Cuventul, ianuarie 1932 (Anul 8, nr. 2405-2434)

1932-01-14 / nr. 2417

ANUL AL Vlll-Iea.—No. 2417* hLVACilA §1 ADMINISTRAȚIA: București, Calea Victorie 4j, etajull (liniat ea pinn Irat.asiui Iwobmaia) I 3*2/45 1 Met fii TELEFON :­ 37* TM­KEOflCliA l 57« 09 ADMNISTRflTIfl Fondator TITUS ENACOVICI Director: NAE IONESCU__________ ANUN­URILE $1 PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „C11VAN1111111“ şi prin toate agenţiile de publicitate „Cazul“ Dobrescu „,mai precis, «cazul» Aurel Do­brescu. Există. Există mai ales de câteva zile, de când — supremă in­­delicateţă! — se spune prin cafe­nele că... noul ministru al justiţiei este «bun prieten» cu fostul subse­cretar. Până acum exista numai o «afa­cere Dobrescu». Cum din «afacerea Dobrescu» am ajuns la «cazul» Do­br­escu, e încă un mister pentru noi. Şi poate că am­ fi lăsat şi misterul acesta nelămurit, dacă desfăşurarea evenimentelor nu ar fi pus o pro­blemă ce-şi cere o imediată rezol­vare. «Afacerea Dobrescu» noi o cu­noaştem. Nu am luat, însă, nici­o­­dată atitudine. Un om politic a a­­juns în dificultăţi, prin anumite cercetări începute de justiţie. Ma­joritatea confraţilor şi-au spus cu­vântul. «înscenare politică!» pro­testează unii; «pungaş ordinar!» clamează alţii. Noi am tăcut. Şi am înregistrat doar faptele. De îndată ce justiţia e în curs, noi nu putem vorbi nici de «înscenare politică», nici de «pungăşie ordinară», căci nici nu putem acuza pe un om poli­tic înainte de a şti ce a hotărât justiţia, — nici nu putem bănui pe un magistrat de complicitate într’o înscenare politică, înainte de a ve­dea care sunt rezultatele cercetări­lor lui şi cum sunt de apreciate de forurile competente. Dacă justiţia nu s’ar fi amestecat în această afa­cere, am fi putut spune : credem că e vinovat — sau credem că nu e vi­novat. De îndată ce însă justiţia lu­crează, nu mai avem dreptul să credem nimic, ci numai datoria să aşteptăm. Iată însă că în ultima vreme se întâmplă un incident. D. dr. Aurel Dobrescu, chemat la interogatoriu de către judecătorul de instrucţie al cabinetului 7, refuză să răspundă la orice întrebare, şi declară că e gata să se lase instruit de orice jude instructor, afară de titularul cabinetului 7. Judecătorul ia act şi 1­ape cole necesare pentru desch­ide­rea unui proces de ultraj. Astea sunt faptele. Vrea cineva să mai şi comenteze ! Așa cum stau lucrurile — sau cum se cunosc ele din actele perpetrate în chip public, nu era decât un comentar de făcut, să se manifeste surprinderea faţă de gestul d-lui Aurel Dobrescu, — ştiut fiindcă un om supus cercetă­rilor nu are dreptul să-şi aleagă el anchetatorul. Atât. In loc de aceas­ta însă, ce vedem ? In loc de asta— unii din confraţi se năpustesc asu­pra... judecătorului. De ce o fac unii din ei, înţelegem; şi nu insis­tăm. Dar iată unul, om cu totul cinstit şi de bună credinţă, care nu a avut niciodată de a face cu par­chetul — şi suntem siguri, nici nu va avea — care aruncă grave acu­zaţii titularului cabinetului 7 de instrucţie : 1. instrucţia merge cu mult prea încet; 2. judecătorul Stănescu, căci de el e vorba, îşi face situaţia prea uşoa­ră mulţumindu-se numai cu un pro­ces de ultraj faţă de gestul d-lui Aurel Dobrescu; datoria d-sale e să ceară el anchetă, pentru a fi scos cu un ceas mai devreme de sub bă­nuiala ridicată de motivele de re­cuzare invocate de împricinat. Cu alte cuvinte , d. judecător lun­geşte instrucţia, iar când e acuzat de lipsă de imparţialitate... «ia lu­crurile în glumă», şi vrea să treacă la ordinea zilei. Acuzaţie în adevăr gravă. Dar, mă rog, chiar aşa să fie ! Eu cred că