Dreptatea, mai 1932 (Anul 6, nr. 1374-1396)
1932-05-01 / nr. 1374
ORAŞE I (Ssteni^PreotU Initltori) 1 an «•««•• 600 lei I 1 an . .... . 300 lei 6 luni.................300 * 1 6 luni • ... . . • 150 » Instituţiuni publice şi particulare 1000 lei anual STRĂINĂTATE 1 an . 6 luni . 2000 lei I , 1000 . REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. G. CLEMENCEAU, 9 TELEFON Redacţia 217/04 Ad-tia 220/25 Direcţia 248/32I anii n no. Duminica 1 naie 32 IO PAGINI Deci a ieşit Petru şi celalt ucenic şi au pornit spre mormânt. Şi alergau amândoi împreună, dar celălalt ucenic, alergând înainte mai repede ca Petru, a sosit cel dintâi, la mormânt. Atunci a intrat şi ucenicul celălalt, care sosise întâi la mormânt, şi a văzut şi a crezut. Căci până atunci nu pricepuseră Scriptura că trebue să se scoale Iisus din morţi.• (Ev. lui loan 20) Armistiţiu pascal şi de armistiţiu.... Zi de interegi... Nici toată îndoiala stăpână, nici toată credinţa întoarsă... Amărăciunea continuându-şi asediul, nădejdea strecurându-se totuşi... Câteva minute pausă in proecţiunea unui film dureros... Şi o aşteptare în care flutură iluzia. De ce nu s ar sfârşi cu bine? Trebue un sfârşit... Răbdarea este o prodigioasă facultate. Dar trebue alimentată. De la o singură sursă. A orientarei către termenul ei. Răbdare cu scadenţă infinită? Cauză de isbucniri neaşteptate. O piesă cât de ucigătoare are un număr determinat de acte. Suferinţa spectatorului orânduit semicşorează pe măsura apropierei finalului. Vai visa de acel teatru unde, în ciuda celor mai legitime aşteptări, epilogul crimei literare sau filmului ce se reprezintă, devine prologul unui supliment de episoade. Urmărim de un an de zile o tragi-comedie odioasă. Spectacol care înseamnă un atentat: la bunul simţ, la bunul gust, la bunul trai. Un singur strigăt între spectatorii desnădăjduiţi : cortina! cortina! cortina!... ...Iar piesa detestabilă urmează mai departe — şi tot mai fără de perdea. Până când? . . . . Căci analogia nu merge mai departe. Deşi bieţii oameni îşi plătesc din greu locurile, nu sunt liberi să plece când vor, ca de la orice reprezentaţie normală. Nu. Sunt condamnaţi la reclusiune înaintea unui decor animatele paiaţe. Trebue să-l sufere până la exasperare. Şi, în adevăr, pacienţa lor e îngerească. Nici nu flueră, nici nu vociferează, nici nu se reped pe scenă. Ar dormi, dacă ar putea să-i prindă somnul. Ar fugi, dacă ar putea să spargă uşile... Nu se gândesc s’o facă. . . rebt e numaidecât sa fie împinşi la o asemenea extremitate? Să nu dea Dumnezeu omului, cât poate el să rabde, spune o veche maximă. Nu există însă, un cântar al răbdarei. Şi când răbdări prăjite e singura mâncare ce i se oferă, chiar cel mai blajin se înrăeşte... Nimeni, desigur, nu aşteaptă repetarea minimei de la Capharnaum: îndestularea a cinci mii cu cinci pâini. Oricât abilii conducători ştiu să împartă două pae între măgarii lor. Dar nici hrana în palavre — oricât de teatrale ar fi — nu mai poate fi înghiţită. A ajuns o otravă. Armistiţiul pascal putea fi în această privinţă începutul unui regim de desintoxicare. Nu. Tratamentul otrăvei continuă. Calvar în prelungire— fără bucuria Invierei... «Pace vouă!» Da. E o pace ca de cimitir. «— La alţii e mai rău! «— N’au decât să se vaete şi ei.. .