Dilema Veche, 2017 (Anul 14, nr. 685-697)

2017-06-22 / nr. 696

Mihnea RUDOIU LA SINGULAR ȘI LA PLURAL R­ecent, m-am întîlnit cu o per­soană care e amatoare de eve­nimente artistice, merge în mod frecvent la lansări de carte, expoziții de artă, concerte, teatru etc. Trăiește, aș pu­tea spune, în miezul activităților cultu­rale bucureștene. Și nu numai, călătoreș­te mult, vizitează muzee, case memoria­le, palate și castele ce mustesc de istorie, e o împătimită a locurilor unde timpul și­­a pus amprenta asupra destinului ome­nirii. E foarte organizată. Pentru luna iu­lie și-a cumpărat bilete la concertul lui Robbie Williams din München, în august se duce la Untold, la sfîrșitul lui septem­brie pleacă în Spania, Algeria și Tunisia pentru două săptămîni, iar de Crăciun, în Thailanda și Singapore. Și nu e exclus ca evenimentele și locațiile să se succea­­dă în același ritm trepidant și pe viitor. Cînd mi-a spus că a fost la TIFF, mi-am amintit că Alain Delon a fost invitatul special al ediției și i-am zis că primul ro­man l-am scris inspirat fiind de el.­­ De cine? m-a întrebat ea. Am bănuit că franceza mea e de vină, drept care mi-am strîmbat buzele, mai în glumă, mai în serios, cum făcea Iuliana Marciuc în anii ’90 cînd anunța progra­mul, iar TVR difuza filme cu el sîmbătă seara. Alen Deuloon. Aceeași lipsă de reacție. îmi fac curaj și o întreb. - Nu ai auzit de Alain Delon? - Ar trebui să știu? Cine e? Sînt ușor contrariat. - I s-a înmînat un premiu pentru în­treaga carieră la TIFF. E un actor. - Așa, și? Devenise irascibilă chiar. Mie mi se părea incredibil. Doar fusese la TIFF. Nevenindu-mi a crede, am ros­tit, de amorul artei (a șaptea), alte nume asociate cu Delon: Catherine Deneuve, Jean-Paul Belmondo, Jean Gabin, Simo­ne Signoret, Monica Vitti, Lino Ventura, Yves Montand, Claudia Cardinale, Romy Schneider, Jane Birkin, Brigitte Bardot, Burt Lancaster, Charles Bronson... Nu i-a tresărit o geană, în schimb, am reușit să o enervez și men­­tare. Imediat după aceea, discuția a dera­pat, fiind sistematic întreruptă de între­bări ale ei, rostite brusc în mijlocul unei fraze oarecare, cu scopul de a-mi arăta că „nu sînt mai prejos“, dar eu știu la ce vîrstă a descoperit Einstein teoria rela­tivității, cunosc în ce localitate s-a năs­cut Rubens, am habar unde a fost înmor­­mîntat Beethoven, știu cu cîți milimetri se înclină anual Turnul din Pisa, știu cîte camere are Palatul Buckingham sau prin ce se distinge palatul Schönbrunn de re­stul palatelor din Europa? Era foarte încîntată că nu știam. Cînd ne-am despărțit, îi devenisem aproape dușman. Toți trăim într-o bulă. O bulă din ca­re evadăm zilnic pentru a impune, con­știent sau nu, celor cu care interacțio­­năm lumea noastră intimă, convingeri­le și impresiile noastre. Ne simțim bine cînd cei din jur acceptă valoarea pe ca­re ne-o acordăm, cînd își însușesc sensul pe care îl trasăm lucrurilor, cînd sînt se­duși de judecățile pe care le stabilim in­divizilor și întîmplărilor cu care avem a face. Ne simțim puternici și importanți cînd ei văd și simt, gîndesc și vorbesc ca rezultat al branșării la argumentele ex­primate de noi. în același timp, ne simțim bula ame­nințată cînd asemenea interacțiuni au ca finalitate descompunerea imaginii pe care o elaborăm cu acribie și care, într-o clipă de neatenție, se zgîrie sau se cio­bește. Cine e Alain le Ion? Nu vrem ca cei din jur să vizualizeze în legătură cu noi altă imagine decît cea pe care ne căznim să o transmitem în afară și care avem grijă să fie proaspătă ca o di­mineață de iunie