Cuventul, iunie 1929 (Anul 5, nr. 1475-1504)

1929-06-10 / nr. 1484

ANUL al V-lea. — No. 1484. REDACŢIA Şi aDAMINISTRAŢIA BUCUREŞTI, BUL. ELISABETA 12, Et. ÎL TFT­EFON * I 378/10 REDACŢIA TELIcrON ■­­ 378/ 9 ADMINISTRAŢIA Fondator: TITUS ENACOVICI Director: NAE IONESCU Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER si S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9). Telefon 311/S4. —s--CaS^jHj. Evenimentul remarcabil al săp­tămânii acesteia a fost fără îndo­ială discursul cu care d. Virgil Madgearu a prezintat Naţiunii le­gea de reorganizare a C. F. R. A fost o ceremonie de amploare ora­torică şi documentară, care ne-a a­­m­intit cuvântarea d-lui Titulescu la legea financiară. De o diferită calitate bine înţeles, fiindcă d. Madgearu nu posedă trucurile şi filajele sirenei dela Geneva. Dar tânărul ministru al industriei este uiltimul dărâmător de Bastilii şi sti­lul său are miros de salpetru, iar­­argumentele sale sunt mine de di­­giamită. S’ar putea spune că întreg Ve­chiul Regim a sărit în aer cu abu­zările, imbecilităţile, complezenţele lui. D. Madgearu a atacat cu o vio­lenţă neobicinuită pentru o Exce­lenţă, şi şi-a apărat legea cu con­cursul eloquent al cifrelor, prezin­­tate şi aranjate cu o abilitate ui­mitoare. Majorităţile au urlat de entuziasm — minoritatea n’a crâc­nit. Inc’odată, de la legea Titulescu, pentru a doua oară opoziţia în­treagă s’a raliat la o operă care este un veritabil statut al econo­miei naţionale. Fiindcă respirăm sub scutul eco­nomiştilor. A spus-o d. Iorga şi trebuie să-l credem pe cuvânt, fiind­că prin glasul d-sale vorbeşte Isto­ria de ieri şi de azi, dacă nu şi cea­­i de mâine. * Când naţiunile ajung la ultima limită a mizeriei, se ivesc teoreti­­ciani cari le demonstrează cu sta­tistici şi cu tablouri comparative,­­că trebuie să moară de foame. A­­ceştia sunt economiştii, cari alcă­tuiesc între ei un soi de francma­sonerie de iniţiaţi, de elan herme­tic, în care vulgul nu e admis. Pentru fiecare catastrofă ei au re­mediile lor gata, cari sunt mereu cam aceleaşi: elistirul şi lan­teta de lăsat sânge. In privinţa aceasta sea­mănă cu medicii lui Moliére — Când nu se întâmplă să sosească cu formulele lor cinci minute după Ce Prințesa a sucombat, — ceiace-i apropie mai mult de carabinerii lui Offenbach... Intre farsă și opereta se leagănă îlestinele popoarelor de ’după răz­­b­oiu. • Specialiști agronomi de pe toată fata pământului au venit să vizite­ze Agricultura românească la do­miciliu. Li s’a răspuns că doamna nu e acasă și că s’au deranjat de­geaba. Intr’adevăr, pentru a parafraza pe marele Caragiale, vom spune că Agricultura românească e admira­bilă, e sublimă ,e extraordinară,­­dar... nu există. De aceia nu price­pem ce a îndemnat acum trei ani de zile pe organizatorii acestei u­­niuni internaţionale să aleagă Bu­cureştii pentru a 14-lea congres al lor. Este ca şi cum vânătorii de urşi albi s’ar duce la Zanzibar spre a discuta chestiuni interesând spe­cialitatea lor, sau cultivatorii de trestie de zahăr ar desemna Spitz­­bergul pentru cea mai apropiată a lor consfătuire internaţională. Probabil că le-a ajuns la ureche adagiul: «România este o ţară emi­­­namente agricolă» şi au luat drept literă de evanghelie o butadă care pe noi, autochtonii ne face să surâ­­dem, după cum cealaltă zicătoare «Rom­anul se naşte poet» ne-ar pu­tea ocaziona într’o zi sau alta o năvală spre plaiurile noastre a tu­turor liricilor sau