Cuventul, iunie 1931 (Anul 7, nr. 2194-2223)

1931-06-10 / nr. 2203

ANUL Al Vl lea.­­ No. 3103. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Mille (Sărindar), 14 Etajul IIL 2JUHION ! redacţia ami.js.ivn . 378/g ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU__________ AM­RCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA „Raportul de torţe“ Ne amintim încă de formula de permanentă fricţiune, din timpul guvernărei d-lui Maniu, dintre na­ţionali şi dintre ţărănişti a aşa zi­sului «raport de fete». Ea flutură în rânjetul de câine miop al dom­nului Vaida-Voevod de câte ori ţără­niştii ridicau vre-o revendicare, şi era aprobată discret de d. Virgil Madgearu în numele unei răposate «dictaturi economice» milogite şi obţinute de la d. Iuliu Maniu. Alegerile au vădit în ambele nuanţe ale improvizatului naţio­­­­nal-ţărănist de sub prezidenţia ta­­, ci turnă şi ucigătoare, prin lipsa de vlagă, şi de sinceritate a d-lui Iuliu Maniu, o egală slăbiciune, sau o egală putere. Numărul man­datelor sunt egal repartizate între Vechiul Regat şi Basarabia, şi în­tre Ardealul din care d. Iuliu Ma­niu a tins să îşi facă o citadelă de personale şi exclusive treburi de tot soiul, plus electorale. Faptul acesta însă pune, sau lu­minează specific, problema acestui «raport de forţe». Guvernarea pre­cedentă a fost o guvernare naţio­­nal-manistă, în care ţărăniştii s’au opintit cu greutate pentru a trage în­spre principiile lor de obârşie corabia condusă spre alte ţărmuri, a guvernului, de către d. Iuliu Ma­niu. Situaţia ţărăniştilor însă, în ac­tuala conjectură politică, se lămu­reşte cu totul altfel decât aceia a naţionalilor. Ţărănismul politic constitue, în ţara românească, o realitate a căreia temeinicie nu poate fi contestată nici de cei mai vajnici adversari aici. România are azi aproape cincisprezece milioane de ţărani cu idealuri specifice, care fără să aibă dreptul de a contrazi­ce pe cele ale restului populaţiei ţărei, au dreptul la o solicitudine specială. Şi această solicitudine se înconjoară cu necesitatea existen­ţei unui atare partid. Partidul naţional propriu zis, a­­dică latura manistă a acestei am­­fibii politice, însă nu reprezintă de cat încercarea de a menţine în fo­losul câtorva inşi însă constituiţi într’o grupare deosebită, o provin­cie românească. Naţionalii d-lui Iuliu Maniu sunt în special avocaţi cu mai multe dar mai ales cu mai puţine procese ale oraşelor şi târ­­guşoarelor din Ardeal, câţiva popi burghezi, prin situaţia lor mate­rială şi prin interesele lor orândui­te ale aceluiaş ţinut, profesori care înţeleg să transforme în monedă curentă datoria lor elementară de a fi fost români sub trecutul re­gim unguresc, şi, apoi, ceva ames­tecătură a categoriilor sociale ne­definite, de politiciani în genere, ale acestei provincii. Evident că nici una din aceste categorii sociale nu este evidenţia­tă aici în chip peiorativ. Poate cineva să fie foarte bine şi popă, şi avocat, şi ins cu profesie politi­că în târguşoarele de provincie ale ţărei; ceea ce însă ţinem să subli­niem este caracterul eminamente politic al alcătuirii politice, pentru a conchide la absurditatea dorinţei de a se încadra distinct într’o pro­vincie­ a domnilor aceştia. Ei, cu tot aparatul lor, se pot încadra foarte bine în orice alt partid bur­ghez politic, din vechiul regat, ca de pildă, partidul liberal, sau par­tidul poporului de sub prezidenţia d-lui mareşal Averescu, încercarea lor de a trage zid din­spre Carpaţi este astfel o monstruozitate, după cum logică şi firească ar fi, din partea lor, tocmai voinţa de a tra­ge spre