— Dar nu se plâng atât!... «— Desigur, pentru că a te plânge nu este o soluţie. Cel puţin în învăţăturile Paştelui să căutăm povaţa atitudinei... «Fiul Omului nu se mai coboară pe pământ. Dar a lăsat oamenilor cea mai admirabilă pildă de energie şi credinţă. N’a fost un resemnat înaintea Fatalitatei Un luptător pentru triumful, cu orice jertfă, al Ideii. Coroana de spini devine o aureolă. Şi răstignirea simbolul învierei. Lumea a rămas aceaşi. Uite «Cărturarul» cu lunga-i barbă şi «Fariseul» cu buzele groase întovărăşiţi a împedica şi acum ca altă dată ceasul mântuirei. In intrigile lor obscure şi în stăpânirea lor venală numai orgoliu şi rătăcire. Trebue să rămâe mereu aceiaşi viaţă, ca dânşii să poată a-şi mai păstra atotputernicia. Dar mulţimea nu mai poate fi asmuţită împotriva Adevărului şi Alesul puterei lumeşti nu mai poate încuviinţa crucificarea Binelui...». " * Armistiţiul pascal, — o reculegere în ideia de odihnă, dar de dreptate; în datoria sacrificiilor solidare, dar nu pe altarul unei stăpâniri incapabilă şi vinovată; în sentimentul disciplinei morale care comandă energia, nu în pleoştirea colectivă care morfinizează caracterele. «Peirea ta prin tine însuţi». Mântuirea ta prin tine însuţi. Sărbătoarea Invierei este aceia a Speranţei, dar şi a Voinţei. Nu galvanizată de o sugestie trecătoare ci puternică prin propria ei conştiinţă. In ceasul celei mai profunde şi mai mişcătoare comemorări, a celei mai mari revoluţii morale din lume, un precept se desprinde cu forţa unui comandament imperativ: «Ajută-te şi Domnul te va ajuta». Avem adâncă şi vie credinţă în Domnul destinelor noastre. Dar să avem şi limpedea conştiinţă a forţei, care ne învredniceşte de încrederea lui. Şi atunci vor putea să se stingă rând pe rând luminiţele plăpânde, vestind învierea de acum aproape două mii de ani. Rămâne intactă lumina sufletului nostru, că orice s’ar întâmpla, Christos are să învieze iarăşi... * d Paştele lui Buzdugan e trist. Nu mai este nici o îndoială azi, că face parte din lotul subsecretarilor de stat osciitdiți să dispară la Duminica Tomei, ...... . . .. . :f ! • Dar chiar dacă numai unul ar fi de tăiat, acela nu va fi altul decât dânsul. Căci deşi d. lorga înjură la gazetă pe experţii francezi, poftiţi în numele guvernului de către amicul său Argetoianu, de un lucru a rămas totuşi convins. ...Că trebue măcar să înjunghie viţelul cel gras în cinstea oaspeţilor luaţi la goană. 0 Adversari reali, chiar cu cine nu cunoaşte nici măcar sensul etimologic al realităţei, luăm act, că d. Stelian Popescu şi familia sa n’a beneficiat, ci mai mult incomodat, de excursia gratuită până la Cairo a parlamentarilor «ritmului nou» şi «economiilor severe». Directorul «Universului» s’a dus pe cont propriu la Ierusalim. Ca să se închine la Sfântul mormânt. Meritorie această dorință de hagealâc. Poate că la întoarcere Hagi-Stelian se va întoarce măcar în parte purificat de patimile care-i năclăesc sufletul. ---0000---------0000—* D. C. Argetoianu a sburat... Nu încă de la putere, ci cu aeroplanul «România» construit în străinătate pentru viitorul raid al principelui Bibescu. A fost primul sbor al ministrului de finanțe. Neîndoelnic că va urma și celalt. Deși se pare, că nici în aer România nu poate scăpa de d. C. Argetoianu... D. N. Iorga este încă virgin în privința avionului. Totuşi este cert, că va sbura odată — şi în curând — cu «prietenul» şi colaboratorul său dein finanţe. -------0000-------■ D. M. Manoilescu s’a dus să facă Paştele la Ierusalim. Bineînţeles n’a uitat să-şi ia cu dânsul şi «Coroana de spini». Atât doar că în formă de breloc la ceasornic, cum o poartă M. Manoilescu, atât de tânăr şi atât de «fost», simbolul suferinţei şi sacrificiului care a încununat fruntea lui Isus, n’are ce s’aducă amărâtului pelerin. Dar că speranţa unei «învieri» proprii a putut duce paşii fostului ministru şi guvernator al Băncii Naţionale către locurile sfinte nu este de luat în nume de rău. Pe acolo a umblat Isus, — şi s’a