excroţilor glo­bului Dar noi primim pe toată lumea cu o egală însufleţire şi cu o somp­tuozitate care în parte isbuteşte să ascundă sărăcia în care ne sba­­tem. România­ Mare este azi întoc­mai ca stăpâna de casă care-şi a­­manetează broşa cu briliante la Muntele de pietate, pentru a putea oferi invitaţilor la dineu icre moi şi anghinare. Oricum, Bucureştii debordează de personagii cari de dimineaţa până seara străbat Calea Victoriei în frac sau în smoking. Mesele oficiale se ţin lanţ şi prin­tre mormanele de garoafe de Nissa li se serveşte oaspeţilor sparanghel de Argenteuil găinuşe de Mans şi şuncă de Praga, castraveţi de Con­­stantinopol şi pătlăgele vinete de Smirna ,portocale de Iaffa şi curma­le de Tunis — apoi mastică de Chios, vinuri de Bordeaux, — totul agrementat cu piper de Caen şi boia de Cadix — iar chiflele sânt confecţionate cu grâu sârbesc. După cum se vede, numai produse ale solului românesc!... La şedinţa inaugurală care a a­­avut loc în incinta Camerei, pentru întâia oară în viaţa sa d. Mihala- Tshe n’a ştiut pe unde să scoată că­maşa. A vorbit despre dinastie şi despre noua ordine constituţională, despre cutremurul din Argentina şi a încheiat cu un omagiu funebru al Agriculturii noastre, care a fost ascultat în piciore de dezolata a­­sistentă. Distinşii noştri musafiri vor fi duşi să viziteze câteva gospodării ţărăneşti începând cu aceia a prin­cipelui Ştirbey la Buftea... Şi în le­gătură cu aceasta nu înţelegem ce a făcut pe guvern să închidă Par­lamentul pe tot timpul cât va tine congresul. Specialiştii străini aveau prilejul să vază singura crescătorie de vite model din România­ Mare. Alexandru Kiriţescu DONÎNECA Ce este «biserica dominantă» ? Iată o întrebare care trebue şi ea odată pusă. Cu «biserica dominan­tă» lucrează la noi toată lumea, şi ambiţioşii cari încearcă să-şi cree­ze, prin biserică, situaţii excepţio­nale, şi slăbănogii cari vor să-şi pună situaţia — primejduită prin neactivitatea lor — la adăpost de orice risc, cu ajutorul jandarmilor. Dar ce e precis această «biserică dominantă» în numele căreia se te­rorizează lumea, asta nu o spune nimeni. Să vedem deci. Este adevărat că între celelalte biserici recunoscute de stat, se a­­cordă prin constituţie bisericii noas­tre ortodoxe calificativul de domi­nantă. Raţiunea acestui fapt stă în aceea că majoritatea populaţiei ţării este închinătoare bisericii pra­voslavnice. De unde urmează că re­gele trebue să fie botezat în religia ortodoxă şi că la diverse festivităţi protocolul trebue să acorde primul pas reprezintanţilor acestei biserici. Atât şi nmic mai mult. Ba încă nici atât măcar. Pentru că dacă — doamne fereşte — mâine am fi re­publica, faptul că cineva ar fi unit sau catolic sau orice, nu ar consti­tui constituţionaliceşte un impedi­ment pentru candidarea lui la pre­şedinţie. Prin urmare, peste drepturile a­­proximative pomenite mai sus, bi­serica aceasta, oricât de dominantă ar fi ea, nu se poate bucură, în faţa statului, de nici un fel de situaţie privilegiată. De altfel calificativul de «dominant» ar fi mai degrabă de natură a consfinţi o situaţie e­xistentă decât a creă situaţii ex­cepţionale. A înţelege altfel lucrurile acestea, însemnează a ne închipui că statul român nu acordă egală libertate de conştiinţă şi egală putinţă de exer­citare a acestei libertăţi tuturor ce­tăţenilor lui. Ceea ce apare, în cazul uniţilor, români şi ei, ca deadrep­­tul absurd. Pricina mai adâncă a