Cuventul, februarie 1931 (Anul 7, nr. 2076-2103)
1931-02-01 / nr. 2076
ANUL AL VIMea. No, ao7$. KtDAqiA îji AÜÄUN1SIRAHA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. TVi rpnx I Db/10 REDAUJA 1 ULEIOS 3/8/9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU AKURCU1RILE Şl PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de palaticitate SE PRIMESC LA TM »f^lZARUI. A CĂZUT! Rezultatul alegerilor parţiale a arătat că alegătorii nu mai sunt sub influenţa partidelor Alegerile, mult aşteptatele alegerii parţiale au avut loc. Rezultatele lor Liberalii dacişti au fost înfrânţi au fost astfel încât n’au încântat pe nimeni. Toate partidele care au participat la ele au fost înfrânte. Corpul electoral a arătat de data aceasta că nu mai este sub influenţa nici unui partid, în toate circumscripţiile. Alegerea d-lui Iuca nu este un succes al partidului, ci a sa proprie. D. V. Iuta se bucură de multe simpatii printre alegători, fiindcă totdeauna i-a servit şi a avut grijă de interesele lor. In celelalte judeţe, acest partid n’a mai putut să obţină nici un loc. Liberalii georgişti Prietenii d-lui Gh. Brătianuu au luptat frumos şi au obţinut un număr însemnat de voturi. Ei au avut de luptat nu numai cu guvernul dar şi cu partidul liberal şi finanţa lui, care a făcut Încercări disperate să-i compromită în faţa opiniei publice. D. Gh. Brătanu se poate felicita de rezultatele obţinute. Partidul naţionalţărănesc Partidul naţional-ţărănesc a obţi-Bunii electori O surpriză frumoasă a produs alegarea d-lor Stan Ghiţescu şi Iaca. Ambii nu au fost aleşi ca exponenţi ai partidelor din care fac parte, ci fiindcă au servit pe alegători şi au legături prieteneşti cu ei. D. Stan Ghiţescu în toate alegerile care au avut loc în ultimii ani a dovedit că este uin elector de care trebue să se ţină seamă. De căte ori s’a prezentat a obţinut un număr însemnat de voturi. Fostul vice-preşedinte ale Camerei averescane, este astăzi singurul membru al acestui partid din vechiul regat care reprezintă un aport electoral. Liberalii bucişti imit din cinci locuri in care s’a prea.——• *-—* - -• zentat trei mandate. Deși rezultatul este destul de bun, totuși conducătorii lui nu se pot felicita pentru el. S’a dovedit cu acest prilej că nu mai are popularitatea de odinioară. O surpriză a fost alegerea d-lui Aurel Dobrescu. D-sa a ieșit numai fiindcă partidul naţional ardelean continuă să aibă o oarecare influenţă asupra corpului electoral de peste munţi. Concluziuni Aceste alegeri au dovedit că nici un partid nu se mai bucură de credit în faţa opiniei publice. Alegătorii au arătat că preferă să aleagă un om pe care-l cunosc decât să voteze un partid. Cazurile de la Vlaşca şi Teleorman sunt edificatoare. Uleia de partid începe să-şi piardă farmecul de odinioară. la lipsă de altă ocupaţie mai serioasă, oamenii politici din opoziţie, şi chiar de la guvern, au început sa facă prognosticuri asupra schimbării regimului. Schimbarea în ea însăş apare celor mai mulţi ca o necesitate absolută, asupra căreia nu mai e în nici un fel nevoe a se discuta. In discuţie fiind doară... data demiterii actualului cabinet şi — mai ales! — componenţa celui viitor. Asupra întregului problemei părerile sunt, evident, împărţite, cu atât mai mult, cu cât, în speţă, ceea ce primează este interesul personal al fiecăruia dintre clienţii puterii. Şi cu toate acestea, nimic nu e mai simplu decât rezolvarea acestei probleme. Sub anumite condiţii