Cuventul, aprilie 1933 (Anul 9, nr. 2851-2877)
1933-04-01 / nr. 2851
ANUL AL IX-lea. — No hredacţia şi Administraţia bucureşti, calea victoriei 40, etajat (Intrarea prin Pasagiu) Imobiliara) 312/45 Directia 378/10 Redacţia 378/09 Administraţia Fondator: Director : TITUS ENACOVICI NAE IONESCU ANUMUStlLC Şl POSUCA1I1LE , ABM1N1SIRAÎ1Ă „CUVÂNTULUI" Se primesc iar prin toate agențiile de publicitate taxa da francare plătită in numerar conform aprobare! Dir. Gen. P. I. T. ifo. GS.196/932 ! După lovitura de revolver de la Craiova Miercuri la prânz, vechiul meu prieten Costin Sturdza făcea să apară un articol prin care denunţa lumii pe cel dintâiu mare vinovat în afacerea’Skoda, — generalul Sică Popescu. Miercuri dimineaţa se putuse deja ceti un apel la senti-, mentele nobleţei de spadă, prin care ostaşii vinovaţi erau îndemnaţi să se sinucidă. Şi în după amiaza aceleeaşi zile se împuşca la Craiova generalul Sică Popescu, comandant al corpului I de armată, fost secretar general al Ministerului Apărării Naţionale în vremea încheierii contractului Skoda. Mărturisesc că nu am înţeles niciodată sistemul acesta al selecţiunii prin glonte. Generalul Sică Popescu s’a judecat singur ? Nu avea dreptul să o facă! Dacă era vinovat, trebuia să ispăşească. Iar moartea nu e o ispaşă. Ci, mai ales atunci când ţi-o dai singur, mai degrabă o eliberare. Vinovat şi pocăit, aşa cum l-ar arăta gestul lui tragic, generalul Popescu Sică ar fi fost dator să rămână mai departe în viaţă. Pentru a înlesni descoperirea tuturor vinovaţilor. Şi pentru — apoi — a ispăşi. Dar dacă nu era vinovaţi Dacă contractul Skoda e opera altora, mai mari, mai puternici şi mai ales, mai dibaci decât el? Dacă generalul Sică Popescu nu va fi fost decât o victimă a bunei lui credinţe? Dacă — aşa cum se spune — hotărârea lui în chestia contractului a fost impusă de incapacitatea celor nu ştiu câţi referenţi de a se uni asupra unei păreri? Dacă generalul Sică Popescu nu a fost plătit? Şi dacă — prin urmare — gestul lui de Miercuri nu e decât rezultatul prăbuşirii lui nervoase, aşa supus cum era de atâta vreme unei grozave presiuni morale ? Atunci — ce ? ...Şi oricum ar fi, vinovat sau nu, care e valoarea soluţionării prin, sinucidere a unor asemenea cazuri? Să se sinucidă cei vinovaţi? Foarte bine. Dacă se sinucid toţi. Dar dacă nu? Dacă nu, selecţiunea este «â rebours». Căci veţi recunoaşte ca mine că nu se sinucide decât vinovatul care mai păstrează încă în el o urmă de reacţiune morală. Adică — DINTRE TOŢI VINOVAŢII, numai cel. TOCMAI CEL MAI BUN. îşi ridică, deci, viaţa cel mai bun, contribuind prin aceasta — adică prin îngreuiarea cercetărilor — a se asigura celorlalţi, cei or mai răi, o eventuală impunitate. Iată rezultatul apelurilor la sensibilitatea morală a vechei nobleţe de spadă! Nu! Ceea ce trebue acum, mai ales acum, după tragica jertfă de la Craiova, este adevărul întreg. Să se descopere vinovaţii, — toţi vinovaţii, cei de sub uniformă — şi ceilalţi. Este adevărat că Seletzski tace. Seletzski este, deocamdată un om bine crescut, care se pricepe minunat în a bagateliza cercetările: — De unde ai aceste documente? — Mi se trimiteau de la Minister Toată lumea le primia! — Cine ţi le trimetea ? — Parcă mai ştiu? Celor mai mulţi dintre ei nu le cunosc nici numele. Erau oamenii bucuroşi să mă servească, atunci când mă vedeau în ce relaţii sunt cu cei mari. — Unde e cifrul? — Degeaba mă mai întrebaţi. Ştiţi bine că CIFRUL E IN MANILE Dvs! Şi aşa mai departe. Cui a dat bani? A, vă rog să-l iertaţi! Asta