Dreptatea, iunie 1929 (Anul 3, nr. 489-514)

1929-06-10 / nr. 497

ŢARA Un an ■ • • • • 1000 6 Iuni . • • • • 500 3 luni . .... 250 MENTE, DUBLU In STRĂINĂTATE ÎNVĂŢĂTORI, preoţi şi săteni Un an • • , • • 750 6 luni • , • ■ . 375 3 luni.................200 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCURE­ŞTI-Calea Victoriei 49, Ulii­ TELEPOR: Direcţia 379/41 Redacţ. 313/54 Adiţia 38/60 ANUNŢURI COMERCIALE Se prim­esc direct ls Adi­ia ziarului, şi la Soare agenţiile de publicitate din țară 3 Lei Anul in NO. 497 l­uni io­nue 1929 © PAGINI In ţara noastră este naţional-ţă­­rănism­. Şi acesta este pavăza cea mai sigură contra oricărei invazii de armate sau idei. (Alex. YaMa-Veeved, la Senat) D. general Moşoiu a ţinut să des­­volte în Senat o interpelare privi­toare la... tulburările de la Oradea Mare. Şi d-sa şi-a desvoltat interpe­larea într’o atmosferă de poezie ve­selă, persoana d-lui general fiind foarte poetică, de altfel, după cum ştiţi toţi cei cari aţi avut prilejul să-i admiraţi volumul. Când d. general şi-a anunţat inter­pelarea, s’a produs rumoare în Se­nat. Ce intenţii avea d. general ? .Voia să facă mai mult decât o alu­zie la tulburările dela Oradea orga­nizate de d. Guţă Tătărăscu, cole­gul său de bancă din Senat? Lucrurile nu s’au precizat decât a­­tunci când d. general a vorbit- A­­ceasta s’a întâmplat în şedinţa de­­Vineri a Maturului Corp. D. gene­ral vorbea foarte serios, dar discur­sul său provoca veselia Maturului Corp. Toate sforţările sale de a da gravitate problemei ce-o adusese în discuţie, erau zadarnice. D. ge­neral e menit după războiu să des­creţească frunţile; destul le-a încre­menit în timpul războiului­­. D. AI. Vaida Voevod, ministru de interne a trebuit să împrăştie atmosfera de poezie şi comic provo­cată de interopelator pentru a veni la realitate. Realitatea constă în a se şti dacă există sau nu comunism în ţară, aşa după cum pretind libe­ralii prin presa lor şi în parlament prin parlamentarii de talia d-lor Moşoi, Neam­ţu şi Negură! D. Vaida a declarat că a urmat o tactică: aceia de a descoperi unde sunt nuclee comuniste în ţară. Li­bertatea presei şi desfiinţarea stă­rii de asediu i-au oferit această po­sibilitate. In alegeri, comuniştii au realizat un număr ridicol de voturi­ Câţiva agitatori, capi, au cutezat să vină în ţară, dar au fost imediat prinşi şi arestaţi.­­Ne aducem a­­minte că atunci când guvernau li­beralii, capii comunişti fugeau pâ­nă şi de sub escortă de la proces­). Fapt constatat în mod perma­nent, e că printre ţăranii noştri co­munismul nu a prins. Simţul de proprietate e îndeajuns de desvoltat la ţărănimea noastră, o ştim cu to­ţii Această constatare verificată, l-a putut determina pe d- Al. Vaida Voevod, ministru de interne să de­clare în Senat că: «o serioasă miș­care comunistă nu a existat nici­odată, nici sub guvernarea libe­rală». Iar mai departe, în frumosul său discurs d- Vaida a putut face urmă­toarele constatări de o deosebită în­semnătate : «Barometrul care poate constata inexistenţa comunismului este sigu­ranţa capitalului­ Pretutindeni unde liberalii au semnalat comunism, au şi înjghebat întreprinderi economi­ce şi comerciale. Dacă trebue să ne temem de comunism, cum v-aţi ris­cat viaţa şi averea tocmai dv. libe­ralii ? a întrebat ministrul de in­terne. Prin urmare, pe de o parte libera­lii denunţă în ţară şi în străinătate primejdia comunistă, pe de alta în­jghebează întreprinderi tocmai a­­colo, unde, după dânşii, există o mare primejdie comunistă! Unde este logica ? Am spus că liberalii agită pe chestia comunismului şi în străină­tate- Afirmaţiunea noastră e exac­tă. Liberalii fac aceasta pentru a intimida capitalul străin şi a pro­voca astfel greutăţi de ordin finan­ciar guvernului. Dar nici această propagandă liberală n’a prins şi n’a •----------OOOXXXOOO——— Un apostol D. prof. I. N. Angelescu, fost pre­şedinte al Secţiei economice din Consiliul Legislativ, — în care cali­tate d.sa nu punea legile de acord cu Constituţia, ci cu formula d-lui Vintilă Brătianu, — a intrat în po­litica militantă liberală, publicând în prima zi după demisie un arti­col în «­Viitorul», iar în a doua zi — în «Universul». Subt titlul «Acţiune profesională şi acţiune politică», d. Angelescu păşeşte de-a dreptul pe terenul «prin­cipiilor», unde «adversarii» — crede d-sa — «nu se vor putea susţine în atmosfera senină a luptelor de prin­cipii». Atmosfera principiilor proclama­te de d. Angelescu are ceva din izul mucegaiului vintilist şi din miesm­e­­le scării de serviciu a d-lui Tan­cred Constantinescu. Din aceste «senine» regiuni, fos­tul preşedinte, — înarmat cu titlul de «bun Rumîn» şi cu «independen­­ţa-i de cugetare», — îl ia de sus pe d. Gr. Iunian, ministrul Justiţiei, căruia d-sa din mărinimie nu-i re­proşează «ignoranţa». Ii reproşează în schimb «inele­ganţa» de cui fi atacat fără să fie de faţă... Iată o stranie concepţie a unui preşedinte de consiliu legislativ, care interzice ministrului dreptul de a vorbi în parlament — răspun­­zînd unei interpelări — de faptele unui funcţionar în activitate sau demisionat, relativ însă la chestiile de serviciu. Cu sistemul acesta, toţi funcţio­narii abuzivi sau incorecţi ar scă­pa de cenzura parlamentului, — căci funcţionarii, ca funcţionari, nu pot figura în general pe băncile Corpu­rilor Legislative. Şi miniştrii din e­­leganţă nu i-ar putea pomeni în lipsă... In cazul nostru special, d. Ange­lescu ar fi vrut (poate!) ca guver­nul să provoace o alegere parţială, partidul naţional-ţărănesc să nu-i opună contra-candidat, — şi numai astfel, după reuşită, să se lege dis­cuţia în parlament... D. Angelescu n’a rămas însă fără apărare. Presa liberală îl apăra în permanenţă. Iar după demisie, d-sa şi-a mani­festat de urgenţă deşteptăciunea, independenţa şi modestia în artico­le publicate în «Viitorul» şi în «U­­niversul». Cu prilejul acestor articole aflăm adevărata cauză a demisiei. Rolul de punător de beţe în roate la Consiliul Legislativ părîndu-i-se prea meschin, d. Angelescu şi-a luat libertatea de acţiune pentru un rol superior. «De acum înainte, — spune d-sa în «iUniversul», — îmi impun o în­datorire şi mai înaltă de bun ro­mân, acela de a lupta pentru trezi­rea şi îndrumarea conştiinţelor ro­mîneşti, ca să poată să se ridice îm­potriva aventurierilor şi a celor care compromit interesele economi­ce naţionale». Rolul de luptător pentru «trezi­rea şi îndrumarea conştiinţelor ro­­mîneşti» — mai merge.... Are chiar d-sa în privirea-i nevi­novată ceva de esenţă strict divină. Noul apostol se­ coboară, maies­tuos, în popor-M. S. •»-—•—oooxxxooo——' p. AL. VAIDA-VOEVOD Ministru de Interna fost câtuşi de puţin crezută, cercu­rile străine fiind bine şi exact infor­mate despre situaţia din ţară. Totuşi, un guvern conştient de îndatoririle sale, are obligaţiunea de a apăra ordinea în stat şi a fi exact informat de cele ce se petrec de aceia d- ministru Vaida, în în­cheierea discursului său a declarat: «Dela venirea noastră la guvern, veghem. N’am descoperit însă nici­­un simptom periculos, nici un com­plot; şi-atunci ne-am zis pe drept cuvânt că toate pericolele ce le-aţi agitat prin faţa ochilor noştri a­­tunci când eraţi la guvern au avut menirea să vă susţină cu voinicie pe dumneavoastră, plimbând legiu­nile de jandarmi de-a lungul şi de-a latul ţării, acolo unde existenţa d-voastră era ameninţată de prăbu­şire. Inchciu afirmând încă odată cu toată convingerea că în Româ­nia nu există comunism, şi că na­­ţional-ţărănismul este pavăza cea mai sigură contra oricărei agre­siuni de arme sau idei». IN JURUL CONGRESULUI Cine şi-ar fi putut închipui — în