Cuventul, martie 1933 (Anul 9, nr. 2821-2849)
1933-03-02 / nr. 2821
ANUL AL IX-lea. — No.1-2S31. Redacţia şi Administraţia ----CUCURCŞîi, calea Victoriei 48, etajul 1 (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) 312/45 Direcţia 378/10 Redacţia 378/09 Administraţia Fondator: Director: TITUS ENACOVICI_________________NAE IONESCU ANUNCHIRILE ŞI PUBLICAŢIILE Se primesc la ADMINIStRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate Taxa de francare plătită în numerar conform aprobare: Dir. Gen. P. T. T. Ro. 69.136/932 { fix Uimea rumanului cea ae pe urma.. Bugetul nostru va fi de 22 miliarde, cel puţin-Dat fiind că încasările statului pe anul trecut nu au depăşit 18—19 miliarde, însemnează că d. Madgearu a părăsit sistemul practicat până acum şi care constă în a comprima cifra bugetului viitor pe măsura încasărilor exerciţiului expirat. In sfârşit! Să spunem însă că, după ce timp de trei ani am făcut această gravă eroare, nu e prea devreme dacă ne desmeticităm acum. Ca unii de trei ani dearândul am protestat împotriva sistemului, şi am protestat şi anul acesta când d. Madgearu ne vorbea de un buget de 16 miliarde, nu ne putem opri de a sublinia convertirea la o politică a vieţii pe care o opera ministrul nostru de finanţe. A fost greu- dar în sfârşit se făcu. Şi asta e bine. Prin anunţarea unui buget de cel puţin 22 miliarde d. Madgearu afirmă, în numele statului român, că există un minimum de cheltueli sub care nimeni nu poate trece; şi îşi ia, prin aceasta chiar, obligaţiunea de a realiza cu orice preţ sumele minime necesare ţinerii în funcţiune a colectivităţii româneşti. Asta ne ia o mare grijă. Căci asta rezolvă — principial cel puţin — şi chestiunea datoriilor noastre peste graniţă. Au fost tratative cu creditorii. Ele au fost începute rău. Dd. Maniu şi Mihalache cred astăzi că ele ar fi trebuit să înceapă de la zero — cum propuneam noi pe vremuri, când ne trata lumea de... bolşevici Rezultatul lor e, actual, mediocru. Dar noua atitudine a d-lui Madgearu faţă de necesităţile bugetare, ameliorează situaţia. Căci deşi actualmente reducerea consimţită nouă nu e decât de 2 miliarde — deci insuficientă —, minimul de cheltueli de care vorbirăm mai sus ne face să credem că guvernul va face, într’un caz eventual, uz de clauza acordului de la Paris după care plăţile noastre sunt condiţionate de posibilităţi, şi care clauză existând, anulează valoarea aprehensiunilor d-lor Maniu şi Mihalache. Un mare câştig şi un mare salt în politica noastră, pe care nu-l putem sublinia îndeajuns. Bugetul d-lui Madgearu, aşa cum e întocmit el acum, mai aduce însă şi o altă inovaţie — tot aşa de îmbucurătoare: nu mai e un buget echilibrat. Când încasările pe 1932 nu au atins cifra de 19 miliarde, şi când pe 1933 se fixează volumul bugetului la 22 miliarde cel puţin, trebuie să conchidem că aşezarea cheltuelilor statului nu se mai face pe prevederi în legătură cu încasările, ci pe un minimum de necesităţi şi cel mult pe efortul pe care ministerul de finanţe contează să-l facă întru acoperirea acestor necesităţi. Şi asta e o atitudine cuminte şi vie- Bugete echilibrate nu mai are nimeni astăzi. (Anglia nu a avut de altfel mai niciodată), şi camaradul nostru Dem. Theodorescu atrăgea mai acum o săptămână atenţia aci asupra primejdiei pe care o închide pentru statul nostru prejudecata bugetelor echilibrate. Dar pentru că, după trei ani de experienţă