Cuventul, iunie 1929 (Anul 5, nr. 1475-1504)
1929-06-10 / nr. 1484
ANUL al V-lea. — No. 1484. REDACŢIA Şi aDAMINISTRAŢIA BUCUREŞTI, BUL. ELISABETA 12, Et. ÎL TFTEFON * I 378/10 REDACŢIA TELIcrON ■ 378/ 9 ADMINISTRAŢIA Fondator: TITUS ENACOVICI Director: NAE IONESCU Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER si S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9). Telefon 311/S4. —s--CaS^jHj. Evenimentul remarcabil al săptămânii acesteia a fost fără îndoială discursul cu care d. Virgil Madgearu a prezintat Naţiunii legea de reorganizare a C. F. R. A fost o ceremonie de amploare oratorică şi documentară, care ne-a amintit cuvântarea d-lui Titulescu la legea financiară. De o diferită calitate bine înţeles, fiindcă d. Madgearu nu posedă trucurile şi filajele sirenei dela Geneva. Dar tânărul ministru al industriei este uiltimul dărâmător de Bastilii şi stilul său are miros de salpetru, iarargumentele sale sunt mine de digiamită. S’ar putea spune că întreg Vechiul Regim a sărit în aer cu abuzările, imbecilităţile, complezenţele lui. D. Madgearu a atacat cu o violenţă neobicinuită pentru o Excelenţă, şi şi-a apărat legea cu concursul eloquent al cifrelor, prezintate şi aranjate cu o abilitate uimitoare. Majorităţile au urlat de entuziasm — minoritatea n’a crâcnit. Inc’odată, de la legea Titulescu, pentru a doua oară opoziţia întreagă s’a raliat la o operă care este un veritabil statut al economiei naţionale. Fiindcă respirăm sub scutul economiştilor. A spus-o d. Iorga şi trebuie să-l credem pe cuvânt, fiindcă prin glasul d-sale vorbeşte Istoria de ieri şi de azi, dacă nu şi ceai de mâine. * Când naţiunile ajung la ultima limită a mizeriei, se ivesc teoreticiani cari le demonstrează cu statistici şi cu tablouri comparative,că trebuie să moară de foame. Aceştia sunt economiştii, cari alcătuiesc între ei un soi de francmasonerie de iniţiaţi, de elan hermetic, în care vulgul nu e admis. Pentru fiecare catastrofă ei au remediile lor gata, cari sunt mereu cam aceleaşi: elistirul şi lanteta de lăsat sânge. In privinţa aceasta seamănă cu medicii lui Moliére — Când nu se întâmplă să sosească cu formulele lor cinci minute după Ce Prințesa a sucombat, — ceiace-i apropie mai mult de carabinerii lui Offenbach... Intre farsă și opereta se leagănă îlestinele popoarelor de ’după războiu. • Specialiști agronomi de pe toată fata pământului au venit să viziteze Agricultura românească la domiciliu. Li s’a răspuns că doamna nu e acasă și că s’au deranjat degeaba. Intr’adevăr, pentru a parafraza pe marele Caragiale, vom spune că Agricultura românească e admirabilă, e sublimă ,e extraordinară,dar... nu există. De aceia nu pricepem ce a îndemnat acum trei ani de zile pe organizatorii acestei uniuni internaţionale să aleagă Bucureştii pentru a 14-lea congres al lor. Este ca şi cum vânătorii de urşi albi s’ar duce la Zanzibar spre a discuta chestiuni interesând specialitatea lor, sau cultivatorii de trestie de zahăr ar desemna Spitzbergul pentru cea mai apropiată a lor consfătuire internaţională. Probabil că le-a ajuns la ureche adagiul: «România este o ţară eminamente agricolă» şi au luat drept literă de evanghelie o butadă care pe noi, autochtonii ne face să surâdem, după cum cealaltă zicătoare «Romanul se naşte poet» ne-ar putea ocaziona într’o zi sau alta o năvală spre plaiurile noastre a tuturor liricilor sau excroţilor globului