Cuventul, iulie 1928 (Anul 4, nr. 1145-1175)

1928-07-22 / nr. 1166

ANUL al IV-lea, — No. 1166. laaDAi/i'iA Ş» ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI, SU. SĂRINDAR No. 4, BUCUREŞTI Den« i 3WW ADMlNiSTRŢiA TELEFON:­­ m a RfcDC'jTA Director politic« t TITUS ENACOVICI Director i C. GONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionaţi exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER și S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9), k­eleton 31US4. PUNERE LA PUNCT Astfel să recapitulăm: Guvernul a contractat posibilita­tea de a contracta un împrumut va­riind între optzeci şi două sute cincizeci milioane de dolari, cu da­ta da emisiune şi condiţii de lansa­re ce rămâne a fi decise după timp, împrejurări şi­­oportunitate. Guvernul are la vedere — şi care poate să rămâiă numai pentru ve­dere — un credit de 20 milioane do­lari depozit destinat să înlesneas­că Băncei Naţionale menţinerea cursului leului până la stabilizare­­în caz când propriile ei mijloace, prin exportul recoltei nu i-ar fi su­ficiente pentru operaţia sus men­ţionată. Guvernul va face să se voteze joia viitoare, până Duminică cel mult, diversele convenţiuni aferen­te proectelor de viitor indicate,­­ şi a căror primă consecinţă va fi tipărirea de nouă bilete ale Băncei Naţionale. Guvernul a acceptat ca până la definitivarea provizoratelor anga­jate, d. Bolgaert, delegatul d-lui Quesnay, directorul serviciului de studii de pe lângă Banca Franţei, să rămâie la primul nostru insti­tut de credit, spre a colabora cu luminile d-sale la operaţiile ce ur­mează a se desfăşura şi eventual desăvârşi .• Acestea sunt în linii generale cele ce rezultă din comunicatul pu­blicat de guvern, citit în toată o­­biectivitatea cuvenită şi nu prin prisma marelui interes de politică internă în funcţie de care guvernul îl exploatează. Am arătat, de altfel, numai­de­cât, în prima noastră ediţie de eri, această sinteză tehnică financiară a ceea ce guvernul a anunţat «con­tractarea unui împrumut de două sute cincizeci milioane de dolari». De­sigur, înaintea Camerei unde poate era mai bine să se fi găsit şi reprezentanţii opoziţiei care înfăţi­şează celălalt partid de guvernă­mânt, guvernul va trebui, dacă se va găsi cine să-l oblige, să lămu­rească toate aspectele angajamen­telor de care este vorba în combi­naţia proe­ctată. Enunţarea succintă a unui comu­nicat cu paranteze nu este suficien­tă. Or cât de dispusă ar fi o majo­ritate să închiză ochii când merge la urnă, acum este la mijloc o ches­tie de importanţă capitală pentru viaţa economică a naţiunei. Nu este destul să se afirme «deschiderea, unei ore noui»; — trebue să se ştie precis ce fel de «eră», mai ales du­pă experienţa aceleia de zece ani pe care a asigurat-o mizeriei pu­blice tot d. Vintilă Brătianu. S-au spus lucruri prea grave despre ce are să ne coste, ceea ce, deocamda­tă este numai o promisie mai mult sau mai puţin categorică, aseme­nea unor «forme» de căl­ătorie în privinţa căreia până la urmă nu este certă săvârşirea, — ca ţara să nu fie informat precis şi complect. In lumina difuză în care apare astăzi versiunea guvernului, nepăr­­tinirea cea mai binepitoare nu poa­te să se declare satisfăcută, cu a­­tât mai puţin să strige «succes»! Aci intervine sinteza politică a acestei drame, ce durează de opt luni, şi în care, prin cea mai cu­rioasă inovaţie de tehnică, presu­pusul epilog este în realitate doar prologul. Avem bune motive să spunem, că or care alt bărbat politic din or ce alt partid s’ar afla astăzi în ipos­taza de «isbândă» a d-lui Vintilă Brătianu, — şeful liberalilor, cu S­­trog partidul în jurul său, ar re­clama execuţia civică a «omului ca­re primejdueşte opera de consoli­­­dare a ţarei».