tristă, ne hotărârăm însfârşit să trecem la o politică financiară mai vie şi mai suplă, credem că bugetul actual al d-lui Madgearu ar trebui să încerce a fi mai îndrăzneţ. De multă vreme d. Mihai Popovici profesează credinţa că trebue să îndreptăm toate eforturile noastre asupra înzestrării armatei. Este o politică pentru care luptă de fapt toată lumea, dar pe care nu şiau însuşit-o încă financiarii. D. Mihai Popovici exceptat. In bugetul actual d. Madgearu a fost — sau a trebuit să fie — mai darnic decât d Argetoianu. Şi d-sa însă a făcut eroarea de a trece anumite cheltueli ale apărării naţionale într’un buget extraordinar. Nu ştim dacă lucrurile se mai pot drege. Credem însă că trebuia făcut altfel. Trebuia anume să se conceapă un buget serios de înarmare, de punerea ţării adică în stare de apărare, un buget care la intrări să cuprindă un singur post: diverse. Şi mai trebuia ca ministrul respectiv, al finanţelor, sau mai bine încă, tot guvernul, să-şi ia obligaţia de a realiza aceste «diverse». Cum ! Indiferent! Vânzând, amanetând, concesionând, împrumutând, indiferent cum, dar să realizeze acest post necesar apărării noastre naţionale. De îndată ce d. Madgearu sa hotărât să renunţe la concepţia contabilicească a bugetului, noi înţelegem să-i sprijinim eforturile. Voim însă ca această convertire a d-sale să fie reală, pentru ca nu cumva o timiditate în concepţii să neutralizeze toate beneficiile pe cari ni le făgăduim dela această nouă politică bugetară. Perspectivele anului 1933 sunt, orice s’ar spune, mai degrabă favorabile. Nu, doamne fereşte!, pentrucă s’ar isprăvi, cum credea pe vremuri d. Madgearu, criza. Ci pentru că, după toate probabilităţile, împrejurări extraordinare, vor crea o conjonctură favorabilă, — chiar dacă numai în chip trecător. Conjonctură asta va trebui folosită. Ajunşi, în sfârşit, în mintea românului cea de pe urmă, — îndrăzniţi! şi mergeţi până la capăt. Maconescu Se anunţă că la Iaşi s-au închis unele şcoli , din lipsă de combustibil. Alte şcoli, deasemeni din lipsă de combustibil, funcţionează cu săli neîncălzite, în mod neregulat Prilej pentru presa oamenilor cari vor să vină la putere să se indigne. Iată în ce hal au ajuns şcolile sub regimul naţional-ţărănesc! Concluzia este însă nu numai exagerată, ci şi ilogică. De bună seamă că s-a creiat o situaţie tragică şcolii româneşti. Pentru că, în timpul inflaţiei au sporit şi şcolile, iar bugetul actual nu poate acoperi nevoile creiate pe măsura belşugului şi nu a lipsei. Era totuşi de aşteptat ceiace se întâmplă. Când se ştia că învăţătorii n’au fost plătiţi cu lunile, când se ştia că unii învăţători sensibili s’au sinucis, când era cunoscută mizeria cumplită a şcolii primare rurale, era de aşteptat ca boala să progreseze, să se întindă şi la oraşe. Mai cu seamă că se ştia că Statul va fi nevoit să se restrângă din ce în ce mai tare şi nu va putea acoperi toate cheltuelile. Prea multe şcoli, desigur, că nu sunt în ţara românească. Par însă multe, din pricina sistemului necorespunzător nevoilor reale, care le-a dat naştere. De asemeni, este dovedit că de şcoli primare, de şcoli profesionale, avem nevoie mai mult ca oricând. Or, la Iaşi s-au închis nenumărate şcoli primare, din pricina lipsei de combustibil. Poate că sunt vinovate şi autorităţile şcolare superioare. O anchetă este absolut necesară ca să se stabilească vinovăţiile. Dar nu se poate tăgădui că o bună