Cuventul, ianuarie 1932 (Anul 8, nr. 2405-2434)
1932-01-14 / nr. 2417
ANUL AL Vlll-Iea.—No. 2417* hLVACilA §1 ADMINISTRAȚIA: București, Calea Victorie 4j, etajull (liniat ea pinn Irat.asiui Iwobmaia) I 3*2/45 1 Met fii TELEFON : 37* TMKEOflCliA l 57« 09 ADMNISTRflTIfl Fondator TITUS ENACOVICI Director: NAE IONESCU__________ ANUNURILE $1 PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „C11VAN1111111“ şi prin toate agenţiile de publicitate „Cazul“ Dobrescu „,mai precis, «cazul» Aurel Dobrescu. Există. Există mai ales de câteva zile, de când — supremă indelicateţă! — se spune prin cafenele că... noul ministru al justiţiei este «bun prieten» cu fostul subsecretar. Până acum exista numai o «afacere Dobrescu». Cum din «afacerea Dobrescu» am ajuns la «cazul» Dobrescu, e încă un mister pentru noi. Şi poate că am fi lăsat şi misterul acesta nelămurit, dacă desfăşurarea evenimentelor nu ar fi pus o problemă ce-şi cere o imediată rezolvare. «Afacerea Dobrescu» noi o cunoaştem. Nu am luat, însă, niciodată atitudine. Un om politic a ajuns în dificultăţi, prin anumite cercetări începute de justiţie. Majoritatea confraţilor şi-au spus cuvântul. «înscenare politică!» protestează unii; «pungaş ordinar!» clamează alţii. Noi am tăcut. Şi am înregistrat doar faptele. De îndată ce justiţia e în curs, noi nu putem vorbi nici de «înscenare politică», nici de «pungăşie ordinară», căci nici nu putem acuza pe un om politic înainte de a şti ce a hotărât justiţia, — nici nu putem bănui pe un magistrat de complicitate într’o înscenare politică, înainte de a vedea care sunt rezultatele cercetărilor lui şi cum sunt de apreciate de forurile competente. Dacă justiţia nu s’ar fi amestecat în această afacere, am fi putut spune : credem că e vinovat — sau credem că nu e vinovat. De îndată ce însă justiţia lucrează, nu mai avem dreptul să credem nimic, ci numai datoria să aşteptăm. Iată însă că în ultima vreme se întâmplă un incident. D. dr. Aurel Dobrescu, chemat la interogatoriu de către judecătorul de instrucţie al cabinetului 7, refuză să răspundă la orice întrebare, şi declară că e gata să se lase instruit de orice jude instructor, afară de titularul cabinetului 7. Judecătorul ia act şi 1ape cole necesare pentru deschiderea unui proces de ultraj. Astea sunt faptele. Vrea cineva să mai şi comenteze ! Așa cum stau lucrurile — sau cum se cunosc ele din actele perpetrate în chip public, nu era decât un comentar de făcut, să se manifeste surprinderea faţă de gestul d-lui Aurel Dobrescu, — ştiut fiindcă un om supus cercetărilor nu are dreptul să-şi aleagă el anchetatorul. Atât. In loc de aceasta însă, ce vedem ? In loc de asta— unii din confraţi se năpustesc asupra... judecătorului. De ce o fac unii din ei, înţelegem; şi nu insistăm. Dar iată unul, om cu totul cinstit şi de bună credinţă, care nu a avut niciodată de a face cu parchetul — şi suntem siguri, nici nu va avea — care aruncă grave acuzaţii titularului cabinetului 7 de instrucţie : 1. instrucţia merge cu mult prea încet; 2. judecătorul Stănescu, căci de el e vorba, îşi face situaţia prea uşoară mulţumindu-se numai cu un proces de ultraj faţă de gestul d-lui Aurel Dobrescu; datoria d-sale e să ceară el anchetă, pentru a fi scos cu un ceas mai devreme de sub bănuiala ridicată de motivele de recuzare invocate de împricinat. Cu alte cuvinte , d. judecător lungeşte instrucţia, iar când e acuzat de lipsă de imparţialitate... «ia lucrurile în glumă», şi vrea să treacă la ordinea zilei. Acuzaţie în adevăr gravă. Dar, mă rog, chiar aşa să fie ! Eu cred