Dreptatea, octombrie 1944 (Anul 1, nr. 32-57)
1944-10-01 / nr. 32
Seria 2-a Anul I Nr- 32 4 pagini fkhrecior MMN LIVI AMU proprietar: S. A. „Dreptatea" Registrm publicaţiunl Nr. 1057/1838 Un an Şase luni: Trei luni II ABONAMENTE : 3.500 Iei Instituţii particulare gl de stet 1.800 lei 10.000 lei anual: 1.000 lei Organul partidului naţional-Duminică I Odomb. 1944 IO iei REDACŢIA fi ADMINISTRAŢIA Str. Domniţa Anastaia, 8 ( Direcţia 54307 Telefoane i ) Redacţia 48928 Adţia 82753 INAMOVIBILITATEA MAGISTRATUREI de ALEXANDRU LICIU fost Prim-Preşedinte al Curţei de apel Bucureşti spirit de cavalerism spre a sprijini pe cel mic şi umil şi înţelegerea marilor aspiraţii ale lumei — şi mai presus de toate independenţa, o absolută şi integrală indepenteristic, simptomatic, e faptul denţă. Inamovibilitatea serveşte că această actualizare e datorată nu elogiilor pe care orisă garanteze această independenţă — e o condiţie primoritoară presa le aducea magisdială a ei. Fiindcă interesele traturei în toate momentele cardinale ale vieţii publice, ci împrejurărea că marea epuraţie, care e imperios cerută pentru întregul nostru organism de stat, se face deopotrivă simţită şi pentru magistratură. In felul acesta examinarea acestei chestiuni devine necesară chiar în noianul celor mai grave probleme ce-şi aşteaptă deslegarea şi a marilor preocupări ce ne sbuciumă. Situaţia magistraturei e reglementată astăzi sub aspectul stabilităţei profesionale de două dispoziţii — acea a Decretului din 31 August 1944, de repunerea în vigoare a Constituţiei şi acea din 19 Septembrie 1944 ce prevede eliminarea din cadrele funcţiunilor publice a acelora ce au deservit interese străine şi au făcut parte din anumite formaţiuni politice, vechei lumi politice erau să aibe o magistratură dependentă, a trebuit să treacă o jumătate de veac ca dezideratul independenţei magistraturei să-şi găsească realizarea în întreaga ei ierarchie. Cei 30 de ani de carieră trăiţi în mijlocul magistraturei, mă fac să răspund afirmativ. Magistratura e astăzi mult mai pregătită profesional decât era mai înainte. In locul magistratului de odinioară, om de lume, subtil şi fin, care alcătuia o protipendadă nu lipsită de diletantism, avem un corp de magistraţi mai sârguitori ca înainte, la cari cercetarea migăloasă înlocuieşte strălucirea. Apoi nivelul intelectual s’a ridicat mult şi sunt din ce în ce mai numeroase hotărîrile judecătoreşti care dovedesc isteţime de minte şi talent de Prima din aceste legi consa- redactare remarcabilă. Magiscră principiul imamovibilităţei cu corectivul că inamovibilitatea primeşte numai o consacrare de principiu, rămânând ca o lege specială ulterioară să-i organizeze structura şi întinderea, şi să desluşiască principiul constituţional putând restrânge garanţiile acordate. Legea a doua accentuiază această precaritate deoarece supune magistratura întreagă unei cercetări riguroase, unui triaj sever, care poate conduce la eliminarea celor vinovaţi din funcţia publică ce o deţin. Aceste două legi, ce par la prima vedere că se exclud, îşi găsesc un teren de reconciliere prin faptul că trebuiesc privite în SUCCESIUNEA LOR — întâi are loc epurarea şi după aceea elementele tratura în sfârşit e infinit mai corectă materialmente decât cred unii şi nu sunt rare cazurile în care, în mijlocul unei vieţi facile şi pline de ispită, magistratul are eroismul să ducă o viaţă de amachoret. Cât timp viaţa