ar trebui să con­trolăm. Şi controlul e uşor de fă­cut, prin «Curierul Judiciar» al oricărei gazete, ad I. Instrucţia merge prea încet. Se poate. Dar din a cui vină ? Din a judecătorului de instrucţie ? Să restabilim faptele. Noi nu am uitat, de pildă, că după sezisarea justiţiei, ministerul de Domenii a întârziat 8 luni cu predarea dosarului. De ce? Nu insistăm. Dar e vina instruc­ţiei ? In sfârşit, d. Dobrescu a fost ci­tat la instrucţie. A venit ! Noi nu am uitat, iarăşi, că la un moment d. Doctor a dispărut. Când a reapă­rut , era deputat. Nu putea fi, deci, chemat la instrucţie. Ridicarea imunității parlamentare ? Da, s-a făcut. ...în ultima zi a sesiunii! Noi am fost întotdeauna de părere că d. Aurel Dobrescu ar trebui să co­laboreze la accelerarea instrucției. E de vină cineva dacă d. Doctor nu a fost de această părere ? Căci, să ni se spună , nu e adevărat că, a­­cum, de ultima dată, d-sa a fost a­­dus aproape cu forţa la instrucţie ? Atunci unde e vina judecătorului Stănescu în încetineala instrucţiei? ad 2. Judecătorul era dator să facă tot posibilul ca să înlăture de la el orice suspiciune. Desigur. Dar nu a făcut-o ? Confratele nostru uită întâmplările. DE DOUA ORI judecătorul Stănescu a fost decla­rat în afară de orice bănuială. Intâiu prin anchetă , (scriu­­din memorie, dar sunt sigur că nu mă înşel) pe la mijlocul lunii Septem­brie s a svonit că d. Aurel Dobrescu acuză pe instructor de lipsă de im­parţialitate ; vă aduceţi aminte ce s’a întâmplat! Jud­ele instructor Stă­nescu a cerut imediat ministerului să institue o anchetă. Comisia a fost numită: procurorul general Praporgescu, primul preşedinte al trib. Ilfov, Stârcea. Rezultatul an­chetei, — cu totul favorabil judelui instructor. A doua oară prin hotărârea casa­ţiei , d. Aurel Dobrescu a făcut ce­rere de strămutare a cauzei. Cere­rea aceasta s’a judecat până în Ca­saţie. Rezultatul 1 Respinsă, în una­nimitate. Şi când te gândeşti că a­­colo s’a pus şi chestiunea judecăto­rului instructor ! Iată, deci. Dar atunci, cum ? Ce mai are de făcut judecătorul Stă­nescu pentru a avea dreptul de a instrui pe fostul subsecretar de la Domenii ? Sau poate că... ar trebui să se recuze singur, nu ? Nu, nu. Să lăsăm pe d. Dobrescu judecătorilor lui fireşti şi legali. Şi mai ales să lăsăm justiţia să-şi vadă de treabă. Căci, vă asigur, d. Dobrescu nu va avea nimic de câş­tigat dacă ne-am apuca noi, presa, să ne substituim justiţiei. ...Şi mai ales, să sprim cât mai puţin împotriva judecătorilor cari— ştiţi — nu au dreptul să polemizeze cu noi nici măcar pentru a se apă­ra. Veţi răspunde că pentru asta au ministerul de justiţie ? Da. Dar, iată, au trecut 48 de ore de când asupra unui magistrat planează a­­cuzaţii nefundate,­­ şi ministerul nu a făcut niciun gest de rectifica­re. Nu e păcat de Dumnezeu să acu­zăm, nefundat, pe un om căruia îi e interzisă apărarea ? Nae Ionescu Dacă... ...te bagi în târâte, te mănâncă porcii l­e stăruie să sune în mintea oamenilor, proverbul conceput ca sfat, poruncă şi ameninţare. Desi­gur că, generaţiilor citadiene, imagi­nea ce se desprinde din acest pro­verb, li pare oarecum exagerată. Nu li vine a crede măcar tinerelor vlăs­tare citadine că s-ar putea întâmpla ca un pahiderm desgustător şi tâm­pit să guste din carnea unui ani­mal atât de nobil şi delicat cum e omul. Cu metaforă desinteresată, proverbul este acceptat însă cu en­tuziasm. Pentru că şi în viaţa civili­zată, cu obiceiurile ei subţiri, cu delicioasa blândeţă a moravurilor ei, cu gramaticala şi geometrica ei rânduială, se întâmplă ca porcii figuraţi să se dea la om. De