Cuventul, iulie 1928 (Anul 4, nr. 1145-1175)
1928-07-22 / nr. 1166
ANUL al IV-lea, — No. 1166. laaDAi/i'iA Ş» ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI, SU. SĂRINDAR No. 4, BUCUREŞTI Den« i 3WW ADMlNiSTRŢiA TELEFON: m a RfcDC'jTA Director politic« t TITUS ENACOVICI Director i C. GONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionaţi exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER și S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9), keleton 31US4. PUNERE LA PUNCT Astfel să recapitulăm: Guvernul a contractat posibilitatea de a contracta un împrumut variind între optzeci şi două sute cincizeci milioane de dolari, cu data da emisiune şi condiţii de lansare ce rămâne a fi decise după timp, împrejurări şioportunitate. Guvernul are la vedere — şi care poate să rămâiă numai pentru vedere — un credit de 20 milioane dolari depozit destinat să înlesnească Băncei Naţionale menţinerea cursului leului până la stabilizareîn caz când propriile ei mijloace, prin exportul recoltei nu i-ar fi suficiente pentru operaţia sus menţionată. Guvernul va face să se voteze joia viitoare, până Duminică cel mult, diversele convenţiuni aferente proectelor de viitor indicate, şi a căror primă consecinţă va fi tipărirea de nouă bilete ale Băncei Naţionale. Guvernul a acceptat ca până la definitivarea provizoratelor angajate, d. Bolgaert, delegatul d-lui Quesnay, directorul serviciului de studii de pe lângă Banca Franţei, să rămâie la primul nostru institut de credit, spre a colabora cu luminile d-sale la operaţiile ce urmează a se desfăşura şi eventual desăvârşi .• Acestea sunt în linii generale cele ce rezultă din comunicatul publicat de guvern, citit în toată obiectivitatea cuvenită şi nu prin prisma marelui interes de politică internă în funcţie de care guvernul îl exploatează. Am arătat, de altfel, numaidecât, în prima noastră ediţie de eri, această sinteză tehnică financiară a ceea ce guvernul a anunţat «contractarea unui împrumut de două sute cincizeci milioane de dolari». Desigur, înaintea Camerei unde poate era mai bine să se fi găsit şi reprezentanţii opoziţiei care înfăţişează celălalt partid de guvernământ, guvernul va trebui, dacă se va găsi cine să-l oblige, să lămurească toate aspectele angajamentelor de care este vorba în combinaţia proectată. Enunţarea succintă a unui comunicat cu paranteze nu este suficientă. Or cât de dispusă ar fi o majoritate să închiză ochii când merge la urnă, acum este la mijloc o chestie de importanţă capitală pentru viaţa economică a naţiunei. Nu este destul să se afirme «deschiderea, unei ore noui»; — trebue să se ştie precis ce fel de «eră», mai ales după experienţa aceleia de zece ani pe care a asigurat-o mizeriei publice tot d. Vintilă Brătianu. S-au spus lucruri prea grave despre ce are să ne coste, ceea ce, deocamdată este numai o promisie mai mult sau mai puţin categorică, asemenea unor «forme» de călătorie în privinţa căreia până la urmă nu este certă săvârşirea, — ca ţara să nu fie informat precis şi complect. In lumina difuză în care apare astăzi versiunea guvernului, nepărtinirea cea mai binepitoare nu poate să se declare satisfăcută, cu atât mai puţin să strige «succes»! Aci intervine sinteza politică a acestei drame, ce durează de opt luni, şi în care, prin cea mai curioasă inovaţie de tehnică, presupusul epilog este în realitate doar prologul. Avem bune motive să spunem, că or care alt bărbat politic din or ce alt partid s’ar afla astăzi în ipostaza de «isbândă» a d-lui Vintilă