publică a ţarei a fost normală, principiul inamovibilităţei s’a putut menţine. Când a început seria regimurilor anormale, inamovibilitatea a suferit două atingeri: una, prin legea de organizare judecătorească din 1938 şi alta, printr-o lege specială din octombrie 1940. Legea din 1938 împreună cu Constituţia din acelaş an aduc uşoare restricţii principiului inamovibilităţei integrale. Regimul dictatorial instituit la acea dată suspendă inamovibilitatea în principiu constatate apte și demne se numai, fără a face uz efectiv bucură de integritatea garant de această suspendare, ţiei constituţionale. Problema ce se pune e aceasta ( 1) a avut dreptate legiuitorul când a restaurat inamovibilitatea şi 2) e justificată obligaţia de a epura cadrele înainte de a le acorda această inamovibilitate ? Dat fiind marele rol social al magistratului desigur că i se cer o infinitate de calităţi -o inteligenţă şi cultură pro-In 1940 în Septembrie, ţara intră într’o nouă fază a istoriei sale. Regimul fascist întronat la acea dată năzuieşte la o schimbare structurală a ţărei şi pentru asta e nevoie în ce priveşte magistratura de şefi noui, după chipul şi asemănarea regimului şi de magistraţi noui. In chiar clipa instaurărei regimului se ingresională şi generală şi acel (Continuare în pag. 3-a) Chestiunea magistraturei şi inamovibilităţei magistraturei a devenit în ultimul timp de mare actualitate şi aproape nu e ziar să nu o pună în discuţie. Carac Este greu de presupus că România a ar fi alunecat spre bezna nazistă şi în feudarea totală a ţării la carul intereselor imperialismului german, dacă politica faţă de Uniunea Sovietică dela 1918 încoace, n'ar fi reprezentat o lungă şi îndărătnică suită de erori grosolane, de provocări absurde şi de falsuri istorice. Ani dea rândul, cu un înverşunat dispreţ faţă de adevăr, oameni politici şi profesori de istorie s'au străduit să denatureze raporturile noastre cu poporul rus mai întâi, şi cu Statul Sovietic mai târziu, născocind astfel o duşmănie neroadâ. Se vorbea şi se scria despre „conflictul nostru secular" cu Rusia, ca despre o axiomă a politicei externe, iar cei ce se ridicau împotriva acestei dogme funeste erau înfăţişaţi opiniei publice ca vrăjmaşi ai ţării ba uneori ca „vânduţi" unor interese streine. Bătrânul Radu Rosetti mergea până acolo, încât înfăţişa cetitorilor războaiele liberatoare ale Rusiei împotriva imperiului otoman ca acţiuni de cotropire, uitând cu bună ştiinţă, că pentru neatârnarea României, poporul rus a vărsat atâta sânge în munţii şi în văile Balcanilor. Originea politicei greşite faţă de Uniunea Sovitică, trebue aşadar căutată în politica streină de aspiraţiile româneşti, urmată de România până la 1916, împotriva sentimentelor foarte vechi, de recunoştinţă şi de dragoste faţă de Franţa, împotriva intereselor celor trei milioane de români aflaţi în robia habsburgică, statul român a fost legat, printr-o alianţă niciodată ratificată de vreun parlament românesc, de Austro-Ungaria şi Germania. Spre a întări în conştiinţa poporului această alianţă inpopulară, spulberată de altminteri în 1916, a fost creiată ad-hoc o istorie a raporturilor ruso-române, bizuită pe falsuri şi destinată să întreţină în sentimentul public teama şi neîncrederea faţă de poporul rus. Politica noastră de după războiul mondial faţă de noua aşezare statală a imenselor spaţii răsăritene, a continuat să păstreze fie un caracter ostil, fie o