Epoca, octombrie 1896 (Seria II - Anul 2, nr. 280-289)

1896-10-24 / nr. 287

SERIA II.—ANíJL II, No. 287. NÜMARÜL^IO BANI ABOlIAMFITFJJR I­ncep­­a 1 și 15 ale fle­ ch­ețiuni și se plătea? tot­d’a­una înainte In București la Casa Administrației In judei* și etreinătate prin mandate poștale Un an In țari 30 lei; ln streinătate 50 lei ?ase luni ... 15 > > > 25 t­rei luni . . . 8 » » » 13 . Un număr In streinătate 30 bani MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA REDACȚIA No. 8—STRADA CLEMENȚEI—No. 8 JOI, 24 OCTOMBRE 1896 NUMARUL^IO BANI AMUWCrUBELE In București și județe s* primite numai la Administrație In streinătate, direct la administrați* 1* toate oficiile de publicitate Anunc­uri la pag. IV......................0.30 b. lini* » » » III...................2.— lei » * » * n...................3.— » » Inserțiile și reclamele 3 lei rlndul Un num­ăr redhii 80 bani ADMINISTRAȚIA No. 8.- STRADA CLEMENȚEI -No. 8. JKdiția de seara LOVIREA MAGISTRATUREI FARA DE CINSTE In deosebire de alte țâri, unde cinstea guvernului trece drept un lucru vulgar, de sine înțeles, la noi aceasta e o condițiune de căpete­nie pentru un partid, căci adese ori guvernele în țara noastră sunt lipsite de această însușire, împrejurări istorice nenorocite au făcut să se încuibeze la noi cele mai detestabile moravuri ; răul a fost și este încă atît de înrădăci­nat, în­cît, mai presus de princi­pii și programe de guvernămînt, trebuie să cerem partidelor noastre cinste publica. Neapărat, nu vom face ca libe­ralii în opozițiune. Nu pretindem că există două țări, una cinstită cînd sunt conservato­rii la putere și alta necinstită cînd liberalii le iau locul, ci, mulțu­­mindu-ne cu ceva foarte relativ, susținem că în țara noastră, cu de­prinderile și moravurile actuale, cu defectele ei de cari un guvern nu poate fi răspunzător, cel puțin frun­tașii ori­cărui partid politic trebue să fie de o cinste absolut nediscu­tată ; pretindem apoi că guvernele sunt datoare, în primul rînd, să exercite o acțiune de împotrivire la pornirile rele ce se pot mani­festa în unele straturi sociale și, în materie de cinste, să nu arate slăbiciune față cu partizanii lor po­litici. Asupra acestui minimum, soco­tim că nu poate fi deosebire de vederi. Să încercăm acum a judeca par­tidul nostru național-liberal din punc­tul de vedere al primei condițiuni pe care trebuie s-o îndeplinească­ cinstea. O asemenea cercetare ar fi de­sigur foarte anevoioasă pentru ori­ce partid politic, în condițiuni nor­male ; când e vorba însă de par­tidul național-liberal, cercetătorul găsește înlesniri extra­ordinare. Munca e foarte mult simplificată prin faptul că acest partid a avut însuși el grija să formeze un vo­luminos dosar, plin de documen­tele cele mai inatacabile mărturi­sind necinstea sa. In loc de a răsfoi analele ad­ministrative și judecătorești, în loc de a trece prin ciur acuzările ad­versarilor (tot­dea­una supuse bănu­­elii de a fi pătimașe), n’avem de­cât să răsfoim acest dosar, în care actele sunt iscălite de înșiși acei cari au făcut și crescut partidul liberal, de căpeteniile lui. Avut­a de conducători, acest par­tid, pe frații Ion și Dumitru Bră­­tianu, pe C. A. Rosetti, pe Kogăl­­niceanu, în vremea de când e bine închiegat, adică de la 1876 încoace. Ei bine, toți aceștia au dat par­tidului național-liberal atestat de necinste. Și aceasta nu în taină, în întruniri intime, ci la lumina zilei și în fața lumii, iar partidul nici o­datâ n’a îndrăznit să dez­mintă cele spuse și scrise de frun­tașii süi. Culegerea osîndelor rostite de căpeteniile liberale ar fi o lucrare foarte instructivă, pe care poate că vom și face-o când­va. Dacă de la șefi ne coborâm la soldați, îi vom găsi pe aceștia necurmat ocupați a se învinui u­­nii pe alții de cea mai desăvîrșită necinste. Fără a ne mai înapoia la vre­muri ceva mai depărtate, n’avem decât să urmărim cu atențiune ceea­ ce se petrece astă­zi în lagă­rul național-liberal. Mai pe fie­care zi se ivesc cer­turi scandaloase între membrii par­tidului : motivul ? Necinstea celor ce au administrațiunea pe mină. Și dacă învinuiții de e­l sunt înlătu­rați și înlocuiți cu învinuitorii lor, acești