Cuventul, octombrie 1932 (Anul 8, nr. 2674-2704)
1932-10-01 / nr. 2674
SAMBATA I OCTOMBRIE 1932 A TOi 1AL Vlll-lea. MO, 3074 F.etracta Sl Administratia BUCURESTI, Calea Vsesonei 48, .etajul I (Intrarea prin Pasagiu Imobiliara) 378/10 Redacim 378/09 Administratia *■ Fondator s • Doctor: TITUS 8NAGOVI_C2_.___ i 11 ^ nia^ iF ^iî» 11 c'lly ^'îî" '' p'ÎIm'i C A1II LE Se primesc la AMNISTRATIÄ „CUVANTUUJi“ şi prin toate agențiile de publicitate Taxa os bancare plătită in nuarar conform airoăirai Dir. Gan. P. î. t. to. 69.196/933 1312/45 Direcjia Am aflat, în sfârşit, de ce nu trebue să tratăm direct cu Sovietele încheierea unui pact de neagresiune, pentru că acceptarea unor asemenea tratative ar slăbi poziţia noastră juridică în stăpânirea noastră asupra Basarabiei. Este, iubite cetitor, pentru d-ta ca şi pentru mine, o formulă cu totul păsărească, aşa neobicinuiţi cum suntem noi cu jargonul ştiinţei dreptului. Bar cum toate lucrurile astea ce sunt supuse desbaterii politice se stptus pe pământ, adică acovalabili ochi cari idecă şî vorbe care bunului i-'.mple cari traduc la s.mt, eu tot nădăjduesc sfârşit vom izbuti să lămur o valoarea unei asemenea obiect Lucrurile stau aşa: noi stăpânim astăzi Basarabia. Asta e un fapt. Care, ca fapt, are, evident, o valoare prin el însuş. Iar afară de . w î__«,t uiU 1 are 0,1 istorice şi politice, ivlai^mult decât suficiente. Basarabia a aparţinut însă, în diverse forme, o bucată de vreme Rusiei. Şi, în virtutea acestui fapt, Sovietele pretind că stăpânirea noastră de azi asupra Basarabiei ar fi litigioasă. Pretind ei. Noi însă, cam ştimcum stau lucrurile, ştim şi că pretenţia asta a lor este absurdă. Şi, ridicăm din umeri. • Ruşii, acuma, din motivele lor, ni se adresează cu o propunere: domnule, zic ei, nu vrei d-ta să ne legăm a nu ne mai bate niciodată! Asta întreabă Ruşii. Şi d-ta, cetitorule, eu sau altul ca noi, cari ştim că nu avem nimic de cerut de la Ruşi decât doar să ne lase împace, sâ ne vedem de necazuri, ne închipui că răspunsul nostru ar trebui să fie, ba da, domnule rus. Ei, asta spunem noi. Juriştii socotesc altfel: trebue să răspundem: nu, du-te de discută chestia asta cu ve- Q-jjib că dacă o discut eu, apoi îmi slăbesc situaţia juridica. Să mă ierte Dumnezeu, dar nu prea înţeleg. După câte îmi dau eu seama, aici sunt două chestiuni supurate: una, chestiunea Basarabii, litigioasă pentru Ruşi, deloc litigioasă pentru noi; alta, chestiunea pactului de neagresiune, modalitate generală de rezolvare a litigiilor eventuale ce ar exista între Ruşi ?i noi. Le leagă cineva! Cine le leagă! Noi! Ce interes avem noi să le legăm! Le leagă Ruşii! Nu ştiu. Dacă însă le leagă— şi condiţionează pe cea din urmă prin cea dintâi, — apoi e simplu: r,u noi am cerut încheierea pactului; dacă deci Ruşii vor să încheie pactul, dar pun condiţiunl, îi lăsăm să-şi vadă de alte treburi, sau ne vedem noi. Poate însă cineva să-mi afirme cu precizie că Ruşii leagă aceste două chestiuni! Şi, fie cum ar fi. De unde rezultă, din toate astea de mai sus că, prin acceptarea discuţiilor directe, se slăbeşte poziţia noastră juridică! Mai întâiu, ce e aia poziţie juridică! La 1877 noi am protestat împotriva intenţiei Rusiei de a ne lua judeţele basarabene. Şi am protestat şi la 1878. Poziţia noastră juridică a fost deci, de la 1877 până la revoluţia rusească, foarte tare. Ei, şi! Noi eram cu... poziţia juridică — şi Ruşii cu Basarabia Dar nu vreau să complic