cercurile drept cugetătoare — nu mai departe decât acum vreo 15 ani, că s’ar fi putut pune substantivul «internaţionala», alături de adjecti­vul «agrară»! Şi totuşi, vremurile au făcut ca nimeni să nu mai vadă o tendinţă subversivă în această apropiere, — pe deasupra şi în pofida graniţelor — a intereselor agricultorilor din toate ţările. Adevărul care a răsărit în lumină bătătoare la ochi este acela pe care îl formula atât de plastic, în fru­mosul său discurs, marchizul de Vogué, preluând de la d. Mihalache prezidenţia celui de al 14-lea Con­gres internaţional al agriculturei: «Graniţele, trase de oameni, nu o­­presc norul purtător de ploaie bi­ne­făcătoare sau nimicitoare, nici vântul care aduce căldura sau ge­rul»... Cu alte cuvinte, interdependenţa agricolă a statelor este nu numai un rezultat, o consecinţă a condiţi­­unilor cari reglementează interde­pendenţa lor economică, necontes­tată azi nici de cei mai îndârjiţi partizani ai principiului medieval «prin noi înşine», dar ea este deter­minată şi de legile văzduhului, de condiţiunile climaterice, schimbă­­cioase, dar de multe ori similare, dacă nu chiar identice; deci, la un loc, un complex de forțe înpotriva cărora d’abia dacă se poate lupta cu puteri unite. Iar faptul, că agricultorii de pre­tutindeni, nu numai cei din Europa, resimt adânc efectele unei crize a­­gricole generale, a contribuit să ac­celereze mişcarea de apropiere, ten­dinţele de unire ale agricultorilor din toate ţările, cari constitue, cum spunea d. Hermes fostul ministru german al alimentărei, cam două treimi ale claselor producătoare din lume. Căci dacă la noi, ţară prin excelenţă agricolă, 80 la sută din lo­cuitori se ocupă cu munca pămân­tului, în Germania aproape o trei­me a locuitorilor este constituită din plugari, precum în Franţa a­­ceştia sunt 40 la sută, iar în Italia şi în restul Europei orientale mai mult de jumătate. Când te gândeşti apoi şi la constatarea că cele mai importante materii alimentare şi brute, produse de agricultori, depă­­şesc cu o treime volumul comerţu­lui mondial, atunci când venitul re­alizat din agricultură nu depăşeşte în Europa un sfert din venitul total al unei naţiuni, pricepi mai uşor cum s’a putut cristaliza ideia unei apropieri internaționale agrare. Criza agrară de pretutindeni are cauze mai îndepărtate și mai profunde decât cele imediate, ale unei sau două recolte definitive, sau ale unor transformări sociale, ori­cât de adânc răscolitoare ele ar fi fost, ca, de pildă reforma agrară de la noi. « D. Laur, directorul «Uniunei ţă­ranilor elveţieni» a pus degetul pe rană, după datele strânse în ancheta sa de d. Borel, secretarul Comisiu­­nei internaţionale de agricultură, conform însărcinărei luate la con­gresul de acum doi ani, din Roma, şi prezintate în raportul care figu­rează în fruntea rapoartelor actua­lului congres. De acum doi ani, se constata criza prin care trece agricultura. Noua anchetă constată că o îmbunătăţire nu a survenit. Dacă se admite, spu­ne raportul citit de d. Laur, că pre­ţurile mijlocii ale produselor agri­cole erau de 100 în anii 1913—1914, ele s’au urcat azi la 135,5, în timp ce indiciile cheltueliîor se cifrează la 140 Ceeace înseamnă că agriculto­rul trebue să producă azi, brut, cu 10 la sută mai mult, pentru a’și a­­coperi aceleași cheltueli de exploa­tare ca înainte de război. Iar pentru a putea acoperi cheltuelile sale de consumaţie ,­al ar trebui să vândă cu 25,5 la sută mai scump ca înainte de război produsele sale. Agricul­tura resimte în primul rând scum­pirea construcţiilor, a maşinilor, a instrumentelor şi a manei de lucru. Fără să mai vorbim de impozite şi de dobânzi, cari nu au putut fi in­troduse în calculul făcut, dar care, este evident, sunt şi ele un element de majorare al cheltuelilor de pro­ducţie, fără compensaţie în