celui mai tare. Sucursala divinei instalaţiuni funcţionează, pentru cei mai ireductibili şi redutabili împricinaţi, cari sunt popoarele, şi guvernele, la Geneva. Singurul stat, care s’a înfăţişat acestui tribunal, cu naivităţi şi neruşinări candide de Phryneet nud răsărită, dintre rufele-i vaporoase, în faţa judecătorilor, cuceriţi de atâta frumuseţe şi virtute în pielea goală, a fost România. Dar judecătorii săi nu sunt esteţii rafinaţi şi înţelepţi ai tribunalului antic ci bătrânii surpaţi şi cinici, hârşiţi în cariera de desvirginatori şi negocianţi de carne vas ai unui superparlament intercontinental Ei nu s’au lăsat impresionaţi de linia pură a oratoriei d-lui Titulescu ci au cătat la plastica deficitară şi echivocă a maestrului. România nu s’a retras cu nici un protector după exhibiţiile-i adorabile şi repetate. Cel mult dacă a trecut din poală în poală, inutil pângărită de flirturi, oferte, dăruiri şi abandonări succesive. Bătrânii stricaţi de la Geneva n’au nici cavalerismul unei atitudini cuviincioase şi decente faţă de femeea care li s’a încrezut. Astfel s’a retras România din localul Naţiunilor , hulită ca Mona Vana, lapidată cu Juditha. Asupra ei se operează dela un timp, marile dovezi şi demonstraţii de justiţie şi imparţialitate ale pretoriului internaţional, compromis şi acoperit de ridicat, într’o infinitate de prilejuri ratate« România e pe cale să devină suprema resursă, unica raţiune de a fi a instituţiei de la Geneva. E calul de bătaie al deprinderilor ei juridice« Credem aproape că această nefericită şi umoristică situaţie, va deveni cu vremea o garanţie a însăşi independenţei noastre. Necesitatea în care se află Societatea Naţiunilor, de a păstra sub jurisdicţia ei, un stat docil asupra căruia să-şi exercite simţul de dreptate şi din ale cărui blegi supuneri să-şi facă un titlu de prestigiu, îi creiază obligaţiunea de a-l menţine, în cele din urmă, în fiinţă. România este «domnul care primeşte palme» pe malurile Genevei. Dacă n’ar fi fost România, desigur că Societatea Naţiunilor ar fi inventat-o. E o chestie de demnitate şi pudoare, e o problemă vitală. Turcia lui Kemal-Paşa a reocupat Constantinopolul, gonind garnizoanele aliate în 1918. Soc. Naţiunilor s-a înclinat- Mussolini a bombardat Corfu nimicind o instalaţie de refugiaţi şi decimând nişte excursionişti. Societatea Naţiunilor i-a acordat cincizeci de milioane de lire despăgubiri. Lithuania a obţinut în 1918 Vilna din partea Societăţii Naţiunilor. Un general polonez a intrat în Vilna. Societatea Naţiunilor se bâlbâie până azi. Ungaria a fost prinsă în pat cu peninsularul Mussolini, prevăzut cu o mitralieră, ca mijloc de înţelegere. Comitetul Ligei Naţiunilor a examinat corpul delictului şi a găsit că e de natură cu totul particulară. In această scabroasă chestie au vorbit cu vehemenţă reprezentanţii Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi Franţei. A răspuns cu aroganţă un general maghiar Singurul discurs timid şi fleşcăit a fost al d-lui Antóniade, reprezentantul României, adică al statului cel mai ameninţat. Mâine se va judeca din nou reforma agrară sub chestiunea optanţilor. Singurul stat care n’a impus respectul îndeplinirilor lui şi al suveranităţii lui, la Geneva, e România, Iar vina e, desigur, a guvernului, paraliticul prizonier al străinătăţii, victima dezarmată a formulei «prin noi înşine». Aproape fiecare sat al ţării, îşi are proasta lui. O biată femee, săracă şi scrintită la minte, hărţuită de copii şi de câini, şi de poftele acelor disgraţiaţi, cretinii, guşaţii, şi beţivii, alungaţi, altfel, de pretutindeni. E imagina României de astăzi, în ansamblul european. Situaţia noastră externă, se caracterizează de minune, cu versurile decadentului