acestei ne­înţelegeri stă într’o confuzie: lumea nu-şi dă, la noi, seama că statul ro­mân nu e un stat confesional. Tot felul de locuri comune debitate pe tema ortodoxiei care ar fi salvat naţionalitatea românească, a făcut să circule părerea confuză că sta­tul nostru ar fi ortodox. Ceea ce nu e adevărat. Fără a spune dacă e bi­ne sau rău, noi trebue să recunoaş­tem că statul român, întru atât în­trucât şi-a însuşit aşa zisa structu­ră modernă, nu poate fi dogmatic interesat la viaţa religioasă a ţării, ci numai politic. Concluzia: Nu există de fapt bi­serică dominantă prin voinţa şi in­teresul statului şi nici prin vreun statut juridic al acestuia. Ci cel mult prin situaţia de fapt a biseri­cii şi prin hărnicia şi osteneala du­hovnicească a conducătorilor ei. Acesta e adevărul. Dar, evident. 6 PAGINI 5 LEI luni IO Iunie 1929 DIM­­ENNII, LIBERAU! ANCHETE POLITICE şi situaţia financiară ...San­d. Risf, d. Tind­ia Brâlianu şi împrumutat ti­iDrcturiior Iar­e acalmie între guvern şi li­berala , . Lucru natural, din moment ce d-nii Duca şi Argetoianu sunt pen­tru credit nelimitat guvernului Maniu până ce conjuncturile ar fi favorabile unei reveniri la putere a partidului liberal fără trecere pe sub furcile caudine ale «guvernului Titulescu», d-nul Vintilă Brătianu­ e ocupat într’o încercare de-a an­trena guvernul la măsuri de izolare a «tutorului Bist». Dar în acelaș timp lucra ciudat, din moment ce nu mai departe decât acum o lună, înainte de serba­rile Unirii, d. Vintilă Brătianu a­­meninţa cu o eşire violentă împo­triva guvernului pe chestiunea «gra­vei situaţii financiare* şi cu inter­dicţia pentru guvern de a se atinge de a doua tranşă a împrumutului în cursul anului 1929. Ce se întâmplat «Război sau pace...» D. Vintilă Brătianu are uin în­treg plan de campanie, spun ami­cii d-sale, faţă de guvern, pe ches­­tiunea financiară D-nul. Vintilă Brătianu, care a tutelat totdeauna Ministerul de Finanţe şi Banca Na­ţională, nu se poate împăca deloc cu ideea că nu mai are nici un cu­vânt nici la Ministerul de Finan­ţe, nici la Banca Naţională. Şi pentru că i se pare că acest cu­vânt îl are azi d. Rist, şi că d. Rist este mai mult un adversar al con­cepţiilor financiare ale d-sale de­cât un Autor indezirabil», «amestec străini» (cu unii mai numeşte d. Vintilă Brătianu), ar vrea să îm­pingă guvernul Maniu, recte pe d. Mihai Popovici, ministrul Finan­ţelor, la o «emancipare» în benefi­ciul d-sale. Ceea ce, evident, nimeni nu înţelege să satisfacă, în guver­nul Maniu. De aceea intimii d-lui Vintilă Bră­tianu răspândesc versiuni amenin­ţătoare pentru împrumutul chibri­turilor — despre care Viitorul în­să nu a spus la momentul oportun nimic definitiv — şi care împrumut va fi perfectat abia în August. A­­nume, că d. Vintilă Brătianu îşi re­zervă dreptul de-a face atunci o campanie, dacă nu va fi astisfăcut acum în «chestiunea Bist». «Războiu sau pace», — spun ami­cii d-lui Vintilă Brătianu, şi depin­de de d. Mihai Popovici să nu i se zădărnicească împrumutul Krueger & Toll. Versiunea are într’ânsa ceva cam îndrăzneţ şi ceva cam... incalifica­bil. Aşa prezentat planul de cam­panie al d-lui Vintilă Brătianu, el pare mai mul­t gogoriţă care nu poate impresiona,decât o acţiune po­litică serioasă. Dar, d. Vintilă Bră­tianu ne obicinueşte pe zi ce trecea cu ciudăţenii mai mari, — aşa că n’ar fi exlus... MUNCA ROMANEASCA Dintre problemele care ţin inun­dată oficialitatea românească şi care fac