atitudine de nepăsare vinovată, iar încercările unor oameni ca Nicolae Titulescu şi Constantin Vişoianu de a schimba această politică externă cu una care să corespundă intereselor poporului român, au fost sabotate din umbră sau atacate făţiş. Cât priveşte străduinţele de a trezi opinia publică somnolentă, indrumând-o pe calea unei cunoaşteri a realităţilor sovietice, e deajuns să amintesc cazul acelei asociaţii de intelectuali, muncitori şi artişti „Amicii U.R.S.S.", socotită de guvernele reacţionare ale timpului, ca o adevărată organizaţie de răufăcători şi tratată ca atare. Această politică anti-sovietică era de fapt expresiunea, pe plan extern, a politicei interne confiscată în folosul ei, de clasa conducătoare alcătuită din moşieri, bancheri, fabricanţi şi presa ei coruptă. Aşezându-se, cu toate puterile pe care le deţinea, deacurmezişul reformelor democraţiei şi încercând să stăvilească orice năzuinţă progresistă, clasa stăpânitoare trebuia să fie consecventă şi pe plan internaţional, împotrivindu-se unei înţelegeri cu Uniunea Sovietelor. O politică de apropiere de marea Putere a Răsăritului, nu putea fi armonizată cu politica internă care tindea la păstrarea privilegiilor unei clase exploatatoare.--1 (Continuare în pag. 3-a) La ordinea zilei Noi și Uniunea Sovietică dl. SERGIU DAN teoria „spiritului ardelean“ Expulzarea românilor din ArdeaNicu Filipescu de ION URCAN Închipuiţi-vă o bufniţă cobitoare de nenorociri, cocoţată pe o grămadă de gunoiu. Acesta era Pul, când, cocoţat la tribună, înaintea deputaţilor unguri, expunea teoria „spiritului ardelean" într’un parlament din care lipseau reprezentanţii poporului român încălcat, care tot ardelean se cheamă că era, dar ardelean cu adevărat, nu cu perfidia teoriei pe care o elabora cioclul dela Viena! Ce pretindea Teleky Păi, când vorbea de „spiritul ardelean” ? In teorie, propovăduia înfrăţirea tuturor acelora care trăesc pe pământul Ardealului, peste deosebirile de origine etnică, buna înţelegere a tuturor şi colaborarea lor, pentru bunul mers al statului unguresc. Pe plaiurile Ardealului — spunea contele Teleky — trăesc de sute de ani trei neamuri care se urăsc şi se ceartă. De sute de ani, însă, pe pământul Ardealului, s’au născut generaţie după generaţie, părinţii acelora care nu se înţeleg nici astăzi, împreună au trăit, împreună au iubit,împreună au asudat pentru pâine ţi, adesea, s’au înfrăţit, cot la cot, în răsboaie! De ce să fie învrăjbite atunci neamurile acestea trei ? De ce? Normal ar fi să se împrietenească, să se înţeleagă, să fie ca fraţii, pentru ca Ardealul, prin spiritul special care îl caracterizează, se deosebeşte întrucâtva şi de statul unguresc şi de cel românesc. Graţie revenim Ardealului la Patria-Mamă (zicea el!) spiritul ardelean se va putea desvolta liber, nestânjenit şi — mii mult — va fi încurajat chiar de către stat! In Ardeal sunt numai unguri Erau cuvinte frumoase, dădătoare de nădejdi, cuvinte menite să anestezieze carnea acelora care aveau să simtă în curând bisturiul guvernului-măcelar. Şi — nu mai mult decât câteva ceasuri — chiar şi românii au răsuflat uşuraţi, nădăjduind că înstrăinarea şi aşteptarea revenirii fraţilor de sânge le va fi uşurată de bunăvoinţa primului ministru care — din fericire — s’a grăbit să moară. Bunăvoinţa aceasta era însă mincinoasă şi sub învelişul cuvintelor pline de promisiuni pentru români se ascundea un plan întreg de nimicire a