­ • A! Liberalii în opoziţie faţă de un guvern, care după trei sferturi de an de negocieri penibile, în ca­re şeful lui să fi aruncat drept rest toată doctrina şi concepţiile sale personale pentru a împrumuta pe ale liberalilor, s’ar înfăţişa cu un asemenea rezultat! Dar ce n’a născocit d. Vintilă Brătianu la 1921 contra d-lui Titu­­lescu, ministrul de finanţe în gu­vernul Averescu pentru a de nimica toată scădere­a leului ! Ce tărăboi, ce demonstraţii, ce pro­cesiune politico-financiară la Pa­lat! Ştiţi, era pe vremea când mi­nistrul de finanţe al ţărei negocia în străinătate, iar Banca româneas­că al cărei administrator-delegat era d. Vintilă Brătianu, tipărea în limbi străine un raport care com­­promitea creditul ţărei peste gra­niţă. In adevăr, adevărata forţă a li­beralilor este numai în opoziţie. Cel puţin era. Mai mult ca ori­când ar fi în inteenesul ţarei şi al lor chiar, să fie puşi din nou la probă. T \_______ _______U.I ^ n«J-italX Tvn. lse<KXUJiu&M» uyuxakw f* re să aibă nevoe de experţi­­ pen­tru exercitarea acestui meşteşug. Cu­ ziua de azi Ce s’a scris şi cât s’a scris des­pre instinctul prodigios al anima­lelor nu pot arăta de cât aproxima­tiv realitatea, — mult mai impre­sionantă. Câinii în deosebi, au inspirat, de la Asor până la Dingo, o întreagă literatură, care n’a exagerat nimic, tocmai din teama d’a nu părea că exagerează. Astfel dacă, de-o pildă, un scrii­tor fascist s’ar gândi să comită o e­­popee pentru glorificarea cucerirei Polului, după modelul lui Tasso — Ierusalimul liberal, — înregis­trând manifestaţiile «Tainei», ar asigura operei lui mai multă vâlvă, decât prin exaltarea curajului, ab­negaţiei şi dezinteresărei modestu­lui erou Nobile. «Titina» este căţeaua care a înso­ţit pe general în zborul său la pol. «Mascotta» întreprinderea, şi ca­re n’a putut să îndeplinească rolul ce i s’a atribuit. Dar cum «Titina» nu fusese întrebată, dacă încuviin­ţează această superstiţie, n’a tras nici-o o concluzie defavorabilă sie­şi după catastrofa întâmplată «Italiei». In schimb, a avut un simţ al răspunderilor asumate de alţi şi al sancţiunilor ce s’ar cădea să aibă, în cât exemplul «Titinei» ar merita să fie meditat de către toţi acei înţelepţi, nu măm­ele căro­ra împrejurările sau oamenii au a­­şezat cârma conducătoare a soartei naţilor. Celor doi aviatori suedezi, care au alergat printre primii in ajutorul lui Nobile şi echipajului său, se da­­toreşte relatarea mai amplă, veri­dică şi mişcătoare a tragediei nau­fragiaţilor. Graţie maiorului Torn­­berg şi căpitanului Lundborg, auto­rizaţi de către guvernul suedez să spue tot ce au văzut, lumea a putut să afle şi ţinuta comandantului-şef al expediţiei polare şi atitudinea «Titinei». Or, această căţeluşe care se com­plăcea foarte mult pe genunchii ge­neralului Nobile până în momentul accidentului, imediat după acea n’a mai putut să-l sufere. Iată cum povestesc faptul­ aşa de vrednic de reţinut, cei doi aviatori suedezi, informaţi de către suita ge­neralului: , «Titina, căţeluşa comandantului, nu-şi putea da seama despre ce i se întâmplase, când s’a pomenit pe banchisa în imensitatea glacială. Dar cu o fenomenală intuiţie fă­când responsabil pe stăpânul ei de nenorocirea petrecută, a refuz timp de 48 de ore să se apropie de dânsul, mârâind şi arătându-şi colţii la ori­ce tentativă de împă­ciuire». Mai târziu «Titina» s’a înduple­cat, nebănuind de sigur, că genera­lul