pildă , o gazetă franţuzească povesteşte o minunată întâmplare. Marele în­văţat Georges Claude, o glorie a Franţei şi unul din cei mai mari fi­zicieni ai lumei, candida la un scaun de deputat. Gloria lui, în domeniul ştiinţei, valora cât un program, iar descoperirile sale mai mult, decât un partid politic. Adversarul savantului — contra­candidat — era un simplu politi­cian. Şi,îi era greu să suporte faima savantului. Intre un binefăcător al naţiei şi umanităţii şi un simplu negustor de vorbe — şi nici acele măcar frumoase — este de la sine înţeles că alegătorul va acorda fa­vorurile celui mai cunoscut. Atunci, micul politician, astăzi mare, recurse la un truc. Bineînţe­les, unul clasic: demagogia. Savan­­­tul Georges Clyde fu decretat in­fam capitalist, lipitoare care suge sângele poporului. Deși în partidul politicianului existau milionari cari și-au făcut averea exploatând într’adevăr mun­ca altora, contracandidatul savan­tului găsi nimerit să-l zugrăviascâ în cele mai negre culori. Politicia­nul îl atacă pe savant pe tema ex­ploatării muncii, deşi Georges Clau­de nu făcea alta decât să-şi exploa­teze invenţiile şi nu înţelegea să le dea spre exploatare filantropiei ca­pitaliste. In ochii micului politician aceas­ta, era cea mai mare crimă de lese­­umanitate... Acestea le povesteşte , dealtmin­­teri, foarte amărât savantul, într'o carte de memorii. Ceea ce denotă că , proverbul «dacă te bagi în tărâţe» este vala­bil şi în viaţa politică a idealiştilor unei mari naţiuni. Nu numai la noi. Dar. ActualităţiiScrisoare cu precizări de PERPESSICIUS de trai, căci nu cred să fie printre ei 2 la sută cari să aibă avere per­sonală sau proprietăţi. In afară de cheltuiala, protezelor, ochilor arii­(Citiţi continuarea în pagina Il-a) 0000------­ M. S. Regele, însoţit de Marele Voevod Mihai şi de suită, la vânătoarea care s’a desfăşurat ori la Scroviştea Viitorul regim al pensiilor Regimul pensiilor din România trebue adânc reformat. Nici­odată necesitatea acestei reforme n’a apă­rut mai vie ca în zilele acestea de revoltă a lumei pens­onarilor. Ei nu sunt ţinuţi să ştie cât de chine­­zeşte se stabilesc pensiile, câte com­plicaţii prezintă ele, cum au evoluat şi ce greşeli s au făcut până acuma pentru a ajunge la regimul stabilit Prnii'­ 1932 c­ntr’o necesitate pe care n’ar putea-o înfrânge decât re­vărsarea de bună stare materială. De aceia necazul lor, adânc şi se­rios, pentru schimbarea bruscă a penselor (cel puţ­n pentru anume categorii) egal doar cu strângerea de inimă a celor care au trebuit să calculeze sumele şi a acelora care, reprezentând autoritatea statului, au dat consimţimântul lor unor con­­cluziuni fatale, are justificare — nu însă şi remediere imediată. Ce se poate face cu o pensie care reprezintă o dată şi jumătate sala­riul, atunci când statul e nevoit să­­şi m­ăşoreze contribuţia pentru pen­sii, de­cât, în cel mai bun caz să se taie jumătatea care întrece salariul? Şi nu face aceasta dintr’o dată o reducere de 30% ? Cum să remediem acestei stări de lucruri, iată problema pe care tre­­bue să o punem şi pentru a corecta nedreptăţile actualei repartiţii a pensiilor şi pentru a evita o anar­hică variaţie în viitor a acestei re­partiţii. Pensiile sunt legate de salarii, este un lucru uitat de mult. Uitarea a­­ceasta a şi prilejuit anarhia din care încercăm acum să ieşim. Chestiunea pensiei de bază, legată de salar­ul de bază trebuie să aibă un sfârş­i. Salariile au evoluat într’un fel nu prea legat de bază, pensiile au evo­luat alt­fel şi azi ne am trezit in fa­ţa u­nei situaţii care nu poate dura. De aceia, în afară de