Cuventul, iunie 1931 (Anul 7, nr. 2194-2223)
1931-06-10 / nr. 2203
ANUL Al Vl lea. No. 3103. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Mille (Sărindar), 14 Etajul IIL 2JUHION ! redacţia ami.js.ivn . 378/g ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU__________ AMRCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA „Raportul de torţe“ Ne amintim încă de formula de permanentă fricţiune, din timpul guvernărei d-lui Maniu, dintre naţionali şi dintre ţărănişti a aşa zisului «raport de fete». Ea flutură în rânjetul de câine miop al domnului Vaida-Voevod de câte ori ţărăniştii ridicau vre-o revendicare, şi era aprobată discret de d. Virgil Madgearu în numele unei răposate «dictaturi economice» milogite şi obţinute de la d. Iuliu Maniu. Alegerile au vădit în ambele nuanţe ale improvizatului naţional-ţărănist de sub prezidenţia ta, ci turnă şi ucigătoare, prin lipsa de vlagă, şi de sinceritate a d-lui Iuliu Maniu, o egală slăbiciune, sau o egală putere. Numărul mandatelor sunt egal repartizate între Vechiul Regat şi Basarabia, şi între Ardealul din care d. Iuliu Maniu a tins să îşi facă o citadelă de personale şi exclusive treburi de tot soiul, plus electorale. Faptul acesta însă pune, sau luminează specific, problema acestui «raport de forţe». Guvernarea precedentă a fost o guvernare naţional-manistă, în care ţărăniştii s’au opintit cu greutate pentru a trage înspre principiile lor de obârşie corabia condusă spre alte ţărmuri, a guvernului, de către d. Iuliu Maniu. Situaţia ţărăniştilor însă, în actuala conjectură politică, se lămureşte cu totul altfel decât aceia a naţionalilor. Ţărănismul politic constitue, în ţara românească, o realitate a căreia temeinicie nu poate fi contestată nici de cei mai vajnici adversari aici. România are azi aproape cincisprezece milioane de ţărani cu idealuri specifice, care fără să aibă dreptul de a contrazice pe cele ale restului populaţiei ţărei, au dreptul la o solicitudine specială. Şi această solicitudine se înconjoară cu necesitatea existenţei unui atare partid. Partidul naţional propriu zis, adică latura manistă a acestei amfibii politice, însă nu reprezintă de cat încercarea de a menţine în folosul câtorva inşi însă constituiţi într’o grupare deosebită, o provincie românească. Naţionalii d-lui Iuliu Maniu sunt în special avocaţi cu mai multe dar mai ales cu mai puţine procese ale oraşelor şi târguşoarelor din Ardeal, câţiva popi burghezi, prin situaţia lor materială şi prin interesele lor orânduite ale aceluiaş ţinut, profesori care înţeleg să transforme în monedă curentă datoria lor elementară de a fi fost români sub trecutul regim unguresc, şi, apoi, ceva amestecătură a categoriilor sociale nedefinite, de politiciani în genere, ale acestei provincii. Evident că nici una din aceste categorii sociale nu este evidenţiată aici în chip peiorativ. Poate cineva să fie foarte bine şi popă, şi avocat, şi ins cu profesie politică în târguşoarele de provincie ale ţărei; ceea ce însă ţinem să subliniem este caracterul eminamente politic al alcătuirii politice, pentru a conchide la absurditatea dorinţei de a se încadra distinct într’o provincie a domnilor aceştia. Ei, cu tot aparatul lor, se pot încadra foarte bine în orice alt partid burghez politic, din vechiul regat, ca de pildă, partidul liberal, sau partidul poporului de sub prezidenţia d-lui mareşal Averescu, încercarea lor de a trage zid dinspre Carpaţi este astfel o monstruozitate, după cum logică şi firească ar fi, din partea lor, tocmai voinţa de a trage spre ei, în