Dreptatea, iunie 1928 (Anul 2, nr. 186-211)
1928-06-10 / nr. 194
No. 194 • Duminică io iunie 1928 4 p&mm Un an ti luni 3 luni f/UA ABONAMENTE: .100« ♦ 500 •. 250 DUBLU I II IM‘U,U vfin • I Un an STRAINAT AT £ I * îmnl REDACTIA Sl ADMINISTRATIA: au OURESTI. — Calea Victoriei 43, Etaj, r~ TELEFON: No. 38/60 ANUNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Ad fia Zierului. «I la toate agenţiile de publicitate din fara 3 LNI tfeffîjP'jt'jjgnia parad. Vintita Brătianu care nu învaţă nimic din experienţă, înlesneşte o mare lovitură de bursă d-lui Victor Antonescu. Puţin îi pasă d-lui Vintilă Brătianu dacă finanţele Statului sunt încărcate cu o sarcină nouă de 400 milioane lei aur, deocamdată! Cehoslovacia -- Stat Ţărănesc] de I. MIHALACHEV Cine voeşte să vadă, cum se înfăţişează o ţară care se zideşte pe temeliile „agrarianismului“ — care mai pe româneşt însemnează astăzi: „ţărănismului“ — să meargă în Cehoslovacia! Cine voeşte să înţeleagă câtă minciună şi cât putregaiu zace la temelia unei ţări care se zideşte pe temelia băncilor şi a unor pretinse industrii — când lumea se ocupă, în cea mai mare a ei parte, cu agricultura, să se uite din Cehoslovacia spre Româânia. Ceiace izbeşte diritr’odată, în Cehoslovacia, e pâinea mai scumpă ca la noi, iar plugul mai eftin. Şi tot aşa cu toate celelalte mărfuri: ale agriculturei mult mai scumpe ca aici (carne, lapte, cereale, etc.) — iar ale fabricilor (industriei) mult mai eftine ca la noi. Va zice liberalul român: „Va să zică mai eftin e traiul la • «« noi . Ei bine, aici e minciuna cea mare. Cu toate că e pâinea mai scumpă, iar marfa din fabrică mai eftină, totuşi, lucrătorul fiind mai bine plătit ca la noi, veniturile lui îi îngădue să trăiască mult mai bine ca al nostru. Şi tot aşa şi funcţionarii, şi cei care câştigă din munca braţelor sau a minţii. Atunci, asupra cui cade gloaba? Desigur, asupra industriei şi a băncilor. S’ar crede deci că industria cehoslovacă trebuie să meargă prost — iar cea din România (cu salarii mici şi pâine eftină), trebue să meargă strălucit. Iţi vine să pufneşti de râs când vezi cât de strălucit merge industria cehoslovacă — şi cât de păcătoasă e... „industria românească ... _ Aici este buba ţarii — aici este şarlatania şi crima libera^îndustria cehoslovacă se destroită firesc, pe temelia tradi- ț iei şi în măsura puterii ei proprii: combustibil, materie primă, prisos de braţe. Statul nu o ajută nici cu bani din buget (de pe spinarea contribuabililor) nici cu taxe la vamă care să încarce pe plugari. Dacă Statul face jertfe, face tocmai pentru agricultură, în credinţa că temelia ţării rămâne tot agricultura şi plugarul deşi, una peste alta, sunt mai puţini plugari în Cehoslovacia, decât oameni care să se îndeletnicească cu alte meserii. Pentru ca produsele agriculturii să fie încurajate, statul opreşte cu taxe pe cele venite din alte ţări. La noi, lucrul e tocmai pe dos: oprim grâul să iasă din ţară (preţuri maximale, taxe de export) şi împiedicăm plugurile să intre! La noi agricultura se prigoneşte — şi o ţară întreagă risipeşte râuri de bani, ca să ajungem şi noi... ţară industrială! Câtă nebunie! I-a intrat în cap lui Ion Brătianu cel bătrân că noi putem şi trebue să ajungem ţară „industrială“ — că altfel ne răpunem! Şi de 60 de ani, pentru agricultură se ocupă numai Dumnezeu — iar statul varsă la bani pentru „industrie“ şi „bănci“ ••• . Şi câtă şarlatanie! Căci vedem cât de puţin foloseşte ţara (şi în timp de pace şi în timp de război) de la aceste fabrici şi bănci şi cum în fapt, toate servesc pentru îmbogăţirea câtorva