însăşi noua a­­şezare a pensiilor printr o lege care se pregăteşte, trebuie de reluat de aproape regimul salariilor, avându­­se în vedere că de acesta vor fi strâns legate pensiile. Rearmonizân­­du-se salariile, indicându-se poate, cu ocazia aceasta salariile mijlocii, se vor ridica necesar şi pensiile mij­locii care au fost mai greu reduse prin jurnalul Consiliului de Miniş­tri. În vederea strânsei legături dintre salar­i şi pensii şi pentru că evoluţia lor să nu mai urmeze dru­muri capricioase, aş propune urm­ă­­toarea sistematizare. Mai întâi o sep­are a funcţiunilor administrative de cele câteva mari corpuri speciale, ca de pildă corpul didactic, militarii, magistraţii. Pen­­tru f­ecare din aceste grupuri se face un tablou ierarhic. In tabloul funcţiunilor administrative se vor aşeza toate serviciile identice — in­­d­ferent de norme — împreună, sau se vor diferenţia, aşa cum vor jude­ca bine marii pontifi ai administra­ţiei noastre de stat, care-i cunosc bine resorturile şi nuanţele în dife­renţiere; vom avea de a face cu ta­bloul mai bogat sau mai sărac, cum se va socoti necesar, potrivit atâtor alte motive ,care sunt chemate să determ­ne aceasta. Fie­cărei funcţiuni din tablou i se va atribui un număr, după ce structura numerică a funcţiunilor administrative va fi bine studiată. De pildă (în chip foarte arbitrar dau aceste exemple) vom asocia de gradul copist numărul 14, şef de birou 23, director 60, etc. Numerele aceste bine gândite și bine stud­ate ne vor da raporturile de salarizare. Astfel că presupunând tabloul com­plect, bugetul se va face doar sta­bilind cât valorează în lei unitatea din tablou. Dacă de pildă această unitate este 200 lei lunar, atunci sa­lariul copistului va fi 2800 lei, al şefului de birou va fi 4600 lei, al di­rectorului 12000 lei, etc. Bineînţeles că stabilirea valorii acestei unităţi va rămâne la face­rea fiecărui buget problema cea mai însemnată, însă rezolvirea ei, din punct de vedere technic, va fi uşoară. Să presupunem de pildă că o întreprindere particulara are 10 copişti (cu numărul indice 15), 4 şefi de birou ( cu indicele 25) doi di­rectori (cu indicele 75) şi că poate să atribuie acestei admi­nistraţii o salarizare totală de 1 milion lei anual. Sunt în total 15X10+25X4+75X2 = 400 unităţi. Fiecare din ele valorează 1.000.000 : 400 = 2500, deci salariul anual al fiecărui copist va fi 37.500 lei, iar al unui director va fi 187.500 lei. In acelaş mod (Poate cu oare­care greutăţi din pricina gradaţiilor) se va putea face un tablou cu indici pentru fiecare din corpurile didac­tic, militare, etc. De o astfel de aşezare a salariilor, a căror variaţie de la an la an va fi mult mai lesne de realizat, după posib­lităţile bugetului şi condiţiile vieţei, se va putea lega statornic şi raţional noul regim al pensiilor, lu­cru necesar căci pentru multă vre­me suntem încă sortiţi să ne aştep­tăm la schii­barea cuantumului de salariu sau de pensie de la an la an. Fiecărei funcţiuni, i se va face să corespundă pe lângă indicele de sa­lariu şi un indice de pensie. (S’ar putea ch ar admite egalitatea între cei doi indici.) Şi astfel, cu variaţia bugetului şi a salariilor vor merge paralel şi variaţiile pensiilor, fără prăbuşiri şi neegalităţi neevitabile ca acelea din momentul de faţă. Pentru realizarea unei bune legi trebuie concursul energic al tutu­ror, pentru real­zarea unei buni sistematizări trebuie şi limpezi­mea de minte şi încrederea în com­­petinţă technică care trebuie să prezide toate reformele noastre fi­nanciare. Octav Onicescu *-e Nu-i vorba de vre­un fragment de catedrală, locuinţa