chestiunea. Să presupun că poziţia juridică e lucru mare. Ce se poate întâmpla dacă eu accept tratative directe cu Rusia! Două lucruri : sau încheiu, sau nu încheiu pactul. Dacă îl încheiu mi se răspunde, şi mai ales dacă îl încheiu fără recunoaşterea expresă a stăpânirii noastre asupra Basarabiei, atunci Ruşii pot cere în virtutea pactului, un arbitraj asupra chestiei cari zic ei că e litigioasă între noi. Noi însă nu putem să admitem arbitrajul nimănui asupra stăpânirii noastre în Basarabia; de ce, dară, am deschide poarta unor asemenea posibilităţi! Argumentut poate fi bun. El are insă două cusururi: 1. E prea tare. Căci e nu numai împotriva încheierii unui pact fără lichidarea expresă a chestiei Basarabiei, ci împotriva încheierii oricărui pact cu Rusia. Şi asta pentru simplul motiv că chiar dacă Basarabia ar înceta să fie azi un punct litigios pentru Ruşi, ea ar putea din nou să devină punct litigios mâne. Şi iată-ne expuşi să mergem la arbitraj. 2. E prea slab. De ce ne temem noi! Ca Ruşii să nu ceară arbitrajul în chestia Basarabiei pe baza noului pact! E o copilărie. Pentru că asta o pot face şi astăzi Ruşii. Pe baza pactului Kellog şi a protocolului I.itwinow.UM III Atunci! Vedeţi, nu discutăm sincer. Şi nici serios. Chestiunea Basarabiei nu are nimic de a face cu pactul de azi. Dacă Ruşii vor avea interes să reia Basarabia şi dacă vor putea-o face, vor şti să găsească modalitatea, cu sau fără pact de neagresiune, în cadrul acestuia sau împotrivă lui, călcându-l. Asta e realitatea. Iar din realitatea aceasta noi înţelegem ceva: că cu pact de neagresiune sau fără, drepturile şi bunurile noastre trebuiesc apărate efectiv; şi că dacă Ruşii sau noi dorim astăzi între noi un pact de neagresiune, apoi asta nu e ca să ne liniştim reciproc, unul din partea celuilalt, ci din alte motive. Să recunoaştem, dară, că pactul de ne■gresiune e şi pentru Ruşi şi pentru UN PRETEXT. Recunoaşteaceasta fiind singura modalitate prin care se crează o bază serioasă de discuţie şi înţelegere a problemei. Aşteptăm, deci, aci pe preopinenţi. Na,e lonescu Şi liberalii... ...sunt pentru simplificarea aparatului de stat. Adică pentru concedierea a zeci de mii de funcţionari. Numai că ei cer să fie concediaţi funcţionarii cari au fost numiţi de curând, adică, de când nu mai dispune partidul liberal de buget. Cu alte cuvinte, partidul liberal doreşte să se simplifice aparatul, cu condiţia ca să rămână schema pe care partidul a alcătuit-o. Mai precis să rămână în slujbă numai devotaţii partidului liberal. Ceilalţi, numiţi, fie de guvernul avergsputt, fie de guvernele naţional - ţărăniste să fie pur şi simplu lăsaţi pe drumuri. Ni se pare că prea multă lume politică se joacă cu soarta funcţionarilor. De bună seamă, că funcţionarii de stat reprezintă postul cel mai greu din budget. Dar nu cei mici, ci cei mari, cari au fost avansaţi graţie intervenţiilor sau serviciilor prestate mărimilor zilei. A voi, nu se poate tăgădui că funcţionarii cei mai recent numiţi au în majoritatea cazurilor o pregătire mai bună decât cei vechi. Sunt cei mai mulţi titraţi. Să-i concedieze. Dar ce le oferi în schimb? Unde să se îndrepte massa celor fără lucru? Instituţiile particulare nu au nevoie de funcţionari. După ce au concediat o bună parte din personal, ar mai concedia şi altă parte. Fiindcă cei rămaşi pe loc sunt obligaţi să facă atâta exces de zel, să depună atâta stăruinţă că un singur funcţionar munceşte