face parte din secretele meseriei lui. A dat. In dreapta şi în stânga. De ce ar spune că nu a dat? Asta făcea parte din meserie. Că doară nu era să lase sa-i scape o afacere de peste cinci miliarde lei, pentru niște pârlite (jumpige) de zeci sau chiar sute de milioane! Dar cui a dat, — d. Seletzski se roagă încă odată de iertare, dar asta nu o poate spune. Ar fi să trădeze interesele firmei pe care o reprezintă. Şi asta nu o poate face. Se poate ca, din punctul lui de vedere, Seletzski să aibă dreptate. Din nefericire pentru el însă, punctul lui de vedere nu poate fi şi al nostru. Va fi fost de datoria lui să facă orice pentru a şi servi firma. Numai că atunci când acest «orice» însemnează pentru noi operă de corupţie, noi suntem datori să reacţionăm. Microbul care atacă un organism nu e nici el vinovat, pentru că şi el nu-şi face decât... meseria lui. Ne impune însă nouă asta menajamente faţă de el? Aşa fiind, pentru noi situaţia d-lui .Seletzski e clară. A făcut la ’*•= noi operă de corupție. Incontestabil. Datoria lui va fi fiind să tacă. Se poate. Datoria noastră însă e a-1 face să vorbească. Să vorbească, pentru a spune tot. A-1 face să vorbească — Cu orice preț. Aci și acum nu mai încap nici scrupule, nici menajamente- E în manile noastre şi va vorbi. Va trebui să vorbească. Iar dacă nu se poate altfel, — după sinuciderea generalului Popescu Sică, noi cerem pentru Seletzski cel care vrea să păstreze secretele meseriei lui — instituirea camerii de tortură. Fără nici o jenă. In ştiinţa tuturor. Căci, încă odată, avem nevoe de ADEVĂRUL ÎNTREG. Maconescu Puni risipiţi Pentru a ameliora culturile de grâu şi de porumb — necesitate de ordin esenţial pentru recâştigarea pieţelor străine de către exportatorii de cereale româneşti — s’a hotărît în 1929 să se cumpere seminţe selecţionate de grâu şi porumb de către stat prin Camerile de agricultură şi să se distribuie cultivatorilor, cu deosebire ţăranilor. Măsura aceasta excelentă, menită să ducă printr’o aplicaţiune conştiincioasă, inteligentă şi de durată la îmbunătăţirea principalelor noastre produse agricole exportabile, a necesitat, evident, cheltueli mari pe cari statul însă a înţeles să le suporte chiar în vremurile de crâncenă mizerie prin care trece. Se pare că în patru ani s-au cheltuit mai mult de 1 miliard şease sute milioane pentru scopul arătat. Nimic de zis, dacă aceste jertfe băneşti ar fi fost răscumpărate prin rodnice rezultate în ce priveşte ameliorarea culturilor de cereale. Dar ca totdeauna la noi o iniţiativă cât de utilă şi de bine intenţionată se prăpădeşte când e vorba să fie practic realizată. De aceia şi rezultatele măsurii de care vorbim, sunt, după constatările de până acum, quasi-nule. Evident, cu sumele întrebuinţate nu se putea înfăptui o ameliorare generală şi de proporţii mari a culturilor noastre de grâu şi porumb. Totuşi era posibil o îmbunătăţire sensibilă. Iar pricinile cari au determinat zădărnicirea aproape totală a acestei campanii se datoresc incapacităţii Camerilor de agricultură de a-şi împlini pe lângă celelalte rosturi pentru cari au fost creiate şi obligaţiunile lor în această direcţie. Ministerul de agricultură le-a pus la dispoziţie normele şi fondurile. Camerile agricole trebuiau să le aplice pe cele dintâi şi să le folosească bine pe cele din urmă. Ele însă au făcut cumpărăturile de sămânţă după metode pe cari nu voim să le calificăm. N’au luat sămânţa de unde trebuia şi de calitatea necesară. Ci cum se întâmpla şi mai ales cum dictau interese lăturalnice. In