Drum Nou, martie 1968 (Anul 25, nr. 7205-7229)
1968-03-17 / nr. 7217
Pag. 2 LITERATURA • LITERATURA • LITERATURA PAPHADADA Am ieşit din cortul comun aproape sufocat de căldură, cu toate că podişul acesta din Uganda, aflat In zona ecuatorială, se ridica la nu mai puţin de 1800 m deasupra nivelului mării. In ciuda aşteptărilor mele de globtroter novice, nu mă simteam mai altfel decit In Bărăgan, cu toate că din junglă veneau tot felul de țipete, de fluierături, zvon de răsuflet agitat, ostenit, tropote, cîrlituri . Intr-un cuvint, să tot aţipeşti ! Deodată am tresărit. Prin Întuneric am simtit pe cineva, era limpede că nu sînt singur sub cerul african, un înalt și cu atît mai negru cu cit era punctat de o puzderie de stele, dar nu ca aurul, ca pe la noi, ci argintii, reci parcă. Am auzit un ris gîlgîit, apoi mi-am dat seama că nu era rîs, ci cu adevărat un simplu gîlglit: din amalgamul dens de miresme şi miasme pe care-l trimitea cu dărnicie jungla, am depistat cu uşurinţă mirosul tare şi, de ce n-aş recunoaşte, tonic, al Reginei Mary, sau, cum ar veni in original, Queen Mary, o celebră şi teribilă „marcă" de wisky scofian. Aşadar am mers la sigur: — Mister Red ? Un mormăit mi-a confirmat. Mai mult pe ghicite m-am aşezat pe pămintul cald (iarba fusese tăvălugită de forfota taberei noastre) și m-am rezemat de roata tractorului. Am pipăit scurt cauciucul. Era un Ford, produsul firmei reprezentată de mister Red. Mi-a Întins sticluța și nu l-am refuzat. Printr-un ciudat principiu al contrariilor arsura provocată de băutură m-a răcorit. — Nu amînăm ? , Iar ii venise „păsărică". De două zile tot propunea să amînăm probele de omologare a tractoarelor în condiţiile de junglă ecuatorială. Şi doar ei, yankeii, născuseră celebra zicală : „The times ist money !“, naiba să-l ia, dar era superstiţios ca o babă şi se temea de Paphadada. Localnicii pretindeau că apariţia ei prevesteşte nenorocire, năpastă, prăpăd, şi Red, stimulat energic de Queen Mary dădea crezare acestor basme, mai ales că Paphadada fusese semnalată prin împrejurimi. Reprezentanţii Urmelor Deutz, Fordson, Ferguson, medicul, tehnicienii, cei de la trustul economic Est-Africa, într-un cuvint, toată lumea făcea mare haz de licneala lui mister Red și, cu toate acestea, el întreba mereu : — Nu amînăm ? I-am Înapoiat sticla cu otrava reginei, am reintrat in cort și am adormit. M-am trezit cam tirziu, toată lumea era în picioare. Ne venise rindul. Tractoarele noastre duduiau. Nu ştiu ce mi-a venit, dar i-am făcut semn mecanicului de pe U-651 să coboare şi m-am urcat la volan. Am pornit spre junglă şi In clipa clnd am trecut şanțul convenţional cronometrele au intrat în funcţiune. In urma noastră săltau jeep-urile comisiei. „Culoarul" dintre arborii uriaşi era acoperit cu ierburi de peste 4—5 metri, cu tulpina groasă cu braţul, apoase, îndărătnice, elastice şi astfel tractorul înainta ca un tanc, simţeam cum se opinteşte motorul, ca inima unui alergător de cursă lungă la punctele moarte. Dar mergea şi în urmă rămînea o pistă largă, defrişată cu rotorul la o adîncime de peste cinsprezece centimetri. Deodată am simţit cum transpiraţia Her,binte se evaporă şi imediat am fost pur şi simplu inundat de o sudoare rece şi grasă, neplăcută. De pe o cracă uriaşă a unui arbore se desprinse Paphadada, zbură parcă de capota fierbinte şi mă aţinti cu ochi răi, verzi, fără pleoape, nemişcaţi, parcă era linii/ dintre acei şerpi văzut/ prin filme, din cauciuc şi material plastic, acţionat de cine ştie ce resorturi. Era un pyton lung de vreo patru metri, spaima localnicilor, autorul insomniilor lui mister Red. Nici nu ştiam dacă e veninos, dacă are apetit de singe de om. Cu gesturi măsurate, am întins mină după levier. Acum de indeminarea şi calmul meu