Brătianu, — şeful liberalilor, cu Strog partidul în jurul său, ar reclama execuţia civică a «omului care primejdueşte opera de consolidare a ţarei». • A! Liberalii în opoziţie faţă de un guvern, care după trei sferturi de an de negocieri penibile, în care şeful lui să fi aruncat drept rest toată doctrina şi concepţiile sale personale pentru a împrumuta pe ale liberalilor, s’ar înfăţişa cu un asemenea rezultat! Dar ce n’a născocit d. Vintilă Brătianu la 1921 contra d-lui Titulescu, ministrul de finanţe în guvernul Averescu pentru a de nimica toată scăderea leului ! Ce tărăboi, ce demonstraţii, ce procesiune politico-financiară la Palat! Ştiţi, era pe vremea când ministrul de finanţe al ţărei negocia în străinătate, iar Banca românească al cărei administrator-delegat era d. Vintilă Brătianu, tipărea în limbi străine un raport care compromitea creditul ţărei peste graniţă. In adevăr, adevărata forţă a liberalilor este numai în opoziţie. Cel puţin era. Mai mult ca oricând ar fi în inteenesul ţarei şi al lor chiar, să fie puşi din nou la probă. T \_______ _______U.I ^ n«J-italX Tvn. lse<KXUJiu&M» uyuxakw f* re să aibă nevoe de experţi pentru exercitarea acestui meşteşug. Cu ziua de azi Ce s’a scris şi cât s’a scris despre instinctul prodigios al animalelor nu pot arăta de cât aproximativ realitatea, — mult mai impresionantă. Câinii în deosebi, au inspirat, de la Asor până la Dingo, o întreagă literatură, care n’a exagerat nimic, tocmai din teama d’a nu părea că exagerează. Astfel dacă, de-o pildă, un scriitor fascist s’ar gândi să comită o epopee pentru glorificarea cucerirei Polului, după modelul lui Tasso — Ierusalimul liberal, — înregistrând manifestaţiile «Tainei», ar asigura operei lui mai multă vâlvă, decât prin exaltarea curajului, abnegaţiei şi dezinteresărei modestului erou Nobile. «Titina» este căţeaua care a însoţit pe general în zborul său la pol. «Mascotta» întreprinderea, şi care n’a putut să îndeplinească rolul ce i s’a atribuit. Dar cum «Titina» nu fusese întrebată, dacă încuviinţează această superstiţie, n’a tras nici-o o concluzie defavorabilă sieşi după catastrofa întâmplată «Italiei». In schimb, a avut un simţ al răspunderilor asumate de alţi şi al sancţiunilor ce s’ar cădea să aibă, în cât exemplul «Titinei» ar merita să fie meditat de către toţi acei înţelepţi, nu mămele cărora împrejurările sau oamenii au aşezat cârma conducătoare a soartei naţilor. Celor doi aviatori suedezi, care au alergat printre primii in ajutorul lui Nobile şi echipajului său, se datoreşte relatarea mai amplă, veridică şi mişcătoare a tragediei naufragiaţilor. Graţie maiorului Tornberg şi căpitanului Lundborg, autorizaţi de către guvernul suedez să spue tot ce au văzut, lumea a putut să afle şi ţinuta comandantului-şef al expediţiei polare şi atitudinea «Titinei». Or, această căţeluşe care se complăcea foarte mult pe genunchii generalului Nobile până în momentul accidentului, imediat după acea n’a mai putut să-l sufere. Iată cum povestesc faptul aşa de vrednic de reţinut, cei doi aviatori suedezi, informaţi de către suita generalului: , «Titina, căţeluşa comandantului, nu-şi putea da seama despre ce i se întâmplase, când s’a pomenit pe banchisa în imensitatea glacială. Dar cu o fenomenală intuiţie făcând responsabil pe stăpânul ei de nenorocirea petrecută, a refuz timp de 48 de ore să se apropie de dânsul, mârâind şi arătându-şi colţii la orice tentativă de împăciuire». Mai târziu «Titina» s’a înduplecat, nebănuind de sigur, că generalul are