spânzurat rada. UN ACT DE AGRESIUNE „Neatârnarea statului român“ In primejdie? Iata alarma dată de primul ministru. Am vorbit în numărul nostru de ieri despre extraordinarul articol publicat în «Neamul Românesc», oficiosul său, de d. N. Iorga — sub foarte străveziul incognito al obișnuitei stele din frunte. Ziarele comentează toate acel articol semnalând tot ce el are de insolit — chiar şi acelea cari par a-l aproba. Este destul să sublimăm acest fapt pentru ca să ne dăm seama de neliniştita nedomirire care a cuprins opiniunea publică. Ce se petrece? Ce sa petrecut? Unde şi ce chiteşte d. N. Iorga? Căci, oricât de obişnuiţi am fi cu «impresionismul» politic sub semnul căruia s’a desfăşurat un an întreg acţiunea de guvernare de aventură a d-lor lorga Argetoianu — «impresionism» care decurge, direct din histerizmul bolnăvicios, patent, al şefului guvernului — oricât ne-ar fi obişnuit guvernul actual cu năzbâtiile sale cele mai neaşteptate, cea mai recentă le întrece pe toate. * Intr'o bună zi, ni s’a anunţat că, cu ofici,oasa şi biperdicărea~ îngăduinţă a guvernului francez, fără nimic oficial, la cererea guvernului Iorga Argetoianu, ,p, comisiune de experţi financiari, în frunte, cu foştii consilieri tehnici ai Băncii Naţionale din primii trei ani ai stabilizării, ■ d-nii Ch. Rist şi R. Auboin, a venit să facă o investigare amănunţită a politicei şi practicei noastre bugetare, în legătură cu situaţiunea exactă a tezaurului nostru public şi cu întreaga organizare a mecanismului de venituri şi cheltueli ale statului , cu un cuvânt, o investigare asupra situaţiunei noastre financiare actuale. In acest sens, nu mai departe decât acum patru zile, au fost date preciziuni publice dela ministerul de finanţe. Că formal, sau numai ca o ideie nemărturisită încă, guvernul nostru a avut şi alt scop când s’a adresat guvernului francez amic, ca să obţină îngăduinţa oficioasă pentru formarea acelei comisiuni cu caracter informativ (în primul râtul) pentru guvernanţii noştri, se poate — dar aceasta nu justifică (dacă o explică întru câtva) atitudinea de brutală agresivitate adoptată ca din senin de şeful guvernului. Unele ziare vorbesc despre un «conflict între guvern şi comisiunea Rist», când comentează năbădăioasa eşire a d-lui N. Iorga: «Două feluri de Europă», din «Neamul Românesc». Afară numai că am presupune că şeful guvernului, sub apăsarea nu ştim cărui accident nenorocit, ar fi pierdut subit orice control critic asupra scrisului său, nu se poate privi năstrujnicul incident sub acest unghiu. Dealtmintrelea, este cu ochi şi cu sprincene, că d. N. Iorga nu a urmărit deloc să aşeze conflictul între guvernul român şi comisiunea Rist. Deliberat, şeful guvernului ne spune că există un conflict între guvernul său, din păcate al României încă, actualmente — şi guvernul francez. D. Iorga pune în paralelă, «două feluri de Europe...» Europa, adică Franţa lui Napoleon al Ill-lea, şi «o altă Europă... preocupată de interese de ordine materială»... care, «ar înţelege ca pentru dânsele (interesele de ordine materială N. A.), să se atace însăşi neatârnarea statului român...» “ “ *' " “ Precis şi neted. Precis: această «uită Europă» este tot Franţa.,, Franţa actuală.. . / Neted: ea atacă neatârnarea statului nostru ! ! f¥... Alarma aceasta, dată de reprezentantul celuiM miorizat al guvernului, ar căpăta o însemnătate deosebită din două consideraţii — dacă ne-am găsi în condiţiuni de viaţă de stat normale. Prima: pentru că vine din partea unui istoric cu antene de o sensivitate sentimental naţională excesivă, un istoric cu pretenţiuni de a pricepe şi de a fi sintetizat toate învăţămintele