poet Rollinat : elle était toujours enceinte la pauvre buveuse d'absinthe.H AS I. VENEA Duminecă I0 Iunie 1928 (Citiți continuarea în pag. 11-11 ---------0X0-------— România şi presa americană Corespondentulnostru la New- York ne scrie în un secret cunoscut de toţi, că un ataşat de presă, nu este decât un agental guvernului, sau, care îl obligă prin orice mijloace să strecoare în ziarele, din ţara unde este trimis, articole nu favorabile ţarei sale, ci acelora, cari temporar au destinele ei în mâini. Activitatea din ultimul timp a ataşaţilor noştri de presă şi în special a celui de la Washington, a fost de a convinge ziarele americane că partidul liberal este singurul partid de guvernământ în România. Când New York Herald a acceptat o insinuare concepută din ordin, de ataşatul nostru de presă, New, York Times a publicat (rugaţi ziarul Viitorul să citească bitic) uu articol de OPT coloane, consacrând o pagină întreagă, unor informaţiuni culese în România de Rosa C. Feld. Din aceste opt coloane, şapte sunt închinate naţional-ţârăniştilor. Această cinste nu a fost făcută niciodată, de vreun ziar american, liberalilor, nici chiar în zilele lor de necontestată glorie (dacă ele vor fi existat). Ştiu că în ţară singurul ecou, pe care îl aveţi din presa americană, sunt ediţiile pariziene, foarte reduse, ale celor două mari cotidiene, New-York Herald şi Chicago Daily Tribune. In afară de direcţiunea presei din ministerul de externe, nimeni nu are posibilitatea să urmărească presa Statelor Unite ,căci nimeni nu îşi poate permite luxul de a citi câteva sute de mari cotidiane, cari apar zilnic în diferitele centre politice şi comerciale ale marii republici. Există însă un sistem. La Washington, la Londra, la Paris şi chiar la Berlin, sunt agenţii, la cari te poţi abona pentru a ţi se trimete tot ce se scrie asupra unui anume subiect în presa engleză, americană, franceză sau germană. Legaţiunea noastră de la Washington are un asemenea abonament. Insă Ministrul şi ataşatul de presă, pentru a nu’şi periclita situaţiunea lor confortabilă, cenzurează acele articole şi trimet Ministerului numai laudele, cari sunt publicate cu mult ado de Universul. Insă vai, noi cei, cari trăim în America, citim atâtea şi atâtea ştiri din ţară. New York Herald, spicuind informaţiunile Legaţiei, spunea că în spatele partidului liberal se află armata şi biserica ţarei româneşti. Insă tot Herald, câteva zile mai târziu comentând Alba Iulia, — fără inspiraţiuni de la ataşatul de presă, — spunea că acea adunare a fost «o demonstraţiune a democraţiei contra dictaturei şi oligarhiei bazate pe puterea financiară». Pentru o cauză ca a ţărănimei româneşti, închee acel articol, chiar «o revoluţiune pe jumătate armată ar putea reuşi». New York Times însă complectează pe confratele său şi arată că Naţional-ţărăniştii nu vor face uz de mijloace tari. Şi face aceasta afirmaţiune pe baza celor declarate d-nei Rosa C. Feld şi însuşi d. Iuliu Maniu. Marele cotidian american aprobă vederile financiare ale Naţional-Ţărăniştilor şi consideră de strimte pe cele expuse prin glasul d-lui Duca, de liberali. Mircea Baldovin ■|v*r ----- - - (Citiţi continuarea în pag. 11-a) Sigur pe şinele şi traversele de sub el, trenul goneşte ca o fantomă. Coşul locomotivei duduie ca un mic vulcan în erupţie, iar fumul lui — neavând vreme să se risipească anapoda în aer — se culcă deadreptul pe spetele trenului, într’o lungă şi groasă cavalcadă de suluri întunecate... O seară plumburie îşi ţese şi-şi aşterne pânzele, ca pe nişte aripi, peste trupul obosit al câmpului Brăilei. Totuş, de la un filtm, din zarea de plumb şi ceaţă, izvorăşte dinspre răsărit silueta sinelie a Pricopanului; coama lui, zimţuită ca o creastă de