s’o şteargă cel dintâi, şi îndeplinind cu un adevărat eroism rolul de santinelă, căţeluşa a ţinut în respect urşii albi, care veneau nepoftiţi la nefericiţii exploratori. Căţeluşa se repezea la ei lătrând cu desperare şi-i muşca de labe aşa de tare, încât atleţii albi, neştiind ce mai este cu mica lighioană ce îndrăznea să-i atace, preferau să se retragă... ...Cred că între «Titina» şi Nobile cea dintâi merită mai curând un poet sau un romancier... C. G. Guvernul se pregăteşte de vacanţă Activitatea politică va mai dura săptămâna viitoare, când se întruneşte Parlamentul în sesiune extraordinară spre a lua extrem de importantele hotărîri pentru sancţionarea strălucitelor rezultate ale negocierilor pentru împrumutul şi, stabilizarea amânate la toamnă... Apoi, d. Vintilă Brătianu plecând la Royal, — cum o să mai fie activitate politică. Exclus. Şefii opoziţiei in vacanţă Dovada cea mai evidentă că vom intra în vacanţă, — şi că, oarecum, suntem în vacanţă mai demult, — este că d. N. Iorga având chiar de la guvern o promisiune de succesiune, fiind şi indicat, — şi, de altfel, chiar în fruntea Neamului Românesc oficiosul d-sale, d. N. Iorga discuta chiar ori alaltăeri succesiunea indicându-se sarcinei, atunci când succesiunea se va deschide bine înţeles — a început o serie de conferinţe la Sinaia şi s’a stabilit la Vălenii de Munte. Nici gând de politică.* O altă dovadă, mai sdrobitoare, este plecarea d-lui general Averescu la Kissingen, în Germania, — acolo unde, — d. Argetoianu cu autoritatea d-sale, a afirmat în 1921— a mai completat cu generalul Ludendorff, şi unde, desigur, de astădată nu de politică Internă se va mai ocupa. Adică, după d. Iorga care va face conferinţe la Sinaia, al doilea şef al opoziţiei, d. general Averescu, îşi va continua cura la Kissingen. încetarea oricărei activităţi politice Este nu mai puţin adevărat însă, că LL Goga s’a înapoiat în ţară şi că va prelua conducerea în absenţa generalului Averescu. Dar campania de răsturnare întreprinsă de averescani pare a se fi amânat şi ea — ca împrumutul şi stabilizarea — pentru toamnă. In consecinţă nici de această parte nimic nu ameninţă să tulbure vacanţa. Cercurile guvernamentale serioase, pe care le-am descoperit după o lungă cercetare şi nu suntem autorizaţi a le divulga în public, dau asigurări că nici «problema Tituleseu» nu se mai pune, în urma succesului tratativelor. De altfel, ministrul de externe stă să plece din nou al Constanţa, unde va rămâne poate şi pe timpul sesiunei extraordinare, aceasta fiind pur technică, neavând adică desbateri politice— şi neimpunând prezenţa d-sale pe banca ministerială*. ANCHETE PO11TICE Încetarea orcărei activităţi politice. D. Iorga la Sinaia. Generalul Averescu la Kissingen D. N. IORGA Tron şi ţara Pe o lespede fie mormânt „.Şi pentru ca faptul să capete înţelesuri cari depăşesc simţurile noastre, guvernul a anunţat ţării rezultatele penibilelor lui sforţări de zece luni in problema financiară exact în ziua aniversară a morţii a regelui ţării. La asta ne-a dus deci, într’un an de zile abia, lipsa regelui: sărăcie cruntă, umilire, abdicare şi sterilitate. Căci asta însemneaz lamentabilul sfârşit al tratativelor purtate de d-l Vintilă Brătianu cu bancherii străini, sfârşit pe care numai o iresponsabilitate cinică II poate înfăţişa ţării în «ediţii speciale» ca un succes, — în clipa în care opinia publică, în faţa evidentei neputinţe a guvernului, aşteaptă de la Regenţă gestul liberalei. Gestul insă nu va veni. Toate dispoziţiunile