că ar trebui să controlăm. Şi controlul e uşor de făcut, prin «Curierul Judiciar» al oricărei gazete, ad I. Instrucţia merge prea încet. Se poate. Dar din a cui vină ? Din a judecătorului de instrucţie ? Să restabilim faptele. Noi nu am uitat, de pildă, că după sezisarea justiţiei, ministerul de Domenii a întârziat 8 luni cu predarea dosarului. De ce? Nu insistăm. Dar e vina instrucţiei ? In sfârşit, d. Dobrescu a fost citat la instrucţie. A venit ! Noi nu am uitat, iarăşi, că la un moment d. Doctor a dispărut. Când a reapărut , era deputat. Nu putea fi, deci, chemat la instrucţie. Ridicarea imunității parlamentare ? Da, s-a făcut. ...în ultima zi a sesiunii! Noi am fost întotdeauna de părere că d. Aurel Dobrescu ar trebui să colaboreze la accelerarea instrucției. E de vină cineva dacă d. Doctor nu a fost de această părere ? Căci, să ni se spună , nu e adevărat că, acum, de ultima dată, d-sa a fost adus aproape cu forţa la instrucţie ? Atunci unde e vina judecătorului Stănescu în încetineala instrucţiei? ad 2. Judecătorul era dator să facă tot posibilul ca să înlăture de la el orice suspiciune. Desigur. Dar nu a făcut-o ? Confratele nostru uită întâmplările. DE DOUA ORI judecătorul Stănescu a fost declarat în afară de orice bănuială. Intâiu prin anchetă , (scriudin memorie, dar sunt sigur că nu mă înşel) pe la mijlocul lunii Septembrie s a svonit că d. Aurel Dobrescu acuză pe instructor de lipsă de imparţialitate ; vă aduceţi aminte ce s’a întâmplat! Judele instructor Stănescu a cerut imediat ministerului să institue o anchetă. Comisia a fost numită: procurorul general Praporgescu, primul preşedinte al trib. Ilfov, Stârcea. Rezultatul anchetei, — cu totul favorabil judelui instructor. A doua oară prin hotărârea casaţiei , d. Aurel Dobrescu a făcut cerere de strămutare a cauzei. Cererea aceasta s’a judecat până în Casaţie. Rezultatul 1 Respinsă, în unanimitate. Şi când te gândeşti că acolo s’a pus şi chestiunea judecătorului instructor ! Iată, deci. Dar atunci, cum ? Ce mai are de făcut judecătorul Stănescu pentru a avea dreptul de a instrui pe fostul subsecretar de la Domenii ? Sau poate că... ar trebui să se recuze singur, nu ? Nu, nu. Să lăsăm pe d. Dobrescu judecătorilor lui fireşti şi legali. Şi mai ales să lăsăm justiţia să-şi vadă de treabă. Căci, vă asigur, d. Dobrescu nu va avea nimic de câştigat dacă ne-am apuca noi, presa, să ne substituim justiţiei. ...Şi mai ales, să sprim cât mai puţin împotriva judecătorilor cari— ştiţi — nu au dreptul să polemizeze cu noi nici măcar pentru a se apăra. Veţi răspunde că pentru asta au ministerul de justiţie ? Da. Dar, iată, au trecut 48 de ore de când asupra unui magistrat planează acuzaţii nefundate, şi ministerul nu a făcut niciun gest de rectificare. Nu e păcat de Dumnezeu să acuzăm, nefundat, pe un om căruia îi e interzisă apărarea ? Nae Ionescu Dacă... ...te bagi în târâte, te mănâncă porcii le stăruie să sune în mintea oamenilor, proverbul conceput ca sfat, poruncă şi ameninţare. Desigur că, generaţiilor citadiene, imaginea ce se desprinde din acest proverb, li pare oarecum exagerată. Nu li vine a crede măcar tinerelor vlăstare citadine că s-ar putea întâmpla ca un pahiderm desgustător şi tâmpit să guste din carnea unui animal atât de nobil şi delicat cum e omul. Cu metaforă desinteresată, proverbul este acceptat însă cu entuziasm. Pentru că şi în viaţa civilizată, cu obiceiurile ei subţiri, cu delicioasa blândeţă a moravurilor ei, cu gramaticala şi geometrica ei rânduială, se întâmplă ca porcii figuraţi să se dea la