Dreptatea, iunie 1928 (Anul 2, nr. 186-211)

1928-06-10 / nr. 194

No. 194 • Duminică io iunie 1928 4 p&mm Un an ti luni 3 luni f/UA ABONAMENTE: .100« ♦ 500 •. 250 DUBLU I II IM‘U,U vfin • I Un an STRAIN­AT AT £ I * îmnl REDACTIA Sl ADMINISTRATIA: au OUR­ESTI. — Calea Victoriei 43, Etaj, r­~ TELEFON: No. 38/60 ANUNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Ad­ fia Zierului. «I la toate agenţiile de publicitate din fara 3 LNI tfeffîjP'jt'jjgnia para­d. Vintita Brătianu care nu învaţă nimic din experienţă, înlesneşte o mare lo­vitură de bursă d-lu­i Victor Antonescu. Puţin îi pasă d-lui Vintilă Brătianu dacă finan­ţele Statului sunt încărcate cu o sarcină nouă de 400 milioane lei aur, deocamdată! Cehoslovacia -- Stat Ţărănesc] de I. MIHALACHE­­V Cine voeşte să vadă, cum se înfăţişează o ţară care se zide­şte pe temeliile „agrarianis­mului“ — care mai pe române­­şt însemnează astăzi: „ţărănis­mului“ — să meargă în Ceho­slovacia! Cine voeşte să înţeleagă câ­tă minciună şi cât putregaiu zace la temelia unei ţări care se zideşte pe temelia băncilor şi a unor pretinse industrii — când lumea se ocupă, în cea mai mare a ei parte, cu agri­cultura, să se uite din Ceho­slovacia spre Româânia. Ceiace izbeşte diritr’odată, în Cehoslovacia, e­ pâinea mai scumpă ca la noi, iar plugul mai eftin.­ Şi tot aşa cu toate celelalte mărfuri: ale agriculturei mult mai scumpe ca aici (carne, lap­te, cereale, etc.) — iar ale fa­bricilor (industriei) mult mai eftine ca la noi. Va zice liberalul român: „Va să zică mai eftin e traiul la • «« noi . Ei bine, aici e minciuna cea mare. Cu toate că e pâinea mai scumpă, iar marfa din fabrică mai eftină, totuşi, lucrătorul fiind mai bine plătit ca la noi, veniturile lui îi îngădue să tră­iască mult mai bine ca al no­stru. Şi tot aşa şi funcţionarii, şi cei care câştigă din munca braţelor sau a minţii. Atunci, asupra cui cade gloa­ba? Desigur, asupra industriei şi a băncilor. S’ar crede deci că industria cehoslovacă trebuie să mear­gă prost — iar cea din Româ­nia (cu salarii mici şi pâine ef­tină), trebue să meargă strălu­cit. Iţi vine să pufneşti de râs când vezi cât de strălucit mer­ge industria cehoslovacă — şi cât de păcătoasă e... „industria românească ... _ Aici este buba ţarii — aici este şarlatania şi crima libera­^îndustria cehoslovacă se des­­t­roită firesc, pe temelia tradi- ț iei şi în măsura puterii ei pro­prii: combustibil, materie pri­mă, prisos de braţe. Statul nu o ajută nici cu bani din buget (de pe spinarea contribuabililor) nici cu taxe la vamă care să în­carce pe plugari. Dacă Statul face jertfe, face tocmai pentru agricultură, în credinţa că temelia ţării rămâ­ne tot agricultura şi plugarul deşi, una peste alta, sunt mai puţini plugari în Cehoslo­vacia, decât oameni care să se îndeletnicească cu alte meserii. Pentru ca produsele agricultu­rii să fie încurajate, statul o­­preşte cu taxe pe cele venite din alte ţări. La noi, lucrul e tocmai pe dos: oprim grâul să iasă d­in ţară (preţuri maximale, taxe de export) şi împiedicăm plu­gurile să intre! La noi agricultura se prigo­neşte — şi o ţară întreagă risi­peşte râuri de bani, ca să ajun­­gem şi noi... ţară industrială! Câtă nebunie! I-a intrat în cap lui Ion Brătianu cel bă­trân că noi putem şi trebue să ajungem ţară „industrială“ — că altfel ne răpunem! Şi de 60 de ani, pentru agricultură se ocupă numai Dumnezeu — iar statul varsă la bani pentru „in­dustrie“ şi „bănci“ ••• . Şi câtă şarlatanie! Căci vedem cât de puţin fo­loseşte ţara (şi în timp de pace şi în timp de război) de la ace­ste fabrici şi bănci şi cum în fapt, toate servesc pentru îmbo­găţirea câtorva