loc ca în fiecare judeţ să se cumpere seminţele de grâu şi porumb cele mai calificate din punct de vedere al soiului, s’au cumpărat grâne amestecate şi de proastă calitate. Pe de altă parte distribuţia seminţelor s’a făcut alandala. Trebuia, de pildă, să se întrebuinţeze procedeul înlocuirii totale a seminţelor pe grup de comune, astfe ca într’o anumită regiune să se ajungă la culturi standardizate. In fiecare an, realizându-se această operaţiune cu o regiune nouă, s’ar putea în cursul unei perioade mai lungi ori mai scurte, după posibilităţile de finanţare, ameliora şi uniformiza producţia agricolă a întregului judeţ. Dar seminţele s’au împărţit după criterii electorale, în cantităţi prea mici, deci insuficiente pentru înlocuirea totală a seminţelor dintr’o comună sau regiune, s’au distribuit într'un spirit de eftină demagogie, acela de a da tuturora câte ceva şi nimănui în cantitea necesară pentru o efectivă ameliorare a culturii. Iată numai câteva din cauzele cari au împiedicat, cari au sabotat, s’ar putea spune, o acţiune de cea mai mare însemnătate şi de cea mai indiscutabilă utilitate pentru îmbunătăţirea producţiei agricole naţionale şi pentru desfacerea excedentelor ei peste hotare. Vina o poartă întreagă Camerile de agricultură. Ministerul de resol ar trebui să se seziseze de aceste descurajatoare rezultate şi să ia măsuri în consecinţă. Căci altfel o cheltuială care este necesară și folositoare, devine o scandaloasă risipă. Vladimir Ionescu ■ „áSücf ) *1 8 PAGINI 3 LEI Actualităţi invalizii de război au manifestat eri la Cameră Prin bugetul cultelor Credeam că în aceste vremi de lipsă, de tăieri, fără milă, în salarii şi indemnizaţii, bugetul cultelor — şi al cultului ortodox în special — ne va fi înfăţişat în haină cuviincioasă şi cu faţă lipsită de neruşinare. Cel puţin aşa ni se spusese că va fi prezentat. Ştim că la ministerul instrucţiunii sunt şi oameni cari aveau grijă şi puneau suflet pentru alcătuirea unui buget cinstit, pentru culte. Iată însă că — în ciuda tuturor observaţiunilor făcute, la timp, de oameni cari cunoşteau bine unele situaţii şi unele încercări de a se da lovituri hoţeşti — bugetul cultelor ni se înfăţişează astăzi... cu picioarele desculţe, cu sumanul rupt in coate, nespălat, dar înmănuşat şi cu obraz pudrat înainte de a păşi la examinarea bugetului pentru biserica ortodoxă, spre a evidenţia o nedreptate vom înfăţişa, comparativ, totalul pe care-1 însumează bugetele diferitelor culte pe anul 1933, fată cu totalul pe care-1 prevedea bugetul anului 1932. Pentru cultele minoritare: catolic, reformat, luteran, unitar, mahomedan, mozaic, este prevăzută în bugetul anului 1933 suma totală de lei 69.788.857. In bugetul anului 1932 totalul era de lei 83.197.135. Bugetul cultelor minoritare, pe anul în curs, se prezintă, deci, cu o diferență, în minus, de lei 13408 285 fată de bugetul anului trecut Bugetul bisericii ortodoxe pe 1933 însumează un total de lei 352.060.547. Pe anul trecut bugetul acestei biserici însuma un total de lei 402.949.557 Pe anul în curs se prezintă, deci, cu o diferenţă în minus de lei 50 milioane 889.010. Bugetul cultului unit pe 1933 ni se înfăţişează cu un total de lei 62.422.616, faţă de bugetul pe anul trecut, care însuma un total de lei 42.771.196. Ne lovim, prin urmare, de o diferență IN PLUS de lei 19 milioane 651420. Diferență absolut nejustificată. Fiindcă dacă e vorba de dreptate, dacă bugetul cultelor s-ar alcătui în conformitate cu prevederile legii pentru regimul general al cultelor, apoi