și, totodată, să pară ve­ridică precum o oglindă. Dar nu orice fel de oglindă. Cea în care se reflectă împă­ratul gol ne displace. Vrem ca lumea să creadă ce ne place să credem despre noi. De fapt, ce dorim să se creadă, întrucît sînt copleșitoare cazurile cînd preferăm să sulemenim realitatea decît să o armo­nizăm, prin sacrificii, cu universul lăun­tric. în fapt, cu cît sîntem mai neauten­Un matematician, Jakob Bernoulli, spunea că „valoarea așteptărilor noastre se va situa întotdeauna undeva la mijloc între cel mai bun rezultat la care putem spera și cel mai rău lucru care ni se poate întîmpla“. Permanent luăm decizii, deci­ziile ne conduc spre compromisuri, com­promisurile reflectă ce sîntem dispuși să facem și ce nu și conturează structura de­venirii noastre. Ele influențează gradul de încredere pe care, mai tîrziu, îl vom ex­prima în legătură cu probabilitatea des­fășurării evenimentelor în acord cu pro­priile premise. Datorită lor, adesea dudu­ Nu ai auzit de Alain Delon?­­Ar trebui să știu? Cine e? nici, cu atît căutăm medii mai sigure pen­tru propagarea în exterior a imaginii per­sonale și ne înconjurăm de oameni care acceptă de-a gata ce le oferim. Și, știin­­du-ne astfel, noi înșine devenim suspici­­oși cînd întîlnim pe alții, necunoscînd la ce să ne așteptăm și cît de mult din ei e fard sau nu, întem orbiți de prejudecăți, de spaimele pe care le purtăm în noi. ___de considerații care ne străpung spiritul din toate direcțiile. Admitem cu ju­mătate de glas, dar sîntem la cheremul opi­niei celorlalți, tremurăm - acesta e cuvîn­­tul - să nu dezamăgim, să nu greșim, să nu fim înțeleși greșit, să nu fim catalogați al­tfel decît am dori. Vrem să fim validați. Și atîta tremurăm, că mereu dezamăgim, me­reu greșim, mereu sfîrșim prin a fi cata­logați altfel, mereu ajungem să ne sim­țim singuri. Mai singuri ca înainte. Timp în care deciziile se tot adună și ne împing mai mult către noi înșine. Toți sîntem ceea ce pe Wall Street se cheamă un risk-taker, un jucător care ale­ge dacă și cît să parieze. Viața e un pariu, chiar dacă nu toți dezvoltăm un apetit si­milar pentru inițiative riscante. Pentru mulți, instinctul de conservare primea­ză în fața deciziilor nebunești, deși pre­ferința pentru siguranță se poate dovedi, de asemenea, o alegere riscantă. im de energie și țîșnim ca niște rachete în întîmpinarea eului pe care vrem să îl luăm în custodie, dar, totodată, din prici­na lor, sîntem niște motoare care dudu­ie, dar nu ambreiază deloc, ne adîncim în abisuri care ne ciuruiesc sufletul și, cînd ieșim la lumină din bezna în care ne-au aruncat propriile eșecuri, sîntem ca un mușuroi de cîrtițe, orbim mai tare și în­țelegem și mai puțin din ceea ce se ofe­ră privirii. Nu contează dacă știi sau nu cine e sau ce reprezintă „Alain Delon“. La urma ur­mei, e unul din miile de nume care so­licită atenția noastră fugară în încerca­rea de a ne folosi de ele ca să mediem efi­cient „fuziunea“ dintre intuiția persona­lă și știința vieții pe care o avem în fa­ța noastră. „Alain Delon“, la fel ca „Dar­win“, „Ceaikovski“, „Pacea de la Westfa­­lia“ sau „expresionismul“ în trecut, se va transforma într-un ansamblu teoretic de cunoștințe, va deveni un instrument de cercetare a unei epoci, a cărui valoare nu va putea fi cuantificată și a cărui utilita­te va fi percepută subiectiv de fiecare. Cultura generală nu te face mai fericit. Cunoașterea tragediilor din istoria uni­versală nu te ferește de dramele din isto­ria personală, studiul filozofiei nu șterge gafele pe care le vei face, poeziile de dra­goste nu