Ardeal, vechile partide burgheze din România. Or, ţărăniştii se găsesc, în aceste privinţe, faţă de Ardeal, într’o cu totul altă poziţie. Ideia ţărănistă, acolo nu-şi are reprezentanţii ei naturali. In timp ce, astfel, ţărăniştii constituiţi din vechiul regat au dreptul şi datoria să descindă, liberi şi curaţi de elementul străin al naţionalilor, spre ţărani ardeleni, apoi naţionalii ardeleni au datoria, ca elementul flotant, să descindă şi în vechiul regat spre partidele burgheze constituite ale ţarei. Pe temeiul acesta nu mai se poate obţine, de circulaţie pe straturi suprapuse, dar distincte, a rezolva chestiunea partidelor unitare într’o ţară cu clase sociale unitare, cum e a noastră. Guvernarea naţională însă s-a repercutat deopotrivă de rău asupra ambelor acestor grupări. Pe când însă naţionalii au pierdut prin guvernarea de care pot fi complect făcuţi responsabili până şi posibilităţile de a se reface, ţărăniştii încă păstrează aceste posibilităţi în realităţile sociale pe care se sprijină, şi dela care au luat naştere. Căci, dacă tot naţionalii, după dezastruoasa guvernare a consiliului diregent dela Sibiu, s’au putut totuşi reface odată datorită inexperienţei poporului din Ardeal, şi al unor făgădueli neîndeplinite, apoi a doua oară se pune o problemă insolubilă, aceia a inutilităţei lor în cadrul organelor deja existente, politice, ale ţarei. Or, ţărăniştii păstrează tocmai aceste putinţe de refacere. Pe când deci unii, naţionalii, se găsesc pe o scară, fatalmente descendentă, apoi pentru ţărănişti nu este exclusă o altă ascendentă. Şi, fireşte, problema aşa zisului raport de forţe se prezintă, astfel, sub noua lumină pe care o împrumută realităţile prezente ale vieţei noastre politice. Naţionalii nu mai au putinţa de a o invoca în folosul lor, pe când ţărăniştii nu au nevoe, pentru a o soluţiona favorabil, de unde a se descătuşa de tovarăşii lor actuali, pentru ca, pe temei de revenire la programul de necesitate socială, din a căruia vraje a luat naştere, pentru a purcede cu el peste munţi, să puie şi peste munţi un picior de aşezare, organizată politiceşte. Şi aici stă adevărata cheie de boltă a «raporturilor de forţă» dintre aceste două adverse, prin structura lor organică, poziţii politice. N. Davidescu î&c ••• Ca orice bun creştin, adeseori mă duc la biserică. Ş i măturisesc că plec din casa Domnului cu sufletul mai înălţat, mai uşurat. Toate bisericile îmi plac, dar partea ţin mai mult la biserica din mahalaua mea, cu slujitorii ei, cu credincioşii ei modeşti. Deunăzi, însă, oamenii mi-au amărât sufletul, lată ce s-a întâmplat. Din iniţiativa preoţilor, sau din ordin ori din sugestii superioare se hotărâse ca în Duminica Rusaliilor, să se colecteze bani pentru ajutorarea celor necăjiţi. Credincioşii n’au ştiut de această hotărâre. Ca de obiceiu, pe la sfârşitul slujbei, dascălul nostru şi-a luat talerul şi a umblat din om în om, adunând bani pentru biserică. Se adunase ceva .După ce dascălul îşi termină opera de captare a dărniciei credincioşilor, apăru în faţa altarului ţinut din preoţi şi desluşi pe cei prezenţi că omul bun trebue să ajute pe aproapele său, că aşa e frumos şi creştinesc şi îndemna pe toţi să dea obolul lor pentru bolnavi. Tin bătrân venerabil şi o dtă şiau făcut datoria şi au trecut, ca şi dascălul, pela fiecare creştin. Când au ajuns la mine — (eu eram pela coadă), talerul bătrânului venerabil era aproape gol. Doar câte un leudoi, dacă s’au strecurat din câteva mâini uscate şi necăjite. Mă uitai din nou în faţa mea. Biserica avea