Cuventul, octombrie 1933 (Anul 9, nr. 3030-3060)
1933-10-01 / nr. 3030
ANUL AL IX-lea. — No. 3030. Redacţa şi Administraţia Buciheş ti, calea Victoriei 48, etajul I (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) TELEFON Fondator: TITUS ENACOVICI 1 312/45 Direcţia 378/10 378/09 Redacţia Administraţia Director: NAE IONESCU AMIINCIURILE $191IBLICA111LE , , ADMINISTRAȚIA „CUVANTUUII“ se primesc la / prin toate agenţiile de publicitate Taxa de francare plătită în numerar conform aproabei Dir. Gen. P. T. T Ro. 69.195/932 lin Don leat universal: Corporatismul Un confrate se bucura mai zilele trecute pe trei coloane de dificultăţile pe cari le întâmpină d. Mussolini în instituirea regimului corporatist; dificultăţi de cari confratele nostru lua cunoştinţă din relatările unui alt confrate — parizian acesta. Nu ştiu dacă ziarele pariziene mai sunt un isvor de informaţie. In lume se petrece peste tot astăzi lucruri noui, şi cei mai închişi pentru lucrurile noui sunt deocamdată francezii, cari, rigizi în armura lor de aur, sunt bucuroşi să constate faptul, oride câte ori o încercare nouă dă faliment. Aşa fiind însă, indicaţiile — fie chiar şi numai reportericeşti — cari ni vin de la Paris nu ne pot fi de nici un folos; căci pornite dintr’o atitudine lipsită de receptivitate, ele nu ne ajută să înţelegem evenimentele. Ceeace în împrejurările ,de faţă e totuş cea dintâiu nevoe. . Problema corporatismului însă nu există pentru aceasta mai puţin. Ea există dacă nu altfel, cel puţin prin aceea că e agitată în chip statornic în presa noastră, şi prezentată ca una din marile soluţii ale viitorului. Iată motive pentru cari ea merită deci, să reţie şi atenţia noastră. Să începem prin a aminti că formula corporatistă a fost aruncată pentru prima oară în discuţia lumii politice de la noi prin şi de «Cuvântul». De mult, de acum cinci-şase ani. «Corporatiştii» de astăzi nu existau pe acea vreme; sau dacă voiţi, existau în altă formă decât cea de«cugetători politici». Astăzi formula a trecut asupra lor. Şi o agită cu atâta stăruinţă, încât mai că ţi-ar veni să crezi că ei au inventat-o; nu că au introdus-o la noi, ci că au inventat-o pur şi simplu. Pentru asta, sincer nu există supărare. Suntem de mult deprinşi cu funcţiunea noastră de a furniza idei şi îndreptări nu numai pentru Cugetătorii noştri, dar chiar pentru oamenii noştri politici, fără a avea pretenţia de patenţă. In speţă însă, treaba e şi mai simplă; nu avem nici o pretenţie, pentru că... ne am lăsat de corporatism. In adevăr, în toată zarva corporatistă, noi ne-am ţinut liniştiţi, deoparte. Am urmărit, desigur, ceea ce confraţii noştri întru cugetare politică aduceau pentru lămurirea chestiunii. Dar pe măsură ce literatura problemei creştea, creştea şi nedumerirea noastră, nu există în tot ce s’a scris şi s’a spus în ţara românească despre corporatism, nici o idee clară, care să ne ajute să înţelegem despre ce e vorba. Nu zic că nu ar fi, în doctrina corporatistă în genere, nici un element de întrebuinţat, sau nici un element care să se înrudească cu noile forme ce se nasc astăzi în chip firesc în colectivităţile omeneşti. Dar vorba asta «corporaţie» e pentru noi cu mult prea puţin precisă. Noi ştim un lucru de care ne-am condus întotdeauna în încercările noastre de a înţelege evenimentele şi de a schiţa curba lor probabilă : că nu se poate construi o teorie de interpretare a mersului politicei şi istoriei decât pe fapte. Este astăzi însă corporaţia un fapt ? Un fapt existent deja, precis definit, sau măcar în devenire ? Există, în adevăr o tendinţă de diferenţiere