ei, în Ardeal, vechile parti­de burgheze din România. Or, ţărăniştii se găsesc, în aceste privinţe, faţă de Ardeal, într’o cu totul altă poziţie. Ideia ţărănistă, acolo nu-şi are reprezentanţii ei na­turali. In timp ce, astfel, ţărăniştii constituiţi din vechiul regat au dreptul şi datoria să descindă, li­beri şi curaţi de elementul străin al naţionalilor, spre ţărani­ arde­­leni, apoi naţionalii ardeleni au da­toria, ca elementul flotant, să des­cindă şi în vechiul regat spre par­tidele burgheze constituite ale ţa­rei. Pe temeiul acesta nu mai se poa­te obţine, de circulaţie pe straturi supra­puse, dar distincte, a rezolva chestiunea partidelor unitare într’o ţară c­u clase sociale unitare, cum e a noastră. Guvernarea naţională însă s-a re­percutat deopotrivă de rău asupra ambelor acestor grupări. Pe când însă naţionalii au pierdut prin gu­vernarea de care pot fi complect fă­cuţi responsabili până şi posibilită­ţile de a se reface, ţărăniştii încă păs­trează aceste posibilităţi în realită­ţile sociale pe care se sprijină, şi de­la care au luat naştere. Căci, dacă tot naţionalii, după dezastruoasa guvernare a consiliului diregent dela Sibiu, s’au putut totuşi reface odată datorită inexperienţei popo­rului din Ardeal, şi al unor făgă­­dueli neîndeplinite, apoi a doua oară se pune o problemă insolubi­lă, aceia a inutilităţei lor în cadrul organelor deja existente, politice, ale ţarei. Or, ţărăniştii păstrează tocmai a­­ceste putinţe de­ refacere. Pe când deci unii, naţionalii, se găsesc pe o scară, fatalmente descendentă, apoi pentru ţărănişti nu este exclusă o altă ascendentă. Şi, fireşte, proble­ma aşa zisului raport de forţe se prezintă, astfel, sub noua lumină pe care o împrumută realităţile pre­zente ale vieţei noastre politice. Naţionalii nu mai au putinţa de a o invoca în folosul lor, pe când ţă­răniştii nu au nevoe, pentru a o so­luţiona favorabil, de unde a se des­cătuşa de tovarăşii lor actuali, pen­tru ca, pe temei de revenire la pro­gramul de necesitate socială, din a căruia vraje a luat naştere, pentru a purcede cu el peste munţi, să puie şi peste munţi un picior de a­­şezare, organizată politiceşte. Şi aici stă adevărata cheie de boltă a «raporturilor de forţă» dintre a­­ceste două adverse, prin structura lor organică, poziţii politice. N. Davidescu î&c ••• Ca orice bun creştin, adeseori mă duc la biserică. Ş i măturisesc că plec din casa Domnului cu sufletul mai înălţat, mai uşurat. Toate bisericile îmi plac, dar partea ţin mai mult la biserica din mahalaua mea, cu slujitorii ei, cu credincioşii ei modeşti. Deunăzi, însă, oamenii mi-au a­­mărât sufletul, lată ce s-a întâm­plat. Din iniţiativa preoţilor, sau din ordin ori din sugestii superi­oare se hotărâse ca în Duminica Ru­saliilor, să se colecteze bani pentru ajutorarea celor necăjiţi. Credin­cioşii n’au ştiut de această hotărâre. Ca de obiceiu, pe la sfârşitul sluj­bei, dascălul nostru şi-a luat talerul şi a umblat din om în om, adunând bani pentru biserică. Se adunase ceva .După ce dascălul îşi termină opera de captare a dărniciei credin­cioşilor, apăru în faţa altarului ţi­nut din preoţi şi desluşi pe cei pre­zenţi că omul bun trebue să ajute pe aproapele său, că aşa e frumos şi creştinesc şi îndemna pe toţi să dea obolul lor pentru bolnavi. Tin bătrân venerabil şi o d­t­ă şi­­au făcut datoria şi au trecut, ca şi dascălul, pela fiecare creştin. Când au ajuns la mine — (eu eram pela coadă), talerul bătrânului venerabil era aproape gol. Doar câte un leu­­doi, dacă s’au strecurat din câteva mâini uscate şi necăjite. Mă uitai din nou în faţa mea. Bi­serica