Dar noi primim pe toată lumea cu o egală însufleţire şi cu o somptuozitate care în parte isbuteşte să ascundă sărăcia în care ne sbatem. România Mare este azi întocmai ca stăpâna de casă care-şi amanetează broşa cu briliante la Muntele de pietate, pentru a putea oferi invitaţilor la dineu icre moi şi anghinare. Oricum, Bucureştii debordează de personagii cari de dimineaţa până seara străbat Calea Victoriei în frac sau în smoking. Mesele oficiale se ţin lanţ şi printre mormanele de garoafe de Nissa li se serveşte oaspeţilor sparanghel de Argenteuil găinuşe de Mans şi şuncă de Praga, castraveţi de Constantinopol şi pătlăgele vinete de Smirna ,portocale de Iaffa şi curmale de Tunis — apoi mastică de Chios, vinuri de Bordeaux, — totul agrementat cu piper de Caen şi boia de Cadix — iar chiflele sânt confecţionate cu grâu sârbesc. După cum se vede, numai produse ale solului românesc!... La şedinţa inaugurală care a aavut loc în incinta Camerei, pentru întâia oară în viaţa sa d. Mihala- Tshe n’a ştiut pe unde să scoată cămaşa. A vorbit despre dinastie şi despre noua ordine constituţională, despre cutremurul din Argentina şi a încheiat cu un omagiu funebru al Agriculturii noastre, care a fost ascultat în piciore de dezolata asistentă. Distinşii noştri musafiri vor fi duşi să viziteze câteva gospodării ţărăneşti începând cu aceia a principelui Ştirbey la Buftea... Şi în legătură cu aceasta nu înţelegem ce a făcut pe guvern să închidă Parlamentul pe tot timpul cât va tine congresul. Specialiştii străini aveau prilejul să vază singura crescătorie de vite model din România Mare. Alexandru Kiriţescu DONÎNECA Ce este «biserica dominantă» ? Iată o întrebare care trebue şi ea odată pusă. Cu «biserica dominantă» lucrează la noi toată lumea, şi ambiţioşii cari încearcă să-şi creeze, prin biserică, situaţii excepţionale, şi slăbănogii cari vor să-şi pună situaţia — primejduită prin neactivitatea lor — la adăpost de orice risc, cu ajutorul jandarmilor. Dar ce e precis această «biserică dominantă» în numele căreia se terorizează lumea, asta nu o spune nimeni. Să vedem deci. Este adevărat că între celelalte biserici recunoscute de stat, se acordă prin constituţie bisericii noastre ortodoxe calificativul de dominantă. Raţiunea acestui fapt stă în aceea că majoritatea populaţiei ţării este închinătoare bisericii pravoslavnice. De unde urmează că regele trebue să fie botezat în religia ortodoxă şi că la diverse festivităţi protocolul trebue să acorde primul pas reprezintanţilor acestei biserici. Atât şi nmic mai mult. Ba încă nici atât măcar. Pentru că dacă — doamne fereşte — mâine am fi republica, faptul că cineva ar fi unit sau catolic sau orice, nu ar constitui constituţionaliceşte un impediment pentru candidarea lui la preşedinţie. Prin urmare, peste drepturile aproximative pomenite mai sus, biserica aceasta, oricât de dominantă ar fi ea, nu se poate bucură, în faţa statului, de nici un fel de situaţie privilegiată. De altfel calificativul de «dominant» ar fi mai degrabă de natură a consfinţi o situaţie existentă decât a creă situaţii excepţionale. A înţelege altfel lucrurile acestea, însemnează a ne închipui că statul român nu acordă egală libertate de conştiinţă şi egală putinţă de exercitare a acestei libertăţi tuturor cetăţenilor lui. Ceea ce apare, în cazul uniţilor, români şi ei, ca deadreptul absurd. Pricina mai adâncă a acestei