funcţională, şi deci calitativă, în colectivităţile umane; şi mai există, în afară de aceasta, o tendinţă de solidarizare pe asemenea categorii, astfel diferenţiate, solidarizare care, iarăşi recunoaştem, nu se face numai în ordinea revendicărilor materiale, ci merge înspre constituirea unui tip social distinct. Dar sunt grupele acestea corporaţii ? Nu trebue să confundăm gazeta cu o revistă sau cu o carte, şi nu trebue să abuzăm discutând aci chestiuni a căror desbatere cere alte dimensiuni şi o altă orientare sau atitudine. Cred însă că măcar atât se poate spune: Corporaţii au existat pe lume. Ele s’au născut pe vremuri, în chip firesc, din condiţiile de viaţă respective, cari toate porneau dela un cadru esenţial desvoltărilor de pe atunci: viaţa cetăţii închise. Cine nu înţelege ce însemnează asta- oraş, cetatea nu poate înţelege nici ce însemnează o corporaţie. Se repetă astăzi fenomenele, fie şi pe un alt plan, analogie deci, — pentru ca să fim noi îndreptăţiţi a crede că se vor naşte iarăşi bresle, corporaţii1! Nu. Prin urmare nu de corporaţii poate fi vorba, ci de altceva — de ce, nu ştiu; dar de ceva care e altceva decât o corporaţie şi pe care dacă totuş o numim corporaţie nu înţeleg de ce nu am numi-o şi... galoş. Şi pe urmă, ce însemnează asta «regim corporatist»! E vorba, după câte ştim noi — aşa ni s’a spus — de un regim în care politica să fie desfiinţată. Chiar aşa? Chiar aşa de grav ? Chiar aşa de însemnată şi de bogată în urmări să fie instituirea unui regim al corporaţiilor ? Iată, noi nu credem. Am spus-o şi de ce. A spus-o aci profesorul Dulcescu. Corporaţiile nu sunt chiar aşa o rădăcină, un isvor de forme politice. Ci din potrivă, mai degrabă un rezultat, formă derivată dintr’o anumită aşezare, o structură definită a colectivităţilor omeneşti. Dar atunci cum vreţi dv. să refaceţi statul, începând cu realizarea consecinţelor unui nou sistemsau cu înşişi principiile, lui creatoare ? ...Amatori de revoluţie sunt mulţi astăzi în ţara românească. Mai aes între cei cari au încercat de toate. In definitiv, dacă nu mai poţi fi ministru într’un cabinet oricare, — nu ai dreptul să vrei revoluţie? Numai că, vedeţi, revoluţia nu se vrea, ci se face. Şi revoluţia nu se face decât când ai nu numai instrumentul pentru a o face — ceea ce şi asta e destul de greu—,dar când există şi condiţiile obiective. Condiţii obiective sunt, slavă Domnului; după impresia noastră însă ele nu se numesc corporaţii. Ci altfel. Nae Ionescu if CW ORGANIZAREA COLPORTAJULUI S’au adunat la Ministerul Instructiunei, reprezentanţii editorilor şi librarilor ca să discute un plan de organizare al colportajului; s’a ales o comisune care să pune la punct şi să realizeze planul, iar directorul general al poştelor a dat unele indicaţii asupra felului cum ar trebui organizată desfacerea publicaţiilor prin poşta rurală, aşa se anunţă. „ Ştirea interesează in cel mai înalt grad cultura românească şi importanţa ei ,nădăjduim, nu va scăpa nimănui. Dacă autorităţile se vor ţine de cuvânt, dacă editorii se vor bucura de concursul neîntrerupt al autorităţilor, se deschide o eră de prosperitate pentru comerţul de librărie românesc, o eră de prosperitate încă necunoscută. Intr’adevâr, debuşeuri pentru cartea şi publicaţia românească nu se găsesc decât la oraşe. Marea massă a naţiunei nu citeşte. Pe de o parte, fiindcă nu i se pune la dispoziţie o lectură ieftină, bună, potrivită cu înţelegerea ei, iar pe de altă parte, fiindcă nu s’a pus încă niciodată problema unui colportaj serios. Cărţi pentru săteni, atâtea câte s’au scris, n’au pătruns mai niciodată, în