Dimineaţa Copiilor, 1938 (Anul 15, nr. 726-777)
1938-01-05 / nr. 726
Din lumea animalelor Pe socoteala animalelor sălbatice se povestesc fel de fel de întâmplări, care de care mai ciudate. Bunăoară, despre elefanţi se spune că atunci când îmbătrânesc şi deci nu mai au putinţa să-şi strângă hrana trebuincioasă, se îndreaptă singuri în junglă, acolo unde şi alţi semeni de ai lor obişnuiesc să se retragă spre a-şi da sufletul; sunt locuri necunoscute oamenilor, dar bătrânii elefanţi le găsesc totdeauna, fără greş, cu destulă uşurinţă. Toţi locuitorii din India, din Siam şi din Africa cred în acest cimitir, dar el nu e într’adevăr decât în închipuirea lor. Elefantul, ca toate celelalte animale sălbatice moare, acolo unde se întâmplă, fie din bătrâneţe,fie în urma unei boli, sau chiar din pricina unui glonte. Căderea şi moartea lui nu scapă niciodată ochilor ageri ai păsărilor răpitoare; păsări cari cu toate acestea, n’au nici ciocul şi nici ghiarele destul de puternice spre a sfâşia pielea animalului când i-a venit moartea. Dar este cineva care se îngrijeşte să le vie în ajutor. Această grije o au în cursul nopţii furnicele uriaşe, şacalii, hienele, leii şi leoparzii. Şi astfel, când a doua zi răsare soarele şi păsările se întorc, ele găsesc pielea sfârtecată şi pot să înceapă ospăţul. Apoi, când se boptează, cârduri de animale năvălesc asupra scheletului din care, până la sfârşit, nu mai rămân decât oasele. Şi băştinaşii au folosul lor de pe urma elefanţilor morţi. îndată ce văd păsările de pradă dând târcoale şi coborând în vreun loc, ei se grăbesc să alerge într’acolo, încredinţaţi că vor găsi hoitul unui elefant. Ei iau colţii de fildeş. Omul ucide cele mai multe animale sălbatice. Apoi, numaidecât după om urmează crocodilul. Leoparzii ucid numai din plăcere, iar leii fac acest lucru doar pentru a se hrăni şi apăra. Un leu ucide în mijlociu şaizeci de antilope pe an. Un adevărat prăpăd în rândul fiarelor junglei fac apoi câinii sălbateci. Fiind alergători sprinteni, când o haită de-a lor găseşte urmele unei antilope, ei o urmăresc până când animalul cade obosit, şi atunci îl măcelăresc. Cel mai temut ucigaş e crocodilul care mişună prin toate apele Africei. Crocodilul aşteaptă prada, când aceasta se apropie de râu, spre a se adăpa, atunci o înhaţă de cap sau de picior, lovind-o cu coada, până o ameţeşte şi în chipul ăsta se prăbuşeşte. Animalele sălbatice mari nu se prea bat între ele. Când ajung la bătrâneţe le cad dinţii şi se hrănesc cu vietăţi mici. Cel mai temut duşman al animalelor sălbatice e tot omul, care prin dibăcia lui le ucide într-un chip foarte iscusit. A fost văzută pentru prima oară în anul 1818 într’o pădure din Sumatra, dealungul fluviului Manna, de doi cercetori: englezul Raffles și germanul Arnold. Ei găsiră floarea, numită de malaezi Aas, la picioarele marilor arbori ai căror trunchiuri erau înconjurate de liane (nişte plante agăţătoare). Nasul are o circonferinţâ de un metru şi nişte muguri mari cât o varză. Apropiindu-se de ea, cei doi învăţaţi văzură ieşind din floarea, care mirosea a carne veche, un roiu de muşte. Corola e alcătuită din petale ţepoase de cinci centimetri, de culoare roşie cu pete albe. O singură floare cântărea şease chile şi înăuntrul corolei nu erau mai puţin de patru chilograme de apă. Floarea nu are nicio frunză. Ea creştea deadreptid pe o rădăcină a unei liane. Precum se vede, nasul e o plantă parazită a lianei. Pupa 3000 de ani învăţatul Kapteres a isbutit să dea viaţă unor germeni îngropaţi de secole în gheţurile polare şi anume unor ouă de moluşte descoperite de el. A luat ghiaţa şi a dus-o în zona temperată şi a aşteptat să se desgheţe ca să poată scoate ouăle. Apoi le puse în apă distilată. După trei mii de ani, ele s’au deschis făcând să vadă lumina, zilei numeroase vietăţi. Dintr’un singur ou au ieşit o sută de vietăţi. Iată nişte făpturi cari se pot lăuda cu cei mai vechi strămoşi ! Judecătorul : — Eşti condamnat la cinci ani închisoare ! Ai ceva de adăugat? Şterpelici: — Nimic, domnule judefcător, mi-e deajuns şi atât ! — Mă Nătăfleaţă, de ce cânţi atât de tare când nu-i nimeni să te audă. — Păi, vreau să-mi omor timpul. — Acum înţeleg, zise Neaţă. Safta : — Of, Tontolico, ce-i murdăria asta în bucătărie? Tontolica: — Nu-i vina mea, mamă. M’ai trimis să cumpăr nişte lumânări și le-a udat ploaia. D’aia leam pus lângă sobă, să se usuce ! floare din lume .