pentru cinci. Să fie trimişi la ei acasă funcţionarii cari vor fi concediaţi ? Unde ? Ar exista o soluţie. Despăgubiri. Dar poate statul să le acorde celor concediaţi despăgubiri în bani, când nu plăteşte nici restanţele? Atunci să fie împroprietăriţi pe pământurile care mai sunt în posesia statului. Pentru ca oamenii să asigure măcar pâinea cea de toate zilele a familiei lor. A-i lăsa pe drumuri, fără a te îngriji de viitorul lor ar fi un act de neomenie inutilă şi s'ar spori numărul destul de mare al nemulţumiţilor din ţară Partidul liberal a ajuns la concluzia că trebuie despovărat statul de funcţionari. Dar nu oferă nici o soluţie practică. Ci pretinde să se procedeze orbeşte, cum s’a procedat şi cu amputarea salariilor. Mai mult, partidul liberal pune problema în aşa fel ca să rămână în slujbă numai acei cari au fost recomandaţi de club, şi au făcut servicii clubului liberal. Ceilalţi, cari n’au fost numiţi de liberali n’au decât să moară. Declaraţia d-lui Dinu Brătianu de la Cameră, cu privire la despovărarea bugetului, a făcut vâlvă. Funcţionarii ar dori însă mai puţină vâlvă şi mai multă tragere de inimă şi dreptate. i. cg. ro In pag. VII las Alic probleme financiare la ordinea zilei la a* divergenţa îatîre guvern şi d. Mironescu Subofiterii pensionari după terminarea congresului au depus o coroana pe mormântul Soldatului Necunoscut Frământările din partidul naţional-ţărănesc Pe măsură ce se deapănă firul vreunei neputinţa guvernului actual de a desvolta o acţiune inspirată din doctrina şi programul partidului naţional-ţărănesc apare tot mai evidentă. E drept că strâns cu uşa de dificultăţile unui tezaur sărman, ministerul d-lui Vaida îşi consacră toate puterile şi toate străduinţele acestei grave probleme care acuză o neliniştitoare carenţă a statului. Dar şi în tratativele disperate pe care d. Mironescu le face în această direcţie, se vede limpede că guvernul nu urmează în acţiunea sa linia indicată de fiinţa partidului, ci lucrează ca şi cum nimic nu l’ar lega sufleteşte de ceiace este ţârănismul. Cine n’ar şti că domnii din cabinetul d-lui Vaida sunt membri ai partidului ţărănesc, ar putea foarte bine să-i socotească tovarăşii de partid ai d-lui Duca ori ai mareşalului Averescu. Intr’atâta sunt absente din strădaniile lor orice gând, orice preocupare, susceptibile să se integreze doctrinei, sensibilităţii şi metodei ţărăniste. Proectul pentru conversiunea datoriilor agricole, intrat deunăzi, în desbaterea parlamentului este tipic în această privinţă. Nici în concepţia care a prezidat la elaborarea lui şi cu atât mai puţin în economia sa el nu prezintă nici cea mai slabă urmă de natură a învedera că proectul reprezintă o lucrare a unui guvern ţărănist. Dimpotrivă el nu face decât să arate odată mai mult că unitatea partidului nu este încă deplin realizată şi că toate alipirile de persoane şi de grupuri cari intră în alcătuirea lui n’au fuzionat intim cu ţărănismul. Ne aducem aminte că în timpul campaniei electorale numeroşi fruntaşi ai partidului au spus răspicat că partidul şi guvernul pe care uluia să-l dea vor purcede fără întârziere şi cu toată râvna la opera de instaurare a statului ţărănesc, adică statul realităţilor noastre cele mai puternice şi cele mai vii. Experienţa trecutei guvernări în timpul căreia partidul şi guvernele date de el au abdicat deja cele mai elementare îndatoriri faţă de ideile şi programul ţărănist vădise prin lamentabila ei