însă, să judeci pe realităţi, să nu ai nici un fel de prejudecată şi să nu fii personal interesat, condiţii care luminează câmpul de observaţie cu surprinzătoare putere. Se va schimba guvernul? Desigur, orice guvern se schimbă. Dar când? Pentru a înţelege când vom avea schimbarea de regim, e nevoe să ne lămurim mai întâiu de ce trebue să se schimbe. Aci răspunsul e simplu: trebue să se schimbe, pentru că situaţia este extrem de grea, şi pentru că guvernul actual nu-i poate face faţă. Să ne fie îngăduit a crede că un asemenea răspuns e mai mult decât simplu, e simplist. Căci nu întotdeauna o situaţie grea şi un guvern incapabil de a-i face faţă, impun cu necesitate absolută schimbarea regimului. Ci, din potrivă, sunt împrejurări în care schimbarea unui regim pentru motivele arătate mai sus, însemnează mai degrabă o primejdie. Şi pentru că afirmaţia poate apărea unora paradoxală, să o lămurim. Şi anume să o lămurim pe chiar exemplul siituaţiei noastre politice de azi. In faţa situaţiei evident grele, să admitem că guvernul de astăzi este slab. Oricât de slab ar fi el însă, lumea de la noi — care se dedă pe încetul la practica sărăciei reale a zilei — a început să înţeleagă că dificultăţile aşezării noastre de stat şi particulare provin nu numai din incapacitatea guvernului, ci, pede o parte din incapacitatea tuturor guvernelor de la războiu până azi, pe de alta dintr’o conjunctură economicăinternaţional-oficială. Convingerea aceasta lucrează ca o consolare, şi lumea învaţă să aştepte, suferind în linişte. A schimba însă azi guvernul numai pentru că este slab, însemnează a creia în opinia publică o nouă aşteptare imediata. Mergea prost, vor spune oamenii, pentru că era guvernul slab. Atât. Ceea ce nu este exact. Căci în situaţia de azi, orice guvern e sortit insuccesului. Prin urmare, înainte de a schimba guvernul, trebuesc într’un fel schimbate condiţiile de lucru. Viitorul guvern trebue să reuşească cu orice preţ. Altfel e rău. Nu numai economic, ci şi psihologiceşte- Cugure alte cuvinte: să se schimbe minis, I av.P.nterni actual dacă e slab, nu însă înainte de a se fi creat condiţiile de succes ale viitorului cabinet. Care sunt aceste condiţii, iarăş nu e greu de spus. Ne trebue un plan de ansamblu pentru refacerea noastră. Un plan negustoresc precis, realizabil şi eficace. Şi un acord asupra acestui plan. Un plan pe care viitorul guvern să-l poată ataca imediat, şi ale cărui realizări să se vadă repede. Veţi răspunde că cu un asemenea plan şi actualul guvern poate lucra? Cu atât mai bine. Atunci nu se schimbă guvernul. Asta precizează situaţia, în sensul că problema cea mai însemnată nu e azi schimbarea guvernului, cum cred augurii vieţii noastre publice, ci crearea condiţiilor de acţiune constructivă. Presupunând însă că guvernul acesta ar fi slab, sau presupunând că problema politică a ţării — care subsistă alături de cea economică!— ar indica o altă structură a cabinetului, atunci e clar că schimbarea nu se poate face decât cu împlinirea condicilor indicate mai sus. : Din această încercare a poblemei rezultă anumite consecințe. Și între altele, răspunsul la întrebarea cine va forma guvernul viitor. Cine? Iată, un om care: 1. să poată constitui o echipă de lucru, capabilă de realizări; 2. să aibă suficient prestigiu, pentru a obţine sprijinul şi încrederea ţării; 3. să poată înlesni, alături de gospodărirea economică şi morală a ţării, rezolvarea problemei politice în sensul