liberali. Te cuprinde scârba când vezi câtă hoţie se practică în numele... industriei naţionale. Pilda Cehoslovaciei luminează pe deplin ideea călăuzitoare a partidului nostru. Haina unei ţări, trebue croită pe trupul ei, dacă bogăţia ei şi îndeletnicirea principală a locuitorilor este agricultura, atunci şi gospodăria statului şi bugetul statului, trebue să oglindească grijile cele mari, mai întâi pentru agricultură. Aceasta nu însemnează duşmănie industriei. Industria şi agricultura se întregesc. Dar este cu neputinţă să ajungi o ţară de industrie, înainte de a avea o agricultură ajunsă la desăvârşire, şi apoi prisos de braţe, peste nevoile agriculturii. Fundamentul luptei între noi şi liberali stă aicea: că ei şi-au făcut un plan de stat nefiresc şi nepotrivit ţării noastre: ei lucrează de 60 de ani să zidească bănci şi fabrici cu banii ţării şi ai plugarilor, iar agricultura şi micii plugari au fost nu numai părăsiţi, ci mai mult, jertfiţi. Noi punem mai presus de toate, în gospodăria de stat, grija desăvârşirii micii proprietăţi şi a producţiei agricole — şi în măsura puterilor de care dispune ţara (aşezămintele de credit cu întâietatea cooperaţiei şi a fabricilor începând cu cele de industrializare agricolă). Cine vrea să vadă cu ochii înfăptuirea planului nostru de gospodărie publică — se meargă în Cehoslovacia. Acolo va mai desprinde încă un învăţământ. Că unde este o sănătoasă rânduială economică, vine uşor şi o sănătoasă rânduială morala (de fapt, merg mână în mână) a) Toată propaganda şi şcoala agricolă care se face în cele 1000 (o mie) de şcoli degricultură şi ferme model, prinde cu uşurinţă când plugarul găseşte preţ bun la grâu şi plug eftin, şi când nevoile şi le împlineşte prin o ţesătură de cooperative în care el este stăpân. b) In astfel de împrejurări propaganda culturală îşi găseşte şi îndemn, şi bani şi atmosferă. Iar mândria şi virtuţile cetăţeneşti înfloresc în aer prielnic. c) Guvernanţii, cârmuind în numele intereselor mulţimii, în placul acesteia, şi respectând voinţa ei — nu au nevoie de o maşinărie complicată de poliţie, administraţie şi jandarmerie — deci de abuzuri, de păsuiri şi de amnistii... Poliţia şi adminstraţia şi-o fac singure comunele — iar statul ţine o „siguranţă“ şi o „jandarmerie“ foarte restrânsă, pentru graniţe. Şi totuşi „ordinea“ e aşa de asigurată, că în Cehoslovacia nici nu s’ar putea auzi cuvântul „revoluţie“ ! Şi acuma, când te gândeşti ce e la noi... — cât timp, câtă energie, câţi bani, câţi nervi, câte caractere, cât sânge — s’au jertfit, în numele unei nenorocite vedenii: „România ţară industrială“, şi în folosul câtorva bande, care şi azi se încăpăţânează să strivească trupul şi sufletul ţării, în rafturile tighelelor lor de zarafi. Mica înţelegere să fie în urma discursului lui Mussolini. Ecouri din presa streină INCIDENTUL MITRALIERELOR de la St. Gotthard, a fost declarat închis. Am relevat violenţa desbaterilor, din şedinţa secretă premergătoare celei publice, precum şi felul in care au urmat discuţiunile publice. De fapt incidentul a fost declarat închis, fără ca să se fi făcut cu adevărat lumină în această chestiune. In acest sens au fost făcute şi observaţiile delegatului român, d. Antóniade, care a declarat că, Ungaria nu trebue să ia faptul drept o încurajare, şi să nu mai considere cu toată gravitatea necesară dispoziţiile tratatului de pace privitoare la origiţiile militare. * FELUL NEGATIV in care s'a soluţionat această chestiune a avut darul să atragă atenţia Consiliului asupra greutăţilor cu cari un asemenea incident se poate clarifica. De