deschid porțile ferecate ale iu­birii pe care o visezi, matematica și fizi­ca nu te familiarizează cu abstracțiuni­le vieții sau cu conceptul de vid, trăit pe propria piele. Mai mult de atît, dacă privești în jur, remarci că ignoranța și superficialita­tea merg braț la braț. Remarci că adep­ții lor trăiesc în armonie cu ei înșiși, că îi frustrează și îi deranjează o mie de lu­cruri, dar nu că ar fi ignoranți și superfi­ciali (nici nu își imaginează că ar fi) sau că-și îndeapă creierul cu mizerii. Inclusiv o parte din cei ce vor citi acest articol și care vor da grav din cap în semn de apro­bare, în ziua următoare vor continua a se hrăni cu aceeași pasiune din troaca onli­ne. Rumegînd blajin și sastisiți aceleași chestii semivulgare și semitîmpițele des­pre viață și relații, dar care le sînt servite într-un limbaj peremptoriu și agresiv, ca să sune convingător. Există atîta apatie intelectuală și spirituală pe net că, dacă Buddha, Tolstoi și Einstein și-ar deschi­de un cont comun de Facebook, eventual un blog, ar fi mai puțin citiți decît cine știe ce pupăză lirică sau cintezul îmbăto­­șat care varsă înțelepciuni precum respi­ră, scriu cuvinte mai multe decît citesc și își pun pe tavă viața cu iz de dramoletă. Cei din ziua de azi nici măcar nu mai simt nevoia să penduleze între necesita­tea de a fi autentici și aceea de a-și mas­ca deficiențele. Nu mai fac eforturi să fie nicicum, în pozele de pe Facebook să ara­te bine­­ în rest, nu ar fi multe de îmbu­nătățit. Sînt mulțumiți de ei înșiși. Drept dovadă, își etalează lipsurile cum fac sol­dații cu cicatricile dobîndite în urma ră­nilor din războaie, ca pe un semn de cu­raj. Recunosc sinceri că nu-i interesează nimic și ți-o spun solemn, cu o nuanță de autosuficiență în glas, ca nu cumva să vii tu cu altă opinie. Nu că i-ar deranja, dar i-ai plictisi. Puțini mai înțeleg ce sînt pe cale să de­vină, puțini discerți ce se petrece cu ei și în jurul lor. Majorității, de toate vîrstele, îi lipsește în mod fundamental claritatea interioară și cea exterioară. Pe toate pa­lierele, se manifestă o încredere metafi­zică naivă în ideea că succesiunea gîn­­durilor personale, singure, este suficien­tă pentru construcția realității. Contac­tul întîmplător cu forme diferite de cu­noaștere și de evaluare a lumii persona­le e respins imediat ce rezultatele trimit spre concluzii inconfortabile. E o alegere și asta. Viața e bazată pe alegeri. Și fiecare alegere, riscantă sau sigură, ne apropie mai mult de esența noastră, pe care nu o putem elu­da, așa cum nu putem anula consecințe­le propriilor alegeri. Și trebuie să înțele­gem că la fiecare alegere există consecin­țe și că trebuie să le suportăm. Știu, nu trebuie să ni se pară importan­te aceleași lucruri tuturor. Știu că, astăzi, opțiunea fanatică pentru un stil de viață împiedică - oricum, reduce substanțial - accesul la altul, întrucît solicită compe­tențele individului în moduri și grade di­ferite. înțeleg că, neputînd împăca și ca­pra, și varza, îl sacrifici pe Othello pentru a fi manager sau alegi să vizitezi lumea, imortalizînd-o pe dinafară, în loc de a o înțelege, descîlcind-o pe dinăuntru. Opțiunea va face întotdeauna diferen­ța. Oricum, nu e niciodată simplu. E o ar­tă să preschimbi o decizie, dintr-un ob­stacol cu care trebuie să te confrunți, în­­tr-un set de oportunități din care poți ale­ge. O artă în care trebuie să excelăm pen­tru a fi mulțumiți de viața noastră. Important e să nu confundăm arta cu kitsch-ul. Sau cu falsul grosolan. DILEMA! • Anul XIV • nr. 696 • 22-28 iunie 2017

Next