Dreptatea, iunie 1929 (Anul 3, nr. 489-514)
1929-06-10 / nr. 497
ŢARA Un an ■ • • • • 1000 6 Iuni . • • • • 500 3 luni . .... 250 MENTE, DUBLU In STRĂINĂTATE ÎNVĂŢĂTORI, preoţi şi săteni Un an • • , • • 750 6 luni • , • ■ . 375 3 luni.................200 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI-Calea Victoriei 49, Ulii TELEPOR: Direcţia 379/41 Redacţ. 313/54 Adiţia 38/60 ANUNŢURI COMERCIALE Se primesc direct ls Adiia ziarului, şi la Soare agenţiile de publicitate din țară 3 Lei Anul in NO. 497 luni ionue 1929 © PAGINI In ţara noastră este naţional-ţărănism. Şi acesta este pavăza cea mai sigură contra oricărei invazii de armate sau idei. (Alex. YaMa-Veeved, la Senat) D. general Moşoiu a ţinut să desvolte în Senat o interpelare privitoare la... tulburările de la Oradea Mare. Şi d-sa şi-a desvoltat interpelarea într’o atmosferă de poezie veselă, persoana d-lui general fiind foarte poetică, de altfel, după cum ştiţi toţi cei cari aţi avut prilejul să-i admiraţi volumul. Când d. general şi-a anunţat interpelarea, s’a produs rumoare în Senat. Ce intenţii avea d. general ? .Voia să facă mai mult decât o aluzie la tulburările dela Oradea organizate de d. Guţă Tătărăscu, colegul său de bancă din Senat? Lucrurile nu s’au precizat decât atunci când d. general a vorbit- Aceasta s’a întâmplat în şedinţa deVineri a Maturului Corp. D. general vorbea foarte serios, dar discursul său provoca veselia Maturului Corp. Toate sforţările sale de a da gravitate problemei ce-o adusese în discuţie, erau zadarnice. D. general e menit după războiu să descreţească frunţile; destul le-a încremenit în timpul războiului. D. AI. Vaida Voevod, ministru de interne a trebuit să împrăştie atmosfera de poezie şi comic provocată de interopelator pentru a veni la realitate. Realitatea constă în a se şti dacă există sau nu comunism în ţară, aşa după cum pretind liberalii prin presa lor şi în parlament prin parlamentarii de talia d-lor Moşoi, Neamţu şi Negură! D. Vaida a declarat că a urmat o tactică: aceia de a descoperi unde sunt nuclee comuniste în ţară. Libertatea presei şi desfiinţarea stării de asediu i-au oferit această posibilitate. In alegeri, comuniştii au realizat un număr ridicol de voturi Câţiva agitatori, capi, au cutezat să vină în ţară, dar au fost imediat prinşi şi arestaţi.Ne aducem aminte că atunci când guvernau liberalii, capii comunişti fugeau până şi de sub escortă de la proces). Fapt constatat în mod permanent, e că printre ţăranii noştri comunismul nu a prins. Simţul de proprietate e îndeajuns de desvoltat la ţărănimea noastră, o ştim cu toţii Această constatare verificată, l-a putut determina pe d- Al. Vaida Voevod, ministru de interne să declare în Senat că: «o serioasă mișcare comunistă nu a existat niciodată, nici sub guvernarea liberală». Iar mai departe, în frumosul său discurs d- Vaida a putut face următoarele constatări de o deosebită însemnătate : «Barometrul care poate constata inexistenţa comunismului este siguranţa capitalului Pretutindeni unde liberalii au semnalat comunism, au şi înjghebat întreprinderi economice şi comerciale. Dacă trebue să ne temem de comunism, cum v-aţi riscat viaţa şi averea tocmai dv. liberalii ? a întrebat ministrul de interne. Prin urmare, pe de o parte liberalii denunţă în ţară şi în străinătate primejdia comunistă, pe de alta înjghebează întreprinderi tocmai acolo, unde, după dânşii, există o mare primejdie comunistă! Unde este logica ? Am spus că liberalii agită pe chestia comunismului şi în străinătate- Afirmaţiunea noastră e exactă. Liberalii fac aceasta pentru a intimida capitalul străin şi a provoca astfel greutăţi de ordin financiar guvernului. Dar nici această propagandă liberală n’a prins şi n’a •----------OOOXXXOOO——— Un