parte de vină au şi diriguitorii şcolilor închise. Căci, ştiind că Ministerul şi reprezentanţii locali ai ministerului, nu vor putea să le sară în ajutor, erau obligaţi să prevadă, să preîntâmpine catastrofa. Trebuiau alcătuite comitete şcolare, îmboldită iniţiativa particulară ca să împlinească golurile. De vreme ce era de aşteptat că statul nu va putea satisface toate nevoile, trebuia creiat un comitet care să se ocupe numai de problema inbustibilului. Şi este exclus ca părinţii să prefere să se închidă şcoala, decât să plătească o suprataxă. Şi este exclus de asemena, ca liste de subscripţii lansate la Iaşi, să nu se fi acoperit. Întâmplarea aceasta tragică de la Iaşi ar trebui să serviască măcar ca învăţământ altora. Să-i deprindă pe directorii de şcoli cu puţină iniţiativă personală. Să nu aştepte totul de la stat. Funcţia de director obligă. Nu este şi nu trebuie să fie o rentă pe care ţi o serveşte statul. Nu era prea mare nevoie de iniţiativa directorială în vremuri bune, de înlesnire bugetară. Puţină tragere de inimă, puţină fantezie, oricât sărăcia este de mare, ar fi evitat închiderea şcolilor de la Iaşi... pe motivul lipsei de combustibil. Ion Călugăru ----—OOX'-rr------ IN PAG. VII l-a: Se infiinteaza „Cidru! fiSPSiii Ml a! iendisuariior • publici“ Ftsa actâosia s’îi dâst „ca* nrul disponibil“ vor primi salariu pe jumătate mwnmwmmmnazaBS Cu prilejul unei sărbătoriri Zilele acestea lumea ştiinţei româneşti a sărbătorit pe profesorul Marinescu, neurologul cu renume, care a împlinit şaptezeci de ani în întregime consacraţi ştiinţei, luminaţi de opera care s’a desvoltat fără întrerupere, încadraţi în filosofia cu care se delectează spiritul său mereu tânăr. Dincolo de graniţele ştiinţei sunt mulţi cei care sărbătoresc în inima lor pe strălucitul nostru învăţat cunoscut dincolo de hotarele la care de obiceiu se opreşte gloria învăţaţilor. Vor fi totuşi oameni pe care năcazul vremurilor i-au obicinuit cu prea întunecate gânduri, cuprinşi de acea panică a abisului care ia centrelor motorii orice iniţiativă, care să întrebe nelămuriţi, deşi cu toată admiraţia, dacă e acum vremea de sărbătoriri. Acum, când şcoala românească începe a cunoaşte restriştea unor timpuri de nesiguranţă şi pentru care nu este pregătită, acum când condiţiunile de lucru ale omului de ştiinţă înceţi să devină iarăş aşa de grele pentru că încep să-l asalteze în condiţii neobicinuite problemele nemiloase ale existenţei zilnice, sărbătorirea cea mai justificată poate părea o provocare. Lumea umililor stă atentă la bucuriile celor puternici sau pe care-i crede puternici, pentru a le acumula transformându-le în ură. In lupta surdă care se pregăteşte pentru cucerirea puterii, intelectualii vor fi striviţi dacă vor apărea provocator mereu alături de cei care conduc astăzi banchetul vieţei. Şi nu asupra celor sărbătoriţi acum se va răsfrânge această acumulată ură, ci asupra celor tineri, care fără experienţă se duc după mirajul gloriei şi uită chemarea suferinţei. Iată o temă, nu lipsită de oarecare frumuseţe, nu lipsită chiar de o anume poezie, dar laşă şi nedemnă. Asemenea jelaniilor continue ale capitaliştilor cuprinşi de panică atunci când un muncitor mai îndrăzneţ iese provocator din rânduri, asemenea panicei care a cuprins pe unii politicieni emoţionaţi până dincolo de limita îngăduită comediei poltice, atunci când autoritatea a reamintit obligaţiile de cetăţeni celor