din urmă sunt acuzați de cel d’intîi, tot pentru necinste. Nu se schimbă alte vorbe între libe­rali de­cît: «Ai furat!» — «Ba tu furi!» Și aceasta pretutindeni, în parlamentul țarei, în sfaturile o­­rășenești, în presă, în întruniri pu­blice, la București, la Ploești, la Galați, la Huși, la Iași, ori­unde. N’avem a filce cu cazuri izolate, cari, ori­cît de regretabile, nu pot angaja întru nimic partidul, ci cu o stare aproape generală , iar ceea ce se intîmplă astă­zi s’a mai în­­tîm­plat și în trecutul guvernămînt al partidului liberal; în întindere ca și în timp, aceiași necinste e deci caracteristică partidului liberal. Și trăsătura aceasta se accen­­tuiază și mai mult prin purtarea guvernului față de desfrîul mem­brilor partidului. Guvernul liberal, chiar cînd e silit de împrejurări să mărturisească necinstea partizanilor săi, îl scu­tește de răspundere, cea mai mare jertfa pe care consimte s’o facă moralei, e să ia cuțitul și pîinea din mîna acelora cari n’au mai în­căput subt larga-i mușama. De pe­deapsă, nici vorbă nu e. Ni se pare că avem aci toate elementele cerute pentru a putea spune, fără să riscăm a fi acuzați că suntem pătimași, că partidul li­beral nu întrunește cea d’intîi con­dițiune a unui partid de guvernă­­mînt în țara noastră : cinstea. Și aceasta e o adevărată neno­rocire. Detestabilele moravuri născute într’un jalnic trecut, nu pot fi dez­rădăcinate, ba se lățesc încă și mai mult și înfloresc mai viguros. Ge­­nerațiunile tinere, în loc să se deș­tepte într’o viață nouă, respiră o atmosferă care ucide ori­ce simt­ moral; tinerii ajung, încă de la pra­gul vieței, ori dezgustați de viața publică, ori corupți, cari nu văd în­­tr’iisa de­cît mijlocul cel mai les­nicios pentru mulțumirea nemăsura­telor lor pofte. Și ast­fel se otrăvește un întreg popor, bine înzestrat, dar răui guvernat. Iar străinii, cari vecini, pîndesc cîștigul, ajung să vadă în Româna țara făgăduinței, raiul gheșefturilor, unde dividenda e în proporțiune directă cu șarlatania, și legea nu e riguroasă de­cît cu oamenii cin­stiți. I. Popesecu GHEȘEFTUL D-LUI PALLADI Azi nici presa guvernamentală nu mai făgăduește că s’a săvîrșit un abuz în a­­rendarea moșiei Potelu. Guvernul caută însă să acopere pe d. Palladi aruuncînd vina asupra unui func­ționar, care ar fi indus pe ministru in e­­roare. Lucrul însă stă cu totul altfel și ghe­­șeftul s’a săvîrșit cu deplina știință a ministrului. Pentru a dovedi aceasta, putem da o probă materială. Pe hârtiile înaintate ministrului se a­­rată că garanția depusă e de 16.000 lei, care să știe că trebue să represinte sfer­tul prețului. D. Palladi știa că 16.000 lei represintă cel puțin 64.000 lei arendă. Totuși d-sa a dat moșia d-lui deputat Pop, pe prețul de 30.000 lei. ----------------- n I­um ----------------­ LOVIREA MAGISTRATUREI Procesul Steiner și presa liberală.— Judecătorul de instrucție Dă­­răscu.—Intervenirea guver­nului —Protestările ju­­decător­ului de ins­trucție.—Cinismul lui Stătescu. Procesul Steiner și presa libe­rală D. Dărăscu, judecător de instrucție pe lingă Tribunalul Ilfov, este permutat ca judecător sindic pe lingă trib. Praho­va, grăește laconicul decret regal publicat în Voința Națională, mult înainte să a­­pară în Monitorul Oficial. Cine ar fi crezut că aceste cîte­va cu­vinte ascund o nouă ignobilă turpitu­dine a ministrului justiției, o lovire poate fără seamăn dată independenței magistratului! Procesul Steiner, e în legătură strînsă cu distrad­area judecătorului de instruc­ție Dărăscu. Nu voim să intrăm de acum în prea multe amănunte, să edităm ceea ce mai toți avocații din București șoptesc, dar nu putem să nu destăinuim că Voința Națională a arătat un interes deosebit și neobicinuit, pentru soarta acestui proces. Ar fi crezut că procurorul a luat re­ședința sa în redacția Voinței și că de acolo dictează el mersul cercetă­rilor. In loc de simplu informator al fap­telor, organul colectivist se transformase în timpul anchetei și formalităților pre­liminare ale procesului în călăuza magistraților, explicînd cu multă înrîu­­rire sensul hotărîrilor camerei de pu­nere sub acuzare, atrăgînd atențiunea magistraților asupra părerei