apostol D. prof. I. N. Angelescu, fost preşedinte al Secţiei economice din Consiliul Legislativ, — în care calitate d.sa nu punea legile de acord cu Constituţia, ci cu formula d-lui Vintilă Brătianu, — a intrat în politica militantă liberală, publicând în prima zi după demisie un articol în «Viitorul», iar în a doua zi — în «Universul». Subt titlul «Acţiune profesională şi acţiune politică», d. Angelescu păşeşte de-a dreptul pe terenul «principiilor», unde «adversarii» — crede d-sa — «nu se vor putea susţine în atmosfera senină a luptelor de principii». Atmosfera principiilor proclamate de d. Angelescu are ceva din izul mucegaiului vintilist şi din miesmele scării de serviciu a d-lui Tancred Constantinescu. Din aceste «senine» regiuni, fostul preşedinte, — înarmat cu titlul de «bun Rumîn» şi cu «independenţa-i de cugetare», — îl ia de sus pe d. Gr. Iunian, ministrul Justiţiei, căruia d-sa din mărinimie nu-i reproşează «ignoranţa». Ii reproşează în schimb «ineleganţa» de cui fi atacat fără să fie de faţă... Iată o stranie concepţie a unui preşedinte de consiliu legislativ, care interzice ministrului dreptul de a vorbi în parlament — răspunzînd unei interpelări — de faptele unui funcţionar în activitate sau demisionat, relativ însă la chestiile de serviciu. Cu sistemul acesta, toţi funcţionarii abuzivi sau incorecţi ar scăpa de cenzura parlamentului, — căci funcţionarii, ca funcţionari, nu pot figura în general pe băncile Corpurilor Legislative. Şi miniştrii din eleganţă nu i-ar putea pomeni în lipsă... In cazul nostru special, d. Angelescu ar fi vrut (poate!) ca guvernul să provoace o alegere parţială, partidul naţional-ţărănesc să nu-i opună contra-candidat, — şi numai astfel, după reuşită, să se lege discuţia în parlament... D. Angelescu n’a rămas însă fără apărare. Presa liberală îl apăra în permanenţă. Iar după demisie, d-sa şi-a manifestat de urgenţă deşteptăciunea, independenţa şi modestia în articole publicate în «Viitorul» şi în «Universul». Cu prilejul acestor articole aflăm adevărata cauză a demisiei. Rolul de punător de beţe în roate la Consiliul Legislativ părîndu-i-se prea meschin, d. Angelescu şi-a luat libertatea de acţiune pentru un rol superior. «De acum înainte, — spune d-sa în «iUniversul», — îmi impun o îndatorire şi mai înaltă de bun român, acela de a lupta pentru trezirea şi îndrumarea conştiinţelor romîneşti, ca să poată să se ridice împotriva aventurierilor şi a celor care compromit interesele economice naţionale». Rolul de luptător pentru «trezirea şi îndrumarea conştiinţelor romîneşti» — mai merge.... Are chiar d-sa în privirea-i nevinovată ceva de esenţă strict divină. Noul apostol se coboară, maiestuos, în popor-M. S. •»-—•—oooxxxooo——' p. AL. VAIDA-VOEVOD Ministru de Interna fost câtuşi de puţin crezută, cercurile străine fiind bine şi exact informate despre situaţia din ţară. Totuşi, un guvern conştient de îndatoririle sale, are obligaţiunea de a apăra ordinea în stat şi a fi exact informat de cele ce se petrec de aceia d- ministru Vaida, în încheierea discursului său a declarat: «Dela venirea noastră la guvern, veghem. N’am descoperit însă niciun simptom periculos, nici un complot; şi-atunci ne-am zis pe drept cuvânt că toate pericolele ce le-aţi agitat prin faţa ochilor noştri atunci când eraţi la guvern au avut menirea să vă susţină cu voinicie pe dumneavoastră, plimbând legiunile de jandarmi de-a lungul şi de-a latul ţării, acolo unde existenţa d-voastră era ameninţată de prăbuşire. Inchciu afirmând încă odată cu toată convingerea că în România nu există comunism, şi că naţional-ţărănismul este pavăza cea mai sigură contra oricărei agresiuni de arme sau idei». IN JURUL CONGRESULUI Cine şi-ar fi putut închipui — în cercurile drept