unei aşezări normale şi trainice. Există un asemenea om? Desigur. Dacă nu-l ştim încă, îl vom găsi. Semnele lui caracteristice, după care să poată fi uşor indentificat, sunt precise: viitorul preşedinte de consiliu trebue să fie un om închinat binelui public şi lipsit de orice veleităţi personale. Asta însemnează ca va trebui să-l căutăm mai degrabă printre oamenii cari nu vor să fie prim-miniştri- Sunt oare şi de aceştia? Ei, da, sunt. Dar vor accepta sarcina? Până la sfârşit vor trebui să o accepte, căci altfel, nu ar mai fi închinaţi binelui public, şi nici lipsiţi de veleităţi personale. Este aci o dilemă, din care nu se poate ieşi decât acceptând. Să nu ne grăbim însă! ...Intr’o bună si de iarnă, Vasile Tănase invalid de războiu şi agricultor în comuna Slobozia de sus din judeţul Tecuci s’a pomenit in bătătură cu un om care-i ceru chitanţă că a primit plugul.. Măria Sa Vodă îţi trimite plugul ăsta. Vasile Tănase sta neîncrezător. Ca şi cum îi era teamă să creadă. •Şi auzise doar bine : Măria Sa Vodă îţi trimete plugul ăsta... Cuvintele îi sunau, îi sbârnâiau şi vâjâiau în urechi,—imaterializabile ca oimagine de vis, neverosimile ca o poveste de copii cu împăratul cel ban. Printr’o admirabilă ciudăţenie a sufletului omenesc, poţi crede în imposibilul visului drag şi când se realizează te îndoeşti de evidenţă. Plugul ăsta, plugul lui. Şi plugul sta în faţa lui, viu. N’avea decât să se plece, n’avea decât să înbată mâna, n’avea decât să-i atingă fierul rece, să-l pipăe, să-l simtă. In capul buimac din deşteptare şi în sufletul lui care cânta ca în delirul setei de rănit acum ani, când voia să se ridice şi nu putea,— simţea Vasile Tănase invalidul că se îngână amintirile şi între ele amintirea scrisoarei lui de acum câteva zile către Măria Sa Regele, îşi aducea aminte că desnădăjduit de-a şi putea cumpăra un plug, pusese în slove rugăciunea lui cam aşa : Măriuna, am şi eu Pământ că m’am luptat crunt pentru el şi mi l'a dat Tatăl Măriei Tale pe front şi de sece ani l’am muncit cum am putut, dar din greu pentrucă din ceara agonisit am ajuns şi eu să-mi cumpăr doi boi dar n’am prididit să-mi mai agonisesc şi de-un plug. Plugarul fără plug e ca soldatul fără scale. Cum să se lupte el şi să învingă nevoia ! Cam aşa îşi aducea Vasile Tănase aminte că într’un ceas de amărăciune, privindu şi ogorul care avea să-l cheme peste puţin la arat, gândise şi scrisese el Măriei Sale. Şi iată că Regele lui i-a cetit slova şi i-a trimes plugul dorit. Deşi nu se gândise el că Regele avea chiar El să-l cumpere şi să-i trimeată acasă în micul sat ghemuit pe-un petec de pământ departe de Bucureşti un om al său cu plugul. Că doar Regele e unul singur şi plugarii fără plug sunt mulţi pe vremurile acestea de bani scumpi, — şi nu poate Regele, oricât ar vrea, să vină El singur în ajutorul fiecărui ins, oricât de vrednic de ajutat ar fi.. Ameţit încă de bucuria daniei Regelui, Vasile Tănase invalidul a scris pe un petec de hârtie că «s’a primit plugul» și i l’a dat cu mâna tremurândă omului dela Palat care-i adusese «plugul lui Vodă»... T. D. Nae lonescu 000X000—TM— SABOTAREA PROSPERITĂŢII Alianţa dintre economie şi criza Acum câteva luni — înainte de a se fi votat budgetul şi curba salariilor — am stat de vorbă cu câţiva din oamenii proeminenţi ai zilei. Căutam atunci să conving oficialitatea asupra singurei soluţiunî eficace — după părerea mea — în rezolvarea crizei româneşti. Acea soluţiune, despre