sunt luate pentru ca guvernul să poată continua — chiar dacă nu în tihnă — viaţa lui de azi pe mâne, fără plan, fără scop, fără orizont, fără putinţa de a administra, măcar, o ţară ale cărei funcţiuni se dezorganizează sau se închircesc pe zi ce trece, numai pentru apărarea unor interese şi situaţii personale, cari se dovedesc a nu fi şi interesele ţării, şi a căror lichidare devine din zi în zi mai inevitabilă. Este o situaţie penibilă, pe care însă nu am creat-o noi, ei am moştenit-o , vina noastră fiind doar că o suportăm. Suportăm anume, lipsa unui arbitru în aprecierea şi cumpănirea forţelor din viaţa publică. De unde acest dezechilibru în gospodăria noastră politică? E simplu. Ţara noastră este o monarhie constituţională, în care regele subzistă «prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională» Formă de stat, sub raportul filozofic—istoric, hibridă, pentru că în ea graţia lui Dumnezeu este condiţionată prin voinţa naţională, iar această voinţă devine inoperantă şi iluzorie prin faptul că tronul nu se capătă electiv, ci ereditar. «Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională» pierde deci în noul stat pozitivist şi liberal orice înţeles mistic, şi devine mai degrabă expresiunea elementelor între cari se face încheierea contractuală a constituţiei, elemente constitutive ale statului: coroana şi poporul cu regele singur, şi nu poporul singur, ci regele, în virtutea graţiei divine şi a delegaţiei pe care i-o dă poporul, — şi care singură face operantă, trece în actual, graţia lui Dumnezeu. Asta însemnează că voinţa poporului este elementul hotărâtor în exercitarea atributelor regale, şi că — dacă nu avem de a face cu o ficţiune — regele e dator să se refere la ţară ca la singurul îndreptar efectiv. Este singura interpretare normală a raportului de convieţuire şi de colaborare al elementelor contractante din constituţia noastră actuală. Regele Ferdinand — care în atâtea ceasuri grele a fost totuş simbolul emoţionant şi jertfa vie a nădejdilor şi nevoilor noastre — nu a cunoscut însă această interpretare, înţelegerea de care el s’a învrednicit faţă de asemenea probleme, precum şi aşezarea pe care — în conformitate cu această înţelegere — a hărăzit-o statului nostru a fost alta. El s’a sprijinit pe indicaţiile oamenilor, şi nu pe cele ale ţarii. Procedeu normal într’o monarhie de drept divin,—îndrăzneţ şi cu însemnate riscuri într’o aşezare constituţională. Regele Ferdinand era însă un mare credincios. In el trăia vie tradiţia regilor unşi; şi de aceea, chiar cu falsa perspectivă în care a încercat să realizeze constituţionalismul nostru, domnia lui a fost adesea fecundă. Era un element august în tragedia sfârşietoare a acestei vieţi de martir a măririi, element capabil a ţine cumpănă dreptăţii între oameni în ceasuri hotărâtoare. Dar iată, bunul şi marele nostru rege odihneşte de un an sub piatra de mormânt de la Curtea de Argeş. Iar atributele regale exercitate astăzi de mâni omeneşti peste capul unui rege neuns, îşi pierd puterea lor îndreptătoare. Oameni faţă de oameni. Supuşi greşelii unii ca şi alţii, robi ai păcatului ca fiecare din noi făpturile lui Dumnezeu, aşa cum suntem lipsiţi de orice isvor de inspiraţie supraomenească. Ţara se cufundă. Nu e un cuvânt de sperietoare. Ci o realitate pe care o simţim dureros fiecare din noi. Dumnezeu ne-a frânt cârma şi am rămas în bătaia valurilor. Regele Ferdinand rupsese cumpăna aşezării noastre. Poate că avea dreptul să o facă şi putinţa să stăpânească