eşuare răul acestei îndepărtări de la comandamentele crezului politic al partidului. Aroi, în faţa asigurărilor patetice ale d-lui Mihalache, ne spuneam că de data asta noul guvern naţional-ţărănesc va lupta din răsputeri pentru ca opera sa de guvernare să nu fie străină de o mişcare reprezentând în politica românească cel dintâi instrument, prin edit realităţile româneşti se vor putea afirma biruitoare. Urmând acestor exhortaţiuni, logic ar fi fost ca în alcătuirea cabinetului actual să precumpănească elementele cari puteau mai bine prin identificarea lor perfectă cu ceiace este ţărănismul să asigure guvernării caracterul, care se cuvenea. Lucrurile nu s’au întâmplat tocmai aşa. Eroarea gravă care sa săvârşit şi în prima guvernare naţional ţărănistă se repetă şi de data asta. Adică nu intră în guvern numai cei cari stăteau mai aproape cu mintea şi cu sufletul lor de ţărănism, ei şi oameni cari n'au nici o legătură esenţială cu ci- Ba mai mult, posturile de unde mai cu seamă se putea exercita acţiunea de radicală prefacere a organizaţiei noastre de stat fură tocmai ele încredinţate unor personalităţi, eminente şi valoroase, dacă vreţi, sub toate raporturile, dar străine de ţărănism şi uneori chiar vrăjmaşe acestuia. De aci isvorî o serie întreagă de dificultăţi. Divergenţă între membrii cabinetului, ceiace îl lipseşte de o acţiune hotărâtă, unitară şi cu scopuri bine precizate, divergenţă între guvern şi majorităţi, ceiace împiedică o colaborare fecundă între aceşti două factori, în fine divergenţă între minister şi partid, ceiace primejduieşte contactul dintre guvern şi masse. Această triplă neînţelegere a fost pricina datorită căreia n’a fost măsură, n’a fost lege, n a fost act al actualului guvern pe cari să nu le fi văzut supuse linei discuţii contradictorii şi cari să nu fi prilejuit dîscuţiuni şi conflicte păgubitoare. O unanimitate gregară ar fi desigur şi mai primejdioasă; iar într’un partid viu, într’un partid de masse vor exista întotdeana, spre deosebire de organizaţiile osificate, forţe şi curente în luptă unele cu altele. O măsură se impune insă şi aci. Căci lupta aceasta na trebue să afecteze însăşi viaţa partidului şi cu atât mai puţin să facă imposibilă opera de guvernare, împrejurările sunt atât de grele, problemele atât de numeroase, momentul atât de critic, încât inacţiunea este ca şi în război, de o mie de ori mai rea decât o iniţiativă chiar greşită. Socoteşte partidul naţional-ţărănesc că guvernul actual se abate de la linia doctrinei şi programului său? Să-l readucă, dacă poate, însă repede pe calea pe care o vrea, prin ce mijloace îi stau la îndemână. Dar ca la fiecare lege, la fiecare măsură a guvernului, să stai să cerni dacă este sau nu în conformitate cu crezul şi cu programul partidului şi să oferi spectacolul unor infinite târgurii, a unor conflicte de tot ceasul, asta constitue aproape o sabotare a oricărei acțiuni de guvernare. Se mai poate oare repara greşala săvârşită la constituirea guvernului actual, greşală din care purced atâtea neajunsuri? E îndoelnic. Pentru asta ar trebui ca mai întâi partidul să desfăşure în sânul său opera de lămurire necesară. Ea cere, însă, timp. Iar mişcarea accelerată în care se precipită evenimentele şi se schimbă situaţiile nu pare să mai îngăduie dezvoltarea aşezată a acestui proces de tarificare. El se cuvenea încheiat înainte ca partidul să şi fi asumat greutăţile şi răspunderile conducerii