care am scris ceva şi în «Cuvântul», trebuia să înceapă a fi operantă imediat după înfiinţarea unei bănci de stat, care ar fi fost întemeiată cu colaborarea capitalului străin şi alimentată timp de unul sau doi ani de marea finanţa detentoare de bani neproductivi astăzi. Paralel cu această ideie, pe care o socotesc încă oportună şi realizabilă timp de două luni de azi înainte — după care termen nu mai văd nici o soluţie care să se aplice pe cale ordonată — am încercat să combat politica de restrângeri a statului şi să demonstrez agravarea crizei prin comprimarea budgetului. Am precizat chiar ca, dacă Statul ar lansa un budget constructiv dublu faţă de cel votat şi aplicat în 1930, deficitul absolut n’ar fi mai mare decât cel înregistrat deja, iar cel relativ ar deveni fireşte mult mai mie. In schimb, starea economică generală Internă ar deveni în scurt timp prosperă. Conversaţiile de atunci trebuiau să continue sau să aibă vreo urmare concretă, bineînţeles din iniţiativa personalităţilor cu care am avut onoarea să mă întreţin. Aşteptarea mea a fost însă zadar, uică. Intr’o bună zi, aflu chiar că anturajul respectabililor mei interlocutoii îmi atribuia însuşiri şi porniri dezechilibrate, păreri din lumea viselor şi idei din domeniul poeziei papagalului. Pentru consideraţia ce purtam acelora pe cari ii solicitasem să mă asculte şi — drept să spun — pentru a mă elibera şi de o bănuială ce eu însumi începusem a avea despre mine — când ţi se spune că eşti beat te duci să te culci — am pornit la o verficare riguroasă a facultăţilor mele mintale. Am luat atunci calea consultaţiilor medicale şi m’am lăsat examinat şi analizat de sus până jos. Apoi, am făcut proba raţionamentului, încercând să desleg probleme de analiză matematică ale căror spl ruţiuni unice şi universal cunoscute trebuiau să fie găsite şi de mine dacă cerebralul meu funcţiona normal. La ambele probe am reuşit bine. Mulţumit de rezultatul acestor verificări, mi-am permis să pun neînţelegerea expunerilor făcute onorabililor mei proeminenţi pe comptul acelei mentalităţi înrădăcinate în terenurile fugătoare ale tradiţionalismului, pe care totuşi aşa zisa înţelepciune şi senioritate omenească preferă să se aşeze chiar când straturile de bază ale acestor terenuri încep să alunece. In asemenea condiţiuni, am renunţat la mica mea propagandă. Iată însă că două săptămâni mai târziu d. Ford, marele industriaş şi organizator american, explică agravarea crizei prin comprimarea salariilor şi a budgetelor instituţiilor publice şi particulare din lumea întreagă. In timp de criză in special, d. Ford recomanda urcarea lecurilor şi ieftenirea — chiar în pierdere — a fabricatelor, spre a menţine şi anima consumaţia. In accint ordine de idei, acum două săptămâni, marele şi renumitul economist, Keynes, ţine o conferinţă la radio prin care sfătueşte omenirea să renunţe la economii. Fiecare dolar necheltuit însemnează o zi de şomaj, spune d. Keynes. Economisirea, mai ales în vreme de criză, este o aberaţie. Nu ţineţi banii în case de fier şi în pivniţe, ci investiţi, cheltuiţi, cumpăraţii Banul trebue să circule, căci de circulaţia lui depinde consumaţia, şi, deci, prosperitatea generală. Aşadar, atât d. Ford cât şi d. Keynes, stabilesc noua ordine a eforturilor economice, începând cu susţinerea şi intensificarea consumaţiei. Este evident că indivizii şi întreprinderile izolate nu pot răspunde la asemenea apeluri. O avere agonisită cu muncă şi