destinele. Noi nu o mai putem face înapoi deci către ţară, singurul punct de orientare astăzi, de NAE IONESCU Fiziologie şi Metapsyhism de Ing. C. STANULESCU —■ee)f'iKe — Al şeaselea simţ al nostru Acesta este titlul unui volum publicat de profesorul Charles Richet în primul trimestru al anului curent. Bazat pe fenomenele mediumnice subiective (intelectuale) precum: vederea indiferent de spaţiu, vederea indiferent de timp (prezent, trecut şi viitor) vederea indiferent de obstacole (locuri închise, cutii încurtate, plicuri sigilate, etc.), profesorul ajunge la necesitatea de a conchide că, toate aceste cunoştinţe supranormale despre realitate (indiferent de timp, de spaţiu şi de obstacole) neputând fi obţinute de cele cinci simţuri consfinţite de Fiziologia clasică, trebue neapărat să ne fie revelate de un simţ nou, poate chiar de mai multe simţuri noi. Oprindu-se deocamdată la unul numai, evident că el e al şeaselea şi e botezat de savantul fiziolog, simţ eroziestezic. Mergând mai departe, profesorul se crede de asemenea îndreptăţit şi conchidă că acest simţ misterios încă, ar acţiona graţie vibraţiilor emise de fenomenele sau lucrurile realităţii. In fine examinând posibilităţile de confirmare ale celor două ipoteze: 1) existenţa celui de-al şeaselea simţ şi 2) chipul în care el se pune în contact cu realitatea, ambele ipoteze bazate numai pe un număr oarecare de aplicaţiuini, dar nu la toată gama fenomenelor de luciditate, ci-sa ajunge şi la rezervele cuvenite, «sfârşind cu mărturisirea profundei noastre ignoranţe în faţa infinitului vertiginos «al necunoscutului metapsychic» — cum scrie d-rul Osty în critica acestui volum, făcută în «Revue Metapsychique» din Mai-Iunie a. c. Aceste rezerve se găsesc în următoarea reflexie finală: «Lumea mecanică pe care o cunoaştem: atomi, electroni, stele, «planete, animale, microbi, reacţiuni chimice, căldură, electricitate, «nu este poate decât o minimă parte a realităţii. Alte forţe — «de un ordin cu totul diferit, — se «agită fără îndoială în jurul nos«tru. CINE STIE DACA ACESTE «ALTE LUMI NEMATERIALE NU «DIRIJEAZĂ POATE DESTINE«LE NOASTRE (1). Poate că noi nu «vom cunoaşte niciodată aceste for 1 1 1) E bine de reţinut fraza pe care am subliniat-o ca Utere grase. D. S. «le, iar descendenţii noştri nu mai «mult. Dar asta nu e un motiv «pentru a le nega. Mi se pare că al «şeaselea simţ este o mică, o extremde mică fereastră a acestor puteri «misterioase». Cartea d-lui Richet cu cele două ipoteze ale d-sale va provoca în lumea ştiinţifică (fiziologişti, biologişti, filosofi şi payhişti) o polemică ce nu va fi lipsită de interes. D-l Richet în calitate®, sa dublă de filoziologist şi de metapsyhist a ţinut necontenit să nu abordeze alte ipoteze decât cele ce nu-l îndepărtau de ocupaţia sa principală: Fiziologia. E şi bine e şi rău. De data asta — ca şi în alte împrejurări — credem că d-sa a alunecat fatal alături de drumul ce se aşterne de vreo 50 de ani în domeniul psihic — deşi tot d-sa e unul din factorii cari au opus multe pietre pe acest drum, ce atrage din ce în ce mai mulţi trecători Nu putem cere nimănui — nici chiar unui mare savant — să fie fără reproş. «Al şaselea simţ» l-a obsedat mai de mult pe Profesorul Richet. In Revue Metapsychique din Paris, d-sa punând chestiunea pe tapet pentru prima oară acum doi ani făcea şi atunci un pas greşit, voind să introducă în ştiinţă — sau s’o ia înainte — un simţ (cel cryptestesio) ca fiind rezultatul evoluţiei omenirii. Omenirea s’ar găsi deci într’un stadiu