care le uitaseră. Ori în ce lagăr s’ar găsi omul muncitor, el are drept la ziua lui de bucurie. E un drept cu origini fiziologice, care nu mai poate fi supus discuţiei. Cei care nu-l practică sunt sau puţinii care au renunţat la viaţa exterioară pentru motive de înaltă şi specială terapeutică spirituală, sau cei neîndrăzneţi şi slabi. Omul de ştiinţă, fie el Poincaré sau un modest colaborator al muncii de laborator îşi preţuieşte meseria nu numai subiectiv, cu discreţia unui amant neştiut de lume, ei ca un factor obiectiv al vierii* îndreptăţit, cel puţin alătu. ii.i^ippali la bucuriile ei ca şi la greU îţile ei. Ştiinţa nu este un epifenomen, ci o funcţiune reală, o participare efectivă. Nu este un lux ci o necesitate. Omul de ştiinţă nu poate fi pus mai prejos de mânuitorul ciocanului sau al secerei, cu atât mai puţin de scribul administraţiei. In ţări de vechi tradiţii culturale acolo unde ştiinţa nu vine dea gata ca să ajute la explicarea maşinilor pe care lumea le întrebuinţează, ci unde ştiinţa preexistă maşinilor şi le condiţionează, unde nu este nici o decădere să întrebuinţezi divina ştiinţă a astronomiei la arta practică a călătoriilor, acolo corporaţiile de învăţaţi sunt organizate aşa fel că învăţatul este toată viaţa printre ai lui, cu năcazurile şi cu bucuriile peste care omul nu poate uşor trece. Munca are nevoie de încurajare şi de satisfacţii şi când este a oamenilor superiori, şi când este de cea mai subtilă calitate. Şi mai ales într'o societate ca a noastră, în care nu există încă acel control reciproc, respectos, dar neiertător al oamenilor de ştiinţă între ei. Acel control care poate susţine încercările îndrăzneţe şi de lungă respiraţie ale unora, poate recunoaşte şi consacra meritele altora. Prea adesea noi trebuie să întrebăm la Paris, la Berlin sau la Londra, pentru a ne încredinţa dacă efectiv o lucrare sau un om au în adevăr merite sau sunt o simplă dorinţă romantică. Nu distingem încă deajuns de bine moneda adevărată de cea falsă. A trecut puţin aur prin mâinile noastre şi minereul am preferat să-l lucrăm aiurea, nu-i ştim dacă precis conţinutul. De aceia nici omul de ştiinţă român nu se simte prea solid fixat în pământul culturei noastre şi duce o viaţă năcăjită, mereu cu ochii aiurea, spre ţări care în definitiv au şi ele grijile lor, oamenii lor, învăţaţii lor deajuns de numeroşi în ultima vreme. Contactul cu publicul nespecialiştilor nu se poate face în fiecare zi mai ales nu în fiecare zi sunt acele condiţii de polarizare în care instinctul ştie să desprindă adevăratul merit şi să-i obiectiveze meritele reale. Iată de ce sunt din inimă alături cu cei care au prins ocazia pentru a face din ziua în care profesorul Marinescu împlineşte 70 de ani o sărbătoare a ştiinţei. Cu acest fel de împrejurări oamenii ştiinţei capătă, cu un grad mai mult, sentimentul necesităţii lor în societatea românească şi anume într’un chip simplu şi organic. Scriind aceste rânduri am în faţa ochilor, prin geam, priveliştea unor ziduri impunătoare. De ani îndelungaţi, stau zidurile acestea roşii, găurite de ferestre informe, zădarnic înălţată, ca o speranţă neîmplinită, şi nu mă pot deprinde cu gândul că atâta muncă, atâta voinţă să stea neputincioasă la împlinirea unui început. Am zidit doisprezece ani pentru iluzii. Pentru iluzia atâtor şcoli pe care nu le putem împlini organic şi care nu corespund cu nimic. Zidurile nu pot face ele