cugetătoare — nu mai departe decât acum vreo 15 ani, că s’ar fi putut pune substantivul «internaţionala», alături de adjectivul «agrară»! Şi totuşi, vremurile au făcut ca nimeni să nu mai vadă o tendinţă subversivă în această apropiere, — pe deasupra şi în pofida graniţelor — a intereselor agricultorilor din toate ţările. Adevărul care a răsărit în lumină bătătoare la ochi este acela pe care îl formula atât de plastic, în frumosul său discurs, marchizul de Vogué, preluând de la d. Mihalache prezidenţia celui de al 14-lea Congres internaţional al agriculturei: «Graniţele, trase de oameni, nu opresc norul purtător de ploaie binefăcătoare sau nimicitoare, nici vântul care aduce căldura sau gerul»... Cu alte cuvinte, interdependenţa agricolă a statelor este nu numai un rezultat, o consecinţă a condiţiunilor cari reglementează interdependenţa lor economică, necontestată azi nici de cei mai îndârjiţi partizani ai principiului medieval «prin noi înşine», dar ea este determinată şi de legile văzduhului, de condiţiunile climaterice, schimbăcioase, dar de multe ori similare, dacă nu chiar identice; deci, la un loc, un complex de forțe înpotriva cărora d’abia dacă se poate lupta cu puteri unite. Iar faptul, că agricultorii de pretutindeni, nu numai cei din Europa, resimt adânc efectele unei crize agricole generale, a contribuit să accelereze mişcarea de apropiere, tendinţele de unire ale agricultorilor din toate ţările, cari constitue, cum spunea d. Hermes fostul ministru german al alimentărei, cam două treimi ale claselor producătoare din lume. Căci dacă la noi, ţară prin excelenţă agricolă, 80 la sută din locuitori se ocupă cu munca pământului, în Germania aproape o treime a locuitorilor este constituită din plugari, precum în Franţa aceştia sunt 40 la sută, iar în Italia şi în restul Europei orientale mai mult de jumătate. Când te gândeşti apoi şi la constatarea că cele mai importante materii alimentare şi brute, produse de agricultori, depăşesc cu o treime volumul comerţului mondial, atunci când venitul realizat din agricultură nu depăşeşte în Europa un sfert din venitul total al unei naţiuni, pricepi mai uşor cum s’a putut cristaliza ideia unei apropieri internaționale agrare. Criza agrară de pretutindeni are cauze mai îndepărtate și mai profunde decât cele imediate, ale unei sau două recolte definitive, sau ale unor transformări sociale, oricât de adânc răscolitoare ele ar fi fost, ca, de pildă reforma agrară de la noi. « D. Laur, directorul «Uniunei ţăranilor elveţieni» a pus degetul pe rană, după datele strânse în ancheta sa de d. Borel, secretarul Comisiunei internaţionale de agricultură, conform însărcinărei luate la congresul de acum doi ani, din Roma, şi prezintate în raportul care figurează în fruntea rapoartelor actualului congres. De acum doi ani, se constata criza prin care trece agricultura. Noua anchetă constată că o îmbunătăţire nu a survenit. Dacă se admite, spune raportul citit de d. Laur, că preţurile mijlocii ale produselor agricole erau de 100 în anii 1913—1914, ele s’au urcat azi la 135,5, în timp ce indiciile cheltueliîor se cifrează la 140 Ceeace înseamnă că agricultorul trebue să producă azi, brut, cu 10 la sută mai mult, pentru a’și acoperi aceleași cheltueli de exploatare ca înainte de război. Iar pentru a putea acoperi cheltuelile sale de consumaţie ,al ar trebui să vândă cu 25,5 la sută mai scump ca înainte de război produsele sale. Agricultura resimte în primul rând scumpirea construcţiilor, a maşinilor, a instrumentelor şi a manei de lucru. Fără să mai vorbim de impozite şi de dobânzi, cari nu au putut fi introduse în calculul făcut, dar care, este evident, sunt şi ele un element de majorare al cheltuelilor de producţie, fără compensaţie în preţurile