massa rurală. Cultura românească sa developat în măsura în care s'au developat şi alte instituţii, adică, ţinând seama numai de cerinţele cercurilor restrânse, imitând, adaptând modele de aiurea, potrivite sau nu cu firea şi nevoile de moment ale norodului românesc, i s’a creiat o editură care, abia în ultimii ani, isbuteşte să stimuleze consumul intern■ Editura românească, ca şi industria naţională a cunoscut multă vreme paradoxul supraproducţiei, când puterea ei de producţie, nici nu fusese pusă măcar, la încercare- Construcţia a fost începută de sus în jos. Ţărănimea nici n’a intrat şi calculele editoriale. Se încearcă, în ceasul de faţă, să se organizeze colportajul. Ca să fie stimulat, mai cu seamă la ţară, consumul cărţii româneşti. Ceiace era o datorie a autorităţii culturale, îndată după unire, se încearcă acum. Adică a se creia mijloacele de locoemoţiune, cari să-i dea putinţa cărţii româneşti să circule. Un drum nou se deschide. Depinde numai în ce fel vor şti să-l utilizeze editorii. Să nu se expedieze la ţară maculatura otrăvită a romanelor senzaţionale şi să nu se aplice mijloacele poliţieneşti ale abonamentelor oficiale. Să se trimită la ţară, clasicii români cari sunt pe înţelesul poporului şi îndeobşte orice fel de lectură instructivă, care aţâţă buna curiozitate sau gustul pentru cetii. Fiindcă numai dacă se va ţine seama de marea massă rurală, de nevoile ei culturale reale, planul de colportaj întocmit de editori şi librari, în colaborare cu Ministerul Instrucţiunei, va avea succes.Altfel, va rămâne unul din multiplele planuri care nu s’au realizat niciodată. Editorii trebuie să facă comerţ, nu idealism. Iar autoritatea are dreptul să controleze şi să trieze publicaţiile, ca să nu avem surpriza unui Sherlok Holmes, care inundă piaţa rurală. Ian Câlugăru Alte aspecte dela serbările din Sinaia Sutele de automobile pe platoul dela Stâna regală în timpul prânzului de Mărfi 26 cor. INCA UN PROGRAM LIBERAL ? Comitetul executiv al partidului liberal de sub conducerea d-lui Duca anunţase în ultima sa şedinţă — convocată dealtfel după o serie de tubulaţiuni cari au făcut amuzamentul cafenelei politice — nu ştiu ce măsuri şi hotărîri grave capabile să răstoarne actualul guvern pentru a pune în locui atât de râvnit pe partizanii şefului de la Mărdăreşti. Evident, lumea a cetit comunicatul de atunci al «Viitorului», liberalii s’au simţit încălziţi sufleteşte de asemenea rezoluţii războinice şi curajoase, menite să le aducă aminte de timpurile de splendoare de altă dată, dar nici omul de pe stradă nici chiar membrii clubului din Calea Victoriei nu leau atribuit unui caracter decât acela al obişnuitelor manifestaţii de opoziţie. Poate nieăeri violenţa prozei opoziţioniste nu e în mai vădită contrazicere cu acţiunea opoziţionistă ca la noi. Citind manifestele partidelor mari râvnesc guvernarea — a tuturor partidelor de altfel — un străin necunoscător al treburilor noastre politice ar putea crede că în fiece zi se pregăteşte în blânda noastră ţară cel puţin o revoluţie. In realitate lucrurile sunt mult mai blajine, politicienii noştri fiind mari avuatori de vorbe tari, dar foarte puţin dispuşi să le traducă în fapt. Iată de ce unele informaţii pe cari Ie publică gazetele despre hotăririle pe cari ar urma să le ia delegaţia permanentă a partidului liberal într-o şedinţă anunţată pentru astăzi, au darul să surprindă. Nu numai fiindcă aşa cum arătam mai sus politica noastră e numai vorbă şi prea puţin acţiune, ci şi pentrucă aceste deciziuni sunt luate de un partid socotit prin excelenţă de ordine şi cu o structură