nu biserică unită ar avea de primit reparaţiuni. Ci biserica ortodoxă. Şi unele culte minoritare. Trecând acum la cercetarea bugetului bisericii ortodoxe, de la an la an, tot mai ialt micşorat, observăm, din capul locului, o grijă deosebită pentru soarta consilierilor bisericeşti, — pe lru‘ I tide acelor ne’săh i - i-ainei-i ’te «crapi bisericeşti». Aceştia, foarte numeroşi, sunt slugile episcopilor. De muncă n’au mai nimic. Se ţin numai de cancanuri, de glume proaste şi de haiducii. Lefuri grase au, slavă Domnului. 8.700 lei pe lună, nu sunt de ici, de colo, astăzi. Mai ales când ai putinţa de a tăia şi a spânzura în întreaga eparhie. Dar lăcomia lor e fără margini. Şi aşa, iată că, în bugetul cultelor, stat nr. 346 (art. 50), găsim trecuta suma de lei 2.202.200, cu lămurirea: «fond pentru plata gradaţiilor consilierilor referenţi». Banii aceştia sunt rupţi din salariile, mizerabile, ale clerului de mir-Gradaţii pentru consilierii referenţi ! Chestiunea acestor gradaţii a mai fost adusă în discuţie publică, pe vremea guvernării (i lui Iorga. Crapii bisericeşti cari, după legea de organizare din 1925, alcătuiesc «pentru întreaga biserică» bugetul, comiseseră o mică ticăloşie: la salariul funcţiei lor administrative işi trecuseră gradaţiile de la salariul lor de profesori. Şi aşa ia« vremea în care toate salariile slujbaşilor statului fuseseră reduse simţitor, ale crapilor bisericeşti sporiseră cu sume variind între 5 şi 8.090 lunar, de căciulă. Am dat noi atunci alarma. D- Iorga, indignat, a ordonat ca să fie imediat tăiate sporurile, furate din suma acordată de stat pentru salariile clerului de mir Dar măsuri nu s’au luat. Nu ştim nici acum de ce. Şi crapii au viblicat sumele. Jocul se repetă şi cu bugetul cestui an. Ne aşteptam, apoi, ca numărul acestor vietăţi bisericeşti să fie împuţinat. Fiindcă sunt vremi de lipsă. Şi crapii sunt inutili. S’a făcut dovada. Toţi au rămas la locurile lor. (Pare-se. In urma unei intervenţii mieroase a părintelui Miron I la d. ministru al instrucţiunii). La consiliul central bisericesc au rămas toţi: 4 consilieri, 1 efoi, 3 avocaţi, 2 arhitecţi, 1 inginer hotaric, 1 desenator. Toţi alții, 1 fs, sunt plădiţi, bine între 9000 şi 6000 lei lunar. La patriarhie au rămas: 3 consilieri şi un secretar particular al părintelui Miron I, cu leafă de la stat de 8.700 lunar, fiecare. Şi aşa, la toate arhiepiscopiile şi episcopiile. Toţi preoţii de mir, la un loc, primesc, prin buget suma totală de lei 285.899.600. Iar administraţia centrală şi episcopiile primesc, pentru Personal, lei 42.475.040. O ŞESIUNE,deci, din buget merge la crapi. Biserica a ajuns, pur şi simplu, birocratie. Dar în bugetul ministerului mai sunt trecute şi sume aruncate în vânt Aşa: 85.000 lei pentru «mănăstirea Topliţa», unde sunt îngropaţi părinţii părintelui Miron I (art. 21, stat nr. 14, subvenţiuni). Tot aşa: 209.000 lei pentru «academia de muzică bisericească». (Bani din cari se pot cumpăra piane pentru nepoate). La cheltueli materiale (art 73, stat nr. 403) este trecută, suma de lei 205.384 pentru «arhiepiscopia Bucureştilor». Apoi suma de lei 208980 pentru «Patriarhie» (ca şi cum n’ar fi tot un drac !). Suma de lei 208.980 este însoţită de explicaţia că ea cuprinde : «3.700 lei ajutorul «Savol Manu», 200 lei ajutorul «Maria Hagiachi» şi lei 1.142 anual, pentru pomenirea răposatelor stareţe şi schimonohia Safta Brâncoveanu şi vornicul Rosetti». In total: lei 5.042. Restul ? Pentru «mile». La acelaş articol mai e trecut un «fond global» de lei 