de vânzare. O micşorare*deci a puterii de vânzare, care, caracteristic, este comună atât ţărilor protecţioniste, ca Germania, Franţa, Austria, Cehoslovacia, Elveţia, Itomânia, etc, cât şi ţărilor liber schimbiste ca Danemarca, Olanda şi Belgia. Iar de acest fenomen nu sunt ferite nici ţările exportatoare de dincolo de ocean, Statele Unite şi Canada. Criza agricolă, este generală Dar, ea nu se poate atribui unui deficit de producţie. Cifrele din raportul d-lui Borel sunt edificătoare. In Europa, suprafeţele cultivate au crescut, după război, iar rendamentul lor este desigur superior. Tot astfel a crescut şi numărul şi calitatea vitelor de producţie. înainte de război, recolta mondială a grâului era socotită la 1 miliard 29 milioane de chintale metrice, pe când azi ea se evaluează la 1 miliard 150 de milioane. Efectivul mondial al bovinelor, care la 1913 era evaluat 502 milioane de capete, e socotit azi la aproximativ 550 de milioane. Iar porcii cari se urcau, înainte de război, la 187 milioane de capete, au ajuns azi la 205 milioane. S’ar putea spune aaci, mai degra-, bă că agricultura suferă de supraproductiune. Evident că, la noi, conditiunile în cari criza agricolă s’au produs sunt influenţate în afară de cauzele generale şi de cauze speciale, specific locale. Reforma agrară, pripit făcută, neterminată încă nici azi, ignorându-se cu superficialitate nevoile de credit, de înzestrare a noului proprietar cu inventariul agricol strict necesar unei exploatări raţionale, chiar şi nepregătirea lui profesională care l-a împiedicat să se substitue din primul moment în mod eficace, vechiului exploatator agricol, sunt tot atâtea cauze cari au sporit la noi tânjala de care suferă agricultura în general. In expunerea sa din şedinţa de Vineri a congresului, d. Hermes, care este şi preşedintele «Uniunei asociaţiilor ţărăneşti din Germania», constată că în examinarea crizei agricole generale trebue să se ţină seamă şi de schimbările fundamentale cari s’au produs după răsboi. Odată cu numărul populaţiunii, sporeşte şi producţia agricolă; şi deci, în cele mai multe ţări, problema agrară este mai mult o problemă a desfacerii şi nu a producţiunii. Şi aci intervine nevoia unei internaţionalizări a discuţiunii acestei probleme, deşi există diversităţi de interese. Dar, nevoia stabilirii unui acord internaţional, cel puţin între ţările europene, se impune. Trebue să se găsească căi şi formule noi pentru asigurarea circulaţiunei mărfurilor între ţări, cari să satisfacă interesele agricole reciproce. Dealtmintrelea, evoluţia economică actuală a Europei indică existenţa unei tendinţi spre găsirea unui nou echilibru al schimbului inter-comercial. Vechiul calapod al statelor industriale şi al statelor agricole, tinde să fie părăsit. Ţările agrare manifestă tendinţi spre industrializare, pe când ţările industriale caută la rândul lor, să menţină şi să întărească producţia lor agricolă. Pentru ţările, aproape exclusiv agricole, cum este ţara noastră, problema care pare mai imediată — în afară de educarea agricultorului nostru, de perfecţionarea şi punerea la îndemâna lui a diferitelor elemente primordiale pentru exercitarea profesiunei sale — este acea a industrializării agriculturii. Intr’o interesantă comunicare, prezintată congresului actual de d. M. Manoilescu, «Notă asupra superiorităţii industriilor agricole în raport cu celelalte ramuri de industrie», găsim unele constatări care merită să atragă atenţia. După date statistice, d. Manoilescu constată că «productivitatea medie în agricultură este cu mult inferioară productivităţii medii în industrii...» Şi mai constată că «slaba productivitate a agriculturii, în raport cu productivitatea industriei, găseşte o compensaţie în faptul că