istoriei — deci capabil să discrrmineze. A doua: pentru că istoricul cumulează, în momentul când scrie cum a scris, calitatea aceasta cu acea de prim consilier al tronului. Conducător efectiv al politicei de stat, internă și externă, cunoscător al tutulor dedesupturilor, deci, el este presupus că vorbeşte în absolută cunoştinţă de cauză când avertizează ţara pe care o cârmuieşte (repetăm iar, încă) despre primejdia care o paşte. . Am presupus, pentru uşurinţa argumentaţiei, ceia ce nu este : o viaţă de stat în condiţiuni normale. Pe acestea nu le-a putut păstra, și nici nu le-a putut creia — presupunând că ele nu mai existau în Aprilie 1931 — de când stă la cârma statului guvernul actual. Dimpotrivă, chiar dacă nu am judeca decât numai după actul cel din urmă care le-a pus vârf la toate, guvernul d-lui Iorga n’a făcut decât să scoată complect viaţa de stat din făgaşul ei normal şi prielnic. Această activitate anormalizatoare caracterizează ca o fatalitate guvernarea lor la Argetoianu. Şi în acest blestem ar putea găsi guvernul scuza incalificabilei agresiuni politice comise de şeful său. Căci articolul d-lui N. Iorga este pur şi simplu urt act de agresiune. Cu circumstanţa agravantă că, după cele ce se cunosc, după realităţile politice, el nu are nici o justificare. Ce or fi vrut d-nii lorga şi Argetoianu când au făcut apel la bunăvoinţa oficioasă a amicei noastre «Europa» cea de azi, — la fel cu cea din secolul al XIX-lea — adică Franţa, aceasta îi priveşte. Ce au aflat, mai încoace, aceiaşi domni Iorga şi Argetoianu, iarăşi sunt chestiuni asupra cărora pentru moment nu vom insista. Un lucru este şi . . . . gur, oricam ar nepotrivirile între cum îşi concep, membri comisiunii şi d-nii Iorga şi Argetoianu, îndatoririle misiunilor lor reciproce, oricare ar fi conflictul personal pe care d-nii Iorga şi Argetoannu îl socotesc creiat între dânşii şi profesorul Rist, şeful guvernului nu era întru nimic justificat, nu-şi putea lua autoritatea şi autorizaţiunea de a transpune acel conflict, şi încă în chipul brutal în care o face, pe planul unui conflict politic între guvernul român şi Franţa a mică. Chiar şi în condiţiunile cu totul anormale ale actualei noastre vieţi de stat. De aceia — orice ar fi, orice s’ar fi petrecut — actul comis de guvernul d-lor Iorga şi Argetoianu, act şi atitudini condamnate unanim de opinia publică, mai conscientă decât o presupun inconştienţii cârmuitori actuali, va avea urmări. Vom veghea ca aceste urmări să fie chiar sancţiuni. Pentru că România nu poate tolera ca interesele ei cele mai esenţiale să fie jucate în zarul bosumflărilor unor farsori şi unor incapabili. In toate zilele şi din toate părţile se aude strigătul de alarmă al corpului didactic de toate gradele. Cu salariile neplătite de o jumătate de an în unele locuri, cu luni neachitate din trecutul an bugetar, cu restanţe de două şi trei luni din actualul budget, învăţătorii sunt daţi cu totul uitării. Hrana lor zilnică un codru de milă, locuinţa lor podeaua goală şi rece a şcolii, îmbrăcămintea lor zdrenţe şi încălţămintea tocită până la talpa picioarelor. Profesorii de grad secundar urmează soarta colegilor lor de la sate. In foc de masă, un ceaiu cu pâine, sau alături cu servitorii internatelor, acolo unde se găsesc şi de-alde astea. Ţinuţi pe micul credit ce li se mai acordă, la restaurante sau la gazde, încetează şi acesta de la lună la lună. Chiar la Universităţi — ca la Cernăuţi, la Iaşi şi la Cluj — lefurile au rămas în întârziere. Ca urmare a acestei grave şi tot mai agravante stări de fapt, protestele încep, întâi singuratice, apoi colective şi din ce în