statului. Prin urmare, din două una: sau abandonează orice veleităţi de a se realiza ca partid ţărănesc în această guvernare şi atunci să dea sub raportul acesta pace guvernului, sau declină sarcina puterii pentru ca liberat de responsabilităţi să-şi poată perfecta închegarea şi unitatea lăuntrică. Vladsnoure unesc :* Cu prilejul văzăi escadrei engleze „THE ROYAU NAIY“ ---------XOXOXDt câteva zile avem deosebita plăcere de a avea în apele noastre o escadră de patru crucişătoare uşoare şi un submarin ale marinei britanice, «the Royal Navy» sau pe scurt «R. N.». Marina britanică nu este numai cea mai puternică dintre toate marinele globului, dar totodată este și cea mai veche, datând de aproape o mie de ani. — este marina cu organisirea cea mai perfectă. Marea Britonie s’a lăsat condusă întotdeaaun. de cuvintele marelui ei marinar Sir Walter Raleigh (1552— 1618): «.Stăpânul mărilor este şi stăpânul comerţului, iar al acestuia vor fi bogăţiile lumii şi lumea în De aceea, în decursul veacurilor, Marea Britanie, a căutat să aibă o flotă mai puternică ca aceea a celorlalte state, a căutat — şi a isbutit — să nimicească orice marină străină, care ar cuteza să se desvolte prea mult, de aceia în politica ei colonială a urmat principiul de a pune picior în toate colţurile globului pentru a dispune de baze de operaţii, fără de care flota cea mai numeroasă este lipsită de valoare. PERIOLUL SPANIOL Se poate zice că primele începuturi ale marinei britanice datează încă din 1066, când celor cinci porturi de pe Canalul Mânecei, numite «Cinque Ports» li s’au acordat privilegii foarte largi, contra cărora erau obligate să puie la dispoziţia regelui un număr de vase pentru scopurile lui militare. Prima navă de răsboi propriu zisă, «Henry Grâce à Dieu», a fost construită tocmai în 1488 sub Henri VII şi de atunci datează începuturile flotei permanente. Fiul lui Henri VIII a pus în 1520 marina sub conducerea autorităţii centrale numită amiralitate. » Intre timp se descoperise lumea nouă şi voiajurile de descoperiri se ţineau lanţ. După scurt timp, acestea au degenerat în expediţii de prădare şi jaf, astfel că în 1588 regele Filip II de Spania a conceput un plan de invadarea Angliei şi în acest scop a urmat o flotă enormă compusă din 132 unităţi cu un total de 3160 tunuri, numită «armata invincibilă», deoarece se credea că nu va putea fi biruită. Marina britanică nu putea să se împotrivească decât cu o flotă de 34 vase. Totuşi, ajutată de furtuni şi graţie superiorităţi ei de manevră şi a conducătorilor ei, ca Drake, şi Hawkins, a reuşit să bată şi să împrăştie flota inamică în lupte cari s’au dat timp de mai multe zile între Plymouth şi Gravelines. De atunci, marina britanică a mai avut prilejul să se bată cu spaniolii, însă n’a mai fost ameninţată niciodată în existenţa ei din partea acestora. PERICOLUL OLANDEZ După o perioadă de reacţiune şi apatie relativă, ajungem la timpurile lui Cromwell, care a recunoscut clar atât importanţa puterei navale pentru prosperitatea Marii Britanii, cât şi necesitatea de a dispune de venituri mari pentru întreţinerea ei, procurate graţie comerţului maritim întins. In consecinţă, Cromwell a emis, în Octombrie 1651, aşa zisul «decret al navigaţiunii» rezervând importul mărfurilor pavilionului britanic şi pavilionului ţării de origină. Acest decret lovea în primul rând în Olanda, care poseda o puternică flotă militară şi o numeroasă marină comercială. Urmarea