obiectul bogatei legiferări a actualului parlament puține au valoare durabilă, puţine reprezintă interese permanente, marile intere­se ale României. Mai toate sunt trecătoare ca încurcăturile pe care le rezolvă. Dar întocmai omului năcăjit de micile şi numeroasele mizerii­le vieţei, mizerii care încep cu proble­ma coşniţei de dimineaţă, preocu­pat să puc odată ordine în propriul său buget şi să-şi echilibreze viaţa şi care totuşi nu-şi uită de rosturile pentru care se găseşte ca om pe lu­me. Statul român nu trebue să ia drept unica ţintă a politicei cârpi­­rea aceasta necesară a mizeriilor zilnice, repararea greşelilor trecu­tului şi încercarea de aşezare mate­rială statornică şi gospodărească pentru viitor, printr’o sănătoasă politică financiară. Căci deasupra acestor lucruri şi condiţionându-le aproape în între­gime stau adevăratele ţeluri ale po­liticei necesare ca să justifice, în sânul realităţilor, existenţa unui stat român. Oamenii politici îşi iau de obicei, asupră-le preocupările aparent mai însemnate. Problemele mari rămân pe seama biologiei. Ce fericire că naţia noastră are o vitalitate mereu în creştere, că în­mulţirea trebue privită încă cu op­timism, că deşi mor copii mulţi, răz­besc încă destui în viaţă, răzbesc să stea în picioare, să pornească plugul, să fie la nevoe arma. Ce fericire că climatul e destul de dlement şi pământul darnic. Dumnezeu are grijă el de marile probleme ale naţiunei acesteia. Dar de problemele Statului român nu poate avea el grijă. Una dintre a­­ceste probleme domină astăzi, în răgazul de pace pe care-l avem şi de care ne bucurăm: problema muncii româneşti. Sigur lucru este că acest stat român e dominat de munca românească. Milioanele de el nu poate conveni decât unei bi-­ braţe care muncesc brazda şi diuc serici vii. IMae l©ffsescu I greul în industrie sunt în covârşi­toare măsură româneşti. Oricând recunoaşterea acestui lucru ar fi în primejdie, braţele acestea sunt gata să dovedească valoarea şi voinţa lor de existenţă. Dar oricât am vrea să romanti­­zăm lucrul, munca anonimă, munca braţelor oarbe, fără conştiinţa con­­ducerei şi a ştiinţei, fără putere şi fără comandă, resemnată la o veşnică acţiune de ascultare şi de execuţie, nu ajunge să întemeieze şi să justifice durabil, un stat. Scriind îmi dau seamă că afirm lucruri aspre şi ceva cam nedrepte pentru români, dar afirm­ lucruri exacte şi care nu trebue niciodată uitate de cei care-şi asumă răspun­derea conducere!. Problema muncei, a conducerei muncii, a maeştrilor şi contramaiş­­trilor din toate domeniile ei se pu­­ne în fruntea tuturor celorlalte. Şi dintr’u început trebuesc elimi­nate mijloacele artificiale : şcoli care conduc la funcţionarism sau legi protecţioniste­ Trebue să se găsească mijloacele naturale care să îngăduie români­lor să-şi perfecteze darurile lor na­turale pentru a deveni în orice meserie conducători. Numai pe căi­le muncii, şcoală de ştiinţă, de voin­ţă şi de conştiinţă în aceiaşi vreme afintată de o politică pricepută a tuturor organelor statului român. Am stat deunăzi de vorbă cu un salahor român, venit din ţinutul Bihorului, pentru a agonisi cu pre­ţul a zece ore de grea muncă 190— 120 lei pe zi. L-am văzut lucrând şi ajutând pe meşterul ungur care-i este şef. Priceput şi abil asemenea maestrului, în toate. Omul acesta care are ştiinţă, care are putere, are voinţă, a cărui inte­ligenţă cuminte merge până în a­­dâncul lucrurilor, este condamnat să nu