atât de categorie anti-revoluţionară. Astfel în ce priveşte lupta împotriva guvernului se vesteşte că fruntaşii liberali preconizează declanşarea unei opere de propagandă în ţară ca nimeni să nu mai plătească impozitele către Stat. Desigur un asemenea îndemn care în vremurile de criză de azi ar putea să zăpăcească minţile, e foarte grav. Ne amintim ce indignare a stârnit în presa liberalilor când sa vânturat pe vremea guvernării lor o intenţie similară atribuită opoziţiei naţional ţărăniste. Dar pentru o organizaţie politică pretinzându-se moştenitoare a actualei guvernări, a face o propagandă pentru neplata dărilor, este de neînţeles. Căci, admiţând succesul unei atari acţiuni, se creiază o stare de snirit care s’ar întoarce şi împotriva viitorului cabinet. Lumea deprinsă să nu-şi mai împlinească obligaţiile faţă de Stat, n’o să se grăbească, de dragul partidului liberal venit la putere, să dea buzna la ghişetele percepţiilor. Lăsând la o parte caracterul anarchic şi anti-patriotic al unei asemenea propagande, însuşi interesul partidului liberal care se vrea la răspunderile guvernării, ar fi periclitat în chipul cel mai grav. Iată de ce refuzăm să admitem că prietenii politiei ai d-lui Duca ar putea nu să ia această hotărîre, dar măcar s’o aibe în vedere. In afară, însă, de rezoluţiile cu privire la campania de răsturnare a actualului regim, se anunţă din cercuri liberale că d. Duca ar fi întocmit și un nou program, cuprinzând soluțiuni radicale. Printre acestea ar figura o reformă socială care ar prevedea participarea lucrătorilor la beneficiile patronului- Reformă socializantă, luată din programele partidelor de stânga, ea ar veni în conflict cu întreaga doctrină liberală, cu structura şi spiritul liberalismului. Căci de esenţa acestuia este libertatea de acţiune şi de iniţiativă pentru toţi factorii vieţii sociale şi economice. Mergând astfel spre stânga socialistă, noul program al partidului liberal ar cuprinde totodată și măsuri susceptibile să întărească principiul de autoritate prin reducerea rolului si puterii parlamentului, ale cărui sesiuni ar fi scurtate, ale cărui dezbateri ar fi simplificate. In acest punct programul atribuit dlui Duca pare să se inspire din doctrinele așa numite de dreapta, ale regimurilor anti-democrate, anti-liberale, ale regimurilor de autoritate. Acest mers în zig-zag, aceste împrumuturi dela dreapta şi dela stânga, aceste contradicţii flagrante între punctele aceluiaşi program agravate de faptul că ele sunt deadreptul incompatibile cu tot ceia ce constitue esenţa liberalismului reprezentat de un partid care se intitulează liberal, ar da elaboratului d-lui Duca un caracter hibrid şi artificial. Ar putea vreodată d. Dinu Brătianu ca şi toţi liberalii câţi se găsesc pe aceiaşi linie de cugetare politică, au aceeaşi formaţiune spirituală şi aceleaşi interese să se împace cu un program socializant ? Iar pe de altă parte vor admite liberalii cari se simt democraţi o reformă de natură să desfiinţeze aproape parlamentarismul, forma politică cea mai proprie societăţilor burghezo-capitaliste şi liberale . Pentru oricine gândeşte organic este imposibil să admită că partidul liberal s’ar putea ralia unui a- I tare program, chiar dacă el n'ar fi ! atât de confuz şi de contradictoriu precât ni prezintă informatorii din I jurul d-lui Duca. Iar dacă totuşi faptul s’ar petrece, ar însemna abdicare totală a partidului liberal dela fiinţa, dela doctrina şi dela tradiţia sa. E adevărat că în adânca criză în care se găsesc partidele noastre, totul pare cu putinţă. Vladimir lonescu D. I. G. DUCA