are s’o şteargă cel dintâi, şi în­deplinind cu un adevărat eroism rolul de santinelă, căţeluşa a ţinut în respect urşii albi, care veneau nepoftiţi la nefericiţii exploratori. Căţeluşa se repezea la ei lătrând cu desperare şi-i muşca de labe aşa de tare, în­cât atleţii albi, ne­ştiind ce mai este cu mica lighioană ce în­drăznea să-i atace, preferau să se retragă... ...Cred că între «Titina» şi Nobile cea dintâi merită mai curând un poet sau un romancier... C. G. Guvernul se pregăteşte de va­­canţă­ Activitatea politică va mai dura săptămâna viitoare, când se întru­neşte Parlamentul în sesiune extra­ordinară spre a lua extrem de im­portantele hotărîri pentru sancţio­narea strălucitelor rezultate ale ne­gocierilor pentru împrumutul şi, stabilizarea amânate la toamnă... Apoi, d. Vintilă Brătianu plecând la Royal, — cum o să mai fie acti­vitate politică. Exclus. Şefii opoziţiei in vacanţă Dovada cea mai evidentă că vom intra în vacanţă, — şi că, oarecum, suntem în vacanţă mai demult, — este că d. N. Iorga având chiar de la guvern o promisiune de succe­siune, fiind şi indicat, — şi, de alt­fel, chiar în fruntea Neamului Ro­­mânesc oficiosul d-sale, d. N. Iorga discuta chiar ori alaltăeri succe­siunea indicându-se sarcinei, atunci când succesiunea se va deschide bine înţeles — a început o serie de conferinţe la Sinaia şi s’a stabilit la Vălenii de Munte. Nici gând de politică.* O altă dovadă, mai sdrobitoare, este plecarea d-lui general Averes­cu la Kissingen, în Germania, — acolo unde, — d. Argetoianu cu au­toritatea d-sale, a afirmat în 1921— a mai completat cu generalul Luden­dorff, şi unde, desigur, de astădată nu de politică Internă se va mai ocu­pa. Adică, după d. Iorga care va face conferinţe la Sinaia, al doilea şef al opoziţiei, d. general Averescu, îşi va continua cura la Kissingen. încetarea oricărei activităţi politice Este nu mai puţin adevărat însă, că LL Goga s’a înapoiat în ţară şi că va prelua conducerea în absen­ţa generalului Averescu. Dar cam­pania de răsturnare întreprinsă de averescani pare a se fi amânat şi ea — ca împrumutul şi stabilizarea — pentru toamnă. In consecinţă nici de această parte nimic nu ameninţă să tulbure va­canţa. Cercurile guvernamentale serioa­se, pe care le-am descoperit după o lungă cercetare şi nu suntem auto­rizaţi a le divulga în public,­­ dau asigurări că nici «problema Titu­­leseu» nu se mai pune, în urma suc­cesului tratativelor. De­ altfel, minis­trul de externe stă să plece din nou al Constanţa, unde va rămâne poate şi pe timpul sesiunei e­xtraor­dinare, aceasta fiind pur technică, ne­având adică desbateri politice— şi neimpunând prezenţa d-sale pe banca ministerială*. ANCHETE PO11TICE Încetarea orcărei activităţi politice. D. Iorga la Sinaia. Generalul Averescu la Kissingen D. N. IORGA Tron şi ţara Pe o lespede fie mormânt „.Şi pentru ca faptul să capete înţelesuri cari depăşesc simţurile noastre, guvernul a anunţat ţării rezultatele penibilelor lui sforţări de zece luni in problema financiară exact în ziua aniversară a morţii a regelui ţării. La asta ne-a dus deci, într’un an de zile abia, lipsa rege­lui: sărăcie cruntă, umilire, abdica­re şi sterilitate. Căci asta însemneaz lamentabilul sfârşit al tratativelor purtate de d-l Vintilă Brătianu cu bancherii străini, sfârşit pe care numai o iresponsabilitate cinică II poate înfăţişa ţării în «ediţii spe­ciale» ca un succes, — în clipa în care opinia publică, în faţa eviden­tei neputinţe a guvernului, aşteap­tă de la Regenţă gestul liberalei. Gestul insă nu va veni. Toate dis­poziţiunile sunt