depindea totul. Dar, pe neaşteptate, monstrul şi-a descolăcit inelele şi a şters-o Capota, infierbîntată de motor, ii arsese pmtecul. Am accelerat. Priveam speriat înapoi. Dar am ajuns cu bine la capătul traseului stabilit. S-au oprit şi jeep-urile. Reprezentanţii comisiei trustului Est-Africa m-au felicitat. M-a felicitat și concurenta, cam acru. Alți U-651 cit și celelalte ,,brașovene" trecuseră examenul strălucit. Urma să încheiem un contract avantajos. Pe pista verde ce o trasasem în junglă apăru jeep-ul lui Red. Opri Ungă mine brusc, mai să mă doboare. Mă privi cîteva clipe apoi îmi aruncă la picioare ceva ciudat : erau fragmente din trupul Paphadadei, sfîrtecată de unealta tăietoare a tractorului. Mister Red se puse pe un rîs turbat în timp ce-mi întindea nelipsita sticlă cu licoarea bătrînei regine Mary. Peste o zi, înainte de a mă reîntoarce în lard, m-am avintat înot in marile ape ale lacului Victoria. Mister Red mă însoțea vîslind intr-o barcă pneumatică. Îmi făcu semn să mă opresc și îmi întinse iar sticluța verdeneagră. Am început să rid și l-am întrebat : Nu amînăm ? P. v. PREOCUPĂRI ACTUALE ÎN LITERATURA BRAŞOVEANĂ Convorbire cu scriitorul Radu Theodoru, secretarul Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor Zilele trecute, scriitorul Radu Theodoru, autorul cunoscutelor, romane „Brazdă şi paloş", „Străbunii", „Muntele" şi al multor altor lucrări de proză, noul secretar al Filialei din Braşov a Uniunii Scriitorilor, ne-a răspuns la cîteva întrebări legate de activitatea literară din Braşov ca şi de propriile sale proiecte. — Vă rugăm să ne vorbiţi despre preocupările actuale ale filialei. — Braşovul are o veche tradiţie culturală, cu rădăcini ce se pierd în timp. Continuitatea acestei tradiţii obligă pe scriitorii de azi la o activitate susţinută, pe măsura marilor înaintaşi şi, în primul rind, a măreţiei zilelor pe care le trăim. Filiala noastră va juca un rol de catalizator al vieţii literare. Ea va sprijini în toate direcţiile această activitate, constituind un nucleu în jurul căruia vor polariza forţele scriitoriceşti din oraşul şi judeţul nostru. Una dintre primele măsuri pe care le preconizăm, este înfiinţarea unui cenaclu al filialei, cenaclu la care vor participa scriitorii braşoveni şi în cadrul căruia vor avea loc discuţii fructuoase. — Ce ne putefi spune In legătură cu creaţia literară braşoveană? Care sînt perspectivele ei de dezvoltare ? — Am convingerea că anul 1968 va fi un an de virf în sensul că apariţiile editoriale vor fi nu numai numeroase, dar şi de bună calitate, marcînd o prezenţă viguroasă în peisajul editorial naţional. Primele semne s-au arătat, o dată cu primăvara. Este vorba de volumele de poezie semnate de Vania Gherghinescu şi Ştefan Stătescu, de debutul editorial al lui Ion Topolog şi Paul Antim, cu un microroman istoric. Aşteptăm cu deosebit interes cărţile confratelui nostru Georg Scherg, apoi confirmări prin culegeri de proză scurtă semnate de Ion Topolog şi Ioan Micu, monografia Lawrence Olivier, a lui Mihai Nadin. Cu legitim interes aşteptăm încununarea unei activităţi poetice de calitate printr-un volum de versuri semnat de Ion Lupu. La Teatrul dramatic din Braşov va avea loc reprezentarea dramei „Stejarul" de Emil Poenaru. Este necesar să menţionăm în cadrul acestui foarte sumar bilanţ editorial, strădania încununată de succes a unor autori care realizează o literatură specifică cu mijloacele literaturii beletristice. In acest sens, este de semnalat prezenţa unui mare iubitor al aviaţiei, inginerul Constantin Gheorghiu, care se apropie evident de literatură în cartea sa dedicată unor zboruri celebre, şi cea a povestitorului de întîmplări cinegetice, Aristide Stavros, al cărui volum a apărut de curînd în librării. De asemenea, trebuie