neînţelegeri stă într’o confuzie: lumea nu-şi dă, la noi, seama că statul român nu e un stat confesional. Tot felul de locuri comune debitate pe tema ortodoxiei care ar fi salvat naţionalitatea românească, a făcut să circule părerea confuză că statul nostru ar fi ortodox. Ceea ce nu e adevărat. Fără a spune dacă e bine sau rău, noi trebue să recunoaştem că statul român, întru atât întrucât şi-a însuşit aşa zisa structură modernă, nu poate fi dogmatic interesat la viaţa religioasă a ţării, ci numai politic. Concluzia: Nu există de fapt biserică dominantă prin voinţa şi interesul statului şi nici prin vreun statut juridic al acestuia. Ci cel mult prin situaţia de fapt a bisericii şi prin hărnicia şi osteneala duhovnicească a conducătorilor ei. Acesta e adevărul. Dar, evident. 6 PAGINI 5 LEI luni IO Iunie 1929 DIMENNII, LIBERAU! ANCHETE POLITICE şi situaţia financiară ...Sand. Risf, d. Tindia Brâlianu şi împrumutat tiiDrcturiior Iare acalmie între guvern şi liberala , . Lucru natural, din moment ce d-nii Duca şi Argetoianu sunt pentru credit nelimitat guvernului Maniu până ce conjuncturile ar fi favorabile unei reveniri la putere a partidului liberal fără trecere pe sub furcile caudine ale «guvernului Titulescu», d-nul Vintilă Brătianu e ocupat într’o încercare de-a antrena guvernul la măsuri de izolare a «tutorului Bist». Dar în acelaș timp lucra ciudat, din moment ce nu mai departe decât acum o lună, înainte de serbarile Unirii, d. Vintilă Brătianu ameninţa cu o eşire violentă împotriva guvernului pe chestiunea «gravei situaţii financiare* şi cu interdicţia pentru guvern de a se atinge de a doua tranşă a împrumutului în cursul anului 1929. Ce se întâmplat «Război sau pace...» D. Vintilă Brătianu are uin întreg plan de campanie, spun amicii d-sale, faţă de guvern, pe chestiunea financiară D-nul. Vintilă Brătianu, care a tutelat totdeauna Ministerul de Finanţe şi Banca Naţională, nu se poate împăca deloc cu ideea că nu mai are nici un cuvânt nici la Ministerul de Finanţe, nici la Banca Naţională. Şi pentru că i se pare că acest cuvânt îl are azi d. Rist, şi că d. Rist este mai mult un adversar al concepţiilor financiare ale d-sale decât un Autor indezirabil», «amestec străini» (cu unii mai numeşte d. Vintilă Brătianu), ar vrea să împingă guvernul Maniu, recte pe d. Mihai Popovici, ministrul Finanţelor, la o «emancipare» în beneficiul d-sale. Ceea ce, evident, nimeni nu înţelege să satisfacă, în guvernul Maniu. De aceea intimii d-lui Vintilă Brătianu răspândesc versiuni ameninţătoare pentru împrumutul chibriturilor — despre care Viitorul însă nu a spus la momentul oportun nimic definitiv — şi care împrumut va fi perfectat abia în August. Anume, că d. Vintilă Brătianu îşi rezervă dreptul de-a face atunci o campanie, dacă nu va fi astisfăcut acum în «chestiunea Bist». «Războiu sau pace», — spun amicii d-lui Vintilă Brătianu, şi depinde de d. Mihai Popovici să nu i se zădărnicească împrumutul Krueger & Toll. Versiunea are într’ânsa ceva cam îndrăzneţ şi ceva cam... incalificabil. Aşa prezentat planul de campanie al d-lui Vintilă Brătianu, el pare mai mult gogoriţă care nu poate impresiona,decât o acţiune politică serioasă. Dar, d. Vintilă Brătianu ne obicinueşte pe zi ce trecea cu ciudăţenii mai mari, — aşa că n’ar fi exlus... MUNCA ROMANEASCA Dintre problemele care ţin inundată oficialitatea românească şi care fac obiectul bogatei