liberali. Te cuprinde scârba când vezi câtă hoţie se practică în numele... industriei naţionale. Pilda Cehoslovaciei luminea­ză pe deplin ideea călăuzitoare a partidului nostru. Haina u­­nei ţări, trebue croită pe trupul ei, dacă bogăţia ei şi îndelet­­nicirea principală a locuitori­lor este agricultura,­­ atunci şi gospodăria statului şi buge­tul statului, trebue să oglindea­scă grijile cele mari, mai întâi pentru agricultură. Aceasta nu însemnează duşmănie indus­triei. Industria şi agricultura se întregesc. Dar este cu nepu­tinţă să ajungi o ţară de indus­trie, înainte de a avea o agri­cultură ajunsă la desăvârşire, şi apoi prisos de braţe, peste nevoile agriculturii. Funda­mentul luptei între noi şi libe­rali stă aicea: că ei şi-au făcut un plan de stat nefiresc şi ne­potrivit ţării noastre: ei lucrea­ză de 60 de ani să zidească bănci şi fabrici cu banii ţării şi ai plugarilor,­­ iar agricultu­ra şi micii plugari au fost nu numai părăsiţi, ci mai mult, jertfiţi. Noi punem mai presus de toate, în gospodăria de stat, grija desăvârşirii micii propri­etăţi şi a producţiei agricole — şi în măsura puterilor de care dispune ţara (aşezămintele de credit cu întâietatea cooperaţi­ei şi a fabricilor începând cu cele de industrializare agri­colă). Cine vrea să vadă cu ochii înfăptuirea planului nostru de gospodărie publică — se mear­gă în Cehoslovacia. Acolo va mai desprinde încă un­ învăţământ. Că unde este o sănătoasă rân­duială economică, vine uşor şi o sănătoasă rânduială morala (de fapt, merg mână în mână) a) Toată propaganda şi şcoa­la agricolă care se face în cele 1000 (o mie) de şcoli de­gricul­­tură şi ferme model, prinde cu uşurinţă când plugarul găseşte preţ bun la grâu şi plug eftin, şi când nevoile şi le împlineşte prin o ţesătură de cooperative în care el este stăpân. b) In astfel de împrejurări propaganda culturală îşi găse­­şte şi îndemn, şi bani şi atmos­feră. Iar mândria şi virtuţile cetăţeneşti înfloresc în aer pri­­elnic. c) Guvernanţii, cârmuind în numele intereselor mulţimii, în placul acesteia, şi respec­tând voinţa ei — nu au nevoie de o maşinărie complicată de poliţie, administraţie şi jandar­merie — deci de abuzuri, de păsuiri şi de amnistii... Poliţia şi adminstraţia şi-o fac singure comunele — iar sta­tul ţine o „siguranţă“ şi o „jan­darmerie“ foarte restrânsă, pentr­u graniţe. Şi totuşi „ordinea“ e aşa de asigurată, că în Cehoslovacia nici nu s’ar putea auzi cuvân­tul „revoluţie“ ! Şi acuma, când te gândeşti ce e la noi... — cât timp, câtă e­­nergie, câţi bani, câţi nervi, câte caractere, cât sânge — s’au jertfit, în numele unei ne­norocite vedenii: „România ţară industrială“, şi în folosul câtorva bande, care şi azi se încăpăţânează să strivească tru­pul şi sufletul ţării, în rafturile tighelelor lor de zarafi. Mica înţelegere să fie în urma discursului lui Mussolini.­­ Ecouri din presa streină INCIDENTUL MITR­ALI­ERELOR de la St. Gotthard, a fost declarat în­chis. Am relevat violenţa desbaterilor, din şedinţa secretă premergătoare ce­lei publice, precum şi felul in care au urmat discuţiunile publice. De fapt incidentul a fost declarat închis, fără ca să se fi făcut cu adevărat lumină în această chestiune. In acest sens au fost făcute şi observaţiile delegatului român, d. Antóniade, care a declarat că, Ungaria nu trebue să ia faptul drept o încurajare, şi să nu mai con­sidere cu toată gravitatea necesară dispoziţiile tratatului de pace privi­­toare la or­ig­iţiile militare. * FELUL NEGATIV in care s'a solu­ţionat această chestiune a avut darul să atragă atenţia Consiliului asupra greutăţilor cu cari un asemenea inci­dent se poate