să menţionăm remarcabilul volum dedicat frumuseţilor alpine, datorat lui Virgil Ludu. Două volume de versuri ale lui Nicolae Stoe se află în curs de elaborare editorială. Autori cunoscuţi ca Verona Brateş, Lendvay Eva, Sipos Bella, Darie Magheru, Hans Schuller, se află în stadii editoriale avansate, completînd un peisaj variat, certificînd faptul că Braşovul are forţe scriitoriceşti în stare să facă auzit glasul Ţării Birsei în literatura naţională. — Spuneți-ne cîteva cuvinte, vă rugăm, despre preocupările dv. literare actuale. — Un roman intitulat „Aproape de zei" va apare anul viitor. El este dedicat unor eroi aflaţi in împrejurări neobişnuite de viaţă, împrejurări ce pretind o solicitare morală deosebită. Sunt în curs de apariţie şi două cărţi asemănătoare ca structură. Una dintre ele este un roman ştiinţificofantastic, intitulat „Taina recifului". Cea de a doua este o nuvelă de război, ce relatează întîmplări dramatice, intitulată „Dincolo de linii". Microromanul „Vitejii", care, de asemenea, urmează să apară în curînd, readuce în atenţia cititorilor cîţiva eroi cunoscuţi din „Brazdă şi paloş". Spre sfîrşitul acestui an aştept apariţia unui roman a cărui figură centrală este un intelectual contemporan. Este o carte îndreptată împotriva rutinei, a automatismelor, a anchilozei spirituale. Lucrez, de asemenea, la o dramă istorică intitulată „Vulturul“, care are drept erou principal pe Mihai Viteazu. Sper că toamna aceasta o voi preda Teatrului dramatic din Braşov. Voi trece apoi la redactarea unui roman intitulat „Vulturul", care va avea în centru tot figura legendară a lui Mihai Viteazu, iar ca problemă de structură socială şi istorică unirea celor trei ţări româneşti, înfăptuită de marele voievod. Convorbire realizată de VOICU BUGARIU Iarna e ultimul anotimp? Fulgii mari, grei acoperă caldarîmul, trotuarele, cu pîslă groasă, prin care trecătorii abia se mai strecoară, orbiţi de reflexele vinete, reci ale fluturilor de gheaţă, care cad dansînd în jurul becului atîrnat de cabluri în faţa ferestrelor noastre. Din cînd în cînd, cîte o pală de vînt — vîrtej stingher rătăcit prin labirintul străzilor, ajungînd pînă aici — clatină conul de lumină, şi atunci licuricii zăpezii îşi scînteiază , diamantele chemind parcă alte şi alte lebede să coboare din ceruri şi să moară pe pămîntul îngheţat. . . Cu lumina stinsă, rezemat în coate de o perniţă — să-mi fie măi comod, ca şi cum aş fi cel mai liniştit om de pe pămînt — stau la geam, privind feerica plutire a stelelor, şi aştept. De aseară aştept, ori poate mai dinainte. . . Ori de cîte ori aud vreun zgomot sau simt vreo mişcare, tresar cu toate că ştiu ce aştept. Cînd vrei să goneşti clipele, te sperie orice sunet care te împiedică să asculţi cum se scurge nisipul timpului , e prea greu să te dezbraci în faţa gîndurilor tale !. . . De cu seară, încercasem să citesc, luînd la întîmplare o carte din mica bibliotecă — dacă aşa putea fi numit grupul de cărţi care stăteau îngrămădite în vitrina vechiului nostru dulap, cu două uşi, dulap în care, pe vremea copilăriei, mă ascunsesem de atîtea daţi, aşteptînd ca mama să mă găsească ; şi mă găsea, pentru că, după ce se minuna cu glas tare de dispariţia „copilului ăluia" care a plecat fără să-i ceară voie, eu izbucneam într-un rîs nestăvilit. Din vitrina celuilalt dulap — celnou — îmi zlmbește — acum sunt cu spatele la el, dar știu că Îmi zîmbeşte — Gagarin, iar alături sînt două poze decupate din ziar : doctorul Barnard și o imagine de pe lună, luată din imediată apropiere de o rachetă. După ce răsfoisem cartea, o aşezasem alături, fără să fi reţinut măcar ce titlu are. Aştept, cu ochii pierduţi pe albul strălucitor. Ţigara mi s-a stins. Îmi vine greu să aprind alta, poate şi fiindcă aş simţi — fum cu fum — cum trece vremea ; o țigară durează cam șapte pînă la nouă minute. Poate trecuse mult de cînd se stinsese. Nici la ceas nu vrea să mă uit, deși nu m-ar costa decit un gest foarte simplu, să mă întorc spre pendula din perete — însă nu pot privi înapoi — sau să-mi privesc mina stingă. . . Nu pot !. .. Nimic nu mi se pare mai important, şi totuşi aş vrea ca aşteptarea să nu se mai termine, ori să se curme chiar acum, în clipa aceasta , acum, înainte ca fulgul cel mare, acela care se rostogoleşte mai intr-o parte, să fi ajuns la pămint !. . . Şi ninge mereu, aceiaşi fluturi morţi se învirtesc unul in jurul altuia, aceiaşi trecători pe străzile pline de frig, timpul mi se pare şi el acelaşi. . . Numai eu mă prăbuşesc tot mai in întuneric, nevoind să înţeleg că acum, — acum! ■— nu mai e aşa de simplu ca atunci cînd faci o mină tristă şi spui „sincere condoleanţe". Dar de fapt, chiar nu pot înţelege. Nici eroii care-s in vitrina dulapului, sau cei ce-au proiectat şi trimis atitea nave în Cosmos, n-ar înţelege mai mult ca mine ; oricit de mult ar filozofa, s-ar frămînta, sau ar întoarce faptul pe o parte şi pe alta, spre a-i da de rost, nimeni nu poate face mai mult decit fac eu ■, adică să stea şi să aştepte, pentru că — la urma urmei nici nu e nimic de neînţeles, ori de în/e/es / — situaţia se poate rezuma la un singur cuvint, rezonanţele cele mai fireşti : moartea. Da, este foarte normal să murim. Cum am început să deschidem ochii in lume, învăţăm că suntem muritori. Ştim !. . . Dar acum, — acum ! — eu aştept să moară cineva care-i al meu, care-mi e nespus de drag !. .. Obsedant mai ninge. Şi eu aştept. Ea e In camera de alături ; mai sunt şi ceilalţi în jurul ei, care — la fei ca mine — aşteaptă, li simt prin uşa întredeschisă , au măşti triste, umbletul vătuit, gesturile abia plutite, se vorbeşte mai mult din priviri, cu toate că ea e absolut inconştientă de aproape două zile. Doar buzele i-au zvîcnit aseară, şi atunci le-am umezit. Dar oare apă voia ?. . . Cine ştie?. . . M-aş smulge de la fereastră. M-aş ascunde un dulap, dar şi el, bătrinul nostru dulap, simte durerea, e viu, scrişneşte din încheieturi. . . Cit o fi ceasul ?. . . Sora care-i face injecţiile abia a venit. Ce tratament simplu !. . . Cel mai simplu tratament indicat de medici ia o boală grea , simplu şi pentru soră, şi pentru medic, chiar şi pentru ea — morfină , să nu simtă durerea. Noi însă, nu ne putem face injecţii cu nimic, oriei ne-ar durea ; ne vindecăm singuri. Aştept. Ştiu că moare. Poate peste o oră, poate peste cinci. . . ★ Se luminează. Noaptea devine cenuşie, ceţoasă, apoi albastră. . . Şi ninge, ninge, ninge. . . Ce e ?.. . Se mişcă cei de dincolo ?... A murit. .. Ninge şi în casă, ninge. . . Dulapul cel bătrln parcă s-a acoperit de zăpadă. . . Dar eu?! Ridic ochii spre geam. Dincolo de apa limpede a sticlei, într-o lumină lăptoasă foşnesc copacii. Le-aud parcă seva, urcînd din rădăcini prin trunchiuri pînă în mugurii care se vor desface în primăvară. Aud pașii trecătorilor și zgomotul mașinilor pe stradă. Oare există într-adevăr moartea ? Oricum, îmi vine greu s-o accept. VASILE ARTENIE Desen de E. MODILCĂ DRUM NOU Nr. 7217 Coloana infinită a lui Brâncuşi începe aici ? ! Oricum, a contempla astăzi rara frumuseţe a zeiţei „Fortuna“, descoperită cu numai cîţiva ani în urmă de arheologii constănţeni, înseamnă să porţi un adevărat dialog peste spaţiu şi timp cu o impresionantă tradiţie artistică, în care se răsfrîng deopotrivă tulburătoarele sunete ale „Mioriţei“, scînteierile înţeleptelor ideograme ale porţilor maramureşene ca şi inimitabilele ritmuri argheziene... PREMIERE LIRICE DARIE MAGHERU „...tot ce mişcă-n ţara asta...