ce mai organizate şi mai ameninţătoare. Intr’un loc se suspendă şcoala, în alte părţi se ţin adunări şi manifestaţii de protestare în corpore, iar pe alocuri se somează, în forme grave autorităţile răspunzătoare. In această disperată situaţie a educătorilor naţiei, cum stăm cu şcoala, cum stăm cu învăţământul, cum stăm cu cultura şi cu educaţia neamului? I ■; i D. ministru al Instrucţiunii, care este însuşi primul ministru al ţării, elaborează legi şi reforme. A venit cu lăudabilul gând să desţelenească ogorul învăţământului şi să-l descătuşeze de lanţurile ruginite ale guvernelor oligarhice. Foarte bine! Toată lumea didactică a fost încântată de venirea d-lui Nicolae Iorga, la conducerea învăţământului. Marele cărturar era o figurră proeminentă a şcolii româneşti. A secundat cu autoritatea sa mişcările corpului didactic, în lupta pentru revendicările lui morale şi materiale. A ridicat cuvântul, în Parlament şi în presă, împotriva actelor de nedreptate şi de persecuţii a unor anumite guverne, faţă de membrii corpului didactic. A luat cuvântul la cel mai frumos congres al corpului didactic, la Ateneu ! Cum să nu se bucure lumea didactică de venirea d-lui Iorga la Ministerul de Instrucţie?! Şi, vorbind obiectiv, d. Iorga a pornit-o bine. A dat câteva directive ce au impresionat. Ne-a spus în cuvântări şi la radio, cum înţelege d-sa să fie şcoala primară. Frumos! Cu învăţători cu inima liberă, pentru îndeplinirea rolului lor, cu şcoli cu rate, împodobite cu tablouri şi flori, cu biblioteci, cu grădini de cultură, etc., etc. A mai preconizat câteva idei cu privire la învăţământul meseriilor, deşi în treacăt fie zis, ideile acestea se găsesc şi în programele altor predecesori ai d-sale, n’a fost rău că le-a reînoit. A dat îndrumări pentru un învăţământ liceal mai liber, mai descătuşat, pentru programe mai puţin îmbâcsite. A suprimat examenele de fine de an — o mare reformă pedagogică. A dat autonomie completă învăţământului superior. Toate bune, în teorie, dar numai în teorie. Fiindcă, îndată ce s’a pus să le aplice, fac şi pârjol peste toate principiile. Mai întâiu, nu s’a văzut mai mare inconsecvenţă la un minister, faţă cu măsurile dictate şi anulate, ca la actualul minister de instrucţie. Să cităm un exemplu, care a devenit clasic. D. Iorga a formulat fericita idee ca organele de conducere programatică a învăţământului să fie reprin votul, cu stricteţă dat, al membrilor corpului didactic. Şi consiliul reprezentanţilor diferitelor corporaţiuni profesionale, şi consiliul general de instrucţie şi consiliul permanent, să fie desemnate prin votul, cu stricteţă dat, al membrilor corpului didactic. Şi au început o serie de alegeri: au votat profesorii de la şcoli câte doi sau trei delegaţi; aceştia, la rândul lor, au votat pe membrii consiliului de instrucţie, iar ceştia din urmă au votat pe membrii consiliului permanent. Rămânea ultima operaţie: să aprobe Ministrul! [ Ei, deşi principiul era bun, se vede că aplicarea lui n’a dat rezultatele aşteptate de ministru, şi d-sa n’a aprobat această lungă elaborare de voturi. Şi în loc de o activitate didactică şi pedagogică, toate aceste consiliui sau au excelat prin absenţă] sau au fost frământate de chestiuni de V. V. HANES oţioase, în legătură cu valabilitatea alegerilor şi cu conflictele între ele şi autoritatea superioară. Am impresiunea că rezultatul negativ al aplicării bunelor principii ale d-lui Iorga provine din faptul că nu e secundat în mod sincer de organele sale de execuţie. Lipsa de sinceritate — să fim înţeleşi — nu stă în faptul că ar lucra cineva intenţionat în contra ministrului, ci în faptul că nimeni