Dilema Veche, 2007 (Anul 4, nr. 153-164)

2007-03-02 / nr. 160

m CINEMA, ACOLO SUS... Alex. Leo ȘERBAN Berlinala 57­ filme categoria pană Dacă cineva crede că e așa o mare chestie să mergi zece zile la Berlin și s-o vezi pe Jennifer Lopez intr-unul din cele mai proaste filme făcute vreodată (și Dumnezeu știe cit de lângă e lista asta!), atunci îi cedez bucuros acreditarea mea la a 58-a ediție a Berlinalei, din februarie 2008.. J.Lo­uber alles Problema Berlinului (și a tuturor celorlalte festivaluri mari, de „serie A“: Cannes-ul și Veneția) este că trebuie să joace pe două etaje concomitent: etajul Comerțului (și, din acest pdv, „market“-ul berlinez este în vădită creștere de importanță) și etajul Artei. Toată lumea știe că e bine ca astea două să se afle pe același etaj, dar - la fel de bine - multă lume știe că asta nu prea se-ntîmplă. Cel mai adesea Arta e sus, la mansardă, iar comerțul ocupă tot restul imo­bilului. Și, în timp ce criticii de film vin la un mare festival pentru a vedea — în avanpremieră mondială — filmele de­spre care va vorbi toată lumea după aceea, jurnaliștii (gene­­raliști, mondeni, eventual de cinema) vin aici pentru a vedea vedete sau a înregistra cifre, încasări, spectatori, suprafață „market“ față de anii precedenți etc. Rezultă un concert pe două voci („alto“-ul de la mansardă, „bașii“ de la parter...) care, atunci cînd festivalul s-a încheiat, se face ca­cofonie în capul bietului jurnalist; acesta trebuie să „re­lateze“ Ce S-A Intîmplat Acolo... Ce să spună? De unde să înceapă? Să scrie despre ce-l interesează pe el, ca profesio­nist, sau ce-ar interesa publicul? Nu s-ar putea combina, acestea două? Răspunsul este­ doar uneori. Rareori, Ca Arta și Comerțul. La Berlin, așadar — mai precis, la a 58-a ediție a Berli­nalei­­ a descris, anul acesta, faimoasa (pentru unii) Jen­nifer Lopez. Cei pentru care această duduie este faimoasă îi spun, îndeobște, „J.Lo“, în fine. Ce vreau eu să spun este că, sincer vorbind, Berlinul este ultimul loc (festival) din lume unde te-ai aștepta să poposească diva J.Lo! La Cannes, da­r nu s-a dus pînă și Paris Hilton?!). La Veneția, cu siguranță (e­ un oraș superb și se mănîncă bine). Dar Berlinul și-a făcut o reputație — bine întreținută, de la venirea actualului director al Berlinalei, Herr Dieter Kosslick - de festival serios, solid, auster chiar. „Glamour“­­ul era ultimul pe lista priorităților, erau privilegiate filmele angajate, cu agendă politică și „cu Mesaj“. Pe-aici își face apariția, cam la doi ani o dată, britanicul Michael Winter­­bottom, cineast anti-glamour prin excelență, om de stînga, combativ și ultimativ - un fel de Ken Loach mai arătos. După cum, tot aici, filmele cele mai incomode — la limita documentarului, pline de patos și participare - sînt de regulă premiate de jurii supersensibile, la limita lacrimei, cum a fost cazul, anul trecut, cu bosniacul Grbavica, peli­culă destul de oarecare, făcută de o tînără necunoscută, care „reconstituia“, cu „dăruire și curaj“, „o pagină dureroa­să din istoria fostei Iugoslavii“ — se pare (eu nu l-am văzut). Ei bine, aici a descris, așadar, „diva divelor“ J.Lo — dar nu doar cu soțul (cu nume antic, Mark Anthony), ci și cu un film (Bordertown) care, bag mîna-n foc, dacă președintă a juriului ar fi fost - ca anul trecut - sensibileasa Charlotte Rampling, ar fi primit Ursul de Aur ex-aequo cu Grbavica! Căci, așa cum filmul bosniac povestea cazurile unor femei violate în timpul conflictelor interetnice, care au născut copii nedoriți, filmul mexican povestește cazurilor unor femei­­ lucrătoare în „maquiladoras“, fabricate din Mexic unde se muncește mai mult pentru bani mai puțini — care sînt violate și nu mai ajung să nască nimic pentru că sînt ucise. într-o astfel de localitate „coboară“, deci­­ strict car­tografic vorbind, căci din Chicago, Estados Unidos), o re­­porteriță răzbătătoare (Jennifer „from the block“), care miroase un subiect tare și vrea să dea lovitura. Poanta cea mai tare, Lopez, în film, nu știe spaniola! Pe ea o cheamă, de fapt, Helen, și —­­în ciuda tenului măsliniu (care poate să-i vină și de la supradoză de solar) - n-are nici în