învăţătură, şi nici oamenii numai cu bunăvoinţă, căci învăţătura se prinde numai acolo unde este necesară. Iată azi dărâmăm iluzii. Cam brutal şi fără un plan sistematic. Dar în cele din urmă tot numai iluzii, chiar dacă ele au luat trup şi aparenţă de viaţă. Şi acum însă trebuie să veghiem ca acei care dărâmă iluziile să le aleagă bine dintre lucrurile care au fiinţă adevărată şi fac corp din corpul nostru. Este momentul să punem problemele realităţilor noastre organice, şi a necesităţilor care derivă din ele, fără prejudecăţi şi fără teorii. Ştiinţa este menită să joace între aceste realităţi rolul ei de frunte. Iar în numele ei să vorbească oamenii care o crează. Octav Oancescu despre Camil Câteva cuvinte despre Camil. El nu e chiar Chariot. E actor de cinema, ca şi acesta din urmă. Insă are o particularitate care îl deosibeşte de clovnul cel trist. Camil e întotdeauna vesel, e născut optimist. Apoi, el nu se întrupează niciodată în personagii sărmane. Faţă de «omul de pe stradă», Camil creiază pe omul din palate. Camil e cel puţin intendent, dacă nu chiar mare rentier. Măştile lui Camil, de aceea, vor fi bine îngrijite la coafor- Camil e azi mare filantrop, mâine ministru de finanţe, poimâine critic de artă, dacă nu director de operă, într’o serie de filme, vom prezenta personagiul nostru în cele mai isbutite ale sale hipostaze. Deocamdată ne vom ocupa de Camil filantrop. Cum a devenit Camil filantrop într’o noapte Camil avuse o insomnie. Lucru rar la el: Camil mănâncă bine, doarme bine: are stomacul liber, picioarele reci, capul limpede întotdeauna, potrivit cerinţelor lui Hippocrat. Insă, faptul că fusese acostat de un cerşetor sordid în momentul în care se urca în luxoasa-i limuzină, îi dăduse o persistentă insomnie. A doua zi, dis de dimineaţă, îl aflăm pe Camil în trenul de Viena. Dunărea e albastră la Viena, iar doctorii foarte abili- Supus unui examen medical, după amănunţită filtrare ultramicroscopică a urinei, conclavul medicilor hotărî că suferă de filantropită cronică, cu tendinţe ferme de acuitate. Ii fu prescris un tratament cu ventuze, (uz extern) şi cu apă distilată (uz intern). I se dădu, ca laxativ al imaginaţiei, un Baedecker. Tratamentul neavând nici un rezultat, medicii vienezi, — oameni cinstiţi, — îi mărturisiră că nu văd leac pentru boala aceasta de provenienţă americană. Microbul filantropitei scapă oricărui microscop. Un mare plan filantropic Peste o lună îl aflăm pe Camil tot pe drumul Vienei, însă locomotiva urmează drum invers. Sosit la București, Camil,de îndată, chemă telefonic reporterii marilor și mieilor cotidiane.Expuse acestora un plan filantropic de mare anvergură. Dacă statul îi dădea o furnitură de scobitori de 50 milioane, punea la dispoziţia primăriei o sumă de 25.000 lei (douăzeci şi cinci mii) pentru a se cumpăra panglici tricolore în scopul de a le dărui copiilor, contribuabililor care nu plătesc impozit global (cel mai bun atestat de paupertate, după Camil). Boala lui, însă, nu se opri aci. Negocie cumpărarea cuştilor din parcul Carol pe un preţ de fiare vechi, dovedind chiar că fiarele muriseră de mult. Inchirie, aP°in locul pe care fusese expoziţia laptelui, (vis à-vis de statuia Brătianu) şi instala acolo cuştile. Expoziţia foamfelor animale periculoasă Anunciuri apărură la mica publicitate: . «Domn bine situat, deşi scăpătat, cântă şomeri spre a-i ajuta. Discreţia garantată». Astfel se făcu