preţu­rile de vânzare. O micşorare*deci a puterii de vân­zare, care, caracteristic, este co­mună atât ţărilor protecţioniste, ca Germania, Franţa, Austria, Ceho­slovacia, Elveţia, Itomânia, etc­, cât şi ţărilor liber schimbiste ca Da­nemarca, Olanda şi Belgia. Iar de acest fenomen nu sunt ferite nici ţările exportatoare de dincolo de ocean, Statele Unite şi Canada. Criza agricolă, este generală­ Dar, ea nu se poate atribui unui deficit de producţie. Cifrele din raportul d-lui Borel sunt edificătoare. In Europa, suprafeţele cultivate au crescut, după război, iar renda­­mentul lor este desigur superior. Tot astfel a crescut şi numărul şi calitatea vitelor de producţie. îna­inte de război, recolta mondială a grâului era socotită la 1 miliard 29 milioane de chintale metrice, pe când azi ea se evaluează la 1 mi­liard 150 de milioane. Efectivul mon­dial al bovinelor, care la 1913 era evaluat 502 milioane de capete, e so­cotit azi la aproximativ 550 de mi­lioane. Iar porcii cari se urcau, îna­inte de război, la 187 milioane de ca­pete, au ajuns azi la 205 milioane. S’ar putea spune aaci, mai de­­gra-, bă că agricultura suferă de supra­­productiune. Evident că, la noi, conditiunile în cari criza agricolă s’au­ produs sunt influenţate în afară de cauzele ge­nerale şi de cauze speciale, specific locale. Reforma agrară, pripit fă­cută, neterminată încă nici azi, ig­norându-se cu superficialitate ne­voile de credit, de înzestrare a nou­lui proprietar cu inventariul agri­col strict necesar unei exploatări raţionale, chiar şi nepregătirea lui profesională care l-a împiedicat să se substitue din primul moment în mod eficace, vechiului exploatator agricol, sunt tot atâtea cauze cari au sporit la noi tânjala de care su­feră agricultura în general. In expunerea sa din şedinţa de Vineri a congresului, d. Hermes, care este şi preşedintele «Uniunei asociaţiilor ţărăneşti din Germa­nia», constată că în examinarea cri­zei agricole generale trebue să se ţină seamă şi de schimbările funda­mentale cari s’au produs după răs­­boi. Odată cu numărul populaţi­unii, sporeşte şi producţia agricolă; şi deci, în cele mai multe ţări, prob­lema agrară este mai mult o prob­lemă a desfacerii şi nu a produc­­ţiunii. Şi aci intervine nevoia unei inter­naţionalizări a discuţiunii acestei probleme, deşi există diversităţi de interese. Dar, nevoia stabilirii u­­nui acord internaţional, cel puţin între ţările europene, se impune. Trebue să se găsească căi şi for­mule noi pentru asigurarea circu­­laţiunei mărfurilor între ţări, cari să satisfacă interesele agricole re­ciproce. Dealtmintrelea, evoluţia economi­că actuală a Europei indică exis­tenţa unei tendinţi spre găsirea u­­nui nou echilibru al schimbului in­­ter-comercial. Vechiul calapod al statelor industriale şi al statelor a­­gricole, tinde să fie părăsit. Ţările agrare manifestă tendinţi spre in­dustrializare, pe când ţările indus­triale caută la rândul lor, să men­ţină şi să întărească producţia lor agricolă. Pentru ţările, aproape exclusiv agricole, cum este ţara noastră, problema care pare mai imediată — în afară de educarea agriculto­rului nostru, de perfecţionarea şi punerea la îndemâna lui a diferite­lor elemente primordiale pentru e­­xercitarea prof­esi­unei sale — este acea a industrializării agriculturii. Intr’o interesantă comunicare, prezintată congresului actual de d. M. Manoilescu, «Notă asupra supe­riorităţii industriilor agricole în raport cu celelalte ramuri de in­dustrie», găsim unele constatări care merită să atragă atenţia. După date statistice, d. Manoiles­cu constată că «productivitatea me­die în agricultură este cu mult in­ferioară productivităţii medii în in­dustrii...» Şi mai constată că «slaba pro­ductivitate a agriculturii, în raport cu productivitatea industriei, gă­seşte o compensaţie