legiferări a actualului parlament puține au valoare durabilă, puţine reprezintă interese permanente, marile interese ale României. Mai toate sunt trecătoare ca încurcăturile pe care le rezolvă. Dar întocmai omului năcăjit de micile şi numeroasele mizeriile vieţei, mizerii care încep cu problema coşniţei de dimineaţă, preocupat să puc odată ordine în propriul său buget şi să-şi echilibreze viaţa şi care totuşi nu-şi uită de rosturile pentru care se găseşte ca om pe lume. Statul român nu trebue să ia drept unica ţintă a politicei cârpirea aceasta necesară a mizeriilor zilnice, repararea greşelilor trecutului şi încercarea de aşezare materială statornică şi gospodărească pentru viitor, printr’o sănătoasă politică financiară. Căci deasupra acestor lucruri şi condiţionându-le aproape în întregime stau adevăratele ţeluri ale politicei necesare ca să justifice, în sânul realităţilor, existenţa unui stat român. Oamenii politici îşi iau de obicei, asupră-le preocupările aparent mai însemnate. Problemele mari rămân pe seama biologiei. Ce fericire că naţia noastră are o vitalitate mereu în creştere, că înmulţirea trebue privită încă cu optimism, că deşi mor copii mulţi, răzbesc încă destui în viaţă, răzbesc să stea în picioare, să pornească plugul, să fie la nevoe arma. Ce fericire că climatul e destul de dlement şi pământul darnic. Dumnezeu are grijă el de marile probleme ale naţiunei acesteia. Dar de problemele Statului român nu poate avea el grijă. Una dintre aceste probleme domină astăzi, în răgazul de pace pe care-l avem şi de care ne bucurăm: problema muncii româneşti. Sigur lucru este că acest stat român e dominat de munca românească. Milioanele de el nu poate conveni decât unei bi- braţe care muncesc brazda şi diuc serici vii. IMae l©ffsescu I greul în industrie sunt în covârşitoare măsură româneşti. Oricând recunoaşterea acestui lucru ar fi în primejdie, braţele acestea sunt gata să dovedească valoarea şi voinţa lor de existenţă. Dar oricât am vrea să romantizăm lucrul, munca anonimă, munca braţelor oarbe, fără conştiinţa conducerei şi a ştiinţei, fără putere şi fără comandă, resemnată la o veşnică acţiune de ascultare şi de execuţie, nu ajunge să întemeieze şi să justifice durabil, un stat. Scriind îmi dau seamă că afirm lucruri aspre şi ceva cam nedrepte pentru români, dar afirm lucruri exacte şi care nu trebue niciodată uitate de cei care-şi asumă răspunderea conducere!. Problema muncei, a conducerei muncii, a maeştrilor şi contramaiştrilor din toate domeniile ei se pune în fruntea tuturor celorlalte. Şi dintr’u început trebuesc eliminate mijloacele artificiale : şcoli care conduc la funcţionarism sau legi protecţioniste Trebue să se găsească mijloacele naturale care să îngăduie românilor să-şi perfecteze darurile lor naturale pentru a deveni în orice meserie conducători. Numai pe căile muncii, şcoală de ştiinţă, de voinţă şi de conştiinţă în aceiaşi vreme afintată de o politică pricepută a tuturor organelor statului român. Am stat deunăzi de vorbă cu un salahor român, venit din ţinutul Bihorului, pentru a agonisi cu preţul a zece ore de grea muncă 190— 120 lei pe zi. L-am văzut lucrând şi ajutând pe meşterul ungur care-i este şef. Priceput şi abil asemenea maestrului, în toate. Omul acesta care are ştiinţă, care are putere, are voinţă, a cărui inteligenţă cuminte merge până în adâncul lucrurilor, este condamnat să nu