destulă lume şi nu-mi venea să cred că dela atâta popor nu s’au adunat decât câţiva lei, mai ales când auzisem scopul pentru care se face colecta. Privind mai cu atenţie, observai că aproape toate doamnele şi domnişoarele erau cu pantofi de lac, ciorapi de mătase Atunci m-am lămurit: viaţa e prea costisitoare, cere prea mulţi bani şi nu ne îngădue să mai dăm 3,3 lei şi pentru cei bolnavi, goi şi flămânzi. Rămân însă nedumerit. Aşa au înţeles preoţii mei să ajute pe cei bolnavi? Iar doamnele, cari vor să-şi valideze drepturi de conducere în viaţa publică, prin intervenţia lor în operele de asistenţă socială, aşa ştiu să răspundă chemării lor. Get*. Bi Partidul naţional-ţărănesc se găseşte la o mare răspântie. Cu tot numărul, de voturi obţinut el a ieşit moralmente grav înfrânt difi alegerile ce au avut loc. Ţara s’a pronunţat împotriva politicei pe care d. Maniu a făcut-o la timpul guvernarei ! Un mit inexistent In ultimii cinci sau şease ani, lumea politică a fost terorizată de Şeful partidului naţional-ţărănesc n’a înţeles speranţele ce şi le pusese poporul în partidul ce-l con- ANCHETE POLITICE Alegătorii şi partidul naţional-ţărănesc lin mit inexistent E nevoe de o remofie Partidul naţional-ţărănesc, are un aşa zis mit Iuliu Maniu. "Alege- o ducea şi din această cauză l-a dus rile de acum au dovedit că el n’a fi la situaţiunea de astăzi, existat decât în închipuirea orăşenilor. A existat altceva în sufletul poporului: o mare speranţă de înoire în partidul naţional-ţărănesc. Fruntaşii, agenţii şi conducătorii lui erau primiţi de ţărani ca nişte profeţi nu fiindcă veniau în numele d-lui Iuliu Maniu, ci fiindcă se aşteptau de la partidul naţionalţărănesc la o guvernare care să însemne o eră nouă în politica românească. Ţărănist devenise sinonim cu cinstit, drept şi moral, D. Iuliu Maniu şi cei mai mulţi din amicii săi n’au înţeles aceasta, şi au făcut din partidul naţionalţărănist, care era un mit pentru popor, un partid politic, aşa cum mai erau şi altele în ţară. Adică o asociaţie de agenţi electorali, oameni de afaceri şi politiciani ambiţioşi, D. I. MIHALACHE nevoie de o înoire de sus in jos pentru a se putea reface. Este o întrebare dacă i-o va putea da d. Iuliu Maniu, omul vechilor metode sau d. Ion Mihalache, fostul conducător al partidului ţărănesc, B. D. IULIU MANIU „Victoria” partidelor ——»gati-'M ■»!—1I ii lunii hiiii ■ in in— Câteva ziare asupra cărora ideologia democratică pare să exercite o fascinaţie atât de puternică încât le împiedică să vadă realitatea, exultă în faţa rezultatului alegerilor. Interpretând fără nici o limită datele recentei consultări a corpului electoral, ele se socotesc în drept să conchidă cu o bucurie, pe care nu vrem s-o vedem decât sinceră, că partidele, indiferent de aşezarea lor în ordinea ierarhică a democraţiei, au repurtat un franc şi considerabil succes. Ce face, desigur, pentru orice bun democrat echivalează o victorie personală. Este realmente rezultatul alegerilor un succes pentru partidele care şi-au disputat acum simpatia cetățeanului? Partidele revendică fiecare pentru sine mândria victoriei. Toate fără osebire se declară încântate de ceia ce au cules pe câmpul de bătaie electoral — honny soit qui mal y pense. De unde concluzia pentru apărătorii lor şi ai democratiei că ne găsim în faţa unui triumf al partidelor. Să vedem dacă această încheiere nu este prea grăbită şi dacă ea corespunde în adevăr realităţilor. S’au prezentat în recentele alegeri de o parte un guvern a cărui trăsătură caracteristică şi esenţială este, fără