investiţii, caută să-şi apere existenţa dintr-un legitim instinct de timiditate şi de conservare. Căci omul se gândeşte la eventualitatea unei întârzieri fatate a întoarcerei bunului ieşit cu prea multă uşurinţă sau chiar generozitate din punga lui. Acest risc nu poate fi cerut şi nu poate fi aşteptat de la particulari, cari îşi limitează preocuparea şi eforturile lor în sfera restrânsă a afacerilor pe cari le conduc şi de pe urma cărora trăiesc, însănătoşirea mediului economic nu se poate face decât prin intervenirea colectivităţii organizate, care poate şi trebue să risce, care poate chiar să piardă după un anumit program, cu atât mai mult cu cât inerţia ei, nu poate da decât un singur rezultat: Prăbuşirea totală. Şi aceasta cu certitudine, nu cu risc. Şi dacă vom căuta organismele interesate la salvarea omenirei, şi pregătite în acest scop, ne vom opri la două feluri de instituţii: statele şi băncile de emisiune. Nu este permis, astăzi, când din cauza crizei averile sunt depreciate, până la anihilare, să se cântărească ieşirea banului cu balanţa perimată a garanţiilor riguros acoperitoare, socotite la nouvaloarea lor actuală şi nu are sens ca statele cari s’au lăsat antrenate în deficite, prin politica stupidă a economiilor pretinse de creditori, să desfiinţeze orice posibilitatea de redresare, continuând şi în ceasul al doisprezecelea metodele paralizante pe cari d. Ford şi d. Keynes le combat cu atâta înverşunare. In România în special, unde efectele restricţiunilor sunt mai accentuate ca oriunde, statul şi Banca Naţională trebuie să schimbe repede politica de până acum. Altfel, — după umila mea părere — curba salariilor se va îndrepta spre pro, iar tezaurul Băncii Naţionale îl va umple de bani. Sunt acestea idealurile creditorilor noştri, urmărite prin politica domnului Rist? Se prea poate! Cu un moment înainte însă de a le fi atins... toată lumea va găsi că Ford şi Keynes au avut dreptate. Va fi însă mult prea târziu. Iar dacă această credinţă —■ a mea personală — este un vis, unde e realitatea? C. Costamtache Literatură şi sport de PERPESSICIUS . Adunarea generală a Societăţii stat, nu vor putea face faţă nici cel Scriitorilor Români, coincidând aşa puţin strictului administrativ la care iţe simptomatic cu excelenţele şi întrutotul simpatizatele demonstraţiuni sportive de la Predeal fragment la rându-le din marele film naţional sportiv care rulează, sub cele mai bune auspicii, pretutindeni în toate unghiurile şi în toate anotimpurile prea fericitei noastre patrii — adunarea aceasta generală, din ăst an, avu menirea să dea pe faţă stări de lucru, nu numai îngrijorătoare dar dea dreptul deprimante, dintr’un lagăr în Care sportul e cel mult subiect de poemă neonberlantiană. S’a arătat cu acest prilej că faţă cu sângeroasele reduceri bugetare pe 1931, veniturile Societăţii, alimentate cât se poate de modest cu câteva subvenţiuni de se ajunsese. Din 1909 de când datează gândul unei Societăţi a Scriitorilor Români, visul unei case de veci, (fără ironie) sau cel puţin al unui sălaş de clecenţă temporară n’a încetat să muncească pe conducătorii şi pe membrii activi ai Societăţii. Şi din când în când, Societatea a şi avut odaia necesară ţinerii şedinţelor de comitet sau adunărilor generale. Au fost zile de transiţie, nestatornice, cele mai multe din ele reduse la improvizaţie şi găzduire amicală. Se ştie, de pildă, că cei mai mulţi din anii tinerei asociaţiuni scriitoriceşti s’au petrecut în biroul unui bun prieten al scriitorilor, benevol casier în acelaş timp, al Societăţii. Până când, de aproape trei ani, graţie energiei şi spiritului de iniţiativă, ale actualului prezident, d. Liviu Rebreanu, Societatea îşi avea un sediu convenabil pentru care, dimpreună cu Societatea Autorilor Dramatici, plătea o chirie de 300 mii lei. Redusă în propriile ei mijloace, cotizaţiile mai niciodată încasate, ale membrilor, S. S. R.