poată ieşi niciodată din calitatea lui de salahor. Omul acesta, românul acesta e condamnat să primească 100 lei pe zi faţă cu suma întreită pe care o primeşte lucrătorul ungur calificat. Accesul la o calificare în muncă este din ce în ce mai greu pentru români. In epoca aceasta de criză a agriculturei, de lipsă de producţie, epocă de formaţiune a păturilor de meseriaşi de care oraşele în plină creştere au tot mai multă nevoie, munca românească e condamnată să fie salariată o treime abia din acea a străinului. Nu-i şovinism să observăm invazia de muncitori unguri în oraşele noastre mari. Se aduc unii pe alţii, se angajează reciproc, se învaţă de la unul la altul, se ia astfel printr’o bine chibzuită ofensivă şi mistria şi ciocanul din mâna românului surprins. Şi ce păcat, pentru munca însăşiîmprejurarea m’a dus să văd lucrând alături doi tâmplari din care unul român, cât de deosebit lucra acesta, cu ce antren, cu ce incomparabilă înţelegere şi cu ce bunătate în fiinţa lui, în contrast cu brutalitatea celuilalt. Problema ce ridicăm aici nu e uşoară, domnilor oameni politici. Nu se poate rezolva prin numiri, decrete, şi nici prin legi. Ci tot numai prin muncă încordată, prin adâncirea problemelor, prin solidarizarea noastră cu politica, ceea ce acum nu poate să se întâmple, căci încă nm o aveţi. Marile tradiţii ale meşteşugului românesc trebuesc reluate şi munca românească trebue preţuită, sub pedeapsa unei veşnici devalorizări a rosturilor noastre.Un optimist va putea să raţioneze totuş astfel: Principala muncă românească o agricultura. Acolo ţăranul e şi salahor şi maestru; deci acolo, chestiunile ce ridicăm aici nu se pun. Iar numărul populaţiei va îngădui să avem totdeauna majoritatea deputaţilor români şi miniştrii români, deci grija noastră apare excesivă. Cine crede că oraşele au mimat atâta importanţă într’un stat câtă le atribue argumentarea de mai sus, să şi-o păstreze. . C. T. Ivaşcu Ne aflăm, nu la o cotitură a istoriei, cum aşa de plastic s’a spus şi s’a repetat, de pe vremea Caţavencilor noştri politici şi până astăzi, dar la un moment de oportună semnificaţie, pentru care nu strică să cheltuim puţină cerneală. Parlamentul şi presa au relatat, dacă interantenţa asta de aşa de minime pauze nu este, privită sub specia ritmului contemporan, o adevărată continuitate, chestiunea de obsedantă preocupare a defaitismului, dimpreună cu corolarul său, patriotismul eficient, meritul patriotard, mucenicia de făuritori ai Patriei, de susţinători ai Unirii, de militanţi ai războiului de întregire, într’un cuvânt războiul celor două monopoluri. Am asistat în scurta şi totuşi destul de lunga noastră existenţă la felurite amurguri. Am fost martori la atâtea mode, femenine sau tehnice, sportive sau alimentare, din când în când, câte unele au revenit în arena atenţiei publice, însă modificate puţin, altoite cu un benghiu de modernitate — singură moda patriotardă stărue, în forma şi în intensitatea ei primară. Vesuviul care ameninţă să reediteze spectacolul dela anul 79, s’a oprit, pare-se, la vreme. Gândesc cu groază la bietul Pompei şi la noul Pliniu care avea să se sufoce urmărind revărsarea iadurilor de pucioasă şi de fum. Abia ieşit din scutecele mormântului de veacuri, resurecţie de adevărat preţ şi altminteri decât secarea lacului Nemi în căutarea putredelor (nu de bogăţii) galere ale lui Caligula, şi să fie din nou, pentru