Vaticanul nostru de PR. I. D. PETRESCU Judecata pur omenească justifică instituţiile, ce se desvoltă în sânul societăţii, prin utilitatea lor. De îndată ce o instituţie, indiferent care, nu-şi mai poate menţine prestigiul, rezultantă indiscutabilă a cuantumului de bine şi influenţă adus în societate, ea se dărâmă cu mai mare sau mai mică grabă, cu mai mult sau mai mic zgomot. Nu voi privi, eu, instituţia «Biserică» din acest punct de vedere, strict omenesc, pentru mine ca fiind o instituţie divino-umană prin origina şi scopul ei; dar mă voi servi de judecata, pur omenească, pentru a justifica rostul ei şi încă ce rost printre noi împrejurările postbelice în diverse ţări luminate au evidenţiat rolul bisericii în desfăşurarea activităţii sociale, ca factor de penetraţie, de echilibru, de cohesiune, promovând şi înfrânând acţiunile omeneşti, întrucât rolul său era de a turna idealism în vâltoarea vieţii humano-materialiste şi a scutura aceiaş biată viaţă omenească de nespusa şi insuportabila greutate ce şi-a pus pe umeri, cu gândul şi voinţa dârză de a o purta In faza actuală în care noi ne găsim, biserica reprezintă o imensă necesitate pentru întărirea şi consolidarea societăţii noastre, cu condiţia ca ea să fie, să vrea să fie, o instituţie culturală în cea mai largă Ce se întâmplă la Geneva, de când s’a deschis noua sesiune a Societăţii Naţiunilor, este de o monotonie care întrece toate resursele de plictiseală ale acestui oraş profund plictisit. • Cm doi ani în urmă, luna Septembrie însemna pentru placida cetate elveţiană o strălucitoare deschidere de stagiune. Nu era un eveniment politic. N'a fost niciodată un eveniment politic. Dar era un fel accepţie a cuvântului. Deci pe a-1 de Salzburg al diplomaţiei, un fel ceastă latură şi în această direcţie de Beyreuth al politicii externe, nn ea trebue să-şi justifice necesitatea fel de oraş muzical, reşedinţă de sa, într’o societate, când agnostică, * premia e europene, la care era de când superstiţioasă, o societate dă-" «bonton» să-ţi faci apariţia. dită pe contraste foarte periculoase.* Probleme n’au fost niciodată acea societate ce nu are de cât forme 1°. Aţi băgat de seamă că ori de vagi de concepţii culturale şi nici câte ori s’a ridicat o chestiune cu o aşăzare metodică sau continuă, adevărat serioasă, ea a fost transeare să se afirme, cu hotărîre, în- Pontată aiurea, departe de Geneva tr’un fel sau altul. Așa că, pentru statul politic, biserica dacă nu împlinește o misiune culturală — care singură priviiazu — ea nu-și poate justifica utilitatea şi impune paşnica dăinuire-O biserică miluită prin budget pentru consideraţii cu totul străine de rosturile ei, în contradicţie flagrantă cu realitatea, o biserică socotită — în afară de discursurile oficiale — ca o instituţie anahronică, ce trebue menţinută pentru popor, adică pentru prostime, îşi are zilele quasi-numărate. Când o mână tare s’ar ivi la orizont, care să impună superstiţiei bolnave, sau captând-o să creieze o mistică de ocazie, care să înlocuiască elementul preot — instrument politic ocazional — cu elementul: misionar-naţional, predicator, gardist, republican, revoluţionar, etc., atunci instituţia «Biserică» pentru statul politic agnostic, ce mai poate reprezenta ? ! Dar, pentru că este un adevăr, a cărui evidenţă oricine o poate verifica, că în faza de cultură în care ne găsim, biserica este elementul cel mai de seamă, care poate ajuta o serioasă consolidare, este de datoria oamenilor politici, în afară de concepţiile lor politico-filosofice, — dacă cumva există — ca şi a intelectualilor, să îndemne biserica