274.869. Toate aceste sume înseamnă, în vremea de astăzi, risipă. Bugetul cultelor, pe 1933, închide şi risipă şi nedreptate. G. Racoveanu Există oameni cari se impresionează de un boicot economic. Şi încă, de unul pornit pe motive sentimentalo-filantropice- Boicotul exercitat împotriva Reichului german, pornit în primul rând din motive umanitare, impresionează lumea cetitoare de gazete. Care se şi lasă convinsă că boicotul va da rezultate practice. Ce va fi nu se poate şti dinainte. Fiindcă nu se poate prevedea ce întorsătură vor lua lucrurile şi fiindcă nici ce interese reale economice stau îndărătul ideei. Nu credem — de pildă — în solidaritatea trainică a evreimei de pretutindeni şi a tuturor claselor sociale. Şi nu credem, mai ales, că în boicotul evreilor să nu existe interese industriale cam întâmplător, coincid cu sentimentalitatea ofensată, cu omenia biciuită. Factorul sentimental are un rol, dar fără o bază serioasă economică, n’ar putea fi vorba măcar de el. Ceeace știm însă cu precizie este că filantropia, organizată este deapu- ruri suspectă. Să dăm o pildă. Fostul președinnte ale Statelor-Unite, d. Herbert Hoover trecea drept mare filantrop. In timpul războiului, înainte de intrarea Americei în războiu, a organizat uriaşa operă de asistenţă socială în Belgia. Nu s'a limpezit însă bine chestiunea. Şi nu se ştie dacă nu cumva ocupanţii «Belgiei martire» — precum se spunea pe atunci — n’au folosit de pe urma filantropiei hooveriene, nu numai populaţia ţinută sub călcâi. De bună seamă că «Intelligence Service» mai conservă în arhivele sale o bună parte din secretele acestei afaceri şi n’a venit încă timpul să fîe date în vileag... Acum vre-o doi ani, când au fost marile inundaţii din China, când şasezeci de milioane de oameni, au rămas pe drumuri, d. Hoover a organizat şi acolo o mare operă de asistenţă socială. Cu ajutorul filantropului de meserie care este d. D Brown,a muritproprietar de gazete, de posturi de emisiune de radio şi fost preşedinte al consiliului la «Trust Brodway Company». Acela» domn Brown care, în schimbul unei sume de nu ştiu câte zeci de mii de dolari, oferite pentru opere de asistenţă socială, a mijlocit o împăcare între d. Henri Ford şi bancherii evrei din Statele Unite. D. Brown a pus la contribuţie, în favoarea chinezilor şi faima aviatorului Lindberg, ca să dea şi mai multă strălucire operei. Opera filantropică începută în China avea dedesubturi precise : americanii încercau în acest fel să-şi scurgă nu numai stocurile de mărfuri în China, ci să-şi creeze şi debuşeuri pe pieţele chineze. D. Hoover încuraja opera de asistenţă financiară din China, tocmai acolo unde în cariera sa de Inginer, se manifestase într’un chip care nu-i face prea multă cinste. După căderea sa dela putere, au început să curgă destăinuirile. Sa dat în vileag și marea afacere a minelor de cărbuni din Jehol, precum și procesul care a avut loc la Londra. D. Herbert Hoover a debutat, precum se ştie, ca inginer, în Australia. De acolo a fost trimis în China. Unde, în timpul războiului boteurilor de la 1900, a încercat să pună mâna pe minele de cărbuni din Jehol. A fost arestat mandarinul director general al minelor şi ameninţat cu moartea. In celula sa de osândit la moarte, mandarinul a primit vizita d-lui inginer Herbert Hoover şi al unui aventurier german, care furniza arme ministerului din Peking. I-au făgăduit aceştia mandarinului că-i scapă de la moarte, cu condiţia să semneze contractul de concesiune al minelor. Directorul general chinez fu silit să se conforme, deşi minele nu erau proprietatea lui, ci aparţineau coroanei chineze. La procesul care a avut loc doi ani, mai târziu, la Londra s-a desvăluit întreaga maşinaţie a d-lui Herbert Hoover şi a complicilor săi. Totuşi, treizeci de ani mai târziu, inginerul care avea curajul să preseze pe un om condamnat la moarte, încurajează — din motive filantropice!