clarifica. De aceia, Con­siliul a votat o rezoluţiune prin care, îşi exprimă dorinţa ca statele intere­sate, într'un incident oarecare, să ia toate măsurile utile, spre a impedica pe teritoriile lor respective, tot ceia ce ar fi de natură să compromită exami­narea sau regularea acelui incident. DISCURSUL D-LUI MUSSOLINI, a avut drept urmare să atragă şi mai mult atenţia asupra apropiatei confe­rinţe a Micii înţelegeri. Se aşteaptă de la ea o solidaritate extremă, o opu­nere hotărîtă oricărei modificări în Europa Centrală. EFECT­UL pe care discursul d-lui Mussolini l-a produs in străinătate, este variat şi plin de interes. In timp ce presa franceză îl socote­şte ca o aţâţare a focului in Balcani şi relevă că deschide „primejdioase perspective pentru Italia însăşi, ca şi pentru celelalte state cari au tras fo­loase de pe urma tratatelor“ — presa engleză, probabil încântată de apolo­gia prieteniei angloitaliene pe care d. Mussolini a făcut-o în discursul său, spune că „nici­odată Mussolini nu şi-a manifestat mai categoric dorinţa de­ a menţine pacea europeană“. Căt despre unguri, aceştia exultă pur şi simplul EXPOZEUL italian, a lăsat pe al douilea plan declaraţiile d-lui Poin­caré, produse just în acelaş timp cu acelea ale premierului italian. Calme ca fond şi formă, ele sunt la antipo­dul politicei fasciste în ce priveşte tra­tatele. Expozeul d-lui Poincaré, în materie externă, se rezumă la un stri­găt formal: învingătorii să dea mâna învinşilor, iar aceştia să observe în mod cinstit dispoziţiile tratatelor. O ULTIMA TELEGRAMA din Ge­neva, anunţă că d. Titulescu va pro­pune personal, în chestia aptanţilor, soluţionarea diferendului de la Stat la Stat. In acest caz tratativele ur­mează să fie începute între Ungaria şi România, iar la tratative va lua parte, după cu­m se pare că ar fi de­­cis d. Titulescu, şi un delegat al unui stat strein. FOSTUL DICTATOR grec Panga­­los, nu va fi pus încă în libertate. Discuţiile din Camera greacă nu au dus încă la nici un rezultat, ră­mânând ca cererea de punere în li­bertate să fie soluţionată mai târziu REGĂSIREA aeronavei Italia devi­ne aproape certă. Toate indicaţiile din ultimele zile fac să se creadă că dirijabilul a aterizat pe insula Franz-Joseph. Gabriel d’Annunzio văzut de un francez­ ­Alături de Albert Thibaudet, tre critica actuală franceză, Benjamin Cremieux, ocupă un loc proeminent .Un volum mai vechiu al lui „Seco­lul XX“, Va impus atenţiei, prin do­cum­entarea, sensibilitatea şi crite­riile lui sigure. Paginile consacrate lui Proust, precum şi celor mai ti­­neri ca Valery Larbaud sau Girau­­doux, au dovedit o dispoziţie sufle­tească promptă în a se identifica cu­ sensibilitatea autorilor, a o percepe, filtra prin inteligenţa proprie şi a o face accesibilă cititorilor. Benjamin Cremieux mai este şi un mare iubi­tor şi cunoscător al literaturii ita­liene. Gloria lui Pirandello în Fran­ţa se datoreşte numai lui, care a militat pentru piesele pirandeliene, traducându-le şi impunându-le aten­­­ţiei francezilor. De aceia nu soco­tim lipsită de interes caracterizarea de mai jos a lui Gabriele d'Annun­­zio, pe care o extragem din recenta lui operă: „Panorama literaturii italiene Cine vorbeşte despre Gabriel d’Annunzio este necesar să facă dis­tincţia între d’Annunzio italian şi acel al străinilor. D’annunzio inter­naţional este o figură relativ simplă, şi aceasta datorită faptului că nu­mai romanele sale şi câteva piese doar sunt cunoscute în afară de graniţele Italiei. D’Annunzio, pentru trăini este un egoist din clasa lui Stendhal, care, asemeni lui Barris cu care a fost comparat adesea, după o perioadă anarhică şi