separată a unui sfânt cu renume din interiorul tem­plelor catolice. Nu, ci de Teatrul Naţional din Praga. Cehilor le place să-l desmierde astfel, din dragostea lor prea mare pentru teatru şi muzică şi din sem­nificaţia socială pe care această clă­dire artistică a căpătat-o în vremea redeşteptării lor naţionale. Căci Teatrul naţional ceh e o frumoasă re­alizare la capătul a peste patruzeci de ani de sforţări şi sacrificii, îmi pare că nimic nu-i mai nobil şi mai admirabil pentru o naţie decât aces­te încumetări fanatice de a se rea­liza în formele eterne ale artei, a­­tunci când mentalitatea desuetă a unei stăpâniri autocrate înăbuşe intenţii şi sfarmă idealuri. In această privinţă, poporul ceh a trăit totdeauna sub ameninţarea de-a fi strivit de călcâiul cu pinten al vecinilor stăpânitori. Nu mai departe decât la sfârşitul secolului trecut, istoricul german Mommsen scria, în împrejurări cu­noscute de istoria modernă: «distru­geţi capetele cehilor!». Era îndemnul la crimă şi ură, for­mulat de inteligenţa opacă a unui savant crescut în vremea celui mai agresiv individualism prusac. Era dispreţul orgolios aruncat în obra­zul unei natu­-paria destinată pieirii. De altfel, tot secolul XIX e plin de frământări şi inquietudini în toate domeniile activităţii spiri­tuale. Renaşterea care a urmat acestor vremi se datoreşte în mare parte scriitorilor şi artiştilor din a doua jumătate a acestui secol. Ei au ştiut să rămână credincioşi liniei tradiţionale şi tot­odată să integre­ze elementele creaţiei în mişcarea intelectuală a timpului. Cu o mâna — aceşti soldaţi harnici — pregă­teau eşafodajul actualului stat ceh, iar cu alta, păstrau necontenit le­­legătura cu iniţiativele Apusului. Ei au pregătit formulele realizării idealului naţional, această mare Faptă, acest gest patetic înscris de­finitiv cu litere de­ aur pe marea frescă a istoriei, cum spunea scrii­torul K. Capek. De aceia, Teatrul national din Praga reprezintă un fragment din sbuciumul ardent al acestei genera­ţii, o pagină scrisă cu licoarea dul­ce a suferinţei pentru o viziune, care s’a realizat. In 1845, intelectualii cehi s’au gân­dit să construiască un teatru natio­nal în capitala Boemiei. In acest scop s’a format o societate, în 1850, sub preşedinţia cunoscutului luptă­tor politic, Rieger. Din subscripţii şi mici ajutoare — aşa după cum la noi s’a ridicat Ateneul —, s’a construit un teatru provizoriu, care să dea răgaz şi po­sibilităţi de ridicare teatrului de mai târziu. El s’a realizat totuşi sub privirile înveninate ale Vienei şi urma să fie inaugurat în Sept. 1881. O mână criminală, desigur, a pro­vocat un incendiu, care a distrus fructul atâtor jertfe materiale şi­ a înăbuşit entuziasmul unei naţii în­tregi. In ziua catastrofei, în faţa ruine­lor fumegânde, s’au reînceput sub­scripţiile pentru a se reface ceiace distrusese flăcările. In clipa neno­rociri, spiritul de jertfă şi de soli­daritate s’a manifestat în chip im­presionant. Doi ani mai târziu, Boemia avea pe malul drept al Vltavei un monu­ment de artă, demn de sacrificiile făcute, care se înumără printre cele mai frumoase săli din Europa. O generaţie de artişti, — fruntaşii şi animatorii acestei idei, — pionerii cari au exaltat prin armoniile crea­ţiilor sentimentul naţional din a­­ceastă vreme, a fost numită, «gene­raţia Teatrului Naţional». Printre alţii, ea cuprinde pe arhitectul Zi­­tek, pictorii Ales şi Hanais şi sculp­torul Mzslibok. Ei au dat tot ce-au avut mai ales în geniul lor pentru a se construi această Capelă de aur, pe frontispiciul căreia s’a scris cu litere de aur: Národ sobe (naţiunea