luate pentru ca gu­vernul să poată continua — chiar dacă nu în tihnă — viaţa lui de azi pe mâne, fără plan, fără scop, fără orizont, fără putinţa de a adminis­tra, măcar, o ţară ale cărei func­ţiuni se dezorganizează sau se în­chircesc pe zi ce trece, numai pen­tru apărarea unor interese şi situa­ţii personale, cari se dovedesc a nu fi şi interesele ţării, şi a căror li­chidare devine din zi în zi mai ine­vitabilă. Este o situaţie penibilă, pe care însă nu am creat-o noi, ei am moş­tenit-o , vina noastră fiind doar că o suportăm. Suportăm anume, lipsa unui arbitru în aprecierea şi cumpă­nirea forţelor din viaţa publică. De unde acest dezechilibru în gos­podăria noastră politică? E sim­plu. Ţara noastră este o monarhie constituţională, în care regele sub­zistă «prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională» Formă de stat, sub raportul filozofic—istoric, hibri­dă, pentru că în ea graţia lui Dum­nezeu este condiţionată prin voinţa naţională, iar această voinţă devine inoperantă şi iluzorie prin faptul că tronul nu se capătă electiv, ci ere­ditar. «Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională» pierde deci în noul stat pozitivist şi liberal orice înţeles mistic, şi devine mai degra­­b­ă expresiunea elementelor între cari se face încheierea contractuală a constituţiei, elemente constitutive ale statului: coroana şi poporul cu regele singur, şi nu poporul singur, ci regele, în virtutea graţiei divi­ne şi a delegaţiei pe care i-o dă po­porul, — şi care singură face ope­rantă, trece în actual, graţia lui Dumnezeu. Asta însemnează că voinţa popo­rului este elementul hotărâtor în e­­xercitarea atributelor regale, şi că — dacă nu avem de a face cu o fic­ţiune — regele e dator să se refere la ţară ca la singurul îndreptar e­­fectiv. Este singura interpretare nor­mală a raportului de convieţuire şi de colaborare al elementelor contrac­tante din constituţia noastră ac­tuală. Regele Ferdinand — care în atâ­tea ceasuri grele a fost totuş sim­bolul emoţionant şi jertfa vie a nă­dejdilor şi nevoilor noastre — nu a cunoscut însă această interpretare, înţelegerea de care el s’a învredni­cit faţă de asemenea probleme, pre­cum şi aşezarea pe care — în con­formitate cu această înţelegere — a hărăzit-o statului nostru a fost alta. El s’a sprijinit pe indicaţiile oamenilor, şi nu pe cele ale ţarii. Procedeu normal într’o monarhie de drept divin,—îndrăzneţ şi cu în­semnate riscuri într’o aşezare con­stituţională. Regele Ferdinand era însă un mare credincios. In el trăia vie tradiţia regilor unşi; şi de a­­ceea, chiar cu falsa perspectivă în care a încercat să realizeze consti­tuţionalismul nostru, domnia lui a fost adesea fecundă. Era un ele­ment august în tragedia sf­ârşietoa­­re a acestei vieţi de martir a mă­ririi, element capabil a ţine cumpă­nă dreptăţii între oameni în ceasuri hotărâtoare. Dar iată, bunul şi marele nostru rege odihneşte de un an sub piatra de mormânt de la Curtea de Argeş. Iar atributele regale exercitate as­tăzi de mâni omeneşti peste capul unui rege neuns, îşi pierd puterea lor îndreptătoare. Oameni faţă de oameni. Supuşi greşelii unii ca şi alţii, robi ai păcatului ca fiecare din noi făpturile lui Dumnezeu, aşa cum suntem lipsiţi de orice isvor de inspiraţie supra­omenească. Ţara se cufundă. Nu e un cuvânt de sperietoare. Ci o realitate pe care o simţim dureros fie­care din noi. Dumnezeu ne-a frânt cârma şi am rămas în bătaia valurilor. Re­gele Ferdinand rupsese cumpăna aşezării noastre. Poate că avea drep­tul să o facă şi putinţa să stăpâ­nească destinele. Noi