tăgadă, acela de a nu reprezenta nici un partid şi de a se găsi la postul de comandă cu misiunea precisă şi categorică de a gospodări ţara şi a o scoate din impasul tragic la care au asvarlît-o guvernările nenorocite ale diverselor clanuri politice. De partea cealaltă a baricadei s’au înfăţişat partidele, minus unul care între alte pricini neavând nici curajul de a înfrunta lupta s’a aciuat, în condiţii umilitoare şi care-l desfiinţează aproape ca individualitate pe listele guvernului. Numai această defecţiune şi este suficientă pentru a învedera slăbiciunea ideii de partid. Pe de altă parte toate celelalte partide s’au aruncat în luptă bizuindu-se fiecare pe propriile-i puteri. N’a fost vorba nici un moment de o coaliţie a lor. Ceiace poate fi luat drept dovadă că nu era vorba de o luptă intre... dictatură şi democraţia partidelor. Fiindcă de-ar fost astfel un elementar instinct de conservare le-ar fi îndemnat la un front comun împotriva primejdiei. Dealtfel nimic nu indica un atare caracter alegerilor. Cu mult înainte de ele se îndeplinise ca o realitate incontestabilă și unanim acceptată disocierea ideii de guvern de ideia de partid. Rezultatul alegerilor nu face decât să confirme un câștig mai dinainte realizat. Deci, lupta în alegeri nedându-se pe această temă, la care nimeni nu s’a gândit, evident este că nu se poate trage din rezultatul scrutinului concluzii vorbind despre un triumf al partidelor. Ci cel mult despre succesul cutăruia ori eşecul altuia. E o victorie a ideii de partid faptul că naţional-ţărănismul care acum doi ani învolburase întreaga suflare românească, cucereşte — în împrejurări arătate cu acel prilej — deabia treizeci de mandate pierde 1 milion şi jumătate din sufragiile obţinute în alegerile din 1928? Sau faptul că de pe urma dezamăgirii stârnită de guvernarea d-lui Maniu un număr de voturi s-au îndreptat către alte organizaţii politice, la averescani, la socialdemocraţi? După cum toate voturile liberale au mers în bloc la d. George Brătianu, singurul despre care se poate spune că a repurtat un succes, foarte frumos, însă nu împotriva guvernului ci împotriva d-lui Digi personal. Cele 180000 de voturi ale domniei sale mărturisesc acţiunea de polarizare a forţelor liberale în jurul tânărului profesor de la Iaşi. Căci asta este semnificaţia izbândei electorale a d-lui George Brătianu. Dar, atunci, unde să vedem victoria ideii de partid pe care ni-o cânta triumfal cimpoierii democratici? Te pomeneşti că trebuie să căutăm în succesul ligii d-lui Cuza sau în sufragiile contelui Bethlen şi ale grupării naţionale evreeşti. Vladimir Imiescu D. G. BRATIANO. .: i • I ‘ " • •'*’?• însemnări dintr’o conferinţă La vârsta de 23 de ani, în Noemvrie 1894, Nicolae Iorga, care, la la 6 ani, citise cronicele şi care, la 13 ani, publica în Romanii, articole de politică externă, cucereşte o catedră de istorie la Universitatea din Bucureşti. Profesor universitar, la o vârstă, care, pe vremea aceea, apuca, pe băncile liceului, pe cei mai mulţi din tinerii, ce se închinau meşteşugului cărturăresc. Timp de 37 de ani, cele câteva mii de prelegeri ale profesorului Nicolae Iorga, la Universitate, la şcoala de război, la Vălenii - de - Munte şi prin toate oraşele Ţării, au fost, pentru noi, Românii de pretutindeni, lecţii de zguduitoare trezire, de cald şi dârz naţionalizm, fie DR. ION D. TICALGIU de dreaptă preţuire a fiinţei noastre etnice şi de înfrigurată pregătire în vederea ceasului cel mare. Profesorul Nicolae Iorga a împărtăşit întunerecul, în care stătea