avea destulă lume şi nu-mi venea să cred că dela atâta popor nu s’au adunat decât câţiva lei, mai ales când auzisem scopul pentru care se face colecta. Privind mai cu atenţie, observai că aproape toate doamnele şi domnişoarele erau cu pantofi de lac, ciorapi de mătase Atunci m-am lămurit: viaţa e prea costisitoare, cere prea mulţi bani şi nu ne îngădue să mai dăm 3,3 lei şi pentru cei bolnavi, goi şi flă­mânzi. Rămân însă nedumerit. Aşa au înţeles preoţii mei să ajute pe cei bolnavi? Iar doamnele, cari vor să-şi valideze drepturi de conducere în viaţa publică, prin intervenţia lor în operele de asistenţă socială, aşa ştiu să răspundă chemării lor. Get*. Bi Partidul naţional-ţărănesc se gă­seşte la o mare răspântie. Cu tot numărul, de voturi obţinut el a ie­şit m­oralmente grav înfrânt difi a­­legerile ce au avut loc. Ţara s’a pronunţat împotriva politicei pe care d. Maniu a făcut-o la timpul guvernarei ! Un mit inexistent In ultimii cinci sau şease ani, lumea politică a fost terorizată de Şeful partidului naţional-ţără­­nesc n’a înţeles speranţele ce şi le pusese poporul în partidul ce-l con- ANCHETE POLITICE Alegătorii şi partidul naţional-ţărănesc lin mit inexistent E nevoe de o remofie Partidul naţional-ţărănesc, are un aşa zis mit Iuliu Maniu. "Alege- o ducea şi din această cauză l-a dus rile de acum au dovedit că el n’a fi la situaţiunea de astăzi, existat decât în închipuirea orăşe­nilor. A existat altceva în sufletul poporului: o mare speranţă de înoire în partidul naţional-ţărănesc. Fruntaşii, agenţii şi conducătorii lui erau primiţi de ţărani ca nişte profeţi nu fiindcă veniau în nu­mele d-lui Iuliu Maniu, ci fiindcă se aşteptau de la partidul naţional­­ţărănesc la o guvernare care să în­semne o eră nouă în politica româ­nească. Ţărănist devenise sinonim cu cinstit, drept şi moral, D. Iuliu Maniu şi cei mai mulţi din amicii săi n’au înţeles aceasta, şi au făcut din partidul naţional­­ţărănist, care era un mit pentru popor, un partid politic, aşa cum mai erau şi altele în ţară. Adică o asociaţie de agenţi electorali, oa­meni de afaceri şi politiciani am­biţioşi, D. I. MIH­­A­LACHE nevoie de o înoire de sus in jos pen­tru a se putea reface. Este o între­bare dacă i-o va putea da d. Iuliu Maniu, omul vechilor metode sau d. Ion Mihalache, fostul conducător al partidului ţărănesc, B. D. IULIU MANIU „Victoria” partidelor ——»gati-'M ■»!—1I ii lunii hiiii ■ in in— Câteva ziare asupra cărora ideo­logia democratică pare să exercite o fascinaţie atât de puternică încât le împiedică să vadă realitatea, e­­xultă în faţa rezultatului alegeri­lor. Interpretând fără nici o limită datele recentei consultări a corpu­lui electoral, ele se socotesc în drept să conchidă cu o bucurie, pe care nu vrem s-o vedem decât sinceră, că partidele, indiferent de aşezarea lor în ordinea ierarhică a democra­ţiei, au repurtat un franc şi consi­derabil succes. Ce face, desigur, pen­­tru orice bun democrat echivalează o victorie personală. Este realmente rezultatul alege­rilor un succes pentru partidele care şi-au disputat acum simpatia cetățeanului? Partidele revendică fiecare pentru sine mândria victo­riei. Toate fără osebire se declară încântate de ceia ce au cules pe câmpul de bătaie electoral — ho­­nny soit qui mal y pense. De unde concluzia pentru apărătorii lor şi ai democratiei că ne găsim în faţa u­­nui triumf al partidelor. Să vedem dacă această încheie­re nu este prea grăbită şi dacă ea corespunde în adevăr realităţilor. S’au prezentat în recentele alegeri de o parte un guvern a cărui tră­sătură caracteristică şi esenţială