nu o mai pu­tem face­ înapoi deci către ţară, singurul punct de orientare astăzi, de NAE IONESCU Fiziologie şi Metapsyhism de Ing. C. STANULESCU —■ee)f'iKe — Al şeaselea simţ al nostru Acesta este titlul unui volum pu­blicat de profesorul Charles Richet în primul trimestru al anului cu­rent. Bazat pe fenomenele mediumnice subiective (intelectuale) precum: vederea indiferent de spaţiu, vede­rea indiferent de timp (prezent, tre­cut şi viitor) vederea indiferent de obstacole (locuri închise, cutii în­­curtate, plicuri sigilate, etc.), pro­fesorul ajunge la necesitatea de a conchide că, toate aceste cunoştin­ţe supranormale despre realitate (indiferent de timp, de spaţiu şi de obstacole) ne­putând fi obţinute de cele cinci simţuri consfinţite de Fi­ziologia clasică, trebue neapărat să ne fie revelate de un simţ nou, poate chiar de mai multe simţuri noi. Oprindu-se deocamdată la unul numai, evident că el e al şeaselea şi e botezat de savantul fiziolog, simţ eroziestezic. Mergând mai departe, profesorul se crede de asemenea îndreptăţit şi conchidă că acest simţ misterios încă, ar acţiona graţie vibraţiilor emise de fenomenele sau lucrurile realităţii. In fine examinând posibilităţile de confirmare ale celor două ipo­teze: 1) existenţa celui de-al şease­lea simţ şi 2) chipul în care el se pune în contact cu realitatea, am­bele ipoteze bazate numai pe un număr oarecare de aplicaţiuini, dar nu la toată gama fenomenelor de luciditate, ci-sa ajunge şi la rezer­vele cuvenite, «sfârşind cu mărtu­risirea profundei noastre ignoran­­­ţe în faţa infinitului vertiginos «al necunoscutului metapsychic» — cum scrie d-rul Osty în critica a­­cestui volum, făcută în «Revue Me­tapsychique» din Mai-Iunie a. c. Aceste rezerve se găsesc în urmă­toarea reflexie finală: «Lumea mecanică pe care o cu­­­noaştem: atomi, electroni, stele, «planete, animale, microbi, reacţi­­­uni chimice, căldură, electricitate, «nu este poate decât o minimă par­­­te a realităţii. Alte forţe — «de un ordin cu totul diferit, — se «agită fără îndoială în jurul nos­­«tru. CINE STIE DACA ACESTE «ALTE LUMI NEMATERIALE NU «DIRIJEAZĂ POATE DESTINE­­«LE NOASTRE (1). Poate că noi nu «vom cunoaşte niciodată aceste for 1 1 1) E bine de reţinut fraza pe care am subliniat-o ca Utere grase. D. S. «le, iar descendenţii noştri nu mai «mult. Dar asta nu e un motiv «pentru a le nega. Mi se pare că al «şeaselea simţ este o mică, o extrem­­de mică fereastră a acestor puteri «misterioase». Cartea d-lui Richet cu cele două ipoteze ale d-sale va provoca în lu­mea ştiinţifică (fiziologişti, biolo­­gişti, filosofi şi payhişti) o polemi­că ce nu va fi lipsită de interes. D-l Richet în calitate®, sa du­blă de filoziologist şi de metapsyhist a ţinut necontenit să nu abordeze alte ipoteze decât cele ce nu-l înde­părtau de ocupaţia sa principală: Fi­ziologia. E şi bine e şi rău. De data asta — ca şi în alte împrejurări — credem că d-sa a alunecat fatal ală­turi de drumul ce se aşterne de vre­o 50 de ani în domeniul psihic — deşi tot d-sa e unul din factorii cari au opus multe pietre pe acest drum, ce atrage din ce în ce mai mulţi trecători Nu putem cere nimănui — nici chiar unui mare savant — să fie fă­ră reproş. «Al şaselea simţ» l-a obsedat mai de mult pe Profesorul Richet. In Revue Metapsychique din Pa­ris, d-sa punând chestiunea pe ta­pet pentru prima oară acum doi ani făcea şi atunci un pas greşit, voind să introducă în ştiinţă — sau s’o ia înainte — un simţ (cel cryp­­testesio) ca fiind rezultatul evolu­ţiei omenirii. Omenirea s’ar găsi deci într’un stadiu de