-ul se va găzdui din nou în vreun birou de instituţie prietenească. Şi poate că n’ar fi cel mai trist din spectacolele acestei Capitale, uiuţe toate cluburile sportive şi toate Societăţile de pseudocultură şi-au instalat în palate de beton agenţiile de publicitate. Societatea dădea anual aproximativ 15 pensii, la văduve de scriitori sau la scriitori în suferinţă, pensii variind între 600 şi 1200 lei lunar şi una sau două în valoare de 2000 lei lunar. E vorba, acum, ca aceste sume, pentru atâţia din pensionarii S. S. R.-ului, adevărate binefaceri, să fie suprimate. De doi ani şi tot graţie sprijinului de Stat, se acordau, anual, două burse de voiaj, a câte 50.090 lei, la câte doi scriitori, un prozator şi un poet. Oricât de modice, raportate la fondurile tuturor curierilor diplomatici sau agenţilor împrumutului, aceste sume au înlesnit totuşi beneficiarilor lor răgazul unor plimbări fecunde şi mai ales rcrcative. Se suprimă şi ele, cum se suprimă şi unul din premiile de seamă, cel de roman, de o lei 20.000, oferit de ziarul «Viitorul» până în pragul ăstui an, numai. Două capitole modeste dar de o utilitate nepreţuită — ca o dovadă de câtă mizerie apasă pe breslaşii scrisului — împrumuturile şi ajutoarele se reduc şi ele simţitor dacă nu cumva se vor suprima pe dea’ntregul. Mai jalnică situaţie se poate închipui decât regimul la care un regim de impostori ai destinelor politice, de ieri şi astăzi, îl rezervă scriitorilor din astă ţară? Să nu se spună, cum se obişnueşte, că dacă ar fi Eminescu, alta ar fi solicitudinea oficială. Mai întâi cât de mult l-au apreciat în viaţă şi cât de mult se prăpădesc după dânsul, după moartea-i, o ştie şi pruncul de ţâţă. Dar a discuta în felul acesta, ar fi să credem că ei înşişi, arendaşii de astăzi ai puterii, sunt din pulpa Negrilor, Kogălnicenilor şi Bălceştilor, ceeace este deadreptul extraordinar. Să nu se spună deaseulini, că scriitorul, ca şi’n alte părţi, cată să-şi aibă o a doua profesiune, de rezistenţă aceia. Nu există profesiune, de rezistenţă, astăzi, şi aproape nu cunoaştem scriitor fără deo a doua profesiune. In altă parte stă, prin urmare, explicaţia dispreţului oficial. Ea stă în funciala neînţelegere pe care au arătat-o oficialităţile de totdeauna pentru militanţii literelor. Nu zic, spre pildă, că pentru agricultură şi industrie au o reală înţelegere, cât o susţinută şi stimulantă solcitudine. Ceea ce se explică prin rentabilitatea cel puţin electorală pe care o oferă şi una şi alta. Pe câtă vreme literele, nu dau în schimb decât necazuri şi suspine. Altminteri ce i-ar împiedica să (Citiţi continuarea în pagina II-a). DOMINIGA I FEBRUARIE 1S31 Săptămâna economică -----«great---— Să fie rămăşiţa — o, atât de diluată — a sângelui latin care face, ea, îa orice chestie, oricât de neînsemnată, să scrie cu legi, coduri şi pandecte. Planuri peste planuri, dispoziţii de ordin general din cele mai atotcuprinzătoare, admirabil ticluite, restabilesc economia ţării. Valorifică cerealele, raţionalizează