poată ieşi niciodată din cali­tatea lui de salahor. Omul acesta, românul acesta e con­damnat să primească 100 lei pe zi faţă cu suma întreită pe care o pri­meşte lucrătorul ungur calificat. Accesul la o calificare în muncă este din ce în ce mai greu pentru români. In epoca aceasta de criză a agriculturei, de lipsă de produc­ţie, epocă de formaţiune a pături­lor de meseriaşi de care oraşele în plină creştere au tot mai multă ne­voie, munca românească e condam­nată să fie salariată o treime abia din acea a străinului. Nu-i şovinism să observăm inva­zia de muncitori unguri în oraşele noastre mari. Se aduc unii pe alţii, se angajează reciproc, se învaţă de la unul la altul, se ia astfel printr’o bine chibzuită ofensivă şi mistria şi ciocanul din mâna românului surprins. Şi ce păcat, pentru munca însăşi­­împrejurarea m’a dus să văd lu­crând alături doi tâmplari din care unul român, cât de deosebit lucra acesta, cu ce antren, cu ce incom­parabilă înţelegere şi cu ce bună­tate în fiinţa lui, în contrast cu brutalitatea celuilalt. Problema ce ridicăm aici nu e uşoară, domnilor oameni politici. Nu se poate rezolva prin numiri, de­crete, şi nici prin legi. Ci tot nu­mai prin muncă încordată, prin a­dâncirea problemelor, prin solidari­zarea noastră cu politica, ceea ce acum nu poate să se întâmple, căci încă nm o aveţi. Marile tradiţii ale meşteşugului românesc trebuesc re­luate şi munca românească trebue preţuită, sub pedeapsa unei veşnici devalorizări a rosturilor noastre.Un optimist va putea să raţione­ze totuş astfel: Principala muncă românească o agricultura. Acolo ţă­ranul e şi salahor şi maestru; deci acolo, chestiunile ce ridicăm aici nu se pun. Iar numărul populaţiei va îngă­dui să avem totdeauna majoritatea deputaţilor români şi miniştrii ro­mâni, deci grija noastră apare ex­cesivă. Cine crede că oraşele au mimat atâta importanţă într’un stat câtă le atribue argumentarea de mai sus, să şi-o păstreze. . C. T. Ivaşcu­ Ne aflăm, nu la o cotitură a isto­riei, cum aşa de plastic s’a spus şi s’a repetat, de pe vremea Caţaven­­cilor noştri politici şi până astăzi, dar la un moment de oportună sem­nificaţie, pentru care nu strică să cheltuim puţină cerneală. Parla­mentul­ şi presa au relatat, dacă in­­terantenţa asta de aşa de minime pauze nu este, privită sub specia rit­mului contemporan, o adevărată con­tinuitate, chestiunea de obsedantă preocupare a defaitismului, dim­preună cu corolarul său, patriotis­mul eficient, meritul patriotard, mucenicia de făuritori ai Patriei, de susţinători ai Unirii, de mili­tanţi ai războiului de întregire, în­tr’un cuvânt războiul celor două monopoluri. Am asistat în scurta şi totuşi destul de lunga noastră existenţă la felurite amurguri. Am fost martori la atâtea mode, femenine sau teh­nice, sportive sau alimentare, din când în când, câte unele au revenit în arena atenţiei publice, însă mo­dificate puţin, altoite cu un ben­­ghiu de modernitate — singură moda patriotardă stărue, în forma şi în intensitatea ei primară. Ve­­suviul care ameninţă să reediteze spectacolul dela anul 79, s’a oprit, pare-se, la vreme. Gândesc cu groa­ză la bietul Pompei şi la noul Pli­­niu care avea să se sufoce urmărind revărsarea iadurilor de pucioasă şi de fum. Abia ieşit din scutecele mormântului de veacuri, resurec­ţie de adevărat preţ şi altminteri decât secarea lacului Nemi în cău­tarea putredelor (nu de bogăţii) ga­lere ale lui Caligula, şi să fie din nou, pentru