ascunsă viaţa plină de omenie românească a strămoşilor noştri şi, prin asta, ne-a arătat drumul spre mântuire: făurirea, din material românesc, prin minte românească şi de mâini româneşti, a verigilor, care să lege, sudându-le, lanţul vieţii noastre de azi de acela al vieţii strămoşilor noştri. Lunga, temeinica şi aspra încercata viaţă a neamului românesc — vitejia românească, biserica românească, şcoala românească, oştirea românească, negoţul românesc, industria românească — învie subt pana măeastră şi în vorba de foc a profesorului Nicolae Iorga şi se cere, poruncitor, continuată de noi, epigonii, părăsitori, cu inimă uşoară, ai datinei străbune. Istoria naţională a oricărei naţii cercetează şi înfăţişează, azi, la istoricii din toată lumea, viaţa întreagă a unui popor: credinţe şi datini, legi şi obiceiuri, trepte sociale, activitate economică, literatură şi artă. Toţi istoricii din lume clădesc, azi, după planul, întocmit, de Dascălul neamului românesc, la 1910, când a fost ales membru al Academiei Române. Nicolae Iorga nu este numai un istoric cu renume mondial. El este şi un mare literat. Poeziile lui, notele lui de drum cugetările şi dramele lui sunt cântecul, plânsetul sau îndemnul, plin de revoltă, al unui mare român, a cărui evlavie pentru trecutul naţiei lui şi a cărui credinţă în viitorul acestui neam al nostru sunt tari ca stânca şi senine ca sihăstria. Opera literară a lui Nicolae Iorga se întoarce la inima şi la mintea naţiei, care a născut-o, ca să nu slăbească, ci ca să sporeaască puterea izvorului, din care ea îşi trage viaţa. Filozoful şi poetul Nicolae Iorga se simte dator, moraliceşte, faţă de neamul românesc, pe care el — nu azi, nu de eri, nu din 1918, ci decând scrie şi de când povăţueşte, de peste 40 de ani! — îl vede întreg, în toată desvoltarea lui istorică şi în toată întinderea lui geografică, în tot rostul lui pe lumea aceasta. Cu mult înainte de războiul de întregire, slova şi vorba lui Nicolae Iorga, neostenitul, neînfricatul şi marele nostru patriot, ctitorul Universităţii din Vălenii-de-Munte şi sufletul Ligii Culturale, mută hotarele simţirii româneşti aproape de Tisa, pe Ceremuş şi la Nistru. După războiul neamurilor, mulţumită trudei de neostenit Român a învăţatului Nicolae Iorga, străinătatea — Franţa, Anglia, America, Italia, Scandinavia, toată lumea! — învaţă şi înţelege, că România întregită trăeşte şi va trăi, cât va răsări soarele, fiindcă a trăit totdeauna. Mâine, votează, prin votul obştesc împroprietăriţii din România întregită, însemnaţi-vă: vot obştesc şi împroprietărire stătea scris pe steagul partidului naţionalistdemocrat, a cărui temelie a pus-o Nicolae Iorga. La 1910! Intr’o vreme, când lucrurile acestea treceau drept „nebunii şi triste, şi goale“... După 1907, Nicolae Iorga nu lipseşte din Parlament. Cuvântul lui răscoleşte, biciueşte, îndeamnă, povăţueşte sau porunceşte. Prin gura lui, vorbesc mândria şi omenia românească de totdeauna. Slava, la care a ajuns Nicolae Iorga, nu este rodul unei întâmplări ci al lungii lui trude, neostenită, de fiecare clipă, călăuzită, de peste 40 de ani, de mintea lui, descurajator de încăpătoare, şi de inima lui, care bate numai pentru ţelurile românimii. Dumnezeu şi soarele Ţării noastre l-au aşezat pe aceste plaiuri, ca să stea povăţuitor, pildă şi mândrie neamului românesc. I-au aşezat, în oase, puterea, care nu osteneşte din cap, lumina, care nu se ogoeşte; în inimă, focul, care nimiceşte piedicile, ce stau în calea românului cu dragoste de ţară şi de naţia lui. Idealul de viaţă al