firească au fost trei răsboaie între Marea Britanie şi Olanda, în 1562—64, 1665 67 şi 1672—74 Cu toată capacitatea amiralilor olandezi, cu toate succesele parţiale ale lor, Marea Britanie ştiu să facă de trei ori o pace în folosul ei şi, în care olandezii recunoscuseră supremaţia navală britanică. Iar marina olandeză, insuficient susţinută de poporul ei, încetă să mai fie o ameninţare pentru flota britanică. PERICOLUL FRANCEZ Intre timp ce ridicase marina franceză, desvoltată fiind sub marii ei amirali ai secolului al XVII-lea. Şi peste puţin timp, marina britanică se afla în luptă cu ea, pentru prima oară în 1688. Au urmat mai multe răsboaie, în cursul cărora şi francezii au avut de înregistrat succese, iar marina britanică a avut de suferit mai ales din partea marilor corsari ai Franţei. Dar, în general, marina britanică progresa și rămânea învingătoare. Pe la sfârșitul secolului al XVIII(Citi continuarea în pag. 1I a) m CALEA DIZERTIUNIl Am afirmat aci, nu demult, că modificarea art. 61 din legea învăţământului primar, din 26 Iulie 1924, înseamnă o mare biruinţă a bisericii. Prin această modificare s’a trecut în seama bisericii predarea învăţământului religios, obligatoriu, în şcoalele primare. Predarea ca şi întocmirea programei. Prin legea cu articol unic, din 22 Aprilie 1932, se realiza, deci, un vechiu deziderat al preoţimii. Anunţând această biruinţă a bisericii, remarcam, totodată, o ciudăţenie: preoţimea oraşelor n’a primit cu bucuria curentă vestea izbânzii. Astăzi aflăm, cu părere de rău, că preoţimea Capitalei a ţinut sfat, în urma căruia a cerut Arhiepiscopiei... amânarea punerii în aplicare a legii din 22 Aprilie. Pentru cari motive ! Preoţii din Capitală nu-şi pot îndeplini obligaţia: unii sunt profesori secundari şi n’au vreme şi pentru predarea religiei în şcolile primare; alţii au prea mult de lucru în parohie şi, deci, se roagă de iertare; alţii, săraci fiind, nu-şi pot îngădui luxul de a scoate din buzunarul lor pentru vehiculul care trebue să-l ducă de la gara Obor tocmai în Fereatari. Se naşte, acum, întrebarea: poate fi amânarea aplicării legii o soluţie! Peste un an preoţii Capitalei putea vor face faţă obligaţiei legale . La întrebarea asta s a şi dat răspuns: până la anul... legea trebue modificată... Să ne ierte preoţii de miia curi nu se pot plânge că n’au avut în noi, întotdeauna, susţinători convinşi — dacă le amintim că ce vor, câteodată, să facă, nu fac bine. In cazul ăsta, de pildă. Preoţii satelor sunt scoşi din cauză; ei n'au cerut să fie scutiţi de obligaţia care «constitue o parte esenţială a misiunii lor pastorale». Preoţilor profesori secundari, însă, care motivează refuzul îndeplinirii acestei părţi esenţiale a misiunii lor pastorale, cu imposibilitatea de a fi şi la liceu (unde se plăteşte) şi la şcoala primară (unde se predă gratuit), li se poate răspunde foarte bine; întâi îţi faci Liturghia şi apoi vezi şi de ce mai e de lipsă, pentru., sufletul tău. Celor care se plâng că au fost aruncaţi dintr’un colţ al Bucureştilor într’altul, opus, le atragem atenţia că legea nu-i obligă, la asta. Legea nu-l obligă pe preot să predea în alte parohii. Ea spune limpede: «Acolo unde nu este preot, sau preotul este infirm, se va preda de învăţător, sau de persoana indicată de autoritatea superioară religioasă». In Bucureşti însă repartiţia s'a făcut după criteriul bunului plac. Preoţi cari nu s nici măcar profesori, au fost scutiţi. Şi nu s