atâtea alte veacuri, dat pradă potopului de lavă. Şi gândul nostru urmărea mai ales acele stră­zi ale eleganţei pompei­ane, vilele patricienilor şi mai ales, de ce n’am spune, descripţia acea emoţionantă în care se vorbea de Alia Patestas (nu ne trădează memoria?) regre­tată, deopotrivă, pe aceiaşi lespede funerară, de soţ şi de amanţi. Dar, slavă Domnului, catastrofa s’a o­­prit la vreme şi arheologii iar vor putea continua lucrul, în tihnă. Şi ca să venim pe plaiul nostru, son­da dela Moreni, a cărei coloană de foc ilumina pe o rază de zeci de ki­lometri, cu toate că ardea cu aceiaş furie, va ceda curând laţului pe care i-l pregătesc sondorii şi ingi­nerii tunelului. Toate vin şi trec, mai repede sau mai încet, oameni, lucruri şi spectacole ale naturii, pentru tot ce se află pe lumea asta, este un minut floral, cum ar zice Amiel, — singură furia patriotar­dă, singur războiul celor două mo­nopoluri, nu slăbeşte nici o clipă. Unul a luptat pentru Patrie din mica pruncie, de pe când obişnuia să-şi roadă degetele picioruşelor, altul a cutreerat ţările şi mările ducând în inimă dorul şi iubirea de Patria invadată, altul a rămas între suliţele teutonice pentru că să spioneze şi a redactat jurnalul zi de zi al turpitudinelor, *— toţi s’au sacrificat pentru Patrie, pentru Ro­mânia Mare, dela care au dreptul să sugă, ei şi urmaşii, beneficiile trudelor lor. Când să zici Doamne ajută şi să te poţi odihni de lar­ma atâtor mucenici ai Patriei, iar se pornesc greţurile tem­ei aces­teia pentru care nu s’a descoperit încă nici un medicament. O între­cere de dosare inavuabile, o mobi­lizare a tuturor reminiscenţelor,­­ a lipit pe zidul Komandaturii un desen obscen, Y a zvârlit din bal­con, ca din greşeală, oala de noapte în care avusese grijă să toarne şi puţină apă de Colonia, peste o pa­trulă inamică, iar Z. a dat ordin să i se vândă tipografia duşmanului, de PERPESSOCIUS convins că la plecare nu va putea’ s’o ia cu dânsul și că Țara nu va pierde din bogățiile ei nici o literă. (Citiţi continuare în pag. 11-a). Spoiridoarea Cuvintele se aseamănă cu oame­nii: cuvinte parvenite, decorate, o­­ficializate, poftite la banchete şi fes­tinuri, tăvălite în alcovuri şi lingu­şite cu mângâeri, iar altele, cuvin­te scoase din lege, care, rătăcesc hieratice şi palide prin solitudine sau mişună desculţe pe străzi, se baladează prin cârciumi şi cabare­te. Şi totuşi, alături de aceste ca­tegorii mai există cuvinte legal în­scrise în registrul de stare civilă academic, a căror, circulaţie este deplin garantată de belşugul unei tradiţii spirituale, care sunt în sta­re să sperie pe adulţi. Rezonanţa lor trezeşte în mintea inşilor pruzi o stare de anxietate şi furie înrudi­tă cu acea a copiilor, speriaţi de băsmirile doicilor. Iată, de pildă cuvântul «interna­ţional». Cuvânt onorabil, încetăţe­nit de onoare, planetar. Cuvânt ce servă la decorarea firmelor şi tre­nurilor saloane care străbat conti­nentele, care etichetează adunările de savanţi şi întrunirile de diplo­maţi şi care, din când în când iscă mânia d-lui Vintilă Brătianu. Se zice — şi se pare că e adevărat — că d. Vintilă Brătianu este în con­flict cu d. Argetoianu. Desacordul provine din pricina întemeierii unei bănci internaţionale la noi, cu ca­pital internaţional. Ex-dictatorul e­­conomic al ţării s’a supărat. Nu pentru faptul că se întemeiază o nouă bancă — deci concurentă, deci tovarăşă la împărţirea pradei cu Banca Românească —ci