este si­zantă şi-a întors privirile spre ţara şi morţii ei. Acţiunea lui în timpul războiului şi de după armistiţiu la Fiume, îi completează portretul. O natură arzătoare şi teatrală, servită de un dar verbal extraordinar, nu fără oarecare prost gust câte­odată, un prinţ al tinereţii care trebue citit la optsprezece ani, iată cum apare d’Annunzio în ochii străinătăţii Dar d’Annunzio al italienilor este mult mai complex, mai bogat, mat original. Nu numai că este cel mai mare artist care a apărut în Italia de la 1870 încoace, dar aportul pe care l-a adus literaturii italiene a fost cel mai important, după Mau­­soni şi Leopardi. D’Annunzio este marele poet na­ţional al Italiei imperialiste. Şi, cu toată contradicţia aparentă, este în acelaş timp scriitorul care a asimi­lat în opera sa toată gândirea şi toată sensibilitatea europeană a e­­pocei sale, dela Nietzche la Tolstoi, dela Ibsen la Dostoewsky, dela Bau­delaire la Walt Whitman. El a fust astfel cel dintâi scriitor cu adevărat ne clasic al Italiei. Tot el a aclima­tizat în ţara sa, în locul unei litera­turi de profesori, o literatură de ex­cepţie, cu­ libertatea"toată «i dreptu­rile artistului, cu tot ceiace ea poate comporta în conduita de toate zilele ca şi în operă , îndrăsneală, exces, provocarea gustului burghez, indivi­dualism. El reprezintă singur în Italia această literatură de excepţie: decadent şi simbolist, parnassian, satreruian şi supra­om. Este, în sfârşit, micul scriitor care a cons­truit o operă cu adevărat modernă, fără să renege rasa şi a reuşit să pună marea tradiţie italiană în ser­viciul spiritului nou. De multe or te face să gândeşti că dacă la ma­turitatea sa d’Annunzio nu a dat marea operă italiană pe care b­ ti­nereţea lui o promitea, faptul se da­toreşte în bună parte lipsei de înţe­legere pe care compatrioţii săi au a­­vut-o pentru opera sa. După cum alţii încearcă să transforme succe­sele lor naţionale în glorie interna­ţională, d.Annunzio a renunţat la succesele sale internaţionale pentru a câştiga o glorie naţională. Cuvân­tul lui Nietzsche asupra lui Wagner, „ceiace nu pot ierta lui Wagner este că s'a înclinat în faţa Germaniei s’ar putea aplica în parte­a­ lui d Annunzio, care a făcut acelaş lu­cru pentru Italia. Dar este drept că nu pentru a o accepta aşa cum este el pentru a o mări. Formarea lui d’Annunzio se re­zumă într’o serie de „întâlniri fite­rare“ atestate de ceiace alţii au nu­mit „plagiatele“ sale. La 15 ani, citi­rea lui Carducci îi inspiră poemele din Primo Vere, mai târziu din lec­tura lui Hugo, Baudelaire şi Parn­a­­sieni, va produce acel „Intermezzo Bourget şi Huysmans îi inspiră „Co­pilul voluptăţii”. Dostoewsky re vede în Giovanni Episcopo etc... Este zadarnic să se nege aceste in­fluenţe,­ceiace s’a încercat deseori, sau să se treacă peste aceste împru­muturi. Ele stau la baza operei mai și caracterizează ageniul lui d’Annun­zio. Pentrucă în ciuda legendei ce i s’a creiat, d’Annunzio face parte din clasa scriitorilor-femei, nu din acee­a a creiatorilor masculi. Germenul nu vine niciodată dela el, îl primeş­e din afară, dar ÎI crește în el, i,­mnflă până la diformare, atât de mult îl hrăneşte cu sucuri abun­dente şi bogate. Gândirea, sentimen­tul, senzaţia primite, el le multi­plică, le ridică la patrat, la cult şi­ mai mult chiar. Sensualitatea pă­gână a lui Carducci, de exemplu, el o transformă într’o sensualitate a­lexandrină. Ceiace i-a prilejuit cali­ficativul de decadent, cu care în Italia a fost definită arta sa. Ade­vărul este însă că, la d’Annunzio nu se găsesc decât atributele superfi­ciale ale decadentului. El nu are nici rafinamentul, nici desasperă­rile adevăratului decadent. Este fumul formal, nevoia de a se singulariza, iată singurele puncte comune dintre d’Annunzio şi deca finţi. Fensualitatea sa dionisiacă, ner­vozitatea sa, descurajările brusce, strigătele constante spre moarte şi frenezie, teatralismul său, vanitatea, toate acestea ţin mai mult de o na­tură femenină, decât de una deca­dentă. Dacă lăsăm la o parte simţul şi nevoia unei stilizări formale pe cari d'Annunzio le ţine dela timpul vi CULISELE IM Consecinţele revalorizării rente pr.