atâtea alte veacuri, dat pradă potopului de lavă. Şi gândul nostru urmărea mai ales acele străzi ale eleganţei pompeiane, vilele patricienilor şi mai ales, de ce n’am spune, descripţia acea emoţionantă în care se vorbea de Alia Patestas (nu ne trădează memoria?) regretată, deopotrivă, pe aceiaşi lespede funerară, de soţ şi de amanţi. Dar, slavă Domnului, catastrofa s’a oprit la vreme şi arheologii iar vor putea continua lucrul, în tihnă. Şi ca să venim pe plaiul nostru, sonda dela Moreni, a cărei coloană de foc ilumina pe o rază de zeci de kilometri, cu toate că ardea cu aceiaş furie, va ceda curând laţului pe care i-l pregătesc sondorii şi inginerii tunelului. Toate vin şi trec, mai repede sau mai încet, oameni, lucruri şi spectacole ale naturii, pentru tot ce se află pe lumea asta, este un minut floral, cum ar zice Amiel, — singură furia patriotardă, singur războiul celor două monopoluri, nu slăbeşte nici o clipă. Unul a luptat pentru Patrie din mica pruncie, de pe când obişnuia să-şi roadă degetele picioruşelor, altul a cutreerat ţările şi mările ducând în inimă dorul şi iubirea de Patria invadată, altul a rămas între suliţele teutonice pentru că să spioneze şi a redactat jurnalul zi de zi al turpitudinelor, *— toţi s’au sacrificat pentru Patrie, pentru România Mare, dela care au dreptul să sugă, ei şi urmaşii, beneficiile trudelor lor. Când să zici Doamne ajută şi să te poţi odihni de larma atâtor mucenici ai Patriei, iar se pornesc greţurile temei acesteia pentru care nu s’a descoperit încă nici un medicament. O întrecere de dosare inavuabile, o mobilizare a tuturor reminiscenţelor, a lipit pe zidul Komandaturii un desen obscen, Y a zvârlit din balcon, ca din greşeală, oala de noapte în care avusese grijă să toarne şi puţină apă de Colonia, peste o patrulă inamică, iar Z. a dat ordin să i se vândă tipografia duşmanului, de PERPESSOCIUS convins că la plecare nu va putea’ s’o ia cu dânsul și că Țara nu va pierde din bogățiile ei nici o literă. (Citiţi continuare în pag. 11-a). Spoiridoarea Cuvintele se aseamănă cu oamenii: cuvinte parvenite, decorate, oficializate, poftite la banchete şi festinuri, tăvălite în alcovuri şi linguşite cu mângâeri, iar altele, cuvinte scoase din lege, care, rătăcesc hieratice şi palide prin solitudine sau mişună desculţe pe străzi, se baladează prin cârciumi şi cabarete. Şi totuşi, alături de aceste categorii mai există cuvinte legal înscrise în registrul de stare civilă academic, a căror, circulaţie este deplin garantată de belşugul unei tradiţii spirituale, care sunt în stare să sperie pe adulţi. Rezonanţa lor trezeşte în mintea inşilor pruzi o stare de anxietate şi furie înrudită cu acea a copiilor, speriaţi de băsmirile doicilor. Iată, de pildă cuvântul «internaţional». Cuvânt onorabil, încetăţenit de onoare, planetar. Cuvânt ce servă la decorarea firmelor şi trenurilor saloane care străbat continentele, care etichetează adunările de savanţi şi întrunirile de diplomaţi şi care, din când în când iscă mânia d-lui Vintilă Brătianu. Se zice — şi se pare că e adevărat — că d. Vintilă Brătianu este în conflict cu d. Argetoianu. Desacordul provine din pricina întemeierii unei bănci internaţionale la noi, cu capital internaţional. Ex-dictatorul economic al ţării s’a supărat. Nu pentru faptul că se întemeiază o nouă bancă — deci concurentă, deci tovarăşă la împărţirea pradei cu Banca