fiindcă me­zina cămătăriţă s’a întitulat «inter­­naţională». D. V. Brătianu preferă titulaturile «patriotice» modeste şi morale. Dacă s’ar fi numit, de pildă, banca în perspectivă «Temperanţa» sau «Uniunea gospodarilor cinstiţi şi economi» sau «Visul de mărire al omului muncitor şi harnic» sau «Omul prevăzător îşi cumpără iar­na car şi vara sanie» cu certitudi­ne că simţul estetic verbal al d-lui Vintilă Brătianu ar fi fost pe de­plin satisfăcut. Pe când «interna­ţională» titulatura aminteşte de in­terjecţiile de spaimă: «Vin tăta­­rii!», «Vin teutonii!» etc. etc. Din cetăţean paşnic, primit în pa­lace-uri cosmopolite, ospătar în di­­ning-coruri, cuvântul «internaţio­nal» a devenit subversiv, indezira­bil, trebue tradus în faţa justiţiei, osândit să­ i se scoată haina de ga­t­­ă şi să fie îmbrăcat în cioareci, su­man şi încălţat cu opinci­.. Polemica aceasta surdă, are totuşi cu totul altă înfăţişare în realitate. Preferim să ne oprim la aspectul ei strict formal şi să subliniem nu­mai câteva inconsecvenţe logice. D. Vintilă Brătianu îngăduie, de pildă, ca ţara să facă parte din trusturile spirituale şi politice ale continentu­lui ca Mica Antantă, Liga Naţiuni­lor... Ştie prea bine că economiile naţionale sunt interdependente, ca­pitalul internaţional. Şi totuşi când este obligat să utilizeze cuvântul «internaţional» nu-i sângeră numai inima, ci sângeră tradiţia, sângeră neamul, se înroşeşte planeta... Dar cine mai crede în aceste de­­suete mijloace polemice? Pauperta­tea de intelect poate socoti cuvân­tul «internaţional» ca sperietoare. Nu mai sperie nici pe sugari. D. Vintilă Brătianu e rugat să invente alte sperietori. Ion Călugăru­ (Citiţi continuarea în pag. 11-a) CRONICA MUZICALA de G. BREAZUL „Serva Patrona“ de Pergolesi la Opera Româna. Aşa­dar, deşi la sfârşitul stagiu­nii, la Opera Română, debuturi peste debuturi, debutul propriei i­­n­iţiative artistice a actualei Direc­ţiuni, debutul lui Mozart ca compo­zitor de operă prin reprezentarea Singspielului «Bastien şi Bastien­­ne», debutul unei tinere apariţii ce poartă încă frăgezimea şi atmosfera anilor de şcolăriţă, d-ra M. Brăneşti, şi al obscenităţilor altui element care se arată versat în alte preocu­pări de­cât cele strict artistice, de­butul lui Wolf-Ferrari pe scena din piaţa Walter Mărăcineanu, debutul registratului de operă V. Bumbeşti. Şi încă nu s’a terminat. Să mărturisim că tot ceia ce am enumărat, este extrem de important şi de concludent pentru experimen­­talele opintiri de la Opera Română. Nu am vrea totuşi ca în această e­­numărare de debuturi, să nu scoa­tem într’un relief cu totul deosebit un alt debut, o altă «premieră», în­tre cele trei cu care repertoriul a fost sporit. Şi anume, este vorba de «Serva padrona» de Giovanni Bat­tista Pergolesi. Nu e «operă în două acte», cum o arată programul operei noastre ro­mâne. Mai întâi, nu e o operă. Din cele două ramificaţii ale artei «buf­­fa», cele două forme «opera buf­fa» şi«intermezzo» sub care se manifestă necesitatea comicului muzical în se­colul XVII-lea şi XVII-lea, apoi împotrivirea, persifilarea și carica­turizarea operei «seria», dintre «o­­pera buffa» și «intermezzo», lucra­rea lui Pergolesi, «Serva padrona», este de clasat în cea de-a doua ca­tegorie. «Serva padrona» este inter­mezzo. Mai precis, este formată din două intermezzi, intercalate între cele 3 acte ale operei aceluiaşi Per­golesi, «11 Prigionier Superba», ju­cată pentru prima oară