nici infirmi. Nici ocupaţi, de vreme ce bat Calea Victoriei. Preoţii Capitalei îi cunosc pe toţi aceştia. Crapii bisericeşti, apoi, nu s’au trecut, niciunul, în rândul celor obligaţi să predea Religia gratuit. Diaconii, deasemenea, au fost trimişi să predea în locul preoţilor îmbuibaţi şi scutiţi. Diaconii nu sunt după lege, datori să predea Religia. Cât despre nemulţumirea celor cu şcoli primare prea populate, în graniţele parohiei lor, nu e rău să li se aducă aminte că acolo unde sunt copii mulţi, sunt şi familii multe, şi deci... alt venit al epitrafoiiului. Preoţimea oraşelor, cerând amânarea aplicării legii din 22 Aprilie se află pe calea dezerţiunii de la una din cele mai serioase îndatoriri ale ei. Şi în viitor ea nu va mai avea dreptul să acuze pe Cezarul pentru eventuale confiscări operate în lotul rezervat lui Dumnezeu. I. Fiocoveanu UN CANEcTcCINU ia mm In treburile Operei Române noi nu ne-am prea amestecat. Punctul de vedere al ziarului nostru se cunoaşte: n’ar fi rău să se închidă instituţia asta cu cântec. Astăzi când oamenii crapă de foame, România nu s’ar prăpădi, dacă n'ar mai asculta Cavaleria Rusticană şi Travalore. Cât despre prestigiul nostru cultural — să-l aibe Dumnezeu în plata lui. Nu ţe arde nouă de asta acum şi tichii de mărgăritar în numărăm destule. Dar de vreme ce opera tot există şi de vreme ce tot cheltuim bani pe ea, cei care au în grije bunul ei mers, ar trebui să respecte anumite reguli de bun simţ, dacă nu de artă. D. profesor. Breazul camaradul nostru, s’a întrebat de multe ori, de ce Opera de lângă Cişmigiu, îşi zice «Operă Română». Ce e românesc acolo? Muzica? Este de Verdi şi de Puccini. Textul? Este italian, francez, german. Interpreţii? Sunt ruşi, poloni, franţuji. Atunci? Atunci singurul lucru care este incontestabil românesc acolo, specific românesc, deplin românesc, sunt banii. Banii noştri. E uluitor până unde merge, nu zic incompetenţa, dar lipsa de prudenţă a oamenilor. De ce, pentru a-şi justifica subvenţiile enorme, arendaşii Operei nu s’au gândit să strângă în jurul acestei instituţii, câţiva artişti autohtoni, de reală valoare? De ce, dimpotrivă, s’au străduit permanent să îndepărteze orice element românesc de primul rând ! Iată, un fapt recent. Există la Bucureşti o maestră de balet, o dansatoare şi o artistă, ale cărei intuiţie şi chemare artistică nu sunt egalate decât de cultura ei muzicală şi de râvna de a munci, li spune Floria Capsali şi o cunoaşteţi desigur. Fără ajutorul nimănui, din propriul ei îndemn, pe propriile ei riscuri materiale, d-na Capsali se luptă vitejeşte, de câţiva ani cu indolenţa cercurilor noastre de artă (?) şi întreţine o şcoală de balet, unde în scurtă vreme a izbutit să-şi creeze o echipă de tineri artişti, dintre cei mai preţioşi. An cu an, d-na Capsali, care înainte de a fi profesoară este artistă, organizează un recital de dansuri, pentru care a format un public anume, pe care l-a obişnuit cu muzica bună şi cu coreografia inspirată. Toate acestea sunt titluri suficiente pentru a fi îndreptăţit de mult chemarea Floriei Capsaţi la Operă, unde dintr-un corp ele balet înţepenit, ar fi izbutit să facă unul suplu, tânăr şi creator. D. ministru Gusti ştie aceste lucruri şi a luat decizia ce se cu vai ia. Dar se opune cineva, nu se ştie bine cine anume, probabil unul din cei doi, trei, patru crapi culturali, cari au dus Opera unde se află astăzi, m, sb. IN PAG. lila Alb pungășii municipale