căi peste puţine zile de la sosirea lui de la Viena, Camil inaugura, cu mare fast, expoziţia şomerilor. Am fost şi eu acolo, la expoziţia şomerilor. In loc să scrie «Beţi mai mult lapte», sta afişat: «Daţi un leu pentru şomeri». Cuştile sunt aşezate în circonferinţă. Domesticitori învaţă pe şomeri să treacă prin cercuri de flăcări, să stea în echilibru pe gâtul unei sticle, etc. La o anumită oră, când taxa se dublează, Camil însuş vine în expoziţie şi, cu mâna sa proprie, împarte şomerilor din cuşti hrană şi uneori chiar bucăţele de zahăr. Este un spectacol foarte duios. În orice caz, toată lumea recunoaşte în Camil un mare filantrop. Camil e autorul celebrului adagiu: «Cerșetorul e pentru uz filantropic» Disitr’o serie de filiae Camil filantrop de PAUL STERIAN DISCUŢII Suntem incontestabil statul cel mai înapoiat din Europa în ceea ce priveşte aşezămintele şcolare şi a posibilităţilor pentru cultivarea neamului. Lăsând la o parte că în această stare fiinţarea noastră în concertul european devine problematică, conform principiului imutabil al firei că cel cu mai multe posibilităţi intelectuale predomină şi exploatează pe cel nepregătit, cum se întâmplă cu coloniile din Africa şi Indii, care ca număr şi posibilităţi materiale ar sdrobi într’un singur avânt nu numai statul de care sunt exploataţi, dar întreg continentul european. Să ne ocupăm din alt punct de vedere, de problema atât de dureroasăa nouilor amputări în organismul cultural al neamului, a aşezămintelor lui şcolare, care şi aşa cum erau şi câte erau, tot mai puţine decât chiar Bulgarii le aveam. Să nu mai continuăm a cerceta de ce şi să constatăm numai că posibilităţile materiale ale statului, veniturile lui, sunt prea puţine în raport cu necesităţile, adică cu cheltuelile lui. Şi atunci trebuind împuţinate cheltuelile, trebuesc făcute în bugetul ţarei reduceri de la cheltueli. Logica după care cei îndreptăţiţi fac aceste reduceri, pare a fi cea următoare: Justiţia, armata, internele, finanţele, etc. sunt aşezăminte necesare pentru funcţionarea statului în momentul de faţă, pe când şcoala şi biserica, nu-şi dau roadele unei rele şi incomplecte desvoltări, decât pentru mai târziu, pe socoteala urmaşilor, deci aici putem în prezent să amputăm, pentru a satisface necesităţile momentane ale unui buget echilibrat. Ce vor face urmaşii, readuşi prin acest procedeu la primitivitate, dar aflători într’un continent unde fiecare popor se cultivă, vor vedea ei, căci încă odată, existenţa unei turme de primitivi în mijlocul unei Europe cu o cultură ca aceia a secolului nostru, este pentru orice gânditor o anomalie. Se reduc şcolile normale şi seminariile, pentru raţiunea că statul având pentru absolvenţii lor obligaţiunea să-i numească în posturi, o are şi pe aceia de a-i salariza şi nefiind posibilităţi bugetare, suntem nevoiţi să suferim această amputare dureroasă. Raţiunea aceasta nu există însă şi pentru şcolile secundare, faţă cu absolvenţii cărora statul nu are nici o obligaţiune, ci dinpotrivă îi dă posibilitatea ca prin examenele universităţilor şi cele de specialitate profesională, să aibă de unde alege pe cei mai vrednici între vrednici, iar cei rămaşi neîntrebuinţaţi, au prin cultura ce au obţinut mai multe posibilităţi de câştigarea existenţei şi sunt mai conştient patrioţi cetăţeni. Nu se ştie oare că în satul Ditrău din Ciuc, unde există un gimnaziu confesional din plugarii acelui