evoluţie care aduce cu sine necesitatea unui simţ nou, ce a început să apară deocamdată izolat, pe ici, pe colo, dar care de sigur e latent în noi toţi, şi se va desvolta treptat, ge­­neralizându-se. La această bombă fiziologică, a răspuns imediat profesorul Bazzano din Italia, unul dintre cei mai eme­riţi psyhişti ai timpului nostru. D. Bazzano a dat replica tot în Revue Metapsychique din Paris şi preumblând pe­­­richet prin In­dia, Persia, Chaldea, Egipt, etc. de acum câteva mii de ani şi prin Grecia şi Imperiul roman, i-a pu­tut demonstra foarte uşor că acest aşa zis nou simţ, al şeaselea, e ve­­chiu de când lumea. D. Richet nu a mai răspuns nimic, întâmplarea face ca după această scurtă polemică, d-l dr. C. Marines­­cu, savantul nostru neurolog, să ţi­nă o conferinţă la noi la Academie în care să vorbească despre Meta­psyhism şi Spiritism. D-sa în termenii cei mai curteni­tori posibili spunea d-lui Richet că bănuiala unui al şaselea simţ este anti-fiziologică întrucât în Creer — unde se duc şi au compartimente re­zervate nervii ce deservesc cele cin­ci simţuri—nu ar mai fi loc pentru accesoriile celui de al şaselea simţ. Iată deci un nou opozant, bazat pe un alt motiv, care poate ar fi tre­buit să facă şi el însuşi obiectul u­­nei discuţiuni fiziologice mai am­ple, unii oameni de ştiinţă fiind de părere că această vertebră mo­dificată ce poartă denumirea de (Citiţi continuarea în pag. II-a). Duminecă 22 Iulie 1928 k­m Daudet la Delta Era foarte fiine ca Leon Daudet să nu poată încăpea în Franţa gu­-------1An­iTnTwfmAlifa în VtU'UClUi­UUUlUVJ.UW.uv, compromisuri şi tranzacţii ruşinoa­se, acefale, Idioate, stupide. Imbe­cile şi iarăşi acefale, Idioate şi stu­pide. In fiecare zi verva-1 toxică ame­ninţa să ucidă un politician şi a­­tunci vigurosul pamfletar a preferat să evadeze, stabilindu-se la Bru­xelles, unde să se poată mişca în voe, să gândească şi mai cu seamă să nu execute pedeapsa acordată lui din graţia celei de-a treia Republici. Aci monarhistul Daudet şi-a în­jurat adversarii politici cu acea vo­luptate pe care ţi-o dă descărcarea nestânjenită a furiei. Adjectivele cari pecetluesc calitatea guvernelor democrate franceze sunt simple ma­drigale pe lângă ceiace fantezia ba­rocă a lui Daudet a putut concepe. La rând au trecut academicienii des­pre care, nenorocitul evadat te lăsa să înţelegi, că fiind departe de ei, fruntea i s’a încreţit, nu mai poate râde, nu mai poate plânge, nu-i mai poate bate, nu le mai poate decora mediocritatea cu salivă. Daudet voia să ucidă, să spele cuţitele în sânge, să moară cu ghiarele înfipte în Domnie, prototipul academicianului gol dar sonor peste toate ţările unde limba franceză este cunoscută. Daudet a suferit enorm. A încer­cat comprimări, chinuri groaznice care-şi bat joc de martirii trecuţi în istorie. A obosit însă. Mintea i s’a refugiat în peisagii, in tablouri, a început să facă incursiuni în li­teratura engleză, în psichologie, în metafizică şi ’n medicină. Cancerul şi tuberculoza sunt prezentate într’o nouă lumină. Un tablou, fruct al imaginaţiei flamande este zugrăvit a doua oară de pasiunea şi gustul rafinat a lui Daudet* Curiozitatea lui chinuitoare — una din cele mai bine înzestrate a Franţei contempo­rane — sparge brutal coaja aparen­ţelor, scrutează fondul unei opere de artă, dându-i apoi sensuri mai pline,viguros conturate în «aq­ua forte» şi tragice sub aspectul lor ge­naral. Pamfletarul și robustul Daudet are o sensibilitate maladivă. Dese­ori antenele lui nu mai înregistrea­ză decât bizarerii, efecte stranii prinse în manifestări aparent nor­male. Recolta de impresii din Bel­gia ni-l relevă ca un critic literar de primul plan, care de multe ori dă cu tifla scriitorului politic.