acestor martiri din generaţie în generaţie. In timp ce, la radio, Teleky Pál rostea un interminabil discurs despre ,opritul ardelean“, la Cluj — ca în tot Ardealul — românii cădeau sub cuţitele, gloanţele sau ştreangurile honvezilor şi secuilor ! In debitul de ţigări de la Primărie am auzit o convorbire — pe care mai târziu am auzit-o de mii de ori — între un „zászlos” şi un învăţător român. In prezenţa honvedului, învăţătorul i-a cerut vânzătoarei, vorbind româneşte, un pachet de ,,sizimfonia“. A băgat ţigările în buzunar, a plătit şi a dat să plece. Honvedul îl opreşte . Spiritul ardelean, conte . L-ai cunoscut pe pielea proprie, tu şi neamul tău de călăi turanici, dar nu este acela pe care l-ai propovăduit tu ! Spiritul ardelean, conte ? Da, spiritul revoluţiilor româneşti, spiritul propovăduit de Horia, Cloşca şi Crişan, de Avram Iancu şi prefecţii legiunilor lui, de Memorandişti, spiritul ardelean, spiritul jertfelor pe altarul neamului, spiritul urii, spiritul luptei pentru libertatea naţională ! Da, conte! Spiritul ardelean, acela de care aţi tremurat hoarde de sălbateci, hoţi de pământ şi fericire tăbărîţi pe plaiurile noastre şi numai ale noastre ! N’ai trăit destul pentru a-ţi vedea — Mondja, en oláh 7 — Spune, eşti valah 7 S’a întâmplat ca învăţătorul să ştie ungureşte. — Da, i-a răspuns, fără a-şi putea stăpâni o strălucire de mândrie şi sfidare în ochi. — Român curat 7 — insistă honvédul. — Român curat. Din tată ’n fiu. — Şi... când ai venit din „Regat 7 — Din care „Regat“ 7 — Din... România ! — Domnule „zászlós“, sunt român ardelean. Născut şi crescut în Cluj. — Cum 7 Născut şi crescut în Cluj 7 Şi îndrăzneşti să spui că eşti român 7 Află că în Ardeal nu există decât unguri ! Niciun român ! înţelegi 7 Numai unguri ! munca de măcelar a românismului desăvârşită şi nici viaţa întregului popor maghiar nu este destul de lungă pentru a ne vedea nimiciţi pe noi care suntem numai viaţă! "Ai instaurat, conte de tristă pomină, nu o politică de desnaţionalizare a românilor, ci un sistem întreg de măsuri de felul acesta ! Nu voiaţi să existe români în Ardeal ! Trebuiau ucişi, expulzaţi şi desnftţionalizaţi. Spre ciuda voastră, românii nu erau dispuşi cu nici un preţ să se transforme în unguri. Nu vă mai rămânea decît decât să ucideţi şi să expulzaţi. Deci, aţi ucis cu nemiluita şi aţi expulzat! Indrăşni-veţi, oare, să negaţi ! Ce urmarea Teleki Pál în vremea aceasta, la Budapesta. Teleky Pal propovăduia „spiritul ardelean“. Centrul oraşului Cluj „Ţitul“ Sunt date care nu se uită. Ţi se imprimă în memorie şi te urmăresc toată viaţa. Una dintre acestea este ziua de 9 octombrie 1944. Eram la Cluj. La „Tribuna Ardealului“, primeam ştirile, prin telefon, de la Budapesta, pentru că prea cinstita M. T. I., biroul telegrafic maghiar, nu catadixise să-şi instaleze o sucursală în Cluj. Deodată, uşa se deschide şi se prăbuşeşte pe un scaun de Sima, care avea centrala de difuzare a ziarelor. Era galben ca lumânările de ceară. — Ce s’a întâmplat ? Nu putea prinde glas. îmi întinse o hârtie. Era un ordin semnat de colonelul măcelar Beck, fostul comandant militar al Clujului, prim care d. Sima era considerat ca indezirabil şi era invitat să se prezinte la gară până la ora 14, pentru a părăsi teritoriul Ungariei. Avea voe să ducă cu sine o pătură, 2.000 lei, alimente pentru trei zile şi, natural, toată familia ! Sună telefonul. Duc receptorul la ureche : — Aici, doamna