lui Nicolae Iorga? Visul celor mai buni români, un neam românesc, între hotarele lui fireşti, unit în cuget şi în simţiri şi, prin învăţăminte, scoase din cunoaşterea tuturor feţelor trecutului nostru, îndrumat, în sfârşit, pe calea, menită, a ne duce, în acest colţ al lumii şi în lume, la voia, potrivită cu trecutul nostru de vrednicie şi cu puterile noastre. In peste 40 de ani, în calea acestei ţinte a vieţii lui Nicolae Iorga au stat multe, mari şi diferite piedici. El şi-a înfăptuit şi ne-a înfăptuit visul, lovind, în fiecare stâncă piedică, cu târnăcopul, care ştia că o doboară. (Citiţi continuarea in pag. II-a)- In pag. lila linoHdclo soirea pe Tron a PS. $. Hegeim In pagina IV-aa Sosirea din concursul aviatic a avut loc in plină furtună MIERCURI 10 IUNIE 1931 itii de inaoi si robi «nj iu. 0000 a »!(De voTM cu un refugiat din Rusia) Un refugiat rus, inginer evreu din Odessa, care se află de câteva zile în Basarabia mi-a dat posibilitate să aflu ceva despre imensa neputire de care sunt cuprinşi conducătorii actuali ai Rusiei sovietice, ca şi despre aspectul moral al bolşevismului. — Ce v’a determinat să plecaţi din Rusia? — l-am întrebat pe inginer şi mi-a răspuns: — Lipsa oricărei raţiuni a existenţei mele acolo. Este foarte greu să câştigi ceva. Toţi se gândesc numai la un singur lucru: să-şi procure mâncare. Am avut nişte bijuterii pe cari le păstram până când au aflat despre aceasta bolşevicii. Am fost arestat și cercetat. Rezistam să spun unde le păstrez, însă după aplicare unei metode speciale de chiruri, am fost nevoit să destăinuiesc tot. — Ce anume v’au făcut? — M’au așezat pe o masă în așa fel ca picioarele să nu atingă podelele. Nu aveam drept să adorm. Pentru supraveghere se afla alături de mine un cekist. Am stat aşa până când, din cauza oboselii supraomeneşti, am cedat. După cum vedeţi, inchiziţia sovietică recurge la măsuri de chinuire foarte „civilizate”, cel puţin aşa a procedat ea faţă de mine. L-am întrebat cum merge „piatiletca” şi ce şanse de realizare are. Mi-a povestit că bolşevicii îşi dau bine seama că „piatiletca” nu poate fi înfăptuită pe deplin, însă o socotesc un imbold de acţie pentru lucrători şi întreaga economie a statului. Deseori, bolşevicii nu ţin seama de posibilităţile financiare. De exemplu, au construit o staţiune de forţă motrică de Însemnătate mondială — Dneprostroi. Insă din cauza lipsei de mijloace financiare, nu pot fi construite fabricele, pentru cari a fost creată această staţiune. Funcţionarea fabricelor întâmpină dificultăţi mari din cauza lipsei materialelor prime. De pildă, dat fiind că ţăranii au tăiat vitele, se simte lipsa acută de piele. Deoarece fabricele sindicatului de piele au nevoe pentru funcţionarea lor de acest material prim, Sovietele îl procură din străinătate, din America de sud. In general, industria Sovietică nu se bazează pe piaţa internă, ci are absolută nevoie de pieţe străine, mai ales coloniale — Persia, Turcia, China, etc. Spre a nu mai fi avizată la pieţele străine, Rusia Sovietică începe să producă foarte multe mărfuri europene pe cari înainte ţara nu le cunoştea de fel. înaintea războilui Rusia, în ce priveşte industria chimică, se găsea în plină dependenţă de piaţa germană. Acum industria chimică a Rusiei a făcut progrese însemnate, până într’atâta că cunoaşte multe secrete chimice germane graţie specialiştilor străini angajaţi cu contracte pentru lucru în Rusia Sovietică. — Cum sunt posibile vânzările sovietice pe pieţele străine cu preţuri derisorii? — In cele mai dese cazuri, Sovietele