este, fără tăgadă, acela de a nu re­prezenta nici un partid şi de a se găsi la postul de comandă cu misi­unea precisă şi categorică de a gos­podări ţara şi a o scoate din im­pasul tragic la care au asvarlît-o guvernările nenorocite ale diver­selor clanuri politice. De partea cealaltă a baricadei s’au înfăţişat partidele, minus unul care între alte pricini neavând nici curajul de a înfrunta lupta s’a aciuat, în con­­diţii umilitoare şi care-l desfiinţea­ză aproape ca individualitate pe listele guvernului. Numai această defecţiune şi este suficientă pentru a învedera slăbiciunea ideii de par­tid. Pe de altă parte toate celelalte partide s’au aruncat în luptă bi­­zuindu-se fiecare pe propriile-i pu­teri. N’a fost vorba nici un moment de o coaliţie a lor. Ceiace poate fi luat drept dovadă că nu era vorba de o luptă intre... dictatură şi de­mocraţia partidelor. Fiindcă de-ar fost astfel un elementar instinct de conservare le-ar fi îndemnat la un front comun împotriva primejdiei. Dealtfel nimic nu indica un atare caracter alegerilor. Cu mult înainte de ele se îndeplinise ca o realitate incontestabilă și unanim accepta­tă disocierea ideii de guvern de i­­deia de partid. Rezultatul alegeri­lor nu face decât să confirme un câștig mai dinainte realizat. Deci, lupta în alegeri nedându-se pe această temă, la care nimeni nu s’a gândit, evident este că nu se poate trage din rezultatul scruti­nului concluzii vorbind despre un triumf al partidelor. Ci cel mult despre succesul cutăruia ori eşecul altuia. E o victorie a ideii de partid faptul că naţional-ţărănismul care acum doi ani învolburase întreaga suflare românească, cucereşte — în împrejurări arătate cu acel pri­lej — deabia treizeci de mandate pierde 1 milion şi jumătate din su­fragiile obţinute în alegerile din 1928? Sau faptul că de pe urma de­zamăgirii stârnită de guvernarea d-lui Maniu un număr de voturi s-au îndreptat către alte organiza­ţii politice, la averescani, la social­­democraţi? După cum toate voturi­le liberale au mers în bloc la d. George Brătianu, singurul despre care se poate spune că a repurtat un succes, foarte frumos, însă nu împotriva guvernului ci împotriva d-lui Digi personal. Cele 180000 de voturi ale domniei sale mărturisesc acţiunea de pola­rizare a forţelor liberale în jurul tânărului profesor de la Iaşi. Căci asta este semnificaţia izbândei e­­lectorale a d-lui George Brătianu. Dar, atunci, unde să vedem victo­ria ideii de partid pe care ni-o cân­ta triumfal cimpoierii democratici? Te pomeneşti că trebuie să căutăm în succesul ligii d-lui Cuza sau în sufragiile contelui Bethlen şi ale grupării naţionale evreeşti. Vladimir Imiescu D. G. BRATIANO. .: i • I ‘ " • •'*’?­­• însemnări dintr’o conferinţă La vârsta de 23 de ani, în Noem­­vrie 1894, Nicolae Iorga, care, la la 6 ani, citise cronicele şi care, la 13 ani, publica în Romanii, arti­cole de politică externă, cucereşte o catedră de istorie la Universita­tea din Bucureşti. Profesor uni­versitar, la o vârstă, care, pe vre­mea aceea, apuca, pe băncile liceu­lui, pe cei mai mulţi din tinerii, ce se închinau meşteşugului cărtură­resc. Timp de 37 de ani, cele câteva mii de prelegeri ale profesorului Nicolae Iorga, la Universitate, la şcoala de război, la Vălenii - de - Munte şi prin toate oraşele Ţării, au fost, pentru noi, Românii de pretutindeni, lecţii de zguduitoare trezire, de cald şi dârz naţionalizm, fie DR. ION D. TICALGIU de dreaptă preţuire a fiinţei noas­tre etnice şi de înfrigurată pregă­tire în vederea ceasului cel mare. Profesorul Nicolae Iorga a îm­părtăşit întunerecul, în care stătea