om. De pildă , o gazetă franţuzească povesteşte o minunată întâmplare. Marele învăţat Georges Claude, o glorie a Franţei şi unul din cei mai mari fizicieni ai lumei, candida la un scaun de deputat. Gloria lui, în domeniul ştiinţei, valora cât un program, iar descoperirile sale mai mult, decât un partid politic. Adversarul savantului — contracandidat — era un simplu politician. Şi,îi era greu să suporte faima savantului. Intre un binefăcător al naţiei şi umanităţii şi un simplu negustor de vorbe — şi nici acele măcar frumoase — este de la sine înţeles că alegătorul va acorda favorurile celui mai cunoscut. Atunci, micul politician, astăzi mare, recurse la un truc. Bineînţeles, unul clasic: demagogia. Savantul Georges Clyde fu decretat infam capitalist, lipitoare care suge sângele poporului. Deși în partidul politicianului existau milionari cari și-au făcut averea exploatând într’adevăr munca altora, contracandidatul savantului găsi nimerit să-l zugrăviascâ în cele mai negre culori. Politicianul îl atacă pe savant pe tema exploatării muncii, deşi Georges Claude nu făcea alta decât să-şi exploateze invenţiile şi nu înţelegea să le dea spre exploatare filantropiei capitaliste. In ochii micului politician aceasta, era cea mai mare crimă de leseumanitate... Acestea le povesteşte , dealtminteri, foarte amărât savantul, într'o carte de memorii. Ceea ce denotă că , proverbul «dacă te bagi în tărâţe» este valabil şi în viaţa politică a idealiştilor unei mari naţiuni. Nu numai la noi. Dar. ActualităţiiScrisoare cu precizări de PERPESSICIUS de trai, căci nu cred să fie printre ei 2 la sută cari să aibă avere personală sau proprietăţi. In afară de cheltuiala, protezelor, ochilor arii(Citiţi continuarea în pagina Il-a) 0000------ M. S. Regele, însoţit de Marele Voevod Mihai şi de suită, la vânătoarea care s’a desfăşurat ori la Scroviştea Viitorul regim al pensiilor Regimul pensiilor din România trebue adânc reformat. Niciodată necesitatea acestei reforme n’a apărut mai vie ca în zilele acestea de revoltă a lumei pensonarilor. Ei nu sunt ţinuţi să ştie cât de chinezeşte se stabilesc pensiile, câte complicaţii prezintă ele, cum au evoluat şi ce greşeli s au făcut până acuma pentru a ajunge la regimul stabilit Prnii' 1932 cntr’o necesitate pe care n’ar putea-o înfrânge decât revărsarea de bună stare materială. De aceia necazul lor, adânc şi serios, pentru schimbarea bruscă a penselor (cel puţn pentru anume categorii) egal doar cu strângerea de inimă a celor care au trebuit să calculeze sumele şi a acelora care, reprezentând autoritatea statului, au dat consimţimântul lor unor concluziuni fatale, are justificare — nu însă şi remediere imediată. Ce se poate face cu o pensie care reprezintă o dată şi jumătate salariul, atunci când statul e nevoit săşi măşoreze contribuţia pentru pensii, decât, în cel mai bun caz să se taie jumătatea care întrece salariul? Şi nu face aceasta dintr’o dată o reducere de 30% ? Cum să remediem acestei stări de lucruri, iată problema pe care trebue să o punem şi pentru a corecta nedreptăţile actualei repartiţii a pensiilor şi pentru a evita o anarhică variaţie în viitor a acestei repartiţii. Pensiile sunt legate de salarii, este un lucru uitat de mult. Uitarea aceasta a şi prilejuit anarhia din care încercăm acum să ieşim. Chestiunea pensiei de bază, legată de salarul de bază trebuie să aibă un sfârşi. Salariile au evoluat într’un fel nu prea legat de bază, pensiile au evoluat altfel şi azi ne am trezit in faţa unei situaţii care nu poate dura. De aceia, în afară de