sie­şi). Toate podoabele interioare au fost executate numai de artişti cehi. U­­nul dintre dânşii, V. Brozik, aflat în acea vreme în Franţa, a găsit în decoraţia cortinei consacrarea defi­nitivă a artei sale. Ajutat de sfatu­rile lui Cermak, a debutat printr’un mare tablou istoric smuls din isto­ria naţiei sale. ..Astăzi, în Capela de aur, se ofi­ciază numai pentru eternitatea ar­tei şi pentru amuzamentul zeilor din Olimp, — cari au ocrotit întot­deauna naţiile în sbuciumul şi efor­tul lor spre ideal, — cu­ aceiaşi so­lemnitate cu care se rostesc cântă­rile divine, sus, în Catedrala Sf. Vit. Traiant Ionescu-Niscav PRAGA. Scrisori din Praga Capela de aur In pag. Iile Au fost descoperiți cri­minalii din Calea Griviței In pag. VII l-a: De ce stagnează tra­seri tic rus©? Umane Articolul nostru «Revizuirea pen­siunilor» ne-a adus, între altele, o replică şi o epistolă, întâia simpto­matică, a doua preţioasă la fel de actuale şi una şi alta. Un domn bine intenţionat, după cât se părea, ne a spus: «Am citit articolul d-tale, «Pro domo...» ca şi cum ar fi spus : «îmi pare bine că-ţi merge bine negustoria şi bine faci că nu pri­meşti să te jupoaie fiscul cum îi dictează fantezia», sau cam aşa ce­va. Ca şi cum a interveni într'o ches­tiune ce întâmplător este şi a mea, aceea a victimelor de războiu, şi ca­re este, sau ar trebui să fie a ţării, în primul rând, este tot una cu a-ţi trage spuza pe turtă şi a pleda o cauză pur personală. întotdeauna ca astfel de împrejurări, îmi zic: «ce-ar fi fost, Doamne, ce viete şi tânguiri ar fi umplut văzduhul da­că în locul nostru ar fi fost ceilalţi, uşura­tecii de astăzi!» Şi o mare în­ţelegere se coboară din pilda vieţii Mântuitorului. Mai interesant e să ne oprim la epistola amintită, singur temeiu al rândurilor de faţă. Până într’atâţi, că vom reproduce aproape întreaga epistolă a camaradului nostru. Ea merită, dealtminteri, să fie adusă la cunoştinţa cât mai multora pentru lămuririle pe care le aduce unei probleme în treacăt şi de principiu atinsă în articolul nostru, ca şi pen­tru distincţia pe care o bună parte din invalizi o fac între invalizii au­tentici, proveniţi de pe front şi cei asimilaţi invalizilor, precum cei cu boli agravate, vestigii şi ei, desigur ai războiului dar de o categorie alta decât cei ai frontului. Este o ches­tiune destul de delicată dar nu mai puţin actuală, astăzi când ajustă­rile pensiunilor nu fac nici o dis­tincţie şi pe toţi deopotrivă îi nive­lează. Dar să dăm cuvântul cores­pondentului nostru : «...Mai întâia nu poate fi vorba de toţi invalizii ci bine înţeles de acei veritabili, mutilaţi de­­ războiu, cari au fost răniţi pe­­fr­ont în lupte. Să se înţeleagă odată că «intruşii», a­­cei cu protecţii politice au uzurpat dreptul de invalid — fii­nd perfect sănătoşi — şi găsiţi perfect sânătos­­la ultima şi foarte serioasa revi­zuire din 1929, n’au ce căuta în rân­durile mutilaţilor de războiu şi n’au niciun drept de a primi răsplata na­ţională sub formă de pensie. Şi da­că au câştigat prin fraudă şi prin indolenţa vechilor comisiuni medi­cale, un titlu, să se ştie că măcar acum, trebue să sufere consecinţele şi lor, să li se ajusteze pensiunile. Dacă există dreptate, apoi să se facă întreagă. Sunt în toată ţara numai 1200 invalizi ofiţeri mutilaţi de răz­boiu, categorisiţi de ultima comisie medicală, cu procentaje între 20% şi 100%. Sub nici un motiv şi cu nici o argumentaţie din lume nu alţii ci numai aceştia pot fi consideraţi invalizi de războiu. Ceilalţi în nu­măr de câteva mii, au uzurpat prin fraudă calitatea de invalid şi mă­nâncă fără drept sute de