“ „cum tropot nu mai sună — dacă-l asculţi — din sciţii, cînd prin ghioc vutră, căzuţi sînt numuliţii — ca-n luptă-n roci die calcar — . . . pe argeş poate-i vie doar spahiîmea lu’nd eu asediu, geologia ? !.... nu, iată , bărăgane, cu valul tern cu totul, pe-aici — între maree — străbunii — îl trec de-a-notuî ! toţi preajmă ni-s, şi lavă, şi din adîncu-întîi — pin’ s-or aşterne — loess — oştiri de osmanlîi ! (suspensie)... spic şi coame totuna, de-a-îndărate — sorbise cuarţu’ licăr subtilei mări sarmate, în grîuri decantîndu-i — şi, dinadins călare, păşunile-înecate se-ntorc pe cai de mare... !“ APATHY GÉZA VIAŢA LUNGA Frumos şi-albastru-i cercul spre ziuă desenat de-al o sută-lea an în trunchiul copacului foşnind lingă drum. Poate unii îl şi invidiază acum pe-acest zeu în propria-i fericire însingurat. Şi e drept, de-o sută de ani neclintit sub stele Se înalţă peste zborul păsărilor prin zăpezi şi prin ploi ; Cine, însă, l-a văzut plîngînd sau rîzînd alături de noi ? . .. Deci, prieteni, îi neg soarta prin jurul vîrstei mele : Fiecare oră mi-e zbor înalt spre soare, Voi mai trăi o sută, sau cincizeci de ani, oare ? Nu ştiu. Dar anii mei spre zare aprinşi ca şi un rug Nu-i risipesc în şaua zefirilor ce fug şi nici n-am rădăcini înfipte-n grea ţarină ca-ndepărtat de oameni prea mult timp să mă ţină. In româneşte de N. MARIA Una dintre cele mai actuale probleme ale literaturii de azi şi din toate timpurile este, fără îndoială, aceea a relaţiei dintre creaţia scriitorului sau poetului şi cititorul căruia această creaţie, prin esenţa viabilităţii sale, i se adresează, justificindu-şi sensul. Pentru că e greu să ne închipuim, aşa cum arăta şi Pavel Codiţă, în ziarul „Scînteia“ din 1 februarie a.c., o artă fără public. Evident, în virtutea acestui adevăr tavât, de altfel, în vedere de către toţi creatorii, de la Homer, Shakespeare, Moliere, Cehov, Hemingway, Kafka, Joyce, Tzara şi pînă la cel mai tînăr scriitor al zilelor noastre, indiferent că ei au recunoscut sau nul), orice discuţie purtată în jurul cititorului este o problemă majoră care vizează esenţa literaturii. Se pune deci următoarea întrebare : este cititorul dintr-o anumită epocă avizat să afirme sau să infirme valabilitatea unei literaturi ? Răspunsul pe care-l dă istoria literaturii, experienţa criticii literare, istoria esteticii este afirmativ , chiar dacă ni se oferă şi exemple de capodopere ale literaturii universale care n-au fost receptate cu uşurinţă de către masele de cititori, în timp ce opere fără valoare şi-au cîştigat destul de repede adeziunea acestora. Nimeni nu se încumetă să nege faptul că gustul estetic al categoriilor largi de cititori este supus în anumite condiţii unor influenţe mai puţin pozitive, cum nu se poate contesta faptul că la o anume categorie de cititori, gustul estetic manifestă sesizabile simptome de comoditate. Ce se întîmplă cu creatorii în asemenea cazuri: rămîn „neînţeleşi“ sau se declară dispuşi să facă anumite concesii cititorului ? Nici una, nici alta. Singura soluţie valabilă, mai ales în condiţiile pe care le oferă cultura socialistă, este ridicarea cititorului contemporan la nivelul atins de dezvoltarea literaturii. Ce trebuie făcut în acest sens ? Cei mai mulţi specialişti, profesori, critici literari, esteţi, pun accentul pe formarea cititorului, pe pregătirea lui prealabilă, absolutizînd de multe ori, şi fără îndoială din bune intenţii, acest aspect. După un asemenea „teoretician“, un cititor contemporan, pentru a-l citi pe Marcel Prust, pe Malraux sau pe Kafka, ar trebui să poarte neapărat în buzunar, diploma de „absolvent al unei facultăţi de filologie“. Evident, nu se poate nega rolul important al şcolii, al istoriei literare şi al criticii, acestea ocupîndu-se în ultima analiză tocmai de formarea gustului estetic al cititorului. Nu este