­Se lasă furat de farmecul miste­rios al nopţilor shakespeariene, ca­­de în extaz în faţa eroinelor scăl­date lumină lunară, din dramele englezeşti, îşi tortură sufletul şi mintea la înţelegerea acelui «libi­do freudian», doliul purtat de per­sonagiii« îndrăzneţului Hardy şi se complace în descrierea tipurilor sumbre şi crepusculare ce mişună straniu în diferitele literaturi. Atunci Leon Daudet e liniştit. Furtuna s’a potolit şi el pândeşte soarele ce-şi arată timid faţa prin­tre nori. Dar îşi aminteşte brusc de Barthou, ministrul Justiţiei fran­ceze. Tatăl lui Philipe închide o­­chii, îi deschide şi vede roşu. Atunci adio nopţi fermecătoare cu sau fără dlar de lună, adio li­te­.4­1* ...Barthou se flagelează. Barthou este un imbecil, un elefant, un bou, o fiară. Barthou este o sinistră ară­tare fără cap, fără picioare, fărfă corp, fără nume, C. Nestor ETUVA la Naţional Printr’un ziar teatral, d. Corneliu Moldovami strecoară o sfielnică desminţire a ştirilor despre apro­piata sa demisiune. Nu e încă vor­ba despre aşa ceva, — afirmă con­fratele. Multe s’or fi petrecând la Teatrul Naţional din Bucureşti, dar porcăriile lăfâite în teatrele de stat din provincie, le lasă în umbră. Cele ce se impută d-lui Corneliu sunt, adică, floare la ureche, pe lân­gă coţofenismul exacerbat şi cinic al colegilor regionali. Să nu pretin­dem deci directorului general, peni­tenţa excesivă a retragerii de pe fo­toliul cu proprietăţi afrodiziace ci lui Ghica. Să fim dimpotrivă recu­noscători pentru tactul şi pricepe­rea cu care a ştiut să organizeze, nu numai misterul şi tăcerea, în modul şi motivele în care se fac de­plasările, pe scara ierarhică, la Tea­trul Naţional, dar pentru felul cum a ştiut să obţină consimţământul celor ce ar fi trebuit să protesteze, puşi cum au fost în faţa unor as­censiuni indecente, în­spre secreta­­riat. Scripetele directorial, a funcţio­nat, în această privinţă, fără scâr­­ţâituri. Comitetele au votat ridicând măinele, iar favoritele, ca în Aris­­tofan, nălţând sgaibele. Intr’o de­mocraţie constituţională, votul e su­veran, urna decide. Desigur subiectul ar fi vesel, da­că potenţa unui director, în mate­rie bugetară şi administrativă, bi­neînţeles,­­ ar f­i ca şi al lui Kar­cul, nelimitată. Hercul a satisfăcut într’o singură noapte cincizeci de fecioare ale regelui Omphal. Minuni de acestea, în vremea noastră, nu văd a se mai face­ şi financiarmen­­te, bugetul unui teatru fiind limi­tat, puterile unui director sunt toc­mai strict îndestulătoare ca să stâr­nească un singur scandal şi­­patru­zeci şi nouă de nedreptăţi, întrebuinţăm graiul acesta enig­matic, pentru a evita pornografia la care subiectul scabros al eveni­mentelor de la Teatrul Naţional ne constrânge. De altfel, în rezistenţa sa, directorul general speculează cu dibăcie pudoarea şi cavalerismul presei. Materia discretă care face obiec­tul scandalului, se apără pe sine, prin chiar natura ei scandaloasă. ...Dar ordinul ministrului Lape­­datu de a se rezilia toate angaja­mentele (noi cerem: carierele) de fa­voare, e categoric. El conţine măr­turisirea şi denunţarea existenţei acestor cariere şi ne scuteşte, pen­tru moment, de penibila datorie de a le numi. Şi fiindcă ministrul artelor a or­donat rezilierea angajamentelor de favoare, e de la sine înţeles că nu actualul director al teatrelor e che­mat să aplice fără părtinire, aceas­tă măsură. Nu poate. Trebue scutit/ Dr. C.

Next