aceia, Consiliul a votat o rezoluţiune prin care, îşi exprimă dorinţa ca statele interesate, într'un incident oarecare, să ia toate măsurile utile, spre a impedica pe teritoriile lor respective, tot ceia ce ar fi de natură să compromită examinarea sau regularea acelui incident. DISCURSUL D-LUI MUSSOLINI, a avut drept urmare să atragă şi mai mult atenţia asupra apropiatei conferinţe a Micii înţelegeri. Se aşteaptă de la ea o solidaritate extremă, o opunere hotărîtă oricărei modificări în Europa Centrală. EFECTUL pe care discursul d-lui Mussolini l-a produs in străinătate, este variat şi plin de interes. In timp ce presa franceză îl socoteşte ca o aţâţare a focului in Balcani şi relevă că deschide „primejdioase perspective pentru Italia însăşi, ca şi pentru celelalte state cari au tras foloase de pe urma tratatelor“ — presa engleză, probabil încântată de apologia prieteniei angloitaliene pe care d. Mussolini a făcut-o în discursul său, spune că „niciodată Mussolini nu şi-a manifestat mai categoric dorinţa de a menţine pacea europeană“. Căt despre unguri, aceştia exultă pur şi simplul EXPOZEUL italian, a lăsat pe al douilea plan declaraţiile d-lui Poincaré, produse just în acelaş timp cu acelea ale premierului italian. Calme ca fond şi formă, ele sunt la antipodul politicei fasciste în ce priveşte tratatele. Expozeul d-lui Poincaré, în materie externă, se rezumă la un strigăt formal: învingătorii să dea mâna învinşilor, iar aceştia să observe în mod cinstit dispoziţiile tratatelor. O ULTIMA TELEGRAMA din Geneva, anunţă că d. Titulescu va propune personal, în chestia aptanţilor, soluţionarea diferendului de la Stat la Stat. In acest caz tratativele urmează să fie începute între Ungaria şi România, iar la tratative va lua parte, după cum se pare că ar fi decis d. Titulescu, şi un delegat al unui stat strein. FOSTUL DICTATOR grec Pangalos, nu va fi pus încă în libertate. Discuţiile din Camera greacă nu au dus încă la nici un rezultat, rămânând ca cererea de punere în libertate să fie soluţionată mai târziu REGĂSIREA aeronavei Italia devine aproape certă. Toate indicaţiile din ultimele zile fac să se creadă că dirijabilul a aterizat pe insula Franz-Joseph. Gabriel d’Annunzio văzut de un francez Alături de Albert Thibaudet, tre critica actuală franceză, Benjamin Cremieux, ocupă un loc proeminent .Un volum mai vechiu al lui „Secolul XX“, Va impus atenţiei, prin documentarea, sensibilitatea şi criteriile lui sigure. Paginile consacrate lui Proust, precum şi celor mai tineri ca Valery Larbaud sau Giraudoux, au dovedit o dispoziţie sufletească promptă în a se identifica cu sensibilitatea autorilor, a o percepe, filtra prin inteligenţa proprie şi a o face accesibilă cititorilor. Benjamin Cremieux mai este şi un mare iubitor şi cunoscător al literaturii italiene. Gloria lui Pirandello în Franţa se datoreşte numai lui, care a militat pentru piesele pirandeliene, traducându-le şi impunându-le atenţiei francezilor. De aceia nu socotim lipsită de interes caracterizarea de mai jos a lui Gabriele d'Annunzio, pe care o extragem din recenta lui operă: „Panorama literaturii italiene Cine vorbeşte despre Gabriel d’Annunzio este necesar să facă distincţia între d’Annunzio italian şi acel al străinilor. D’annunzio internaţional este o figură relativ simplă, şi aceasta datorită faptului că numai romanele sale şi câteva piese doar sunt cunoscute în afară de graniţele Italiei. D’Annunzio, pentru trăini este un egoist din clasa lui Stendhal, care, asemeni lui Barris cu care a fost comparat adesea, după o perioadă anarhică şi este sizantă şi-a