pasăre, se vede destul de clară. La vederea muntelui, o bucurie neaşteptată — despre care, totuş, n’am să m’apuc să vă spun că era egală celei cu care haluci-&00----naţii marinari ai lui Columb întâmpină uscatul după luni întregi de drum pe marea nesfârşită — umplu, ca un val de aer proaspăt, unul din vagoanele trenului, în semn de omagiu, tinerii escursionişti cari tocmai pentru bătrânii Măcinului munţi porniseră la drum încetară cântecul — şi numele Pricopanului poposi, muiat în miere, pe buzele tuturora... A doua zi, când zorile îşi despleteau pe ape primele şuviţe, un vaporaş, plin de neastâmpăr ca o nevăstuică, îşi cerca puterile, despicând apele Dunării din sus de Brăila — cu noi pe dânsul. Mititel cum e, şi muindu-şi botul în purpura dimineţii, vaporaşul aleargă pe Dunăre ca o insectă harnică, pornită dealovizii. Pent imotivă a fluviului, care-şi râde de dânsul coborându-l şi suindu 1 din val în val ca pe o jucărie, el trebue să fie uşor ca o suveică. De la o vreme, sălciile, care ’ntovărăşesc Dunărea pe ambele maluri, sunt atât de dese şi de ’ntunecate, încât îţi fac impresia unui mal masiv — de pământ aproape negru... mai ales că malul cel adevărat de-abia răsare din apele fluviului, purtând în spate salteaua grea de sălcii. Acestea toate, încă odată, sunt atât de deopotrivă de înalte, încât par anume tunse cu foarfecă. Când apele Dunării vin și mai mari decât cum îs acum, sălciile se ’ngroapă în fluviu până pe sub ramuri; ba, câteodată, de-abia vârfurile acestora de mai răsar din ape, în chipul unor insule de vegetaţie plutitoare. Atunci trupul Dunării se despleteşte la nesfârşit, de-abia dibuindu-şi drumul prin lumea sălciilor... Dar soarele s’a ridicat puţin — şi, în locul purpurei care juca adineaori, risipită pe ape, o mână nevăzută aruncă, de undeva de sus, cu pumnii de fluturaşi de mica, în apa fărâmată în valuri mărunte a fluviului. Măcinul, se arată şi el: «a«■eV alle, par b al« date cu var. Două moschei îşi înalţă în aer turnurile înalte, domnind peste orăşel, încolo, afară de clădirea masivă a unei biserici ortodoxe, clădirile-s toate deopotrivă de mari şi de înalte. Aplecat pe-o rână, vaporaşul se ’ntoarce ’n loc, luptând din greu cu apele fluviului, şi-i priponit cuminte de ţăruşii malului de piatră. Coborâm din el drept în faţa unei cariere de granit; trecem, după aceea, prin Măcin, străbătându-l de la o margine la alta: curat, de parc’ar fi o mahala din Turcia de dinaintea lui Kemal-paşa, orăşelul acesta mai poate fi socotit şi ca un rezumat etnic al Dobrogei. Grăbim, şi iată-ne dincolo de Măcin, — pe câmpia care se desfăşură, netedă ca o pânză, la poalele Pricopanului. Este, câmpia aceasta, un vechiu pat al Dunării, o terasă — pe care fluviul şi-a purtat odinioară apela. Dar iată-ne aproape de Pricopanul. Cititorule, care ai umblat mai peste tot în România, suii odată şi pe Pricopanul, vei vedea, atunci, că, fără el, imaginea ţării ţi-ar fi stârnit dureros de necompletă în minte. Şi acum, dacă-ţi vei fi amintind de faimosul pasagiu din Lusiadele lui Camoens, acela în care Adamastor povesteşte, împietrit sub forma celei mai mari şi mai severe stânei de la capătul de sud al Africei, lui Vasco de Gama — îi povesteşte, zic, chipul în care Zeus, a sfărâmat revolta Giganţilor îngrămădind stânci cât munţii de mari peste dânşii şi îngropându-i sub ele, — află că, în faţa Pricopanului, eşti ispitit să crezi că aci s’a desfăşurat mitologica luptă: nu se întâlneşte în toţi Carpaţii un munte care să aibă majestatea sălbatecă a Pricopanului, mai întâi că la poalele acestuia se ’ntinde o câmpie care, pe cât de svăpătat şi sălbatec e el, pe atât de blândă şi netedă e ea; şi apoi, Pricopanul e atât EXCURSII Frumoşii Măcinului numţi de ION GONEA