însăşi noua aşezare a pensiilor printr o lege care se pregăteşte, trebuie de reluat de aproape regimul salariilor, avânduse în vedere că de acesta vor fi strâns legate pensiile. Rearmonizându-se salariile, indicându-se poate, cu ocazia aceasta salariile mijlocii, se vor ridica necesar şi pensiile mijlocii care au fost mai greu reduse prin jurnalul Consiliului de Miniştri. În vederea strânsei legături dintre salari şi pensii şi pentru că evoluţia lor să nu mai urmeze drumuri capricioase, aş propune următoarea sistematizare. Mai întâi o separe a funcţiunilor administrative de cele câteva mari corpuri speciale, ca de pildă corpul didactic, militarii, magistraţii. Pentru fecare din aceste grupuri se face un tablou ierarhic. In tabloul funcţiunilor administrative se vor aşeza toate serviciile identice — indferent de norme — împreună, sau se vor diferenţia, aşa cum vor judeca bine marii pontifi ai administraţiei noastre de stat, care-i cunosc bine resorturile şi nuanţele în diferenţiere; vom avea de a face cu tabloul mai bogat sau mai sărac, cum se va socoti necesar, potrivit atâtor alte motive ,care sunt chemate să determne aceasta. Fiecărei funcţiuni din tablou i se va atribui un număr, după ce structura numerică a funcţiunilor administrative va fi bine studiată. De pildă (în chip foarte arbitrar dau aceste exemple) vom asocia de gradul copist numărul 14, şef de birou 23, director 60, etc. Numerele aceste bine gândite și bine studate ne vor da raporturile de salarizare. Astfel că presupunând tabloul complect, bugetul se va face doar stabilind cât valorează în lei unitatea din tablou. Dacă de pildă această unitate este 200 lei lunar, atunci salariul copistului va fi 2800 lei, al şefului de birou va fi 4600 lei, al directorului 12000 lei, etc. Bineînţeles că stabilirea valorii acestei unităţi va rămâne la facerea fiecărui buget problema cea mai însemnată, însă rezolvirea ei, din punct de vedere technic, va fi uşoară. Să presupunem de pildă că o întreprindere particulara are 10 copişti (cu numărul indice 15), 4 şefi de birou ( cu indicele 25) doi directori (cu indicele 75) şi că poate să atribuie acestei administraţii o salarizare totală de 1 milion lei anual. Sunt în total 15X10+25X4+75X2 = 400 unităţi. Fiecare din ele valorează 1.000.000 : 400 = 2500, deci salariul anual al fiecărui copist va fi 37.500 lei, iar al unui director va fi 187.500 lei. In acelaş mod (Poate cu oarecare greutăţi din pricina gradaţiilor) se va putea face un tablou cu indici pentru fiecare din corpurile didactic, militare, etc. De o astfel de aşezare a salariilor, a căror variaţie de la an la an va fi mult mai lesne de realizat, după posiblităţile bugetului şi condiţiile vieţei, se va putea lega statornic şi raţional noul regim al pensiilor, lucru necesar căci pentru multă vreme suntem încă sortiţi să ne aşteptăm la schiibarea cuantumului de salariu sau de pensie de la an la an. Fiecărei funcţiuni, i se va face să corespundă pe lângă indicele de salariu şi un indice de pensie. (S’ar putea ch ar admite egalitatea între cei doi indici.) Şi astfel, cu variaţia bugetului şi a salariilor vor merge paralel şi variaţiile pensiilor, fără prăbuşiri şi neegalităţi neevitabile ca acelea din momentul de faţă. Pentru realizarea unei bune legi trebuie concursul energic al tuturor, pentru realzarea unei buni sistematizări trebuie şi limpezimea de minte şi încrederea în competinţă technică care trebuie să prezide toate reformele noastre financiare. Octav Onicescu *-e Nu-i vorba de vreun fragment de catedrală, locuinţa