în faptul că industriile alimentare esenţialmente agricole reprezintă o productivita­te mai mare faţă de toate cele­lalte industrii. Pe scara productivi­tăţii, agricultura ocupă locurile extreme. Stă în josul scării prin producţia sa brută şi în vârful scă­rii prin producţiunea sa industria­lizată». Şi aci vede d-sa mijlocul de com­pensaţie cel mai natural pentru sla­ba productivitate a muncii ome­neşti în agricultură. ---------oooxxxooo-------- John Galsworthy care la plebisci­­­tul organizat în America pentru a­­ hotărâ care e cel mai de seamă scriitor englez, a obţinut împreună cu Jack London, cel mai mare nu­măr de voturi, povesteşte că în se­colul al 18-lea, când trebuia să se clădească Catedrala din Sevilla, s’a adunat într’o dimineaţă soborul ma­rilor demnitari eclesiastici în piaţa ulmilor. Acolo aşezaţi în cere unii graşi, obezi şi realişti, alţii senini, slabi şi visători, s’au hotărât să clădească o catedrală atât de fru­moasă, «încât cei care vor veni după noi să spună că am fost nebuni». Mi s’a părut că acest cuvânt e atât de hotărâtor pentru viaţa fie­căruia dintre noi, încât ni­ a rămas ca o lozincă. Da, fiecare din noi poate închipui şi începe o operă a­­tât de frumoasă încât să treacă drept nebun în faţa posterităţei. Catedrala din Sevilla a fost desă­vârşită tocmai după 150 de ani de muncă neîntreruptă. Şi dacă munca începută de noi va fi dusă la capăt de alţii, valoarea ei pentru viaţa noastră interioară, nu va fi scăzu­tă, şi cu cât va fi mai frumoasă cu atât vor trebui să contribue mai multe generaţii la terminarea ei. Proverbul englez spune: «două lu­cruri nu le poate face nici Dumne­zeu, singur: un gentilom şi un ste­jar frumos. Pentru aceste două po­doabe ale lumei, trebuesc secole». Şi pentru unele visuri ale noastre trebue colaborarea veacurilor; dar această convingere nu ne poate îm­­pedica să făurim planuri, de înăl­ţare, de realizări transcendente. Cei ce trăesc în singurătate au vre­me şi spaţiu pentru a plănui. Un vechi prieten al meu, care a văzut multe şi a fost însuşi părtaş la multe încercări aducătoare de pro­gres, îmi spunea într’o zi: «Tot ce se încearcă azi e menit să nu dea roadele aşteptate, pentru că toate operile de progres sunt prea centralizate la oraşe. Nimic nu se va înfăptui temeinic dacă se va rezuma numai la activităţile o­­răşenilor. Cele 14 milioane de cul­tivatori rurali sunt mai însetaţi de cultură decât s’ar crede, şi pentru a le da această cultură, nu e dea­­juns să avem 80 de şcoli nonnale si mai multe mii de şcoli rurale. Tre- . bue organizat ceva neașteptat, în- I drăzneţ, cotropitor, cum a fost or-­ ganizat deodată, la un ceas de ma­re cumpănă, serviciul militar în Anglia. Ne ar trebui un Serviciu Social obligator, ceva ca în Italia. — «Adică S. S- O.» — răspunsei eu, căci aşa s’ar numi». — «Exact, S. S. O.; şi iată cum mi-l închipuesc: Un nou minister, Ministerul S- S. O. Ministrul, o fe­­mee, bineînţeles. Foarte măgulită pentru toate su­rorile mele, am întrebat: «dece, fe­meie !» Răspunsul fu: «Nu doar că băr­baţii n’ar fi tot atât de capabili, dar noi avem Serviciul Militar. D-voastră să mai lăsaţi cinemato­grafele, ceaiurile dansante şi să sacrificaţi, în mod obligator, trei ani pentru S. S. O., dala 18 la 21 de ani. In fiecare comună s’ar clădi o ca­să în care ar locui o echipă de 12 tinere fete puse sub autoritatea u­­nei doctorande. Echipa ar fi compu­să din absolvente de Şcoală Nor­mală, studente, absolvente de liceu, etc. Clădirea, în felul caselor ţără­neşti, ar cuprinde un dormitor pen­tru echipe, un dispensar, o sală de conferinţe, o sală de grădină de co­pii şi de adăpost al pruncilor, în timpul muncii la câmp. Vă închipuiţi ce ar fi starea sa­telor noastre, dacă timp de trei ani, 12 intelectuale ar lucra la lumina­rea satelor în chestiunile de igienă