plin, nici în mânecă, nada cu cultura latino... Aici, ea îl reîntîlnește pe Antonio Banderas (promo-ul filmului făcea mare caz de întîlnirea celor două staruri hispanice în același film), al cărui singur lucru memorabil este o pieptănătură cu breton ce pare o căciulă trasă adînc pe frunte. Helen­­ J.Le întrea­bă, se bagă, se cară, se cațără, fuge, se ascunde, este­­ ea însăși — la un pas de-a fi violată (mai departe nici nu vrei să te gîndești...), dar, în toate aceste întreprinderi, nu varsă nici o picătură de mascara. Pînă la urmă, poate că filmul acesta — regizat de Gregory Nava, cel care a lansat-o pe Lopez cu Selena — chiar asta vrea să demonstreze: cînd vine vorba de o cauză dreaptă (una care să merite implicarea unui star de calibrul lui Jennifer Lopez), mascara nu mai contează... dar nu în sensul că-ți curge pe obraji, ci în acela că nu se ia. Un fel de reclamă adică — ceva de genul­ J.Lo (plete în vînt, ușor asudată după o alergătură printr-un lanț de maquiladoras) se oprește cu fața la camera de filmat, își dă la o parte o șuviță rebelă și spune, cu accent de portori­­cană: „Implicarea mea în acțiuni Amnesty International nu mă împiedică să folosesc cea mai bună mascara din lume - marca­t!“. Lăsînd gluma la o parte, J.Lo chiar a luat un premiu Amnesty pentru implicarea în acest film (la care a fost și producătoare), acesta fiind singurul premiu la care putea spera, întrebarea este: a fost Herr Kosslick conștient de cît de catastrofal este acest film? Dacă da, de ce l-a inclus în competiție? Dacă nu, cine ar fi trebuit să fie conștient, în locul lui?! Dar răspunsul este mult mai simplu: nu am nici un dubiu că prezența acestui film (de nivel OTV) în selecția Berlinalei nu se datorează nici „neatenției“ lui Kosslick, nici prostului său gust, ci unui calcul cît se poate de străveziu: fără acest film, diva Lopez nu ar fi venit la Berlin, punct. Prețiosul său picior nu ar fi călcat pe covorul roșu din Mar­lene Dietrich Platz dacă Herr Kosslick, în marea sa mări­nimie și înțelepciune (ambele, comerciale) nu i-ar fi dat asigurări că subproducția pe care a produs-o va avea parte de onorurile competiției... Căci, dacă e vorba de bani („über alles“), J.Lo știe prea bine cu ce se mănîncă aceștia. Iar dacă mărețul „Festival du film“ (Cannes-ul, adică) a putut să dea cca două sute de para pentru Paris (Hilton), Berli­nala a dat doar un film, tot compromis se cheamă, dar e mai ieftin. Pană, pene și jumulituri Dacă Bordertoum ar fi fost singurul film prost din com­petiție, s-ar mai fi închis ochii. Dar cantitatea de pelicule de categoria pană prezentă în Berlinală a fost greu de în­ghițit... Și nu numai în competiție, dacă ar fi să caracterizez, într-o frază, ce s-a văzut la Berlin, aș zice că Urșii au zbu­rat pe fereastră, locul lor fiind luat de orătănii. Să fiu bine înțeles: nu sînt genul care să se prăpădească după peliculele „grele“! Consider că poți spune lucruri grave și serioase și în filme mai grațioase — de pildă în comedii. Iar mesajele importante nu trebuie transmise doar în drame absconse și „capodopere“ laborioase, ci și în filme „de consum“, entertaining, destinate unui public mai larg. Dar, atunci cînd media peliculelor văzute într-un festival este dată de acest gen de filme, ceva nu e în regulă. Un festival (se presupune că) nu e un simplu „market“ — o piață de unde-ți iei porția de distracție așa cum ai deschide televi­zorul, pentru distracție — numai pentru distracție­­ există, cum spuneam, televizorul... De la un festival (și mai ales unul de calibrul Berlinului) se așteaptă altceva: filme îndrăznețe, problematice, dacă se poate — revelații. Or, aces­tea au lipsit cu desăvârșire de la ediția 57! Au fost filme sim­patice (unele), plăcute, atașante, dar insignifiante. Cu fiece zi care trecea, mutrele cronicarilor erau tot mai plouate. La final, nici n-au mai avut energie să țipe: tonul general a fost de ediție călduță, drăguță, gemütlich. Un fel de „La vie en rose“ (titlul filmului de deschidere, regizat de Olivier Dahan, despre viața lui Edith Piaf) pe durata celor zece zile de festival. Afară sufla vîntul, era un frig de crăpau pietrele (iarna, la Berlin, nu-i