industria, urcă traficul căilor ferate, într’un cuvânt, eşalonând date fixe, apropiate şi depărtate, îmbie prosperitatea sa se întoarcă pe plaiurile noastre. Specialişti şi comisii, în şedinţe interminabile şi obositoare descoperă în fiece zi alhimia transformării plumbului depresiunii în aur strălucitor de bună stare. Nu ştiu de ce, însă, îndată ce aceşti admiraţii foetuşi economici văd lumina zilei, în loc să soarbă aerul viviflant, sunt cuprinşi de o paloare mortală fără leac, se spulberă ca băşicile de săpun. Se discută, se plănueşte, se decide, pe hârtie. Decât, noi ştiam că această operaţie se numeşte poezie, în nici un caz conducere economică. Toţi şefii economici, toţi întreprinzătorii avuţiei publice şi naţionale, păcătuesc printr’un exces de fantezie, prin o dezlănţuire frenetică a imaginaţiei. Şi fiecare gospodar, oricât de mărunt, face la fel. Viţiul este de ordin general. Bunul gospodar este o vorbă pustie. Se caută un bun gospodar. In fruntea trebilor ţării, în fruntea afacerilor negustoreşti şi industriale particulare, în fruntea gospodăriei fiecărui bordeiu. Bunul gospodar este mai curând prudent. El priveşte lucrurile imediat. Ştie să-şi mărginească orizontul. Nu e însă lipsit de spiritul1,0 întreprindere, care este cu totul altceva decât sterila plănuire de sisteme economice. Este un om care are încredere în Dumnezeu şi în el. Şi în omul care-l înconjoară. Acesta este tot capitalul cu care pleacă pe drumul isbânzii. Să-l amănunţim, deci. Prudenţa este exteriorizată prin tăcere. Bunul gospodar este taciturn. Nu vorbeşte de afacerile sale decât cu grijă. Apoi prudenţa înseamnă scont scurt. El nu scontează împrejurările prea depărtate. Trei luni ca orizont îi sunt suficiente. Deci nici planurile, pe 5 ani ori pe 3 ani, nu-i sunt permise. A spune ce ai de gând să faci, înseamnă a te da pe faţă inutil şi chiar primejdios. Este cineva care crede că «piatretea» este altceva decât o măiastră păcăleală, un plan fals, sub care sovietele-şi ascund adevăratele păcăleli? Spiritul de întreprindere este, însă, scula cea mai de preţ a gospodarului cel bun. Aceasta înseamnă a avea darul de prevedere a împrejurărilor, declară viziune a prezentului, de rapidă înţelegere a fenomenelor repezi. Căci, şi mai ales în momentul de faţă, economia se compune din o mulţime de mici afaceri, de mici întâmplări, nenumărate şi având un flux vertiginos. Se cere bunului gospodar o inteligenţă vie şi scânteetoare, un spirit de decizie prompt şi nedespreţuitor pentru fiecare amănunt, tot ceea ce formează spiritul de întreprindere de calitate şi iniţiativă fecundă. Intr’un cuvânt, ceea ce formează păcatul întregei politici economice de după răsboiu, şi a întregei activităţi particulare economice, este un fel de prosbiţie care aruncă lucrurile în afara retinei. Este dispreţuirea acelor mici măsuri care fac să crească economia şi să meargă pe calea prosperităţii. Se aşteaptă totul dela panacee, de la invenţii noui, de la procete mirifice de conversiune, valorificare, hiperpreţuire, — alegeţi termeni cât mai bombastici şi veţi fi în notă —, de la câte un mare Deus ex madoina de carton. Când totul e atât de simplu. Când se poate mult face cu puţinul! Aceste mici măsuri de administrare, iată cheea situaţiei economice. Iată ce va face ea, fără împrumuturi, fără bombe şi fără frazeologie, prin o muncă de cârtiţă neobosită şi atentă, prin sacrificiul unor oameni care au dovedit o viaţă întreagă că ştiu