Lupa. Soțul meu nu e la dvs ? — Nu. Doctorul a plecat la banca Albina, să ne aducă bani pentru hârtie şi plata tipografiei... — Dacă îl vedeţi, spuneţi-i să vină numaidecât acasă , e cât se poate de urgent... Sima se uita la mine, eu la Sima. Ne gândeam amândoi la acelaș lucru: „ţidula“ 1— €€ Să povestească expulzaţii! M’am repezit la d. Emil Haţieganu, să-l anunţ. Curtea din strada „Hegedűs János”, cum o numiseră tâlharii, era plină de bărbaţi şi femei. Toţi primiseră „ţidule”. „Nănaşul” se plimba prin casă, îngândurat, amărît, oprindu-se în dreptul uşilor, surprins de măsura aceasta neaşteptată şi crudă a ungurilor: românul pleca, iar averea îi era oprită acolo ! Şi lucrul acesta se întindea în tot Ardealul. — Ce-i de făcut? — l-am întrebat. — Ştiu şi eu? Aştept, din clipă în clipă, să mi se aducă şi mie o ţidulă... Nu i s’a adus. A scăpat. S’a dus la nemţi, la italieni, la englezi, la toate consulatele, să protesteze, împreună cu P. S. S. Iuliu Hossu. In zadar... Românii au fost îmbarcaţi, cu miile, în vagoane de marfă, în-chise. După ce au fost ţinuţi, în starea aceasta, două zile, în gară, sub batjocurile ungurilor, au pornit spre ţară. Ce-au pătimit pe drum, este de nedescris. Să povestească sărmana doamnă Deleu, să povestească toţi ceilalţi, să povestească bărbaţii, mamele şi copiii ce au păţit. Să povestească domnul Anca! Să povestească doctorul Lupan ce a păţit la Lökösháza ! Să povestească! Să povestească ! Teleky Pál a mai vorbit, după expulzări despre spiritul arde- * lean, dar în zadar. Nu mai asculta nimenea discursurile lui: la ce bun când tristarealitate era mai elocventă decât toate discursurile din lume ! COMUNICATUL Marelui Stat Major al Armatei asupra operaţiunilor din ziua da 20X-1944 In Transilvania de Centru, trupele noastre care au trecut Mureşul superior, continuă înaintarea. In Transilvania de Vest, unităţile române luptând în legătură cu cele sovietice, au realizat noui progrese și au ocupat numeroase localități, printre care și Salonta. In Ungaria a fost ocupat orașuluia. de Lt. Col. ILIE DUMITRESCU Amintirea marilor oameni aii ţării constitue una dinn bogăţiile spirituale ale neamului. Ea este un izvor nesecat din care generaţiile trebuie să-şi învioreze voinţa, pentru a merge în viaţa lor, numai pe un singur drum: al propăşirii Neamului Românesc. Din acest punct de vedere, credem că amintirea lui Nicolae Filipescu poate să fie cel mai bun îndreptar de cum trebue să fie un Român. De altfel, despre el, marele lui prieten Barbu Delavrancea a spus că : „Dacă printr’un cataclism Neamul Românesc ar pieri şi din el nu cur rămâne decât Nicu Filipescu, atunci ar fi suficient ca lumea să vadă în el pe cel mai splendid reprezentant al acestui neam“. Acum 28 ani, în ziua de 30 Septembrie, în plină putere a vârstei, — tânăr însă ca energie şi voinţă — , a fost răspits de soartă, în timp ce lupta neobosit pentru marea cauză a Neamului Românesc. Acei cari au avut norocul să-l cunoască nu vom putea niciodată să-i uităm mândra lui statură, plină de uittăm mândra lui statură, plină de Energia d-au cunoscut-o şi simţit-o atât prietenii, cât şi duşmanii ; bunătatea i-au apreciat-o ţăranii după moşiile lui şi noi, foştii lui elevi ai Liceului dela Mănăstirea Dealului. In toată ţinut lui, se oglindeau dispreţul de moarte al dacilor lui Decebal, şi toată vigoarea legionarilor lui Traian. Dar dacă, noo, care am fost şi suntem sufleteşte, ai