ca primăvara la Cannes sau vara la Veneția), dar înăuntru, în sălile adunate într-un perimetru de nici un kilometru pătrat, pînă și dramele cele mai crunte aveau un ușor aer pastel... Cum naiba? Habar n-am. La La vie en rose, de pildă (ti­tlul „internațional“ al franțuzescului La Mome), senzația a fost de biografie „curățică“, bine făcută, dar cam ladă - sin­gurul boom al filmului fiind interpretarea pîrjolitoare a tinerei Marion Cotillard, care arde de tot în acest rol dificil. In franceză, „piaf“ înseamnă vrăbiuță (pseudonimul i l-a găsit Louis Leplee, jucat de Gerard Depardieu), iar Cotil­lard / Piaf chiar dă impresia unei păsări ce se apropie de foc, își pîrlește aripile, știe că va sfîrși jumulită de viață, dar nu poate renunța. „Non, je ne regrette rien“ este — cum spune și ea — chiar viața ei, iar viața ei a fost Muzică, iar Muzica a fost un foc care a facut-o să ardă pe scenă pînă la ultima suflare. Este un film ambițios și destul de reușit (mizansce­na cînd află de moartea iubitului ei Marcel Cerdan este sur­prinzătoare, amintind de Cassavetes!), dar care nu este totuși­­ pînă la urmă­­ decît un suport pentru formidabila Cotillard și Vocea (unică) a lui Piaf... Și totuși, Marion Cotillard nu a fost considerată demnă de a lua premiul de interpretare feminină, fiindu-i preferată insipida, aseptica și inexpresiva Nina Hoss, din Yella de Christian Petzold! Este al treilea premiu consecutiv luat de o actriță germană la Berlin - Wirklich, cred că e deja prea mult!! Cred că cineva trebuie să mai ia o pauză. Cred că cineva ar trebui să le spună juraților că gratitudinea față de Berlinală este un lucru frumos, dar că se poate exprima și în alt fel. Și nici Romola Garai - actrița din filmul de închidere (Berlinala a avut patru filme franțuzești în competiție, dar premiu n-a luat nici unul!), foarte agreabilul și destul de neobișnuitul Angel­­ nu pare să fi avut vreo șansă, deși ar fi meritat: re­gizat de François Ozon, filmul este turnat în Anglia, jucat de actori englezi, vorbit (evident) în engleză, ceea ce-i face mai degrabă o ciudățenie: mă-ntreb, oare la anul, pe vre­mea asta, va fi nominalizat la Cesar-uri pentru „Cel mai bun film străin“ (precum Letters from Iwo Jima al lui East­­wood la Globuri)? Nu-i exclus... Oricum, merită văzut — ca și foarte franțuzeștile Ne touchez pas la hâche al lui Jacques Rivette (după Balzac) și Les Temoins al lui Andre Techine; francezii au venit cu filme solide, uneori interesante, chit că — pe undeva — „soft“: ecranizarea veteranului Rivette e unul din cele mai scurte filme ale sale, de numai 2 ore și un sfert (un Rivette „adevărat“ bate peste 3 ore!), în timp ce noul film al lui Techine, care povestește începuturile maladiei SIDA în Franța, are un ritm de policier și ton mai curînd senin... Ce mai merita văzut, la Berlinală? Punînd toate secțiu­nile la un loc, filmul care a luat Ursul de Aur (chinezescul Tuya’s Marriage), curat, cinstit și dintr-o bucată, cu o regie eficientă, o imagine bună și o protagonistă excelentă; ita­lianul In memoria di me, cu totul „altfel“ decît filmele ita­liene din ultimul timp (sec, auster, aproape bressonian); cele două „filme cu good în titlu“ (The Good German, respec­tiv The Good Shepherd), primul regizat de mereu­ altul Steven Soderbergh, al doilea de uneori­ regizorul Robert De Niro (primul a avut cronici catastrofale în SUA, n-am înțeles de ce!) — filme care, poate nu întîmplător, se întorc în istoria destul de recentă. Interview al lui Steve Buscemi (alt actor convertit la regie), un „remake“ — de fapt — al unui film făcut de cineastul olandez Theo Van Gogh (asasinat în plină stradă de un extremist islamic), cu Buscemi însuși și o senzațională Sienna Miller (în secțiunea „Panorama“); filmele­ din-afara­ competiției (The Walker al președintelui juriului, Paul Schrader, cu un de-nerecunoscut Woody Har­­relson, și Notes on a Scandal al lui Sir Richard Eyre, cu prodigioasele Judi Dench și Cate Blanchett); unu-două do­cumentare; și, poate ceva-ceva pe la scurtmetraje.. Categoria pană, cum vă spuneam: _ Maya’s Marriage La vie en rose DILEMA VECHE • Anul IV • nr. 160 • 2­8 m­artie 2007 •

Next