separată a unui sfânt cu renume din interiorul templelor catolice. Nu, ci de Teatrul Naţional din Praga. Cehilor le place să-l desmierde astfel, din dragostea lor prea mare pentru teatru şi muzică şi din semnificaţia socială pe care această clădire artistică a căpătat-o în vremea redeşteptării lor naţionale. Căci Teatrul naţional ceh e o frumoasă realizare la capătul a peste patruzeci de ani de sforţări şi sacrificii, îmi pare că nimic nu-i mai nobil şi mai admirabil pentru o naţie decât aceste încumetări fanatice de a se realiza în formele eterne ale artei, atunci când mentalitatea desuetă a unei stăpâniri autocrate înăbuşe intenţii şi sfarmă idealuri. In această privinţă, poporul ceh a trăit totdeauna sub ameninţarea de-a fi strivit de călcâiul cu pinten al vecinilor stăpânitori. Nu mai departe decât la sfârşitul secolului trecut, istoricul german Mommsen scria, în împrejurări cunoscute de istoria modernă: «distrugeţi capetele cehilor!». Era îndemnul la crimă şi ură, formulat de inteligenţa opacă a unui savant crescut în vremea celui mai agresiv individualism prusac. Era dispreţul orgolios aruncat în obrazul unei natu-paria destinată pieirii. De altfel, tot secolul XIX e plin de frământări şi inquietudini în toate domeniile activităţii spirituale. Renaşterea care a urmat acestor vremi se datoreşte în mare parte scriitorilor şi artiştilor din a doua jumătate a acestui secol. Ei au ştiut să rămână credincioşi liniei tradiţionale şi totodată să integreze elementele creaţiei în mişcarea intelectuală a timpului. Cu o mâna — aceşti soldaţi harnici — pregăteau eşafodajul actualului stat ceh, iar cu alta, păstrau necontenit lelegătura cu iniţiativele Apusului. Ei au pregătit formulele realizării idealului naţional, această mare Faptă, acest gest patetic înscris definitiv cu litere de aur pe marea frescă a istoriei, cum spunea scriitorul K. Capek. De aceia, Teatrul national din Praga reprezintă un fragment din sbuciumul ardent al acestei generaţii, o pagină scrisă cu licoarea dulce a suferinţei pentru o viziune, care s’a realizat. In 1845, intelectualii cehi s’au gândit să construiască un teatru national în capitala Boemiei. In acest scop s’a format o societate, în 1850, sub preşedinţia cunoscutului luptător politic, Rieger. Din subscripţii şi mici ajutoare — aşa după cum la noi s’a ridicat Ateneul —, s’a construit un teatru provizoriu, care să dea răgaz şi posibilităţi de ridicare teatrului de mai târziu. El s’a realizat totuşi sub privirile înveninate ale Vienei şi urma să fie inaugurat în Sept. 1881. O mână criminală, desigur, a provocat un incendiu, care a distrus fructul atâtor jertfe materiale şi a înăbuşit entuziasmul unei naţii întregi. In ziua catastrofei, în faţa ruinelor fumegânde, s’au reînceput subscripţiile pentru a se reface ceiace distrusese flăcările. In clipa nenorociri, spiritul de jertfă şi de solidaritate s’a manifestat în chip impresionant. Doi ani mai târziu, Boemia avea pe malul drept al Vltavei un monument de artă, demn de sacrificiile făcute, care se înumără printre cele mai frumoase săli din Europa. O generaţie de artişti, — fruntaşii şi animatorii acestei idei, — pionerii cari au exaltat prin armoniile creaţiilor sentimentul naţional din această vreme, a fost numită, «generaţia Teatrului Naţional». Printre alţii, ea cuprinde pe arhitectul Zitek, pictorii Ales şi Hanais şi sculptorul Mzslibok. Ei au dat tot ce-au avut mai ales în geniul lor pentru a se construi această Capelă de aur, pe frontispiciul căreia s’a scris cu litere de aur: Národ sobe (naţiunea