­Conflictul Schroeder Dacă în loc să se admită cu ini­mă uşoară revalorizarea rentelor noastre antebelice stampilate, s’ar fi făcut cu detentorii lor o tranzacţie globală liberându-se în locul titlu­rilor stampilate, noui titluri de rentă, sacrificiul consimţit ar fi fost limitat. Principiul însuş al revalorizări: odată admis de guvernul d-lui Vin­tilă Brătianu, prins la strâmtoare, ei mână pe panta unor noui con­cesiuni, cari se vor traduce în tot atâtea sarcini noui pentru contri­buabilul român. Unele concesiuni sunt chiar pe cale de a fi încheiate, iar altele, dacă nu se vor acorda, vor creia noui dificultăţi operii de asanare financiară şi monetară, atât de cri­minal întârziată­ CONFLICTUL CU SCHROEDER ŞI BURSA DIN POLONIA Casa Schroeder deţine un pachet de rente româneşti 1913, cari n‘au fost ştampilate, deoarece nu s’a putut face dovada că n’ar fi de pro­­venienţă germană. Ea pretinde de ani de zile să se recunoască vala­bilitatea acestor rente şi să se plă­tească în aur cupoanele la zi. Con­flictul priveşte o sumă de 15 mi­lioane lei aur. Drept rezultat al unei reclamaţiuni a casei Schroeder, Bursa din Londra, nu mai cotează de la 1924 renta românească. Acesta-i conflictul Având în ve­dere însemnătatea pieţii engleze, o elementară prevedere ar fi impus să se facă încă de mult o înţele­gere cu Casa Schroeder, pentru ca să se recâştige Bursa din Londra pentru emisiuni noui de valori ro­mâneşti şi să se evite a se creia precedente periculoase. Juridic, Casa Schroeder n’avea dreptate în pretenţiile ei, dar poziţia ei pe lângă Bursa din Londra, impunea o înţelegere, încheiată într'un mo­ment, în care statul român avea întreaga libertate de mişcare “. Vintilă Brătianu nu a înţeles nici acest lucru elementar. Marele nostru financiar a crezut că mer­gând la Paris, ca să încheie un îm­prumut, nu va avea nevoie să mai treacă pe la Londra. A şi întrevă­zut victoria asupra lui Schroeder şi Bursei din Londra ! Iată însă că după jumătate de an de tratative la Paris, d. Vintilă Brătianu a trimis misionari la Lon­dra, pe d-nii Oskar Kiriacescu, di­rector la Banca Naţională şi Victor Rădulescu, secretarul general de la finanţe, cu un rol oficial şi pe d-nii Barbu Ştirbey şi Oscar Kaufmann, directorul Băncii de Credit Român, cu un rol neoficial, dar cel puţin tot atât de important. Nu putem şti cu ce mandat s'au dus plenipotenţiarii d-lui Vintilă Brătianu la Londra, ca trecând pe la Casa Schroeder, şi pe la Bursă să ajungă la d. Montagu Norman, guvernatorul Băncii Angliei. Prevedem insă noul încurcături şi perspective de a se creia noui precedente, pentru a se înlesni va­lorificarea pretenţiilor altora. Una este satisfacerea cererilor Casei Schroeder, în cadrul unei operaţiuni financiare noui de împrumut , fără a se admite formal legitimitatea lor şi a se angaja principiul — şi cu totul alta este a se trata cu Cor­poraţia Bursei din Londra, care a dispus să nu se mai coteze rentele noastre, ca urmare a reclamaţiei lui Schroeder şi a se admite im­plicit legitimitatea cererilor aces­tuia Calea a doua este periculoasă şi ni-e teamă, că pe aceasta s'au angajat