Românească —ci fiindcă mezina cămătăriţă s’a întitulat «internaţională». D. V. Brătianu preferă titulaturile «patriotice» modeste şi morale. Dacă s’ar fi numit, de pildă, banca în perspectivă «Temperanţa» sau «Uniunea gospodarilor cinstiţi şi economi» sau «Visul de mărire al omului muncitor şi harnic» sau «Omul prevăzător îşi cumpără iarna car şi vara sanie» cu certitudine că simţul estetic verbal al d-lui Vintilă Brătianu ar fi fost pe deplin satisfăcut. Pe când «internaţională» titulatura aminteşte de interjecţiile de spaimă: «Vin tătarii!», «Vin teutonii!» etc. etc. Din cetăţean paşnic, primit în palace-uri cosmopolite, ospătar în dining-coruri, cuvântul «internaţional» a devenit subversiv, indezirabil, trebue tradus în faţa justiţiei, osândit să i se scoată haina de gată şi să fie îmbrăcat în cioareci, suman şi încălţat cu opinci.. Polemica aceasta surdă, are totuşi cu totul altă înfăţişare în realitate. Preferim să ne oprim la aspectul ei strict formal şi să subliniem numai câteva inconsecvenţe logice. D. Vintilă Brătianu îngăduie, de pildă, ca ţara să facă parte din trusturile spirituale şi politice ale continentului ca Mica Antantă, Liga Naţiunilor... Ştie prea bine că economiile naţionale sunt interdependente, capitalul internaţional. Şi totuşi când este obligat să utilizeze cuvântul «internaţional» nu-i sângeră numai inima, ci sângeră tradiţia, sângeră neamul, se înroşeşte planeta... Dar cine mai crede în aceste desuete mijloace polemice? Paupertatea de intelect poate socoti cuvântul «internaţional» ca sperietoare. Nu mai sperie nici pe sugari. D. Vintilă Brătianu e rugat să invente alte sperietori. Ion Călugăru (Citiţi continuarea în pag. 11-a) CRONICA MUZICALA de G. BREAZUL „Serva Patrona“ de Pergolesi la Opera Româna. Aşadar, deşi la sfârşitul stagiunii, la Opera Română, debuturi peste debuturi, debutul propriei iniţiative artistice a actualei Direcţiuni, debutul lui Mozart ca compozitor de operă prin reprezentarea Singspielului «Bastien şi Bastienne», debutul unei tinere apariţii ce poartă încă frăgezimea şi atmosfera anilor de şcolăriţă, d-ra M. Brăneşti, şi al obscenităţilor altui element care se arată versat în alte preocupări decât cele strict artistice, debutul lui Wolf-Ferrari pe scena din piaţa Walter Mărăcineanu, debutul registratului de operă V. Bumbeşti. Şi încă nu s’a terminat. Să mărturisim că tot ceia ce am enumărat, este extrem de important şi de concludent pentru experimentalele opintiri de la Opera Română. Nu am vrea totuşi ca în această enumărare de debuturi, să nu scoatem într’un relief cu totul deosebit un alt debut, o altă «premieră», între cele trei cu care repertoriul a fost sporit. Şi anume, este vorba de «Serva padrona» de Giovanni Battista Pergolesi. Nu e «operă în două acte», cum o arată programul operei noastre române. Mai întâi, nu e o operă. Din cele două ramificaţii ale artei «buffa», cele două forme «opera buffa» şi«intermezzo» sub care se manifestă necesitatea comicului muzical în secolul XVII-lea şi XVII-lea, apoi împotrivirea, persifilarea și caricaturizarea operei «seria», dintre «opera buffa» și «intermezzo», lucrarea lui Pergolesi, «Serva padrona», este de clasat în cea de-a doua categorie. «Serva padrona» este intermezzo. Mai precis, este formată din două intermezzi, intercalate între cele 3 acte ale operei aceluiaşi Pergolesi, «11 Prigionier Superba», jucată pentru prima