întors privirile spre ţara şi morţii ei. Acţiunea lui în timpul războiului şi de după armistiţiu la Fiume, îi completează portretul. O natură arzătoare şi teatrală, servită de un dar verbal extraordinar, nu fără oarecare prost gust câteodată, un prinţ al tinereţii care trebue citit la optsprezece ani, iată cum apare d’Annunzio în ochii străinătăţii Dar d’Annunzio al italienilor este mult mai complex, mai bogat, mat original. Nu numai că este cel mai mare artist care a apărut în Italia de la 1870 încoace, dar aportul pe care l-a adus literaturii italiene a fost cel mai important, după Mausoni şi Leopardi. D’Annunzio este marele poet naţional al Italiei imperialiste. Şi, cu toată contradicţia aparentă, este în acelaş timp scriitorul care a asimilat în opera sa toată gândirea şi toată sensibilitatea europeană a epocei sale, dela Nietzche la Tolstoi, dela Ibsen la Dostoewsky, dela Baudelaire la Walt Whitman. El a fust astfel cel dintâi scriitor cu adevărat ne clasic al Italiei. Tot el a aclimatizat în ţara sa, în locul unei literaturi de profesori, o literatură de excepţie, cu libertatea"toată «i drepturile artistului, cu tot ceiace ea poate comporta în conduita de toate zilele ca şi în operă , îndrăsneală, exces, provocarea gustului burghez, individualism. El reprezintă singur în Italia această literatură de excepţie: decadent şi simbolist, parnassian, satreruian şi supraom. Este, în sfârşit, micul scriitor care a construit o operă cu adevărat modernă, fără să renege rasa şi a reuşit să pună marea tradiţie italiană în serviciul spiritului nou. De multe or te face să gândeşti că dacă la maturitatea sa d’Annunzio nu a dat marea operă italiană pe care b tinereţea lui o promitea, faptul se datoreşte în bună parte lipsei de înţelegere pe care compatrioţii săi au avut-o pentru opera sa. După cum alţii încearcă să transforme succesele lor naţionale în glorie internaţională, d.Annunzio a renunţat la succesele sale internaţionale pentru a câştiga o glorie naţională. Cuvântul lui Nietzsche asupra lui Wagner, „ceiace nu pot ierta lui Wagner este că s'a înclinat în faţa Germaniei s’ar putea aplica în partea lui d Annunzio, care a făcut acelaş lucru pentru Italia. Dar este drept că nu pentru a o accepta aşa cum este el pentru a o mări. Formarea lui d’Annunzio se rezumă într’o serie de „întâlniri fiterare“ atestate de ceiace alţii au numit „plagiatele“ sale. La 15 ani, citirea lui Carducci îi inspiră poemele din Primo Vere, mai târziu din lectura lui Hugo, Baudelaire şi Parnasieni, va produce acel „Intermezzo Bourget şi Huysmans îi inspiră „Copilul voluptăţii”. Dostoewsky re vede în Giovanni Episcopo etc... Este zadarnic să se nege aceste influenţe,ceiace s’a încercat deseori, sau să se treacă peste aceste împrumuturi. Ele stau la baza operei mai și caracterizează ageniul lui d’Annunzio. Pentrucă în ciuda legendei ce i s’a creiat, d’Annunzio face parte din clasa scriitorilor-femei, nu din aceea a creiatorilor masculi. Germenul nu vine niciodată dela el, îl primeşe din afară, dar ÎI crește în el, i,mnflă până la diformare, atât de mult îl hrăneşte cu sucuri abundente şi bogate. Gândirea, sentimentul, senzaţia primite, el le multiplică, le ridică la patrat, la cult şi mai mult chiar. Sensualitatea păgână a lui Carducci, de exemplu, el o transformă într’o sensualitate alexandrină. Ceiace i-a prilejuit calificativul de decadent, cu care în Italia a fost definită arta sa. Adevărul este însă că, la d’Annunzio nu se găsesc decât atributele superficiale ale decadentului. El nu are nici rafinamentul, nici desasperările adevăratului