negociatorii dela Londra ai d-lui Vintilă Brătianu. Ni-i teamă pentru că între timp solidaritatea lui Schroeder cu Ber­­innu­ s'a întărit şi nu este exclus, ca d-nii Kiriacescu şi Rădulescu, antrenaţi de nevoia de a-i aduce un „succes" d-lui Vintilă Brătianu la Bucureşti să se lase antrenaţi a re­gula chestia de principiu cu Bursa şi a creia un precedent nou şi ex­trem de periculos în favoarea de­­tentorilor germani de rentă anulată Va înţelege oricine, în ce postu­ră periculoasă ne-a pus d. Vintilă Brătianu, prin uşurinţa, cu care s'a anagajat pe panta concesiunilor şi prin tergiversarea rezolvării la timp a unor chestiuni, cari altfel se soluţionau, când ne aflam la largul nostru, de cât acum când ne aflăm la strâmtoare. Aceasta duce însă la examinarea conflictelor noastre cu Germania, de cari ne vom ocupa în numărul viitor. Expozeul lui Mussolini Când un ministru de externe îşi ţine expozeul, ochii lumei în­tregi sunt aţintiţi la persoana sa. De aceea, asemenea enunţiaţiuni ale conducătorilor politicei inter­naţionale au un caracter de mare oficialitate, presupunându-se că orice cuvânt este bine cântărit de înainte şi că consecinţele discur­sului au fost calculate cu cea mai mare prudenţă. Importanţa expunerilor de Marţi trecută ale dictatorului I­­taliei stă tocmai în acele părţi, cari interesează în cel mai înalt grad ţara noastră. Căci, în afară de pasagiul, care priveşte Mica înţelegere şi de acel, care cu­prinde tratatele de pace, d. Mus­solini nu spune mai mult, decât se spune de obiceiu în asemenea ocaziuni, arătându-se împăciuitor cu toată lumea, întru câtva chiar cu Iugoslavia — puţine zile după recentele incidente — şi cu o notă de bunăvoinţă specială pen­­tru celelalte dictaturi: Spania şi Lituania. După părerea primului minis­­tru italian, Mica înţelegere are un caracter mai mult negativ de­cât pozitiv. :* După părerea noastră ea are şi o latură eminamente pozitivă, aceea a apărărei şi o menţinerei neştirbite a Tratatului din Tria­non. Şi dacă s’ar putea ivi chiar ucele îndoieli în privinţa solida­rităţii Micii înţelegeri în cazul unui conflict eventual cu Ruşii, din cauza slavofiliei Cehoslovaciei şi mai ales a Iugoslaviei, a cărei recunoştinţă pentru foştii fraţi de arme de peste Nistru are un caracter aproape mistic, faţă de pretenţiunile Ungariei de astăzi, ridicate cu o desinvoltură din ce în ce mai crescândă, alianţa celor două state slave cu România este un instrument de cea mai desă­vârşită preciziune, care va func­ţiona, oricând va fi nevoie, auto­­matic, la moment, fără cel mai mic defect. Şi credem că ajunge numai a­­tât, pentru a învedera lumei toată importanţa, ce o are Mica înţele­gere pentru menţinerea liniştei şi păcei în aceste colţuri ale Europei Centrale. Dacă nu trebue, prin urmare, să ne emoţionăm de faptul, că Ducele de la Roma atribue Micii Antante un rol mai șters — ni se pare grav însă, când auzim, că, dela tribuna Senatului italian, afacerea mitralierelor este califi­cată ca un incident tragi-comic, când se insistă asupra faptului, că contele Tisza n’a vroit războiul și când intangibilitatea tratatelor este pusă oficial în îndoială. Ştim cu toţi că nu contele Tisza personal a fost acela, care a îm­pins la politica războinică în 1914, ci contele Berchtold. Dar numai o mică privire re­­trospectivă ne arată uşor, că ori­­ginele mai îndepărtate ale confla­­graţiunei mondiale, că cauzale mai profunde ale ultimului răz­­boiu nu trebuesc căutate în poli­tica austriacă, ci în cea mai mare parte în două politici trufaşe, ne­prevăzătoare şi miope ale magna­ţilor maghiari: politica faţă de naţionalităţile din Regatul Sf. Ştefan şi