ascunsă viaţa plină de omenie ro­mânească a strămoşilor noştri şi, prin asta, ne-a arătat drumul spre mântuire: făurirea, din material ro­mânesc, prin minte românească şi de mâini româneşti, a verigilor, care să lege, sudându-le, lanţul vieţii noastre de azi de acela al vieţii strămoşilor noştri. Lunga, temeinica şi aspra încer­cata viaţă a neamului românesc — vitejia românească, biserica ro­mânească, şcoala românească, oşti­rea românească, negoţul românesc, industria românească — învie subt pana măeastră şi în vorba de foc a profesorului Nicolae Iorga şi se cere, poruncitor, continuată de noi, epigonii, părăsitori, cu inimă u­­şoară, ai datinei străbune. Istoria naţională a oricărei na­ţii cercetează şi înfăţişează, azi, la istoricii din toată lumea, viaţa întreagă a unui popor: credinţe şi datini, legi­ şi obiceiuri, trepte so­ciale, activitate economică, litera­tură şi artă. Toţi istoricii din lume clădesc, azi, după planul, întocmit, de Dascălul neamului românesc, la 1910, când a fost ales membru al Academiei Române. Nicolae Iorga nu este numai un istoric cu renume mondial. El este şi un mare literat. Poeziile lui, notele lui de drum cugetările şi dramele lui sunt cân­tecul, plânsetul sau îndemnul, plin de revoltă, al unui mare român, a cărui evlavie pentru trecutul na­ţiei lui şi a cărui credinţă în vii­torul acestui neam al nostru sunt tari ca stânca şi senine ca sihăstria. Opera literară a lui Nicolae Ior­ga se întoarce la inima şi la mintea naţiei, care a născut-o, ca să nu slăbească, ci ca să sporeaască pu­terea izvorului, din care ea îşi trage viaţa. Filozoful şi poetul Nicolae Iorga se simte dator, moraliceşte, faţă de neamul românesc, pe care el — nu azi, nu de eri, nu din 1918, ci de­­când scrie şi de când povăţueşte, de peste 40 de ani! — îl vede în­treg, în toată desvoltarea lui isto­rică şi în toată întinderea lui geo­grafică, în tot rostul lui pe lumea aceasta. Cu mult înainte de războiul de întregire, slova şi vorba lui Nicolae Iorga, neostenitul, neînfricatul şi marele nostru patriot, ctitorul Uni­versităţii din Vălenii-de-Munte şi sufletul Ligii Culturale, mută hota­rele simţirii româneşti aproape de Tisa, pe Ceremuş şi la Nistru. După războiul neamurilor, mul­ţumită trudei de neostenit Român a învăţatului Nicolae Iorga, străinăta­tea — Franţa, Anglia, America, Italia, Scandinavia, toată lumea! — învaţă şi înţelege, că România în­tregită trăeşte şi va trăi, cât va ră­sări soarele, fiindcă a trăit totdea­una. Mâine, votează, prin votul ob­ştesc împroprietăriţii din România întregită, însemnaţi-vă: vot ob­ştesc şi împroprietărire stătea scris pe steagul partidului naţionalist­­democrat, a cărui temelie a pus-o Nicolae Iorga. La 1910! Intr’o vre­me, când lucrurile acestea treceau drept „nebunii şi triste, şi goale“... După 1907, Nicolae Iorga nu lip­seşte din Parlament. Cuvântul lui răscoleşte, biciueşte, îndeamnă, po­­văţueşte sau porunceşte. Prin gura lui, vorbesc mândria şi omenia ro­mânească de totdeauna. Slava, la care a ajuns Nicolae Iorga, nu este rodul unei întâmplări ci al lungii lui trude, neostenită, de fiecare clipă, călăuzită, de peste 40 de ani, de mintea lui, descurajator de încăpătoare, şi de inima lui, care bate numai pentru ţelurile româ­­nimii. Dumnezeu şi soarele Ţării noastre l-au aşezat pe aceste plaiuri, ca să stea povăţuitor, pildă şi mândrie neamului românesc. I-au aşezat, în oase, puterea, care nu osteneşte d­in cap, lumina, care nu se ogoeşte; în inimă, focul, care nimiceşte pie­dicile, ce stau în calea românului cu dragoste de ţară şi de naţia lui. Idealul de viaţă al