vând ieftin, deoarece produce mai ieftin decât străinătatea. Le costă foarte ieftin munca. De exemplu un lucrător american fiind deprins cu un standard de viaţă ridicat, are nevoie să câştige 4—5 dolari pe zi şi dacă nu are un câştig suficient, preferă să fie şomer. In Rusia câştigul zilnic al unui lucrător nici într’un caz nu trece suna de 4—5 ruble. Să mai avem in vedere că statul iu dă lucrătorului, în contul acestor 4— 5 ruble, foarte fuine obiecte utile. Deci, în realitate, plata lucrătomlui se reduce la vreo rublă sau două adică la o jumătate de dolar. Dar aceasta înseamnă că munca manuală costă pe soviete cu 5—10 ori mai eftin decât ca pe capitaliştii europeni. — Am citit în ziare că în Rusia se încearcă înfiinţarea unor magazine speciale pentru comerţul liber. Ce însemnătate au? / I — Se înfiinţează asemenea magazine în cele mai importante oraşe, însă mărfurile de rând ajung acolo cu preţuri foarte ridicate, cari avuează însemnătatea lor pentru poluaţie. Pe de altă parte, ele sunt magazine „de provocaţie”. Dacă vii să cumperi, este cu totul firesc şi posibil. (Citiţi continuarea In pag. Il-a) Mia Hautală? Din dicţionarul cunoscutului corsican moţat şi strateg genial, dispăruse intr’o vreme cuvântul imposibil. Aşişderea din vocabularul de scurtă inteligenţă, dar de mână lungă, a politicianului român. Catalogăm toate acestea drept semne primare ale americanizării — noţiune sinonimă cu posibilitatea superlativă pe toate tărâmurile, fără corespondent negativ. Timpul s’a dovedit a fi cel mai isteţ comentator al Apocalipsului. Americanismul (contribuţie reală la dovedirea celor scrise sub inspiraţie divină de Sfântul Ioan Evanghelistul) nu e numai justificat, ci şi demonstrabil ca imperios, pentru înfăptuirea celor scrise atât de metaforic pe insula Pathmos. Nu ştiu dacă eroina, căreia îi sunt închinate rândurile de faţă, a stăruit cu gândul la toate acestea. Şi mai puţin dacă a auzit de acea poezie tandră, în care Alexandru Vlahuţă plasa întreba- rea : Ce eşti mata, băiat sau fată ! Neîndoios e numai răspunsul fecioarei, tărziehne şi cu certificat medical, băiat. Faptul, sau mai bine zis operaţia, s'a consumat în rate la Viena. O duduie, ce asistase la aproape patruzeci de înfemnări, pe nume It. Hildegarde, a simţit o năstruşnică vocaţie, de a evada din feminitate. Zis şi făcut. Şi-a înlăturat cosiţa prin voinţă proprie şi brici, asemeni doctorilor miinchenezi cfUjj U*»* zilele toride pot fi Văzuţi, chei şi devoraţi de zăduf, la un match interminabil de halbe. O autorizaţie a respectivei prefecturi de poliţie, îi îngădui să fie purtătoarea, fără consecinţe juridice, a costumului masculin. Ultima etapă apăru în chip de bisturiu mânuit abil. Un chirurg grefă aspru, deci masculin şi definitiv, la cererea Pacientei, podoabele bărbăţiei în poşeta picioarelor. Informaţia nu precizează dacă victima ritualului a fost berbec sau cimpazeu. Intervievată după altoire, răspunsul a dăruit vâlvă. Redăm: «operaţia a întrecut toate nădejdiile mele». Cu câtva timp mai înainte, un celebru profesor întru ale sexualităţii, doctorul Steinch, demonstrase într’o conferinţă, posibilitatea metamorfozării sexelor. R. Hildegarde, pictoriţă, trece demonstrativ în rândurile sexului urît. Faptul e semnificativ, ca să nu spun apocaliptic. Experienţa contrarie nu ştim dacă su va găsi cineva s’o facă. Frate nou de suferinţă şi sex, în curând îţi va creşte barbă şi mustăţi. Vei satisface legea recrutării. Un nou record — acela de a fi cel mai bătrân recrut. Te salutăm bărbăteşte ! Nicolae Atadimeş