nu are curajul să discute cu d. lorga asupra metodelor celor mai eficace pentru obţinerea rezultatelor ce le-ar dori d-sa. In faţa d-lui lorga, toţi directorii din minister amuţesc. De ce oare să fie aşa? Nu e mai util chiar pentru d. lorga să i se spună ce cred membrii corpului didactic despre administraţia d-sale, să i se arate că în timp ce d-sa este contra uniformelor şcolare, toţi directorii din minister şi toţi directorii de şcoli sunt pentru uniformele şcolare şi deci ideia d-lui Iorga nu se aplică; să i se mai arate nemulţumirea generală a comitetelor şcolare că li se aruncă în spinare, printr’o lege votată în pripă, sarcini budgetare de salarii, cari nu fusese prevăzute la alcătuirea budgetelor acestor comitete şi cari în niciun caz nu pot fi suportate de părinţii elevilor; să i se mai spună d-lui Iorga că de un an de zile sunt mii de hârtii nerezolvate, fiindcă nu funcţionează consiliul permanent; că nu se pot face lecţii după cărţi de franceză, improvizate de nespecialişti şi cu erori cari sar în ochi şi elevilor; că proiectul de programă analitică pentru învăţământul secundar, care — deşi proect — trebuie aplicat, trebue complet revăzut de profesori de specialitate şi cu competenţă; — să i se mai arate d-lui Iorga, în altă ordine de idei, că tot mai multă dreptate se face cu sistemul recrutării profesorilor prin examenele de (Citiţi continuarea în pag. sa) Ţărănismul In Franţa de DR. ERNEST ENE Echilibrul economic şi social al Franţei, ca şi tăria ei, sunt datorate unei fericite structuri interioare. O jumătate din poporul francez locueşte la oraşe sau în centre industriale făurind şi vânzând maşini şi mărfuri de tot felul. Cealaltă jumătate munceşte cu râvna statornicie şi pricepere pământul frumoasei Franţe şi hrăneşte cu minunate produse aproape întreaga populaţie. Această împărţire asigură o bună stare economică şi da putinţa desvoltării unei activităţi politice liniştite şi progresiste, însemnătatea rolului jucat în această armonie economică şi politică de clasa ţărănească, adică de clasa proprietarilor şi fermierilor mijlocii, este astăzi recunoscută de toţi cercetătorii, cari s’au întrebat asupra cauzelor prosperităţii şi liberei vieţi din Franţa. Politica de conducere a statului francez a dovedit întotdeauna un perfect simţ de măsură. Aceasta a făcut ca, cu toată desvoltarea industrială din ultimul veac, interesele plugăreşti să fie respectate şi prosperitatea clasei ţărăneşti să fie continuă şi progresivă. Toate partidele — inclusiv cel social-democrat — au fost nevoite să dea o atenţiune susţinută problemelor agrare, pentru că alegătorul ţăran francez a ştiut să nu-şi dea votul său decât acelora cari dovedeau, în mod constant, că se interesează realmente de nevoile agriculturei. * Cu toate acestea, în ultimii ani, după trecerea epocei de belşug pentru agricultori, care urmase încheerii păcii, o parte din plugarii mari şi mici au avut simţământul necesităţii unei solidarizări politice mai accentuate, solidarizare fundată pe specificul intereselor agrare. Atunci a luat naştere nucleul partidului ţărănesc-agrar francez, partid condus astăzi de un comitet în fruntea căruia stă d. Fleurant Agricola. Evident, acest partid nu are amploarea marelor partide franceze: radical-socialist, socialdemocrat, etc., şi nici nu poate avea pretenţia a fi grupat majoritatea ţărănimei franceze. Faptul însă al creerii lui a determinat pe celelalte partide să-şi întărească şi îngrijească legăturile cu păturile agrare şi deci să accentueze politica de proteguire a intereselor acestei pături. Dacă am asistat în ultimii doi ani la puternică înăsprire a regimului