sieşi). Toate podoabele interioare au fost executate numai de artişti cehi. Unul dintre dânşii, V. Brozik, aflat în acea vreme în Franţa, a găsit în decoraţia cortinei consacrarea definitivă a artei sale. Ajutat de sfaturile lui Cermak, a debutat printr’un mare tablou istoric smuls din istoria naţiei sale. ..Astăzi, în Capela de aur, se oficiază numai pentru eternitatea artei şi pentru amuzamentul zeilor din Olimp, — cari au ocrotit întotdeauna naţiile în sbuciumul şi efortul lor spre ideal, — cu aceiaşi solemnitate cu care se rostesc cântările divine, sus, în Catedrala Sf. Vit. Traiant Ionescu-Niscav PRAGA. Scrisori din Praga Capela de aur In pag. Iile Au fost descoperiți criminalii din Calea Griviței In pag. VII l-a: De ce stagnează traseri tic rus©? Umane Articolul nostru «Revizuirea pensiunilor» ne-a adus, între altele, o replică şi o epistolă, întâia simptomatică, a doua preţioasă la fel de actuale şi una şi alta. Un domn bine intenţionat, după cât se părea, ne a spus: «Am citit articolul d-tale, «Pro domo...» ca şi cum ar fi spus : «îmi pare bine că-ţi merge bine negustoria şi bine faci că nu primeşti să te jupoaie fiscul cum îi dictează fantezia», sau cam aşa ceva. Ca şi cum a interveni într'o chestiune ce întâmplător este şi a mea, aceea a victimelor de războiu, şi care este, sau ar trebui să fie a ţării, în primul rând, este tot una cu a-ţi trage spuza pe turtă şi a pleda o cauză pur personală. întotdeauna ca astfel de împrejurări, îmi zic: «ce-ar fi fost, Doamne, ce viete şi tânguiri ar fi umplut văzduhul dacă în locul nostru ar fi fost ceilalţi, uşuratecii de astăzi!» Şi o mare înţelegere se coboară din pilda vieţii Mântuitorului. Mai interesant e să ne oprim la epistola amintită, singur temeiu al rândurilor de faţă. Până într’atâţi, că vom reproduce aproape întreaga epistolă a camaradului nostru. Ea merită, dealtminteri, să fie adusă la cunoştinţa cât mai multora pentru lămuririle pe care le aduce unei probleme în treacăt şi de principiu atinsă în articolul nostru, ca şi pentru distincţia pe care o bună parte din invalizi o fac între invalizii autentici, proveniţi de pe front şi cei asimilaţi invalizilor, precum cei cu boli agravate, vestigii şi ei, desigur ai războiului dar de o categorie alta decât cei ai frontului. Este o chestiune destul de delicată dar nu mai puţin actuală, astăzi când ajustările pensiunilor nu fac nici o distincţie şi pe toţi deopotrivă îi nivelează. Dar să dăm cuvântul corespondentului nostru : «...Mai întâia nu poate fi vorba de toţi invalizii ci bine înţeles de acei veritabili, mutilaţi de războiu, cari au fost răniţi pefront în lupte. Să se înţeleagă odată că «intruşii», acei cu protecţii politice au uzurpat dreptul de invalid — fiind perfect sănătoşi — şi găsiţi perfect sânătosla ultima şi foarte serioasa revizuire din 1929, n’au ce căuta în rândurile mutilaţilor de războiu şi n’au niciun drept de a primi răsplata naţională sub formă de pensie. Şi dacă au câştigat prin fraudă şi prin indolenţa vechilor comisiuni medicale, un titlu, să se ştie că măcar acum, trebue să sufere consecinţele şi lor, să li se ajusteze pensiunile. Dacă există dreptate, apoi să se facă întreagă. Sunt în toată ţara numai 1200 invalizi ofiţeri mutilaţi de războiu, categorisiţi de ultima comisie medicală, cu procentaje între 20% şi 100%. Sub nici un motiv şi cu nici o argumentaţie din lume nu alţii ci numai aceştia pot fi consideraţi invalizi de războiu. Ceilalţi în număr de câteva mii, au uzurpat prin fraudă calitatea de invalid şi mănâncă fără drept sute de