milioane din bugetul Statului. Acestora tre­bue să li se taie pensiunile şi pen­tru motiv de economie şi ca pe­deapsă. După lupte şi necazuri cari au durat mai bine de 12 ani după război, după ce am fost bătuţi de poliţişti şi soldaţi, loviţi cu pietre şi stropiţi cu pompele, după ce am lăsat un mort în stradă şi striviţi şi plini de sânge am părăsit între Socec şi Bulevard zeci de proteze — singurele trofee ale poziţiei — am câştigat cu trudă şi lacrimi o pen­sie omenească, după grad de invali­ditate, care de bine de rău se apro­pie de un minimum de existenţă. Să se mai ştie că pentru invalizi pensia este absolut unicul mijloc Impostorul de la Radu-voda In sfârşit, Ion Sanda Mateiu, prin vrerea părintelui patriarh rege al codrului dela Radu-Vodă, s’a hotărât «să părăsească rezerva pe care şi-a impus-o» şi să pună laba pe plaivas, ca să se apere, de acuzaţiile pe care i le aduce «un consorţiu catilinar». Orbctele, ajuns în fruntea căminului teologic de la Radu-Vodă în urma unor anumite chestii şi după ce a declarat părintelui patriarh, pe cu­vânt de... onoare, că se va preoţi în­­curând, înţelege să se autotămăieze, atacând fosta conducere a căminu­lui. El are neobrăzarea să afirme că sub el, «după o grea muut® da restaurare, ruina tristă şi deplora­bilă a fost prefăcută în colţ civili­zat, de ordine şi viaţă spirituală». Trebue ştiut că cei au ţinut acest deplorabil coif în complectă barba­rie sunt foştii conducători, regre­­tatul preot prof. C. Nazar­ie şi pă­rintele Niculae Popescu, actualul se­cretar general dela Instrucţie. Im­postorul dela Radu-Vodă nu spune câte milioane s'au cheltuit, din bu­getul Statului, ci vremea ragenţiei părintelui parriarh, pentru căminul de sub stăpânirea lui. S’a cheltuit enorm şi urmă de viaţă spirituală nu se dovedeşte. Cine s-o cultive P Popa Felea cel ştrengar şi nătărău şi cu Ion Sanda Mateiu ? La destăinuirile noastre cu privi­re la sumele încasate, fără vreo a­­probare a autorităţii superioare, de la bursierii căminului, Ion Sanda Mateiu crede că poate înşela pe cei ce-l vor ceti, af­irmând că: «­taxe de instalare au existat totdeauna la Internat», iar •«taxele de întreţinere sunt deasemenea normale într’un Internat unde avem şi solvenţi. S'a inventat undeva sistemul miraculos al solvenţilor fără plată?». Şiretenie prea ieftenă, logofele Mateiu! Fiindcă noi am afirmat că dela bursieri (nu dela solvenţi) s'au încasat sume mari de bani, fără a­­probarea celor în drept şi că aceşti bani s’au cheltuit fără buget. Ion Sanda Mateiu trebue să răs­­pundă: 1■ Este, sau nu, adevărat că în cursul anului şcolar 1930—1931 a în­casat, dela cei 90 de bursieri, suma de lei 501.000 ?­­Câte 5600 lei de fie­care. Din aceşti bani, 100 lei sunt storşi pentru «lucrările» lui. 2. Este, sau nu, adevărat că pentru anul şco­lar în curs a încasat, la început, lei 2500 dela fiecare student din anul I şi lei 2000 dela fiecare student din anii: II, III, IV. Este adevărat că după Crăciun studenţii, bursieri, ai anilor: II, III, IV trebue să aducă, iarăş, câte 2400 lei, iar după Paşti alţi 2100. Este, sau nu, adevărat că toţi aceşti bani au fost cheltuiţi fără buget, aprobat de autorităţile în drept? Este, sau nu, adevărat că el, care consumă cu întreaga fami­lie, fără drept, din hrana studenţi­lor, n’a dat masa, de sărbătorile Naşterii Domnului, studenţilor Pul­­pea­­., Marinescu­ St., Petrov V., Co­­dreş A. şi Vulpe C.! La aceste întrebări să răspundă impostorul dela Radu-Vodă. Să nu bată câmpii, cu gând de derutare- Șiretenia nu se simte la largul ei, pe mâni de orbete ! Gh. Nucet »I I i *+* 111 ■" «*

Next