— o vastăoperă de asistență... De aceia, boicotul filantropic exercitat împotriva Germaniei este încă nelămurit. Nu numai motive filantropice sunt la mijloc Căci, de ar fi numai atât, cu puţină strângere de inimă, ar fi părăsite cele 600.000 de suflete cari fac obiectivul certei universale. Ilicit, filantropia în nmic, se ştie, ia atresea forme desgustătoare, apoi cea mare, este deapururi suspectă. Ion Gălugăru FILANTROPIE Metafizica Upanishadeior de MIRCEA ELIADE III Rishit upanishadiei exprimă această experienţă a existenţii absolute (parabhava) prin identificarea lui Brahman cu atman. «Lămureşte-mi acel Brahman care e martor (sakshin) şi prezent*), acel suflet care e interior oricărei existenţe»(Yajnavalkya răspunde:) «E sufletul tău cel care e interior oricărei existenţe». — «Ce suflet e interior oricărei existenţe, Yajnavalkya?» — «Tu nu poţi privi pe privitorul privirii, tu nu poţi auzi pe ascultătorul auzirii, tu nu poţi gândi pe gânditorul gândirii, tu nu poţi cunoaşte pe *) Sandrra interpretează astfel aceşti doi termeni ; martor» înseamnă că «nue împiedicat de nimic»; «prezent» înseamnă că e «fără atribute», cunoscătorul cunoaşterii. Acesta e sufletul tău, care se află înlăuntrul oricărei existenţe; orice e diferit de el, e transitoriu». (Brhadaranyaka III, IV, 1—2). Când discipolii întreabă mai mult asupra acestui atman, răspunsurile sunt întotdeauna negative, ca şi în cazul lui Brahman. «Forma lui nu se află în orizontul viziunii. Nimeni nu-l vede cu ochiul. Numai prin intelectual controlând mintea şi prin constantă meditaţie se revelează el. Cine îl cunoaşte astfel, ajunge nemuritor». (Katha Up. VI, 9). Cei cari participă la o viaţă cerebrală contaminată de raporturi factice, datorii etice şi sociale, viaţă familiară, etc., nu pot împlini revelaţia aceasta. Álmán nu poate fi atins fără o prealabilă renunţare, fără puritate, controlul simţurilor şi mintea fixată în meditaţie (Katha Up. II, 24), pentru că nu e un obiect aprehensibil nici o valoare condiţionată, ci o inexpugnabilă imanenţă care nu cedează niciunui exerciţiu logic sau ritual, ci se revelează sintetic şi nemijlocit prin simpla adâncire a acelei indeductibile actualităţi, prezentă nudă şi terifiantă, sufletul. Atman nu poate fi aflat pe nici o altă cale, ei prin atman. Ebhava, e experienţă nediferenţiată prin conţinut şi nemutilată dialectic. Atman e Brahman pentru că participă la existenţa absolută şi unică, deoarece sat nu poate fi nimic altceva decât el însuşi. Dar această participare nu implică un raport nici-o diviziune a lui Brahman într’o infinitate de atman. Atman e Brahman revelat într’o individualitate umană. Mai exact, Brahman e accesibil metafiziceşte prin atman, prin revelaţia universalului în individualitatea umană. De aceia, omul e identic lui Dumnezeu nuinai când trăirea şi cunoaşterea lui depăşesc particularul, limitatul, definitul. Un principiu universal, cum e Brahman, nu poate fi alterat de categoriile sensoriale cari constituesc o viaţă mentală inferioară, neiluminată metafiziceşte. De aceia, «absenţa» lui într’o conştiinţă neiluminată nu e propriu zis o absenţă, pentru că el nu poate fi limitat