bine, însă, a se recurge la soluţii exterioare actului esenţial prin care cititorul se întîlneşte cu opera literară şi care nu poate fi altul decit cititul, conceput nu doar ca un simplu mijloc de „agrement“ ci ca o participare activă a cititorului, la făurirea destinului operei literare. O participare care de cele mai multe ori este egală cu cea a însuşi scriitorului. Cu alte cuvinte trebuie precizat că între cititor şi scriitor are loc, prin intermediul cărţii, o reacţie de simbioză, al cărei „catalizator“ nu poate fi, bineînţeles, decât EMOŢIA ARTISTICĂ. De exemplu, George Călinescu vedea în poezie „Un sistem de reprezentări, mai cu seamă concrete, asemănătoare dar nu înrudite cu reprezentările aparent incoerente din vis şi cu halucinaţiile din anumite boli mintale : un grup de reprezentări care nu au nici un fel de contiguitate logică, un proces de sistematizare superioară în care simţim (subl. ns.) un sens interior şi mai ales o intenţie“. Este în acest caz poezia un turn de fildeş inaccesibil cititorului cu o cultură medie? Nu. Poetul adevărat nu scrie niciodată pentru un grup de „iniţiaţi“. Continuîndu-şi ilustrarea ideii, Călinescu se oprea asupra unui citat din poezia „Diana“ lui Eminescu : „Un arc de aur pe-al ei umăr / Ea trece mîndră la vînat / Şi peste frunze fără număr / Abia o urmă a lăsat“. „Ce vrea aici poetul ? se întreba marele critic. Să evoce singurătatea pădurii ? Să reînvie pe Diana ? Să construiască un tablou lunar ? Nici o interpretare din acestea plane (citeşte „schematice“ — n.n.) nu epuizează ideea ce s-ar putea figura sub numele de „ sălbăticiune“. Aşadar, este evident, et nu-i putem cere unei poezii să ne facă (cum de altfel bine sublinia şi criticul literar Voicu Bugariu într-un articol publicat in ziarul nostru şi intitulat „înţelegere sau receptare a poeziei“) s-o înţelegem „terre á terre“. Putem însă fi siguri că milioane de cititori s-au emoţionat şi au recitit de zeci de ori strofa de mai sus a lui Eminescu, chiar dacă mulţi dintre aceştia nici n-au ştiut măcar cine era Diana. Deci, ceea ce trebuie să pretindem unei poezii, unei proze şi în general unei opere de artă este să ne emoţioneze. Emoţia este cea care realizează armonia dintre poet şi cititor. Orice cititor emoţionat de primele pagini din „Portretul unui necunoscut“ al Nathaliei Saraute nu va refuza să meargă mai departe cu lectura pe motivul că această carte e „greoaie“, cum orice cititor căruia îi va cădea în mină „Jocul secund“ al lui Ion Barou nu-1 va arunca pe motiv că nu-1 „înţelege“, cum nu va proceda în mod identic nici cu volumul „Infernul discutabil“ al tînărului poet Ion Alexandru. Şi o dată o astfel de carte citită va ridica nivelul cititorului în mod sigur. Să nu-i propunem însă cititorului adult soluţii de „culturalizare“ şi nici „moduri“ de lectură. Poetul, scriitorul au însă obligaţia să scrie o literatură care să emoţioneze, o poezie izvorîtă din simţăminte înalte şi bazate pe valorificarea celor mai de seamă cuceriri ale tuturor poeţilor mari, fie că ei se numesc Dante, Petrarca, Eminescu, sau Eugenio Montale, într un asemenea caş, chiar dacă cititorul se emoţionează de o poezie, fără să o înţeleagă, nu trebuie să fim neliniştiţi. Cititorul secolului nostru şi cu atît mai mult cel al secolului următor, care va avea la dispoziţie din ce în ce mai mult timp uiber pentru propria-i instruire, nu se va mai mulţumi doar cu faptul că poezia cutare „sau romanul“ cutare l-a emoţionat sau l-a cucerit prin desfăşurarea trepidantă a acţiunii. El va căuta sâ-i înţeleagă seniurile operei literare, implicaţiile sale estetice, fundamentul etico-filozofic al acesteia, va căuta să pătrundă în subtilitatea unor procedee de construcție artistică. N. STOE Emoţia - fundament al receptării artistice