decadent. Este fumul formal, nevoia de a se singulariza, iată singurele puncte comune dintre d’Annunzio şi deca finţi. Fensualitatea sa dionisiacă, nervozitatea sa, descurajările brusce, strigătele constante spre moarte şi frenezie, teatralismul său, vanitatea, toate acestea ţin mai mult de o natură femenină, decât de una decadentă. Dacă lăsăm la o parte simţul şi nevoia unei stilizări formale pe cari d'Annunzio le ţine dela timpul vi CULISELE IM Consecinţele revalorizării rente pr.Conflictul Schroeder Dacă în loc să se admită cu inimă uşoară revalorizarea rentelor noastre antebelice stampilate, s’ar fi făcut cu detentorii lor o tranzacţie globală liberându-se în locul titlurilor stampilate, noui titluri de rentă, sacrificiul consimţit ar fi fost limitat. Principiul însuş al revalorizări: odată admis de guvernul d-lui Vintilă Brătianu, prins la strâmtoare, ei mână pe panta unor noui concesiuni, cari se vor traduce în tot atâtea sarcini noui pentru contribuabilul român. Unele concesiuni sunt chiar pe cale de a fi încheiate, iar altele, dacă nu se vor acorda, vor creia noui dificultăţi operii de asanare financiară şi monetară, atât de criminal întârziată CONFLICTUL CU SCHROEDER ŞI BURSA DIN POLONIA Casa Schroeder deţine un pachet de rente româneşti 1913, cari n‘au fost ştampilate, deoarece nu s’a putut face dovada că n’ar fi de provenienţă germană. Ea pretinde de ani de zile să se recunoască valabilitatea acestor rente şi să se plătească în aur cupoanele la zi. Conflictul priveşte o sumă de 15 milioane lei aur. Drept rezultat al unei reclamaţiuni a casei Schroeder, Bursa din Londra, nu mai cotează de la 1924 renta românească. Acesta-i conflictul Având în vedere însemnătatea pieţii engleze, o elementară prevedere ar fi impus să se facă încă de mult o înţelegere cu Casa Schroeder, pentru ca să se recâştige Bursa din Londra pentru emisiuni noui de valori româneşti şi să se evite a se creia precedente periculoase. Juridic, Casa Schroeder n’avea dreptate în pretenţiile ei, dar poziţia ei pe lângă Bursa din Londra, impunea o înţelegere, încheiată într'un moment, în care statul român avea întreaga libertate de mişcare “. Vintilă Brătianu nu a înţeles nici acest lucru elementar. Marele nostru financiar a crezut că mergând la Paris, ca să încheie un împrumut, nu va avea nevoie să mai treacă pe la Londra. A şi întrevăzut victoria asupra lui Schroeder şi Bursei din Londra ! Iată însă că după jumătate de an de tratative la Paris, d. Vintilă Brătianu a trimis misionari la Londra, pe d-nii Oskar Kiriacescu, director la Banca Naţională şi Victor Rădulescu, secretarul general de la finanţe, cu un rol oficial şi pe d-nii Barbu Ştirbey şi Oscar Kaufmann, directorul Băncii de Credit Român, cu un rol neoficial, dar cel puţin tot atât de important. Nu putem şti cu ce mandat s'au dus plenipotenţiarii d-lui Vintilă Brătianu la Londra, ca trecând pe la Casa Schroeder, şi pe la Bursă să ajungă la d. Montagu Norman, guvernatorul Băncii Angliei. Prevedem insă noul încurcături şi perspective de a se creia noui precedente, pentru a se înlesni valorificarea pretenţiilor altora. Una este satisfacerea cererilor Casei Schroeder, în cadrul unei operaţiuni financiare noui de împrumut , fără a se admite formal legitimitatea lor şi a se angaja principiul — şi cu totul alta este a se trata cu Corporaţia Bursei din Londra, care a dispus să nu se mai coteze rentele noastre, ca urmare a reclamaţiei lui Schroeder şi a se admite implicit legitimitatea cererilor acestuia Calea a doua este periculoasă şi ni-e teamă, că pe aceasta s'au angajat negociatorii