să-şi gospodărească propriile instituţii pe care le-au condus, să se păşească spre refacerea ţării. In alt chip vom rămâne cu umite pachete de hârtie scrisă, pe cre nici cu elvilogramul nu le vom putea desface. Vom ajunge de pomină în istorie prin nemaipomenita manie scribăreaţă de care au dat dovadă economiştii. Nu numai miniştrii, nu numai specialiştii, dar fiecare negustor, fiecare întreprinzător îşi pierde cea mai mare parte din zi scriind jalbe şi memorii, aşteptând zile întregi pentru a omorî pe miniştri prin jalbele şi memoriile lor. Declaraţii peste declaraţii, vorbărie peste vorbărie, un spirit avocăţesc din cele mai rău înţelesc acasă, ca o emanaţiune otrăvită asupra economiei naţionale. Ca să ieşim din impas nu se cere un Siegfrid, nici un făt-frumos, ci un pitic cuminte, un pitic tăcut, un pitic care a stat multă vreme ascuns. Să căutăm pe acest pitic, Paul Sterian O soluție pentru licenţiaţii şi uneori «Cuvântul» a desvăluit, acum câtva timp, câteva aspecte tragice din viaţa licenţiaţilor, cari nu găsesc de lucru. In legătură cu această dureroasă chestiune îmi iau voie să supun spre cercetare o soluţie, care ar putea uşura un pic cumplita dramă arătată de «Cuvântul». Această soluţie e, desigur parţială. Ea ar aduce o ameliorare numai în soarta licenţiaţilor, pe cari ideallismul i-a îndrumat spre cariera profesorală, şi nici pe aceea a tuturor acestora n’ar putea s’o îndulcească. Băut vine cu coiul, binele abia cu roaba, dacă vine. Dar trebue să ne mulţumim şi cu atât. Scurtez vorba, şi ajung la soluţia, ce mă gândesc că s-ar putea aplica relativ uşor la noi. Eu îmi e sugerată de o organizaţie, pe care am văzut-o la Viena, în institutele de educaţie înfiinţate de Republica Austriei. In aceste institute, care sunt licee internate, viaţa elevilor, în afară de orele de lecţii, e organizată în sistem familial. Elevii, pe grupe de 20, formează aşa zisele «familii» ale şcoalei, şi fiecare familie e condusă de un «educator», respectiv de o «educatoare». Toată viaţa particulară, ca să mă exprim astfel, a elevilor stă sub părinteasca îngrijire a educatorilor. Aceştia sunt candidaţi de profesori, au titluri academice şi se pregătesc pentru examenul de stat, care le conferă dreptul de a fi profesori. Dar, până la această situaţie, viaţa le e asigurată în internatele mai sus pomenite, unde au locuinţă şi întreţinere, fie chiar când sunt familişti. Practica de educatori, şefi de familii şcolare în internate, e şi ca o etapă pregătitoare pentru cariera profesorală, ba e cea mai bună pregătire. Căci în comunitatea de viaţă cu 20 de copii mult mai instructive impresii poţi dobândi despre ei, decât acelea din clasele oarecum solemne, reci, protocolare. Ce ar fi, dacă s’ar face loc în internatele noastre licenţiaţilor şi licenţiatelor fără ocupaţie şi cari mor de foame? Şi avem destule internate, chiar după reducerile operate. Unde mai pui că ar dispărea din aceste internate pacostea «pedagogilor» nepregătiţi, cari de toate pot fi: spioni ai directorilor, vagmiştri ai elevilor, delatori ai celor mai nevinovate sburdălnicii copilăreşti, dar numai pedagogi nu. Care din licenţiaţii şi licenţiatele, cari azi îşi târăsc viaţa mortificată, cum a zugrăvit-o «Cuvântul», n’ar binecuvânta un astfel de azil vremelnic, care i-ar ţine mereu în curentul de impresii şi de preocupări, cărora s’au dedicat prin alegerea carierii profesionale ? N. Nisipealui In pagina 3-a: II O M A N de BIRCEA ELSADE •••