politica agrară. „Die ser­bische Schnweinepolitik“ — cum se zicea curent la Viena. Eu unul ca democrat convins şi ca partizan al mişcărei paneu­­ropene sunt cel dintâi, care mă declar de acord cu şeful guver­nului italian, când spune, că „tra­tatele de pace nu sunt rezultatul justiţiei divine" şi „că nu sunt o operă perfectă", căci niciodată în istoria lumei n’au fost trâmbiţate atât de tare şi atât de mult unele principii de înaltă etică, care apoi n’au fost aplicate decât acolo, unde ele conveneau învingătorilor şi călcate oriunde interesele celor puternici dictau călcarea lor. Dar ar vorbi tot aşa d. Musso­lini, dacă s’ar repara o nedrep­­tate indiscutabilă prin alipirea Austriei, unde nu locuesc de-.cât germani, la patria ei mumă ? Oare acolo, unde, după părere­a dictatorului Italiei, „s’a tăiat prea adânc în poporul ungur" nu există şi câţiva Români? Se vede din ce în ce mai clar, că „grupul italian“, al doilea grup mare în Europa de dou-î războiu, pe lângă cel „fran­i­ slav“ şi cel „german“, caută a îngloba în sine, pe lângă Spania şi Albania şi Ungaria. Nu ne rămâne nouă nimic de făcut, de­cât de a fi foarte iţeaţi faţă de orice gest al surorei noas­tre latine şi de a îndoi vigilenţa noastră faţă de manifestaţiunile impulsive ale stăpânului atotpu­ternic al Italiei de astăzi. N. D. GERMANI sa»«­ Un „fapt divers“ Am citit ori un fapt divers, ex­trem de emoţionant. Un tânăr bolnav de tuberculo­­ză pulmonară, a încercat să se sinucidă, după ce căutase zadar­nic să se facă acceptat în vreun spital. Cu plămânii cariaţi, cu mersul înfrigurat şi şovăitor, bătuse la toate porţile unde credea că asis­tenţa medicală var putea fi dată. A făcut astfel un tragic ocol al Bucureştilor, fără ca dorinţa lui de-a trăi să fi impresionat pe vreunun doctor fără ca, pentru trupul lui istovit, să se găsească un pat de fier, unul din acele pa­turi cari dau iluzia vindecării. Nu s’a găsit un doctor să facă o mină de compasiune, un gest de reţinere. Lovit de oameni, ca de viaţă, tânărul a pornit mai de­parte, a cercetat şi mai înfrigu­rat, a fost respins şi mai brutal. Şi a trecut astfel prin toate nur halatele oraşului — ca o imagine a morţii însăşi — iscând teama copiilor, milă şi boabe de lacrimi pe feţele compătimitoare ale fe­meilor. Într’un târziu, obosit şi înfrânt, a căutat un sfârşit, o uitare, în sinucidere. Acesta este faptul, nu toată brutalitatea lui. Poate că sim­iucigaşul va fi fost dus în grabă la un spital, într’unul din acele spitale cari cu câteva ceasuri mai înainte îl refuzaseră — izbândin­­du-i-se astfel dorinţa. Sau poate nu a fost decât recondus în mo­desta lui locuinţă — şi lăsat să moară de ceia ce viaţa i-a hărăzit: tuberculoza. Sunt simple ipoteze, asupra cărora nu insistăm. Un fapt însă se desprinde crud din toate acestea. In spitalele noastre nu se poate căpăta asistenţă, spitalele noastre simt, sau neîncăpătoare, sau şu­bred organizate. Se construesc me­reu pavilioane, se anunţă înzestra­rea lor cu tot ceia ce le este nece­sar, dar ori de câte ori se face apel la ele, pavilioanele sunt în­­chite, locurile sunt ocupate, asis­­t&’Ar 'devine astfel nulă. Ea devi­ne u­t’litate numai pentru cei cari plătesc îndeajuns.­­Ştim că la rândul lor, spitalele se si­at în lipsă de fonduri. Nu este însă o suficientă raţiune ca asistenta medicală să devie un lux. Stiftul trebue să remedieze. Când se cheltuesc milioane pen­­tru şurubării electorale când se asvârl milioane pentru forcep­suri şi irigatoare inutile — nu este permis nimănui să desconsi­dere viaţa unui om, şi cu atât mai puţin Statului, care ia omisni to­tul, şi nu-i dă în schimb nimic.­ ­- S

Next