infantilă, de combatere a malariei şi a pelagrei, la răspândirea unei culturi variate şi potrivite cu me­diul — la crearea de mici cercuri culturale. — «Dar bine, în c*e mod s’ar putea mobiliza această armată de volun­tare ! (Citiţi continuarea în pag. 11­ a) PĂRERI LIBERE CATEDRALA de MARGARETA MILLER Ivii1 VERGHI Dănii Ion Nicoialache, V. Fotârcă și marchizul de Vogue într’un gruji de c©ngresiş4i După votarea lefi (. F. R . « Cea mai recentă fotograf­ie a d-lui Vintilă Brătianu» ,Ciuleandra“ nu franţuzeşte -aoo­o Apariţia unei cârţi româneşti este, evident, un act de-o însemnă­tate relativă într’o ţară cu abia zece mii de cetitori. Orgoliul scrii­torului român rămâne modest, pen­­tru că ştie că inimitabila sa capodo­peră îşi limitează celebritatea pe un parcurs nu prea mare- Până la Arad şi până la Chişinău, până la Constanţa şi Cernăuţi, poate pă­trunde gloria bucureşteană a lite­ratului român. Şi încă e un succes, un strălucit succes, dacă faima u­­nei cârţi româneşti poate răsbate în provincia românească, acolo unde totuşi se vorbeşte şi se citeşte româneşte. Scriitorul nostru priveşte cu ex­plicabilă melancolie cartea cutărui literat parisian ivită după patru zile de la apariţia ei în Franţa, în librăria de pe calea Victoriei — şi în toate librăriile, tuturor cetăţilor de pe glob. Romanele talentatului Julien Green, de pildă, — scriitor care n’are încă nici treizeci de ani, apar deodată în vitrinele câtorva continente, câtă vreme romanul chiar celui mai­ strălucit scriitor român va fi supus unui destin re­dus : cincizeci de librarii. E drept că nu numai limba ro­mânească e un dulce cimitir în care se îngroapă cărţile ce au fost gân­dite şi scrise în sunetele ei scumpe Rusii şi,, mai cu seamă ungurii, n’au parte de-un graiu mai agreat pe planetă. Dar scriitorii acestor graiuri, străbat în atenţia lumii întregi, transpuşi în câte zece limbi europene. Scriitorii ruşi au chiar edituri anume create pentru tălmă­cirea şi răspândirea lor, atât la Berlin cât şi la Paris iar scrisul unguresc aproape necitibil de­ un european îşi găseşte totuşi expresie în franţuzeşte şi nemţeşte, unde cărţile de literatură maghiară apar în colecţii îngrijite. Noi însemnăm abia un început şi încă unul ce s’arată sub cea mai rodnică zodie: «Ciuleandra» roma­nul d-lui Liviu Rebreanu a fost tradus şi imprimat în franţuzeşte (editura Baudinière). Dintru înce­put trebue să spunem că de soarta «franceză» a romanului d-lui Re­breanu, sunt oarecum legate posi­bilităţile viitoare ale scrisului ro­mânesc în drumurile sale europene. Avem iarăşi de adăugat, că alege­rea făcută de editura Baudinière, în persoana domnului Liviu Re­breanu, fără îndoială cel mai de seamă romancier român actual, ni se pare fericită. Cât priveşte însă cartea aleasă petru cea dintâi tăl­măcire, împărtăşim punctul de ve­dere exprimat de admirabilul nos­tru confrate, d. Cezar Petrescu, ale cărui preferinţe sunt pentru «Pădu­rea Spânzuraţilor», romanul cel mai puternic încăput în limba ro­mânească şi desigur, până azi, cea mai înaltă realizare a romancieru­lui Liviu Rebreanu- Nu înseamnă însă că noi nu preţuim «Ciulean­dra», această operă de pătrunzătoa­re analiză psihologică. Mai mult chiar, dat fiind onorurile de care se bucură iarăş romanul psihologie în Franţa, suntem îndreptăţiţi să aşteptăm succesul romanului, desti­nat să trezească atenţia editorilor francezi asupra literaturii latine de la Dunăre şi Carpaţi, literatură în care se pot descoperi, cel puţin tot atâtea afinităţi cu cea franceză, cât are literatura maghiară atât de călduros recepţionată acolo Fie dar, ca această «Ciuleandra», danse de l’amour et de la mort» să deschidă într’adevăr un bulevard către lume, pentru spiritul româ­nesc ce se realizează din ce în ce mai bine în poeme şi romane re­marcabile. SERGIU DAN

Next