la 28 Au­gust 1733 la teatrul «San Bartolo­meo» din Neapole, cu prilejul ani­versării naşterii împărătesei Elisa­­beta Cristina, sofia lui Carol VI. Va să zică, în Italia Renaşterii, la Neapole, în prima jumătate a seco­lului XVIII-lea, în cultura Italiei de după Renaştere, în tradiţia mu­zicală severă şi aristocratică a lui Scarlatti, în mediul şi puterea dra­matică înăscută, a Italienilor, în expresivitatea lor mimică şi gestică în plin triumf al operei «seria», în reacfiunea spiritului popular împo­triva exagerărilor patosului gol şi artificializării artei dramatice mu­zicale, în epoca desprinderii operei «buffa» şi constituirea ei ca gen dra­matic aparte, independent şi unitar, din elemente proprii şi din elemente împrumutate vestitei «comedia dell’ arte». La aceste vremuri, şi la a­­ceste principii, la obârşia teatrului comic muzical, la sursele istorice ale operei «buffa», la sorgintea şi legile estetice ale comicului muzical, ne conduce «Serva parona». Iar în încercările din urmă de a ridica prestigiul artei muzicale la rangul celorlalte ramuri de manifestare culturală, de a se examina şi de­monstra faptul muzical în corela­­ţiune cu celelalte producte spiritua­le, «Serva padrona» constitue o pildă minunată în această privinţă. Şi sub raportul social, şi sub cel cultural, muzica apare cu acest pri­lej în deplina sa funcţiune, în de­săvârşitul său rol social şi cultural. Din cele două comice intermezzi ale operei «II Prigionier Superbo», este constituită «Serva padrona». Aceasta era de altfel, situaţia comi­cului în teatrul muzical al vremuri­lor de care vorbim, abia tolerat prin­tre actele operei seria. Nu e vorbă, sub motiv că recrează spiritele de încordare a patetismului dramatic al operei în care se intercala, îl dis­trage de la sombrul tragismului și-l liberează, intermezzo, vlăstar au­tentic al spiritului popular, exercită o redutabilă critică, asupra meto­delor teatrului muzical al vremei, un jignitor şi primejdios control, apoi constitue un îngrijorător con­curent şi vrăşmaş al operei «seria». Este poate, aci, tocmai motivul pen­tru care aceste interludii dramatice, —atât de înrudite ca realism şi pro­cedare technică cu «commedia dell’ar­te», — fură scoase dintre acte, aşe­zate la sfârşitul operei, iar mai apoi alungate cu totul din «opera seria» şi orânduite ca product dramatic muzical unitar. In această din urmă etapă a evo­luţiei artei bufe, este de­plasat «Serva padrona». Opera, seria «II Prigionier Superbo» n’a avut suc­ces. Cele două «Intermezzi», intitu­late încă de atunci «La Serva Pa­drona» s’au bucurat de o primire foarte vie din partea publicului. A trebuit ca «Serva padrona» să fie desprinsă din antractele Prigio­­nier-ului superb, — atât de suges­tiv eveniment şi împerechere de cu­vinte pentru judecarea împrejură­rilor istorice muzicale — şi jucată apoi ca lucrare independentă cu mare succes. Iată geneza şi împrejurările is­torice în care se plasează «Serva padrona». Arta buffă napolitană află în «Serva padinca» primul mo­del clasic al genului (Abert). Dar cu aceasta n’am schiţa de­cât, foarte fugar, de altfel — o par­te din istoria atât de bogată şi in­teresantă a lucrării lui Pergolesi. Poftele novatoare ce germinau în ea, intuiţia genială cu care marele creator ce abia împlinea, la compu­­nerea ei, 23 ani, intervenia în evo­luţia teatrului muzical, adevărata viaţă istorică a «servei padrona», abia de-aci înainte începe. Născut­ ­«tft

Next