dela Londra ai d-lui Vintilă Brătianu. Ni-i teamă pentru că între timp solidaritatea lui Schroeder cu Berinnu s'a întărit şi nu este exclus, ca d-nii Kiriacescu şi Rădulescu, antrenaţi de nevoia de a-i aduce un „succes" d-lui Vintilă Brătianu la Bucureşti să se lase antrenaţi a regula chestia de principiu cu Bursa şi a creia un precedent nou şi extrem de periculos în favoarea detentorilor germani de rentă anulată Va înţelege oricine, în ce postură periculoasă ne-a pus d. Vintilă Brătianu, prin uşurinţa, cu care s'a anagajat pe panta concesiunilor şi prin tergiversarea rezolvării la timp a unor chestiuni, cari altfel se soluţionau, când ne aflam la largul nostru, de cât acum când ne aflăm la strâmtoare. Aceasta duce însă la examinarea conflictelor noastre cu Germania, de cari ne vom ocupa în numărul viitor. Expozeul lui Mussolini Când un ministru de externe îşi ţine expozeul, ochii lumei întregi sunt aţintiţi la persoana sa. De aceea, asemenea enunţiaţiuni ale conducătorilor politicei internaţionale au un caracter de mare oficialitate, presupunându-se că orice cuvânt este bine cântărit de înainte şi că consecinţele discursului au fost calculate cu cea mai mare prudenţă. Importanţa expunerilor de Marţi trecută ale dictatorului Italiei stă tocmai în acele părţi, cari interesează în cel mai înalt grad ţara noastră. Căci, în afară de pasagiul, care priveşte Mica înţelegere şi de acel, care cuprinde tratatele de pace, d. Mussolini nu spune mai mult, decât se spune de obiceiu în asemenea ocaziuni, arătându-se împăciuitor cu toată lumea, întru câtva chiar cu Iugoslavia — puţine zile după recentele incidente — şi cu o notă de bunăvoinţă specială pentru celelalte dictaturi: Spania şi Lituania. După părerea primului ministru italian, Mica înţelegere are un caracter mai mult negativ decât pozitiv. :* După părerea noastră ea are şi o latură eminamente pozitivă, aceea a apărărei şi o menţinerei neştirbite a Tratatului din Trianon. Şi dacă s’ar putea ivi chiar ucele îndoieli în privinţa solidarităţii Micii înţelegeri în cazul unui conflict eventual cu Ruşii, din cauza slavofiliei Cehoslovaciei şi mai ales a Iugoslaviei, a cărei recunoştinţă pentru foştii fraţi de arme de peste Nistru are un caracter aproape mistic, faţă de pretenţiunile Ungariei de astăzi, ridicate cu o desinvoltură din ce în ce mai crescândă, alianţa celor două state slave cu România este un instrument de cea mai desăvârşită preciziune, care va funcţiona, oricând va fi nevoie, automatic, la moment, fără cel mai mic defect. Şi credem că ajunge numai atât, pentru a învedera lumei toată importanţa, ce o are Mica înţelegere pentru menţinerea liniştei şi păcei în aceste colţuri ale Europei Centrale. Dacă nu trebue, prin urmare, să ne emoţionăm de faptul, că Ducele de la Roma atribue Micii Antante un rol mai șters — ni se pare grav însă, când auzim, că, dela tribuna Senatului italian, afacerea mitralierelor este calificată ca un incident tragi-comic, când se insistă asupra faptului, că contele Tisza n’a vroit războiul și când intangibilitatea tratatelor este pusă oficial în îndoială. Ştim cu toţi că nu contele Tisza personal a fost acela, care a împins la politica războinică în 1914, ci contele Berchtold. Dar numai o mică privire retrospectivă ne arată uşor, că originele mai îndepărtate ale conflagraţiunei mondiale, că cauzale mai profunde ale ultimului războiu nu trebuesc căutate în politica austriacă, ci în cea mai mare parte în două politici trufaşe, neprevăzătoare şi miope ale magnaţilor maghiari: politica faţă de naţionalităţile din Regatul Sf. Ştefan