de o negaţie. El este, chiar când nu se revelează. Revelaţia, fiind un act de gândire metafizică, universală, nu face decât să actualizeze principiul; e o luare de cunoştinţă de o realitate etern prezentă şi imutabilă.. Atât timp cât conştiinţa nu participă la acest principiu universal. — Brahman e absent, dar absenţa lui fiind o relaţie e validă numai pentru conştiinţa umană (fundată pe relaţii), nu şi pentru Brahman. Upanishadele exprimă această situaţie spunând că Brahman «e şi nu e» în acelaş timp. E necesar de amintit că, în acest gen de metafizică orientală numai (Citiţi continuarea în pagina II a) SA^FATA I APRILIE 1933 Nu ştiu ce serviciu municipal al Parisidul a băgat de seamă un fapt foarte grav: castanilor parizieni le merge prost cu sănătatea. Castanii aceia foşnitori şi festivi, care mărginesc căile largi ce duc spre arcul de triumf şi al căror verde viu îl imită cu succes văpseaua autobuzelor şi rochiile fetelor tinere, castanii aceia, împotriva vigoarei lor aparente, de câţiva ani, lăncezi au. Edilii Luteţiei care nu se ocupă numai cu finanţe, probleme technice şi economice, ci şi cu viaţa extrabugetară a vegetalelor, au descoperit cauza maladiei. Atmosfera Parisului (eternul «beau temps variable» al buletinelor meteorologiei’) încărcată de fumul *abricilor *i_ otrăvită lent de fumul albastru expirat de carburatoarele automobilelor, atmosfera aceia citadină, în care oamenii se simt atât de bine, este prea complicată pentru organismul delicat al castanului. Deşi puternic pe cât îl ştim fi stăpânitor, castanul ăsta este o persoană suavă, cu exigenţe nuanţate şi mai ales, ca o femeie foarte sensibil la arome şi mirosuri. Deci, primarii parizieni au hotărât să intervină la timp, asemeni unor chirurgi în botanică. S’a ordonat astfel desrădăcinarea castanilor, orăşeni şi înlocuirea lor cu platani, o speţă de arbori, mai rezistenţi şi mai puţin melancolici. Va fi o schimbare de peisagiu, care va avea ceva din graţia capricioasă a unei schimbări de modă în culorile stofelor şi tăietura rochiilor. Iar intre timp castanii, ca nişte bătrâni trecuţi la pensie, sunt trimişi la ţară sau în provincie în locuri mai calme, unde plămânii lor imaginari să-şi găsească aerul care le trebue. Poate exagerez şi spun o enormitate, dar mi se pare că faptul ăsta divers este de o importanţă capitală pentru destinul Franţei în lume. O ţară care, în timp ce continentele se încadră în diverse lupte războinice, economice sau numai diplomatice, se ocupă cu gospodărirea arborilor, este o ţară care va fi învinsă cu greu. Poziţia politică a Franţei este probabil din multe puncte de vedere vulnerabilă , iar structura ei spirituală se află poate în contrazicere cu toate vânturile ce bat înspre un timp nou■ Totuşi.... Numai un simţ înăscut al eternităţii, numai o linişte ce trece deasupra veacurilor, numai o înţelegere complectă şi armonioasă a existenţii, poate să ducă la un asemenea gest, futil dacă vreţi, mărunt şi banal, care exprimă însă emoţionante resurse sufleteşti după cum o singură floare — tot măruntă şi tot banală — exprimă prin mica ei prezenţă, un nesfârşit şir de mistere vitale, care şi-au dat toate, întâlnire în petalele ei moi şi în sepalele ei aspre. Ca un neam să-şi trimeată în vilegiatură castanii bolnavi, trebue să poarte în inima lui atâta poezie, cât ajunge să birui toate armatele pământului. Fiindcă până la urmă, tot poezia e mai tare decât ecrazita. Mihail Sebastian ------OOXOO------ IN PAGINA III-a Textul scrisorilor lisase de generala Sică Popescu