lui, am putea fi acuzaţi că-i vedem într’o lumină atât de măreaţă, nimeni, însă, nu poate pune la îndoială mărturia unui strein de neamul nostru, şi care a fost marele scriitor francez Robert de Flers. Acesta scrie astfel, despre dânsul: „Dintr’o singură privire, o cunoşteai pe Filipescu. Figura sa, ca şi caracterul erau fără şovăiri. Prvirea-i era francă, directă, fixă, mustaţa gris, fruntea lată; expresia: gravă, hotărâtă, militărească.n fel aparte de a ţine cu naturaleţă umerii drepţi şi capul foare înălţat, te făcea să întrevezi imediat, că aceşti umeri şi acest cap falnic nu se înclinaseă în faţa nimănui. Niciodată onoarea şi mândria nu au fost mai bine imprimate în fizionomia şi ţinuta cuiva. Privirea-i era profundă şi plină de voinţă. Când vorbea, avea impresia că se ridică deasupra tuturor şi cu toate că atitudinea sa avea o blândeţe gravă, păstra totuşi energia şi oarecare tristeţe; era privirea unui om care luptase mult şi dispreţuise. Când nu iubea, Niculae Filipescu dispreţuia. Indiferenţa era pentru el o noţiune şi un sentiment fără sens. Şi totuşi, pe acest om al cinstei celei mai neprihănite şi al curajului* îndrăgit de ţara lui ca rumeni altul — ni l-au luat Dumnezeu, în durerea unanimă a întregului neam românesc, mult prea timpuriu. In sfârşitul unei frumoase zile de toamnă, o lume imensă a însoţit carul mortuar al lui Nicolae Filipescu. Toţi prietenii săi erau acolo. Duşmani, de asemenea. Primii plângeau pentru că îl pierduseră, ceilalţi fiindcă nu putuseră să-l facă să fie al lor. Durerea fiecăruia avea ceva bărbătesc, robust, milităresc. In acele zile de toamnă, toată acea mulţime simţea în adâncurile tăcute, că o mare flacără se stinsese şi că România pierduse pe acela ce trăise cel mai aproape de inima ei“. * In scurtul timp, în care am posibilitatea să evoc aici memoria lui Nicolae Filipescu, nu voi putea vorbi de ceea ce el a însemnat pentru ţara noastră imediat după înnapoierea sa de la studiile făcute în Elveţia. Mă voi mărgini să relev, însă, în puţine cuvinte, ceea ce el a făut pentru înfăptuirea idealului naţional. Din cauza firii sae tăioase, era temut atât de prieteni, cât şi de către adversari. Lascăr Catargou, care eraun mare cunoscător de oameni, a prevăzut foarte bine cariera politică a lui Nicu Filipescu spunând, de când s-a înscris acesta în partidul conservator, că „Băiatul aista“ are să-i facă „multe pozne“. Poznele lui erau de natură a strica calculele politice ale adversarilor săi, dar nu mai puţin şi ale amicilor lui politici. El nu înţelegea să facă nici un fel de compromis, în nici o chestiune şi pentru nimeni . El a înţeles că dacă generaţia arabă de la 1859, a realizat Unirea Principatelor, celor cari urmau, le revenea ca unică şi sacră datorie, să realizeze unitatea naţională, care nu era alta decât aducerea la îndeplinire a testamentului lui Mihai Viteazul, care nu l-a lăsat scris ci l-a realizat ca pe cea mai istorică înfăptuire. Nicu Filipescu face parte de la început, din „Liga pentru unitatea culturală a Românilor“ care îşi luase sarcina să pregătească unitatea naţională. Dar de la primele manifestări ale ligei, lumea politică s’a alarmat, pentru că puţinii dintre oamenii de răspundere ai ţării, de atunci, aveau curajul să înfrunte percolul, făţiş. Primul gest de demnitate naţională al acestei ligi — oare de altfel sintefContinuare in pag. 3-a) Camuflaj moralcamuflaj economic piniunile politice