milioane din bugetul Statului. Acestora trebue să li se taie pensiunile şi pentru motiv de economie şi ca pedeapsă. După lupte şi necazuri cari au durat mai bine de 12 ani după război, după ce am fost bătuţi de poliţişti şi soldaţi, loviţi cu pietre şi stropiţi cu pompele, după ce am lăsat un mort în stradă şi striviţi şi plini de sânge am părăsit între Socec şi Bulevard zeci de proteze — singurele trofee ale poziţiei — am câştigat cu trudă şi lacrimi o pensie omenească, după grad de invaliditate, care de bine de rău se apropie de un minimum de existenţă. Să se mai ştie că pentru invalizi pensia este absolut unicul mijloc Impostorul de la Radu-voda In sfârşit, Ion Sanda Mateiu, prin vrerea părintelui patriarh rege al codrului dela Radu-Vodă, s’a hotărât «să părăsească rezerva pe care şi-a impus-o» şi să pună laba pe plaivas, ca să se apere, de acuzaţiile pe care i le aduce «un consorţiu catilinar». Orbctele, ajuns în fruntea căminului teologic de la Radu-Vodă în urma unor anumite chestii şi după ce a declarat părintelui patriarh, pe cuvânt de... onoare, că se va preoţi încurând, înţelege să se autotămăieze, atacând fosta conducere a căminului. El are neobrăzarea să afirme că sub el, «după o grea muut® da restaurare, ruina tristă şi deplorabilă a fost prefăcută în colţ civilizat, de ordine şi viaţă spirituală». Trebue ştiut că cei au ţinut acest deplorabil coif în complectă barbarie sunt foştii conducători, regretatul preot prof. C. Nazarie şi părintele Niculae Popescu, actualul secretar general dela Instrucţie. Impostorul dela Radu-Vodă nu spune câte milioane s'au cheltuit, din bugetul Statului, ci vremea ragenţiei părintelui parriarh, pentru căminul de sub stăpânirea lui. S’a cheltuit enorm şi urmă de viaţă spirituală nu se dovedeşte. Cine s-o cultive P Popa Felea cel ştrengar şi nătărău şi cu Ion Sanda Mateiu ? La destăinuirile noastre cu privire la sumele încasate, fără vreo aprobare a autorităţii superioare, de la bursierii căminului, Ion Sanda Mateiu crede că poate înşela pe cei ce-l vor ceti, afirmând că: «taxe de instalare au existat totdeauna la Internat», iar •«taxele de întreţinere sunt deasemenea normale într’un Internat unde avem şi solvenţi. S'a inventat undeva sistemul miraculos al solvenţilor fără plată?». Şiretenie prea ieftenă, logofele Mateiu! Fiindcă noi am afirmat că dela bursieri (nu dela solvenţi) s'au încasat sume mari de bani, fără aprobarea celor în drept şi că aceşti bani s’au cheltuit fără buget. Ion Sanda Mateiu trebue să răspundă: 1■ Este, sau nu, adevărat că în cursul anului şcolar 1930—1931 a încasat, dela cei 90 de bursieri, suma de lei 501.000 ?Câte 5600 lei de fiecare. Din aceşti bani, 100 lei sunt storşi pentru «lucrările» lui. 2. Este, sau nu, adevărat că pentru anul şcolar în curs a încasat, la început, lei 2500 dela fiecare student din anul I şi lei 2000 dela fiecare student din anii: II, III, IV. Este adevărat că după Crăciun studenţii, bursieri, ai anilor: II, III, IV trebue să aducă, iarăş, câte 2400 lei, iar după Paşti alţi 2100. Este, sau nu, adevărat că toţi aceşti bani au fost cheltuiţi fără buget, aprobat de autorităţile în drept? Este, sau nu, adevărat că el, care consumă cu întreaga familie, fără drept, din hrana studenţilor, n’a dat masa, de sărbătorile Naşterii Domnului, studenţilor Pulpea., Marinescu St., Petrov V., Codreş A. şi Vulpe C.! La aceste întrebări să răspundă impostorul dela Radu-Vodă. Să nu bată câmpii, cu gând de derutare- Șiretenia nu se simte la largul ei, pe mâni de orbete ! Gh. Nucet »I I i *+* 111 ■" «*