lui Nicolae Iorga? Visul celor mai buni români, un neam românesc, între hotarele lui fireşti, unit în cuget şi în simţiri şi, prin învăţăminte, scoase din cu­noaşterea tuturor feţelor trecutului nostru, îndrumat, în sfârşit, pe ca­lea, menită, a ne duce, în acest colţ al lumii şi în lume, la voia, potrivită cu trecutul nostru de vred­nicie şi cu puterile noastre. In peste 40 de ani, în calea a­­cestei ţinte a vieţii lui Nicolae Iorga au stat multe, mari şi diferite pie­dici. El şi-a înfăptuit şi ne-a în­făptuit visul, lovind, în fiecare stân­că piedică, cu târnăcopul, care ştia că o doboară. (Citiţi continuarea in pag. II-a)- In pag. lila lin­oHdclo soirea pe Tron a PS. $. Hegeim In pagina IV-aa Sosirea din concursul aviatic a avut loc in plină furtună MIERCURI 10 IUNIE 1931 ­­itii de in­aoi si robi «nj iu. 0000 a »!­(De voTM cu un refugiat din Rusia) Un refugiat rus, inginer evreu din Odessa, care se află de câteva zile în Basarabia mi-a dat posibilitate să aflu ceva despre imensa nep­utire de care sunt cuprinşi conducătorii actuali ai Rusiei sovietice, ca şi des­pre aspectul moral al bolşevismu­lui. — Ce v’a determinat să plecaţi din Rusia? — l-am întrebat pe in­giner şi mi-a răspuns: — Lipsa oricărei raţiuni a exis­tenţei mele acolo. Este foarte greu să câştigi ceva. Toţi se gândesc nu­mai la un singur lucru: să-şi procure mâncare. Am avut nişte bijuterii pe cari le păstram până când au aflat despre aceasta bolşevicii. Am fost arestat și cercetat. Rezistam să spun unde le păstrez, însă după aplicare unei metode speciale de chir­uri, am fost nevoit să destăinuiesc tot. — Ce anume v’au făcut? — M’au așezat pe o masă în așa fel ca picioarele să nu atingă podelele. Nu aveam drept să adorm. Pentru supraveghere se afla alături de mine un cekist. Am stat aşa până când, din cauza oboselii su­praomeneşti, am cedat. După cum vedeţi, inchiziţia sovietică recurge la măsuri de chinuire foarte „civiliza­te”, cel puţin aşa a procedat ea faţă de mine. L-am întrebat cum merge „piati­­letca” şi ce şanse de realizare are. Mi-a povestit că bolşevicii îşi dau bine seama că „piatiletca” nu poate fi înfăptuită pe deplin, însă o so­cotesc un imbold de acţ­­ie pentru lucrători şi întreaga economie a sta­tului. Deseori, bolşevicii nu ţin seama de posibilităţile financiare. De exem­plu, au construit o staţiune de forţă motrică de Însemnătate mondială — Dneprostroi. Insă din cauza lipsei de mijloace financiare, nu pot fi con­struite fabricele, pentru cari a fost creată această staţiune. Funcţionarea fabricelor întâmpină dificultăţi mari din cauza lipsei ma­terialelor prime. De pildă, dat fiind că ţăranii au tăiat vitele, se simte lipsa acută de piele. Deoarece fabricele sindicatului de piele au nevoe pentru funcţionarea lor de acest material prim, Sovie­tele îl procură din străinătate, din America de sud. In general, industria Sovietică nu se bazează pe piaţa internă, ci are absolută nevoie de pieţe străine, mai ales coloniale — Persia, Turcia, Chi­na, etc. Spre a nu mai fi avizată la pie­ţele străine, Rusia Sovietică începe să producă foarte m­ulte mărfuri eu­ropene pe cari înainte ţara nu le cunoştea de fel. înaintea războ­ilui Rusia, în ce priveşte industria chi­mică, se găsea în plină dependenţă de piaţa germană. Acum industria chimică a Rusiei a făcut progrese însemnate, până într’atâta că cunoa­şte multe secrete chimice germane graţie specialiştilor străini angajaţi cu contracte pentru lucru în Rusia Sovietică.