oară la 28 August 1733 la teatrul «San Bartolomeo» din Neapole, cu prilejul aniversării naşterii împărătesei Elisabeta Cristina, sofia lui Carol VI. Va să zică, în Italia Renaşterii, la Neapole, în prima jumătate a secolului XVIII-lea, în cultura Italiei de după Renaştere, în tradiţia muzicală severă şi aristocratică a lui Scarlatti, în mediul şi puterea dramatică înăscută, a Italienilor, în expresivitatea lor mimică şi gestică în plin triumf al operei «seria», în reacfiunea spiritului popular împotriva exagerărilor patosului gol şi artificializării artei dramatice muzicale, în epoca desprinderii operei «buffa» şi constituirea ei ca gen dramatic aparte, independent şi unitar, din elemente proprii şi din elemente împrumutate vestitei «comedia dell’ arte». La aceste vremuri, şi la aceste principii, la obârşia teatrului comic muzical, la sursele istorice ale operei «buffa», la sorgintea şi legile estetice ale comicului muzical, ne conduce «Serva parona». Iar în încercările din urmă de a ridica prestigiul artei muzicale la rangul celorlalte ramuri de manifestare culturală, de a se examina şi demonstra faptul muzical în corelaţiune cu celelalte producte spirituale, «Serva padrona» constitue o pildă minunată în această privinţă. Şi sub raportul social, şi sub cel cultural, muzica apare cu acest prilej în deplina sa funcţiune, în desăvârşitul său rol social şi cultural. Din cele două comice intermezzi ale operei «II Prigionier Superbo», este constituită «Serva padrona». Aceasta era de altfel, situaţia comicului în teatrul muzical al vremurilor de care vorbim, abia tolerat printre actele operei seria. Nu e vorbă, sub motiv că recrează spiritele de încordare a patetismului dramatic al operei în care se intercala, îl distrage de la sombrul tragismului și-l liberează, intermezzo, vlăstar autentic al spiritului popular, exercită o redutabilă critică, asupra metodelor teatrului muzical al vremei, un jignitor şi primejdios control, apoi constitue un îngrijorător concurent şi vrăşmaş al operei «seria». Este poate, aci, tocmai motivul pentru care aceste interludii dramatice, —atât de înrudite ca realism şi procedare technică cu «commedia dell’arte», — fură scoase dintre acte, aşezate la sfârşitul operei, iar mai apoi alungate cu totul din «opera seria» şi orânduite ca product dramatic muzical unitar. In această din urmă etapă a evoluţiei artei bufe, este deplasat «Serva padrona». Opera, seria «II Prigionier Superbo» n’a avut succes. Cele două «Intermezzi», intitulate încă de atunci «La Serva Padrona» s’au bucurat de o primire foarte vie din partea publicului. A trebuit ca «Serva padrona» să fie desprinsă din antractele Prigionier-ului superb, — atât de sugestiv eveniment şi împerechere de cuvinte pentru judecarea împrejurărilor istorice muzicale — şi jucată apoi ca lucrare independentă cu mare succes. Iată geneza şi împrejurările istorice în care se plasează «Serva padrona». Arta buffă napolitană află în «Serva padinca» primul model clasic al genului (Abert). Dar cu aceasta n’am schiţa decât, foarte fugar, de altfel — o parte din istoria atât de bogată şi interesantă a lucrării lui Pergolesi. Poftele novatoare ce germinau în ea, intuiţia genială cu care marele creator ce abia împlinea, la compunerea ei, 23 ani, intervenia în evoluţia teatrului muzical, adevărata viaţă istorică a «servei padrona», abia de-aci înainte începe. Născut «tft