industriile alimentare esenţialmente agricole reprezintă o productivitate mai mare faţă de toate celelalte industrii. Pe scara productivităţii, agricultura ocupă locurile extreme. Stă în josul scării prin producţia sa brută şi în vârful scării prin producţiunea sa industrializată». Şi aci vede d-sa mijlocul de compensaţie cel mai natural pentru slaba productivitate a muncii omeneşti în agricultură. ---------oooxxxooo-------- John Galsworthy care la plebiscitul organizat în America pentru a hotărâ care e cel mai de seamă scriitor englez, a obţinut împreună cu Jack London, cel mai mare număr de voturi, povesteşte că în secolul al 18-lea, când trebuia să se clădească Catedrala din Sevilla, s’a adunat într’o dimineaţă soborul marilor demnitari eclesiastici în piaţa ulmilor. Acolo aşezaţi în cere unii graşi, obezi şi realişti, alţii senini, slabi şi visători, s’au hotărât să clădească o catedrală atât de frumoasă, «încât cei care vor veni după noi să spună că am fost nebuni». Mi s’a părut că acest cuvânt e atât de hotărâtor pentru viaţa fiecăruia dintre noi, încât ni a rămas ca o lozincă. Da, fiecare din noi poate închipui şi începe o operă atât de frumoasă încât să treacă drept nebun în faţa posterităţei. Catedrala din Sevilla a fost desăvârşită tocmai după 150 de ani de muncă neîntreruptă. Şi dacă munca începută de noi va fi dusă la capăt de alţii, valoarea ei pentru viaţa noastră interioară, nu va fi scăzută, şi cu cât va fi mai frumoasă cu atât vor trebui să contribue mai multe generaţii la terminarea ei. Proverbul englez spune: «două lucruri nu le poate face nici Dumnezeu, singur: un gentilom şi un stejar frumos. Pentru aceste două podoabe ale lumei, trebuesc secole». Şi pentru unele visuri ale noastre trebue colaborarea veacurilor; dar această convingere nu ne poate împedica să făurim planuri, de înălţare, de realizări transcendente. Cei ce trăesc în singurătate au vreme şi spaţiu pentru a plănui. Un vechi prieten al meu, care a văzut multe şi a fost însuşi părtaş la multe încercări aducătoare de progres, îmi spunea într’o zi: «Tot ce se încearcă azi e menit să nu dea roadele aşteptate, pentru că toate operile de progres sunt prea centralizate la oraşe. Nimic nu se va înfăptui temeinic dacă se va rezuma numai la activităţile orăşenilor. Cele 14 milioane de cultivatori rurali sunt mai însetaţi de cultură decât s’ar crede, şi pentru a le da această cultură, nu e deajuns să avem 80 de şcoli nonnale si mai multe mii de şcoli rurale. Tre- . bue organizat ceva neașteptat, în- I drăzneţ, cotropitor, cum a fost or- ganizat deodată, la un ceas de mare cumpănă, serviciul militar în Anglia. Ne ar trebui un Serviciu Social obligator, ceva ca în Italia. — «Adică S. S- O.» — răspunsei eu, căci aşa s’ar numi». — «Exact, S. S. O.; şi iată cum mi-l închipuesc: Un nou minister, Ministerul S- S. O. Ministrul, o femee, bineînţeles. Foarte măgulită pentru toate surorile mele, am întrebat: «dece, femeie !» Răspunsul fu: «Nu doar că bărbaţii n’ar fi tot atât de capabili, dar noi avem Serviciul Militar. D-voastră să mai lăsaţi cinematografele, ceaiurile dansante şi să sacrificaţi, în mod obligator, trei ani pentru S. S. O., dala 18 la 21 de ani. In fiecare comună s’ar clădi o casă în care ar locui o echipă de 12 tinere fete puse sub autoritatea unei doctorande. Echipa ar fi compusă din absolvente de Şcoală Normală, studente, absolvente de liceu, etc. Clădirea, în felul caselor ţărăneşti, ar cuprinde un dormitor pentru echipe, un dispensar, o sală de conferinţe, o sală de grădină de copii şi de adăpost al pruncilor, în timpul muncii la câmp. Vă închipuiţi ce ar fi starea satelor noastre, dacă timp de trei ani, 12 intelectuale ar lucra la luminarea satelor în chestiunile de igienă infantilă, de