n'au fost niciodată la noi preţe ferme. Se opuneau în acest scop factori variaţi de natură geografică, de natură economică, de natură politică şi adeseori, de ce să nu o recunoaştem, chiar de natură rasială. Un proverb poate vulgar dar desigur expresiv, aminteşte arta de a se da „după par" cu o foarte fericită expresie literară şi cu tot atât de reuşită raportare la tristeţea situaţiilor de fapt. Dor în clasa noastră conducătoare, clasă care nu deţinea numai posturile de comandă ci toate cheile vieţii economice şi politice, se păstrau anumite forme şi se menajau anumite tranziţii, structurile spirituale prezentând oarecare fixitate, in ciuda labilităţii situaţiilor. Conversiunile erau marcate prin discursuri, articole-program sau mărturisiri şi pe cât posibil se fereau de coincidenţa unei numiri simultane la vreun post bine retribuit din bugetul statului. Din 1938 insă, când s'a întâmplat cea mai deşănţată cădere de solzi de pe ochi din câte a înregistrat până astăzi istoria politică a ţârii, precauţiunile sunt neglijate. Dela o zi la alta, omul devine din legionar „democrat" avansat, sau din client al camarilei „comunist", fără să-şi schimbe mentalitatea servilă sau delaţionistă. S'a atins cu prilejul instaurării dictaturii un plafon atât de înalt (să ni se i:'•'» expresia), încât schimbările la faţă şi trădările care au survenit par episoade mărunte. Vorbim fireşte din punct de vedere moral, recunoscând că pe alt plan, al crimei imediate faţă de integritatea patriei, s-au putut comite şi mârşăvii mai mari. Operaţia de camuflaj politic este şi astăzi un curs. Am vorbit în articolele noastre precedente despre „augustiştii", democraţi agresivi şi de ultimă oră, despre lichelele care pentru a se apăra au trecut la ofensivă, şi despre numeroşii conducători politici sau numai spirituali cari, pentru a-şi salva o situaţie, invocă senin calitatea de spion sau de agent acoperit al vreunei puteri străine sau al vreunui partid advers. Pe plan economic, lucrurile nu se petrec în mod deosebit. Averi evreeşti au fost camuflate pentru a nu deveni germane şi bunuri nemţeşti sunt pe cale de a schimba eticheta pentru, a nu deveni româneşti. Se întâmplă uneori ca pentru maleabilitatea lor morală aceiaşi oameni să servească la toate camuflările posibile şi imaginabile, transformându-se din emeriţi „cenerişti" nu nu mai puţin vajnici comisari de lichidare. Din punct de vedere comercial, strict comercial, şi anume al prosperării comerţului, s'ar putea întâmpla ca formula să prezinte avantagii. In acest moment Insă, autoritatea de stat are tot interesul să închidă porţile unei evaziuni de capital, unei strecurări de bunuri, care se îndeplineşte sub ochii noştri, uneori sub supravegherea noastră oarecum distrată. Partidele blocului democratic au pus la dispoziţia guvernului o seamă de valori pe care le presupunem de o desăvârşită probitate morală, dar pe care le-am dori însufleţite, pe lângă un verificat spirit anti-german, de o pricepere tot atât de încercată în ale controlului contabilicesc şi comercial. Iar dacă stăm să judecăm faptele în relaţiile lor nu pier depărtate, ne dăm seama că pe calea camuflajubii n-”” elitele noastre Intelectuale pierd ce brumă mai rămăsese din substanţa lor morală, iar pe calea camuflajului comercial, avutul naţiunii ar putea să se micşoreze substanţial printre altele şi din cauza unor factori la îndemâna controlului de stat. N. Garandino .