de import a produselor agricole în Franţa — fapt ce ne-a păgubit şi pe noi românii — aceasta se datoreşte şi reacţiunei provocate de începutul de grupare pe clasă a plugarilor francezi. Aceasta nu ne poate împiedică a socoti încercarea franceză, ca unul din valurile marei mişcări ţărăneşti, care cuprinde încetul cu încetul Europa, şi, în care, noi Românii trebue să ne incadrăm şi desvoltăm cât mai mult Această mişcare are, după cum a spus d. F. Agricola în convorbirea acordată corespondentului nostru de la Paris, menirea de «a opune oligarhiilor şi abuzurilor doctrinelor colectiviste sau fasciste — isvorul odioaselor dictaturi — o democraţie adevărată, bine organizată». Fie că acest partid va avea desvoltarea ce o nădăjduesc conducătorii lui de azi, fie că el va determina «ţărănizarea» unuia din vechile mari partide franceze, ţărănimea românească, deşi azi păgubită prin înăsprirea politicei economice agrare, va putea în curând să fie înţeleasă şi sprijinită cum trebue de puternica şi mândra ţărănime franceză. In pagina lll-a, începutul romanului A fost o năpastă ANUNŢURI Se primesc direct la Adjia ziarului şi la toate agenţiile de publicitate din ţară taxele de bancare plătite în numerar conf. aprobărei Direcţiunei Generale T. T. No. 31.8551928 Meditaţii In zi de ragaz... ---0000-- ’Autorităţile şi dîi întrerupt activitatea pentru cinci zile. Nu ştim dacă ne vom simţi mai bine. Mai rău insă , desigur, că nu... Aceste zile oferă prilej de meditaţie atât guvernanţilor, cât şi supuşilor. După un an de stăpânire absolută, guvernanţii îşi pot pune problema, ce-au făgăduit şi ce-au realizat? Ei sunt datori să-şi pună această problemă cu atât mai mult, cu cât poporul nu i-a adus la cârma statului. Ei singuri s’au oferit să fericească ţara. Cum au fericit-o , vede oricine... Guvernanţii au, fără îndoială, o foarte proastă idee de popor. Altfel ei ar fi şovăit să-şi asume, cu atâta uşurinţă, răspunderea situaţiei. Actualii cârmuitori cred că avem un popor ideal, care rabdă orice, care ara «limbă dulce» şi «cap plecat». Şi într-adevăr, acest popor a dat dovadă de o mare putere de răbdare. Nu trebue să se uite însă un lucru elementar: că orice răbdare are o limită. Iar cel ce priveşte în istoria acestui poporşi printre guvernanţi este cel puţin unul deprins cu astfel de operaţii) poate descoperi multe cazuri, când poporul şi-a eşit din sărite. Nu-i nevoe să cităm caz cu caz. Toată lumea le ştie, iar d. lorga le-a trăit. D-sa a simţit chiar fiorul răzvrătirii. , , . ■ • • N’a fost în. stare neamul nostru de-o reacţiune ordonată, sistematizată, etc. A avut însă multe izbucniri elementare. In timpuri normale, astfel de manifestări pot fi circumscrise — cu mai multe sau mai puţine jertfe. In împrejurări anormale însă, şi mai cu seamă într’o epocă de nesiguranţă a graniţelor — atât din partea vecinilor, cât şi a înaltelor foruri internaţionale—, un stat în popor, în condiţiile noastre au datoria să procedeze cu mai mare prudenţă. Oricând poporul vrea să se conducă singur. Şi mai ales în epocile grele — când sforţările sunt mai mari şi sacrificiile mai dureroase. Intr’o astfel de epocă trăim acum. Zilele de răgaz ale Paştelor vor da prilej cetăţenilor să mediteze. Şi un om necăjit şi nedreptăţit nu-i bine să mediteze. ■ De aceea credem că această săptămână de sărbători, când oamenii nu vor fi în stare să le praznuiască după practica tradiţională, va aduce multă turburare în spirite. O zi trece greu. Neasemănat de greu trece însă o neă sărbătoare, care ne pune pe gânduri, aducându-ne din trecut un subversiv element de comparație. Dar poate va trece ușor și acest păhar.