şi s’o constrângă în graniţele ei culturale. Să creieze un Vatican cultural, în afară de sfera politică, — care pentru cei mai mulţi devine ţigănie politică, — să creieze o cetate de muncă, de dârză acţiune, care să radieze o binefăcătoare şi simţită lumină în bezna minţii şi în dezvoltarea vieţii celor mulţi. Biserica însăşi din această latură, zace, mulţumită de rolul pe care i l-a încredinţat statul politic, — dezorientat el însuş de multă vreme încă — zace în afara graniţelor culturale propriu zise. E un adevăr văzut şi simţit de oricine vrea să mărturisească sincer ceea ce reda şi ceea ce simte. Crâmpeie de presupusă, tolerată, manifestare culturală nu pot încheia un cerc de multă maleabilitate dar şi de hotărîtă duritate. Căci faptul de a preda religia în şcoala secundară sau primară nu reprezintă nicidecum un moment veritabil cultural, nici în viaţa bisericii noastre, nici în viaţa societăţii noastre. Altul este momentul, pe care noi nu-l avem, cu toată reclama vinovată şi lumească ce se face. Şi acest moment trebue căutat dincolo de manualele didactice pentru uzul şcolilor mărunte sau înnalte şi dincolo de cursurile teologice înnalte sau mai puţin înnalte. Dealtfel şi în acestea nu se (Citiţi continuarea în pag. 11-a) Pe lacul Leman... şi de Societatea Naţiunilor1 La Lausanne, la Londra, la Paris, la Stressa, la Roma—oriunde în sfârşit, nu«umai la Geneva nu? Lacul Leman era păstrat exclusiv pentru viligiatură şi pentru şedinţe inocente. Dar şi aşa, cu această neseriozitate ironică, ce i-a fost dedicată din capul locului, Geneva a fost până prin 1931 un punct apreciabil pa harta politică europeană. Se ridicau acolo parole de succes, erau puse în circulaţie formule, se aşteptau dezlegări, Geneva era în Europa un ferment uşor, fără pătrundere adâncă, fără priză asupra marilor decizii, fără valoare în ordine practică, dar care aducea an cu an o incontestabilă înviorare în viața politică externă a continentului. Luna Septembrie era anul nou al Europei. Era revelionul ei politic, —și vorba asta nu are nimic pejorativ, căci era acolo vaga emoţie pe care o au oamenii totdeauna pe pragul începuturilor — fie că e un început de an, un început de amor, un început de afacere. La Geneva, aveam odată la 12 luni putinţa de a face socoteli melancolice pentru trecut şi socoteli înviorate pentru viitor. — ceea ce era naiv dar sănătos. ...Astăzi, telegramele care ne vin de acolo sunt de o platitudine supremă. Un exemplu: «Raportul propune ca preşedintele consiliului Societăţei Naţiunilor să fie autorizat a fixa, de acord cu raportorii şi cu secretarul general, data convocărei unei conferinţe diplomatice, chemată să examineze proectul de convenţie elaborat de comitetul economic asupra unor chestiuni veterinare». Pacea lumii poate dormi liniştit, de vreme ce Societatea Naţiunilor, veghează «asupra unor chestiuni veterinare». Mihail Sebastian fCititi continuarea in parfinalia) Meniuni Critice de PERPESSICIUS CLAUDIO ISOPESGtl: II musicista romeno Ciprian Porumbescu a Roma (conlettere inedite), iip. R. Giusti, Livorno, 1951.—CLAUDIO ISOPESCU : Un artista romeno deli’ 800 a Roma (Gh. Asachi), ed. Leonardo da Vinci, Roma 1932.