şi politica agrară. „Die serbische Schnweinepolitik“ — cum se zicea curent la Viena. Eu unul ca democrat convins şi ca partizan al mişcărei paneuropene sunt cel dintâi, care mă declar de acord cu şeful guvernului italian, când spune, că „tratatele de pace nu sunt rezultatul justiţiei divine" şi „că nu sunt o operă perfectă", căci niciodată în istoria lumei n’au fost trâmbiţate atât de tare şi atât de mult unele principii de înaltă etică, care apoi n’au fost aplicate decât acolo, unde ele conveneau învingătorilor şi călcate oriunde interesele celor puternici dictau călcarea lor. Dar ar vorbi tot aşa d. Mussolini, dacă s’ar repara o nedreptate indiscutabilă prin alipirea Austriei, unde nu locuesc de-.cât germani, la patria ei mumă ? Oare acolo, unde, după părerea dictatorului Italiei, „s’a tăiat prea adânc în poporul ungur" nu există şi câţiva Români? Se vede din ce în ce mai clar, că „grupul italian“, al doilea grup mare în Europa de dou-î războiu, pe lângă cel „frani slav“ şi cel „german“, caută a îngloba în sine, pe lângă Spania şi Albania şi Ungaria. Nu ne rămâne nouă nimic de făcut, decât de a fi foarte iţeaţi faţă de orice gest al surorei noastre latine şi de a îndoi vigilenţa noastră faţă de manifestaţiunile impulsive ale stăpânului atotputernic al Italiei de astăzi. N. D. GERMANI sa»« Un „fapt divers“ Am citit ori un fapt divers, extrem de emoţionant. Un tânăr bolnav de tuberculoză pulmonară, a încercat să se sinucidă, după ce căutase zadarnic să se facă acceptat în vreun spital. Cu plămânii cariaţi, cu mersul înfrigurat şi şovăitor, bătuse la toate porţile unde credea că asistenţa medicală var putea fi dată. A făcut astfel un tragic ocol al Bucureştilor, fără ca dorinţa lui de-a trăi să fi impresionat pe vreunun doctor fără ca, pentru trupul lui istovit, să se găsească un pat de fier, unul din acele paturi cari dau iluzia vindecării. Nu s’a găsit un doctor să facă o mină de compasiune, un gest de reţinere. Lovit de oameni, ca de viaţă, tânărul a pornit mai departe, a cercetat şi mai înfrigurat, a fost respins şi mai brutal. Şi a trecut astfel prin toate nur halatele oraşului — ca o imagine a morţii însăşi — iscând teama copiilor, milă şi boabe de lacrimi pe feţele compătimitoare ale femeilor. Într’un târziu, obosit şi înfrânt, a căutat un sfârşit, o uitare, în sinucidere. Acesta este faptul, nu toată brutalitatea lui. Poate că simiucigaşul va fi fost dus în grabă la un spital, într’unul din acele spitale cari cu câteva ceasuri mai înainte îl refuzaseră — izbândindu-i-se astfel dorinţa. Sau poate nu a fost decât recondus în modesta lui locuinţă — şi lăsat să moară de ceia ce viaţa i-a hărăzit: tuberculoza. Sunt simple ipoteze, asupra cărora nu insistăm. Un fapt însă se desprinde crud din toate acestea. In spitalele noastre nu se poate căpăta asistenţă, spitalele noastre simt, sau neîncăpătoare, sau şubred organizate. Se construesc mereu pavilioane, se anunţă înzestrarea lor cu tot ceia ce le este necesar, dar ori de câte ori se face apel la ele, pavilioanele sunt închite, locurile sunt ocupate, asist&’Ar 'devine astfel nulă. Ea devine ut’litate numai pentru cei cari plătesc îndeajuns.Ştim că la rândul lor, spitalele se siat în lipsă de fonduri. Nu este însă o suficientă raţiune ca asistenta medicală să devie un lux. Stiftul trebue să remedieze. Când se cheltuesc milioane pentru şurubării electorale când se asvârl milioane pentru forcepsuri şi irigatoare inutile — nu este permis nimănui să desconsidere viaţa unui om, şi cu atât mai puţin Statului, care ia omisni totul, şi nu-i dă în schimb nimic. - S