sat sunt absolvenţi de gimnaziu, agricultori luminaţi, care storc pământului, pădurilor şi vitelor bogăţii duble, cu ajutorul cunoştinţelor din şcoală şi deci măresc şi venitul statului cu dublul satelor de analfabeţi care seamănă fără să are, numai grăpând pământul şi că situaţia este aceiaş în satele popoarelor civilizate ! Acest exemplu pentru o singură ramură de activitate, cu celelalte lucrul petrecându-se la fel şi amplificat ca consecinţe. Lăsând la o parte acest argument care cade lesne în faţa golului bugetar, iată aici o soluţiune care este foarte uşor de aplicat şi care poate chiar descărca bugetul Ministerului Instrucţiunei la capitolul «învăţământ secundar» de o bună parte chiar din actualele prevederi bugetare. Un liceu are în conformitate cu regulamentul 360 elevi. Statul nu cheltuește cu el decât salarul prrofesorilor 90.000 lei lunar sau 1080.000 lei anual. Care părinte de elev de liceu nu poate plăti lunar HM—150 lei, pentru învăţătura fiului său, chiar dacă nu este un om cu stare . Aceste taxe se plătesc la finanţe pentru capitolul de venituri creiat prin lege în acest scop. Astfel de ajunge la reducerea cheltuelilor Ministerului Instrucţiunei din bugetul statului, la acest capitol, cu exact jumătate din ceiace s’a cheltuit în acest an bugetar. Se realizează prin aceasta cu siguranţă, menţinerea tuturor şcoalelor secundare existente, chiar şi numai cu o taxă de 100 lei de elev. Se va zice că este acelaş lucru, căci şcolile desfiinţate, vor putea fi susţinute de comitete şi se va ajunge tot acolo. Nu, şi iată de ce. Mai întâi se creiază elevi şi părinţi favorizaţi, acei din localităţile unde şcolile nu se desfiinţează şi prigoniţi, care pentru a-şi menţine şcoala pe socoteala lor, vor trebui Mijloace pentru menţinerea şcolilor --------0000-------- (Continuare în pag. 11 a). LECJI FOCULUI MIX DERON Frumosul palat al Reichstagului, care fusese ridicat de Bismark, s'a năruit, incediat de o mână criminală a unui comunist. Nu fără să ofere o lecţie.. După război, Germania a căutat prietenie la ruşi Din colţul ei de reculegere n’a înţeles menirea ce-i revenia şi izolându-se voit de mâna prietenă care i se întindea de aproape, a căutat, — prea încrezătoare în caracterul adânc serios al poporului său, — prietenie şi colaborare acolo unde nici o lege nu mai era valabilă. De aci Germania a încurajat şi a ajuns să adăpostească, cuibărirea elementelor de distrugere şi întinderea reţelei lor peste mări şi ţări. Această greşeală o ispăşeşte astăzi Germania. In faţa hidrei ale cărei capete s'au întins, rânjind a rău, în toate colţurile lumii la aşezămintele de ordine şi autoritate, lumea cuminte are o singură datorie. Reprimarea cu hotărâre a tuturor încercărilor de anarhizare. Dar este vremea să se coboare de acolo de unde trebue mângâierea şi uşurarea care a lipsit prea mult acelora care orbecăiesc în apele tulburi ale mizeriei şi inconştienţei. Încă o clipă de neînţelegere şi va fi poate prea târziu. Nebunia roşie a fost lăsată prea mult să-şi joace caii peste plaiurile lumii, începând din întinsurile Chinei peste Europa întreagă şi până la celălalt ţărm al Oceanului. Lecţia Germaniei, care ameninţă să cadă ca cea dintâi, după ce a căutat sprijin şi prietenie la Moscova, şi a dat adăpost tuturor nebunilor, să fie de învăţătură. Căci incendiul de la Berlin este un groasnic avertisment. I. N. In pag. V-a: Examinarea bugetului pe 1933