— CLAUDIO ISOPESCU : II viaggiatore Dinicu Golescu in Italia, Istituto per l’Europa Orientale, Roma, 1932. —CLAUDIO ISOPESCU: II poéta Duilio Zamfirescu a Napoli, iip. d. R. Universitâ, Napoli, 1933. — CLAUDIO ISOPESCU: II vescovo Amfilohie Hotiniul e l’Italia, Istituto p. l’E. Orientale, Roma, 1933. In opera de reciprocă cunoaştere italo-română, despre care, cu prilejul plecării d-lui Ramiro Ortiz vorbiam în foiletonul nostru trecut, d. Claudiu Isopescu îşi are capitolul său, de militant asiduu şi de cercetător cu mâna fericită. Două sunt direcţiile activităţii sale şi pe amândouă d.Claudiu Isopescu le slujeşte cu râvnă şi competenţă: traducerile de autori români în italieneşte şi studiile de istoriografie literară. Numeroasele opere din clasicii şi contemporanii noştri, pentru a căror tălmăciră d-sa şi-a asociat elevi, recrutaţi dintre italieni, dovedesc din parte-i o constantă dragoste pentru această literatură românească şi o înaltă înţelegere a imperativelor propagandei moderne. Intr’adevăr, în nici o altă limbă n’au apărut, traduse, atâtea opere din literatura noastră şi nici o altă literatură străină nu are prilejul să fie mai exact informată, în ce ne priveşte, ca aceia italiană. Şi aceasta graţie d-lui Claudiu Isopescu. Dar d-sa este totodată şi un istoric literar, dublat de un publicist activ, care foloseşte atâtea din periodicele italiene pentru tipărirea contribuţiilor sale istoriografice. Despre aceste contribuţii am mai avut prilejul să scrim la apariţia studiilor sale despre Asachi şi Ion Codru Drăguşanu. Extrasele de astăzi, dintre cari unele veritabile studii cuprinzătoare, le continuă pe acelea, atât în metodă cât şi în spirit. D-l Claudiu Isopescu şi-a rezervat din ogorul aproprierilor italo-române, totul, demonstrativ am spune, al acelor români cari au vizitat, în felurite epoci Italia, şi au lăsat despre şederea lor în peninsulă, mărturii când lirice, când informate, întotdeauna revelatoare. Şi este, trebue să recunoaştem, una din coardele cele mai sensibile. Cu cât mai scumpe ne sunt acele nume de diplomaţi, de ofiţeri şi scriitori, ai neamurilor, câre se cuprind în «Istoria Românilor prin călătorii» a d-lui N. Iorga, atâţia din ei cuceriţi de un pitoresc cu care nu se mai întâlniseră; cu cât mai drag Puşkin, pentru că, exilat ca un alt Ovidiu, în sudul Basarabiei, şi-a murmurat versurile peste Buceagul nostru moldovenesc; cu cât mai impresionant patriarhul venerabil de la Yasnaia Poliana, pentru că pe vremea războiului Crimeei, când era mai mult ofiţerul de cazaci Tolstoi, a străbătut plaiurile noastre şi a lăsat în jurnalul său impresii valahice, şi, cu toate că încă nu ne născuserăm ca popor, acum două milenii, cu cât mai emoţionante sunt pentru noi «Ponticele» şi «Tristele» lui Ovidiu, numai pentru că i-au fost confidente, Dobrogea şi Dunărea şi Marea. Sau, pentru a veni la ziua de azi, cu cât nesaţ am fi cetit o pagină de Georgs Duhamel sau de Leon Pierre Quint, aceşti doi călători de rasă care ne-au vizitat în timpul din urmă. Există un orgoliu etnic veşnic prezent, căruia nu te poţi smulge şi el se satisface şi numai din simpla întâlnire a unui nume familiar sub condeiul străin. Aşa, de pildă, aţi auzit până astăzi de contele d’Entraigues, călător la Poartă şi prin Egipt la sfârşitul veacului al XVIII-lea ? Scriitorul din el fusese necunoscut chiar francezilor Şi iată că în «scrisorile galante şi pitoreşti asupra Egiptului» pe cari le tipăreşte ultimul nr. din «La Nouvelle Revue Franţaise» se face menţiune despre o prinţesă valahă, Alexandrina Ghica, favorita Sultanei, care fiind în curent cu toate misterele galante ale seraiului, povestea o mie de istorioare lascive. «Lesbos şi Sapho», adaogă editorul scrisorilor, d. Aubiant, valoros şoarece de bibliotecă, cunoscut pare-mi-se, prin rechizitoriile de acum câţiva ani, din «Mercure de France», împotriva lui André Maurois, «Lesbos şi Sapho» fisură pe d. d’Entraigues să-și uite de Lycurg și Lacedemonia. Neîntrerupt strecurat la prințesă, îl întâl