­­ — Cum sunt posibile vânzările sovietice pe pieţele străine cu pre­ţuri derisorii? — In cele mai dese cazuri, Sovie­tele vând ieftin, deoarece produce mai ieftin decât străinătatea. Le cos­tă foarte ieftin munca. De exemplu un lucrător american fiind deprins cu un standard de viaţă ridicat, are nevoie să câştige 4—5 dolari pe zi şi dacă nu are un câştig suficient, preferă să fie şomer. In Rusia câşti­gul zilnic al u­nui lucrător nici într’un caz nu trece suna de 4—5 ruble. Să mai avem in vedere că statul iu­ dă lucrătorului, în contul acestor 4— 5 ruble, foarte fuine obiecte utile. Deci, în realitate, plata lucrătomlui se reduce la vreo rublă sau două adică la o jumătate de dolar. Dar aceasta înseamnă că munca manua­lă costă pe soviete cu 5—10 ori mai eftin decât ca pe capitaliştii euro­peni.­­ — Am citit în ziare că în Rusia se încearcă înfiinţarea unor magazine speciale pentru comerţul liber. Ce în­semnătate au? / I — Se înfiinţează asemenea ma­gazine în cele mai importante oraşe, însă mărfurile de rând ajung acolo cu preţuri foarte ridicate, cari avu­ează însemnătatea lor pentru pol­uaţie. Pe de altă parte, ele sunt magazine „de provocaţie”. Dacă vii să cum­peri, este cu totul firesc şi posibil. (Citiţi continuarea In pag. Il-a) Mia Hau­tală? Din dicţionarul cunoscutului corsican moţat şi strateg genial, dispăruse intr’o vreme cuvântul imposibil. Aşişderea din vocabularul de scurtă inteligenţă, dar de mână­ lungă, a politicianului român. Catalogăm toate acestea drept semne primare ale americanizării — noţiune sinonimă cu posibilitatea superlativă pe toate tărâmurile, fără corespondent ne­gativ. Timpul s’a dovedit a fi cel mai isteţ comentator al Apocalipsului. America­nismul (contribuţie reală la dovedirea celor scrise sub inspiraţie divină de Sfân­tul Ioan Evanghelistul) nu e numai jus­tificat, ci şi demonstrabil ca imperios, pentru înfăptuirea celor scrise atât de metaforic pe insula Pathmos. Nu ştiu dacă eroina, căreia îi sunt în­­chinate rândurile de faţă, a stăruit cu gândul la toate acestea. Şi mai puţin dacă a auzit de acea poezie tandră, în care Alexandru Vlah­uţă plasa întreba-­­ rea : Ce eşti mata, băiat sau fată ! Neîndoios e numai răspunsul fecioa­rei, tărziehne şi cu certificat medical, băiat. Faptul, sau mai bine zis operaţia, s'a consumat în rate la Viena. O duduie, ce asistase la aproape patruzeci de înfem­­nări, pe nume It. Hilde­garde, a simţit o năstruşnică vocaţie, de a evada din feminitate. Zis şi făcut. Şi-a înlăturat cosiţa prin voinţă proprie şi brici, ase­meni doc­tor­ilor miinchenezi cfUjj U*»* zilele toride pot fi Văzuţi, chei şi devo­raţi de zăduf, la un match interminabil de halbe. O autorizaţie a respectivei prefecturi de poliţie, îi îngădui să fie purtătoarea, fără consecinţe juridice, a costumului masculin. Ultima etapă apăru în chip de bistu­riu mânuit abil. Un chirurg grefă aspru, deci masculin şi definitiv, la cererea Pa­cientei, podoabele bărbăţiei în poşeta pi­cioarelor. Informaţia nu precizează dacă victima ritualului a fost berbec sau cimpazeu. Intervievată după altoire, răspunsul a dăruit vâlvă. Redăm: «operaţia a în­trecut toate nădejdiile mele».­­ Cu câtva timp mai înainte, un celebru profesor întru ale sexualităţii, doctorul Steinch, demonstrase într’o conferinţă, posibilitatea metamorfozării sexelor. R. Hildegarde, pictoriţă, trece demon­strativ în rândurile sexului urît. Faptul e semnificativ, ca să nu spun apocalip­tic. Experienţa contrarie nu ştim dacă su­ va găsi cineva s’o facă. Frate nou de suferinţă şi sex, în cu­rând îţi va creşte barbă şi mustăţi. Vei satisface legea recrutării. Un nou record — acela de a fi cel mai bătrân recrut. Te salutăm bărbăteşte ! Nicolae Atadim­eş

Next