combatere a malariei şi a pelagrei, la răspândirea unei culturi variate şi potrivite cu mediul — la crearea de mici cercuri culturale. — «Dar bine, în c*e mod s’ar putea mobiliza această armată de voluntare ! (Citiţi continuarea în pag. 11 a) PĂRERI LIBERE CATEDRALA de MARGARETA MILLER Ivii1 VERGHI Dănii Ion Nicoialache, V. Fotârcă și marchizul de Vogue într’un gruji de c©ngresiş4i După votarea lefi (. F. R . « Cea mai recentă fotografie a d-lui Vintilă Brătianu» ,Ciuleandra“ nu franţuzeşte -aooo Apariţia unei cârţi româneşti este, evident, un act de-o însemnătate relativă într’o ţară cu abia zece mii de cetitori. Orgoliul scriitorului român rămâne modest, pentru că ştie că inimitabila sa capodoperă îşi limitează celebritatea pe un parcurs nu prea mare- Până la Arad şi până la Chişinău, până la Constanţa şi Cernăuţi, poate pătrunde gloria bucureşteană a literatului român. Şi încă e un succes, un strălucit succes, dacă faima unei cârţi româneşti poate răsbate în provincia românească, acolo unde totuşi se vorbeşte şi se citeşte româneşte. Scriitorul nostru priveşte cu explicabilă melancolie cartea cutărui literat parisian ivită după patru zile de la apariţia ei în Franţa, în librăria de pe calea Victoriei — şi în toate librăriile, tuturor cetăţilor de pe glob. Romanele talentatului Julien Green, de pildă, — scriitor care n’are încă nici treizeci de ani, apar deodată în vitrinele câtorva continente, câtă vreme romanul chiar celui mai strălucit scriitor român va fi supus unui destin redus : cincizeci de librarii. E drept că nu numai limba românească e un dulce cimitir în care se îngroapă cărţile ce au fost gândite şi scrise în sunetele ei scumpe Rusii şi,, mai cu seamă ungurii, n’au parte de-un graiu mai agreat pe planetă. Dar scriitorii acestor graiuri, străbat în atenţia lumii întregi, transpuşi în câte zece limbi europene. Scriitorii ruşi au chiar edituri anume create pentru tălmăcirea şi răspândirea lor, atât la Berlin cât şi la Paris iar scrisul unguresc aproape necitibil de un european îşi găseşte totuşi expresie în franţuzeşte şi nemţeşte, unde cărţile de literatură maghiară apar în colecţii îngrijite. Noi însemnăm abia un început şi încă unul ce s’arată sub cea mai rodnică zodie: «Ciuleandra» romanul d-lui Liviu Rebreanu a fost tradus şi imprimat în franţuzeşte (editura Baudinière). Dintru început trebue să spunem că de soarta «franceză» a romanului d-lui Rebreanu, sunt oarecum legate posibilităţile viitoare ale scrisului românesc în drumurile sale europene. Avem iarăşi de adăugat, că alegerea făcută de editura Baudinière, în persoana domnului Liviu Rebreanu, fără îndoială cel mai de seamă romancier român actual, ni se pare fericită. Cât priveşte însă cartea aleasă petru cea dintâi tălmăcire, împărtăşim punctul de vedere exprimat de admirabilul nostru confrate, d. Cezar Petrescu, ale cărui preferinţe sunt pentru «Pădurea Spânzuraţilor», romanul cel mai puternic încăput în limba românească şi desigur, până azi, cea mai înaltă realizare a romancierului Liviu Rebreanu- Nu înseamnă însă că noi nu preţuim «Ciuleandra», această operă de pătrunzătoare analiză psihologică. Mai mult chiar, dat fiind onorurile de care se bucură iarăş romanul psihologie în Franţa, suntem îndreptăţiţi să aşteptăm succesul romanului, destinat să trezească atenţia editorilor francezi asupra literaturii latine de la Dunăre şi Carpaţi, literatură în care se pot descoperi, cel puţin tot atâtea afinităţi cu cea franceză, cât are literatura maghiară atât de călduros recepţionată acolo Fie dar, ca această «Ciuleandra», danse de l’amour et de la mort» să deschidă într’adevăr un bulevard către lume, pentru spiritul românesc ce se realizează din ce în ce mai bine în poeme şi romane remarcabile. SERGIU DAN