de evoluţie care aduce cu sine necesitatea unui simţ nou, ce a început să apară deocamdată izolat, pe ici, pe colo, dar care de sigur e latent în noi toţi, şi se va desvolta treptat, generalizându-se. La această bombă fiziologică, a răspuns imediat profesorul Bazzano din Italia, unul dintre cei mai emeriţi psyhişti ai timpului nostru. D. Bazzano a dat replica tot în Revue Metapsychique din Paris şi preumblând perichet prin India, Persia, Chaldea, Egipt, etc. de acum câteva mii de ani şi prin Grecia şi Imperiul roman, i-a putut demonstra foarte uşor că acest aşa zis nou simţ, al şeaselea, e vechiu de când lumea. D. Richet nu a mai răspuns nimic, întâmplarea face ca după această scurtă polemică, d-l dr. C. Marinescu, savantul nostru neurolog, să ţină o conferinţă la noi la Academie în care să vorbească despre Metapsyhism şi Spiritism. D-sa în termenii cei mai curtenitori posibili spunea d-lui Richet că bănuiala unui al şaselea simţ este anti-fiziologică întrucât în Creer — unde se duc şi au compartimente rezervate nervii ce deservesc cele cinci simţuri—nu ar mai fi loc pentru accesoriile celui de al şaselea simţ. Iată deci un nou opozant, bazat pe un alt motiv, care poate ar fi trebuit să facă şi el însuşi obiectul unei discuţiuni fiziologice mai ample, unii oameni de ştiinţă fiind de părere că această vertebră modificată ce poartă denumirea de (Citiţi continuarea în pag. II-a). Duminecă 22 Iulie 1928 km Daudet la Delta Era foarte fiine ca Leon Daudet să nu poată încăpea în Franţa gu-------1AniTnTwfmAlifa în VtU'UClUiUUUlUVJ.UW.uv, compromisuri şi tranzacţii ruşinoase, acefale, Idioate, stupide. Imbecile şi iarăşi acefale, Idioate şi stupide. In fiecare zi verva-1 toxică ameninţa să ucidă un politician şi atunci vigurosul pamfletar a preferat să evadeze, stabilindu-se la Bruxelles, unde să se poată mişca în voe, să gândească şi mai cu seamă să nu execute pedeapsa acordată lui din graţia celei de-a treia Republici. Aci monarhistul Daudet şi-a înjurat adversarii politici cu acea voluptate pe care ţi-o dă descărcarea nestânjenită a furiei. Adjectivele cari pecetluesc calitatea guvernelor democrate franceze sunt simple madrigale pe lângă ceiace fantezia barocă a lui Daudet a putut concepe. La rând au trecut academicienii despre care, nenorocitul evadat te lăsa să înţelegi, că fiind departe de ei, fruntea i s’a încreţit, nu mai poate râde, nu mai poate plânge, nu-i mai poate bate, nu le mai poate decora mediocritatea cu salivă. Daudet voia să ucidă, să spele cuţitele în sânge, să moară cu ghiarele înfipte în Domnie, prototipul academicianului gol dar sonor peste toate ţările unde limba franceză este cunoscută. Daudet a suferit enorm. A încercat comprimări, chinuri groaznice care-şi bat joc de martirii trecuţi în istorie. A obosit însă. Mintea i s’a refugiat în peisagii, in tablouri, a început să facă incursiuni în literatura engleză, în psichologie, în metafizică şi ’n medicină. Cancerul şi tuberculoza sunt prezentate într’o nouă lumină. Un tablou, fruct al imaginaţiei flamande este zugrăvit a doua oară de pasiunea şi gustul rafinat a lui Daudet* Curiozitatea lui chinuitoare — una din cele mai bine înzestrate a Franţei contemporane — sparge brutal coaja aparenţelor, scrutează fondul unei opere de artă, dându-i apoi sensuri mai pline,viguros conturate în «aqua forte» şi tragice sub aspectul lor genaral. Pamfletarul și robustul Daudet are o sensibilitate maladivă. Deseori antenele lui nu mai înregistrează decât bizarerii, efecte stranii prinse în manifestări aparent normale. Recolta de impresii din Belgia ni-l relevă ca un critic literar de primul plan, care de multe ori dă cu tifla scriitorului politic.Se lasă furat de farmecul misterios al nopţilor shakespeariene, cade în extaz în faţa eroinelor scăldate lumină lunară, din dramele englezeşti, îşi tortură sufletul şi mintea la înţelegerea acelui «libido freudian», doliul purtat de personagiii« îndrăzneţului Hardy şi se complace în descrierea tipurilor sumbre şi crepusculare ce mişună straniu în diferitele literaturi. Atunci Leon Daudet e liniştit. Furtuna s’a potolit şi el pândeşte soarele ce-şi arată timid faţa printre nori. Dar îşi aminteşte brusc de Barthou, ministrul Justiţiei franceze. Tatăl lui Philipe închide ochii, îi deschide şi vede roşu. Atunci adio nopţi fermecătoare cu sau fără dlar de lună, adio lite.41* ...Barthou se flagelează. Barthou este un imbecil, un elefant, un bou, o fiară. Barthou este o sinistră arătare fără cap, fără picioare, fărfă corp, fără nume, C. Nestor ETUVA la Naţional Printr’un ziar teatral, d. Corneliu Moldovami strecoară o sfielnică desminţire a ştirilor despre apropiata sa demisiune. Nu e încă vorba despre aşa ceva, — afirmă confratele. Multe s’or fi petrecând la Teatrul Naţional din Bucureşti, dar porcăriile lăfâite în teatrele de stat din provincie, le lasă în umbră. Cele ce se impută d-lui Corneliu sunt, adică, floare la ureche, pe lângă coţofenismul exacerbat şi cinic al colegilor regionali. Să nu pretindem deci directorului general, penitenţa excesivă a retragerii de pe fotoliul cu proprietăţi afrodiziace ci lui Ghica. Să fim dimpotrivă recunoscători pentru tactul şi priceperea cu care a ştiut să organizeze, nu numai misterul şi tăcerea, în modul şi motivele în care se fac deplasările, pe scara ierarhică, la Teatrul Naţional, dar pentru felul cum a ştiut să obţină consimţământul celor ce ar fi trebuit să protesteze, puşi cum au fost în faţa unor ascensiuni indecente, înspre secretariat. Scripetele directorial, a funcţionat, în această privinţă, fără scârţâituri. Comitetele au votat ridicând măinele, iar favoritele, ca în Aristofan, nălţând sgaibele. Intr’o democraţie constituţională, votul e suveran, urna decide. Desigur subiectul ar fi vesel, dacă potenţa unui director, în materie bugetară şi administrativă, bineînţeles, ar fi ca şi al lui Karcul, nelimitată. Hercul a satisfăcut într’o singură noapte cincizeci de fecioare ale regelui Omphal. Minuni de acestea, în vremea noastră, nu văd a se mai face şi financiarmente, bugetul unui teatru fiind limitat, puterile unui director sunt tocmai strict îndestulătoare ca să stârnească un singur scandal şipatruzeci şi nouă de nedreptăţi, întrebuinţăm graiul acesta enigmatic, pentru a evita pornografia la care subiectul scabros al evenimentelor de la Teatrul Naţional ne constrânge. De altfel, în rezistenţa sa, directorul general speculează cu dibăcie pudoarea şi cavalerismul presei. Materia discretă care face obiectul scandalului, se apără pe sine, prin chiar natura ei scandaloasă. ...Dar ordinul ministrului Lapedatu de a se rezilia toate angajamentele (noi cerem: carierele) de favoare, e categoric. El conţine mărturisirea şi denunţarea existenţei acestor cariere şi ne scuteşte, pentru moment, de penibila datorie de a le numi. Şi fiindcă ministrul artelor a ordonat rezilierea angajamentelor de favoare, e de la sine înţeles că nu actualul director al teatrelor e chemat să aplice fără părtinire, această măsură. Nu poate. Trebue scutit/ Dr. C.