medicilor și invitîndu-i să ’și facă datoria ca și medicii. Pentru ce atîta rîvnă, pentru ce așa mare cheltuială de știință judiciară, cînd era la mijloc ceea ce sa numește un fapt divers, al cărui desnodămîn­ presa de obicei și îl așteaptăi de la jus­tiție, fără a se pronunța nici pro nici contra P Judecătorul de instrucție Dărăscu Avertismentele erau­ adresate judecă­torului de instrucție Dărăscu, care în­sărcinat cu cercetarea afacerei Steiner, nu părea de loc convins despre culpa­bilitatea mamei și a complicilor. Săl­băticia crimei dacă ar fi existat, nemo­tivata ei săvirșire, avisurile contrarii ale medicilor și a somităței medicale Brouardel, neînsemnătatea mărturisitor martorilor acuzăriei, o mie și o sută de alte amănunte, erau­ de natură a pune în dubiu existența crimei și a nu permite unui magistrat integru să se rostească cu ușurință asupra unei crime așa de îngrozitoare, să trimită îna­intea juraților pe o femee pe care în fundul conștiinței o găsea nevinovată. Voința a crezut dar de cuviință să lumineze pe judecătorul de instrucție Dărăscu și să-i spue că în redacția ei trebue să-și redacteze ordonanța. Intervenirea guvernului Dar, pare-se, d. Dărăscu nu înțelegea sau se prefăcea că nu înțelege alusiu­­nile din topor ale ziarului colectivist și cînd a ajuns cu cercetările aproape de sfîrșit, nu s-a sfiit să declare că afa­cerea Steiner nu este serioasă. Atunci intervine ministrul justiției. Verdele Stătescu fiind în concediu, Pal­ladi în timpul interimatului chiamă pe judecătorul de instrucție Dărăscu, și-î zice textual: — îmi pute­a crimă, afacerea Steiner. — Domnule ministru, vă înșelați. Iată amănuntele cari vă vor convinge și pe d­v. că se dă acestei afaceri un interes nemeritat și că femeea nu e vi­novată. — Eu te povățuesc să dai caz de urmărire, răspunse ministrul. Protestările judecătorului de instrucție' In urma acestei întrevederi, se în­toarce din concediu Ministrul Stătescu, instrucția se termină și judecătorul ne­vrând să fie seamă de avertismentele ce primea pe cale piezise, dă ordonanță de neurmărire. Peste cât­va timp în­cepe să se șoptească cum că are să fie înlocuit, ziceau unii, destituit adăogați alții. Sâmbătă, d-l Dărăscu, voind să știe ce este adevărat în toate aceste svonuri, voind să se explice cu Ministrul său, scrie d-lui Stătescu, și’i cere o audi­ență spre a’l dovedi că dreptatea este cu dânsul și că nu l’a ertat conștiința să iscălească o ordonanță de urmărire. Cinismul lui Stătescu Ministrul nu’l primește acasă, dar îi trimite răspuns să vie la Minister. Act d-l Dărăscu e primit de către d-l Fir­litis, secretarul general al Ministerului, care-i ține următorul limbagiu : — Sunt însărcinat de d-l Ministru al Justiției Stătescu să vă spui că d-lui nu are nevoe numai de magistrați in­tegri și inteligenți, ci înainte de toate de magistrați supuși. D-l Dărăscu, încercând să protes­teze, să arate că ’și a făcut datoria, d-l secretar general îl întrerupe, zi­­cându-i: — Ce sunt eu de vină! Eu vă trans­mit pur și simplu cuvintele Ministrului. D-sa a hotărât să mergeți de­o­cam­dată ca judecător sindic la Ploești, spre a vă reabilita! D-l Dărăscu eși indignat și trimise de misiunea sa ! TRIBUNA POLITICĂ Petițiunea adresată de Mitropolitul Primat M. S. Regelui și pe care colec­tiviștii o găseau necuviincioasă, a pro­dus oare­cari roade. Majestatea Sa a intervenit personal ca justiția țărei, un moment suspendată din ordinul guvernului, să dea curs dreptei tânguiri a Capului Bisericei. Din acest simplu fapt reese deja până la evidență că Majestatea Sa n’a putut vedea in acea petițiune de­cât amărâta tânguire a unui om care nu mai poate solicita de­cât de la Suveranul său, dreptatea pe care a cerut-o neîntrerupt, dar zadarnic, pe toate căile legale, de la magistrații ascultători de ordinele unui Ministru civic și despot. Președintele Curței cu Jurați, parche­tul Tribunalului, comisese o tăgadă de dreptate, refuzând să dea curs procesu­lui în calomnie intentat de Mitropolit contra calomniatorilor săi, a fost ne­voe de intervenția Regelui ca să cheme pe acești oameni la respectul legilor. De la început până la sfîrșit, trebue să apară mâna care înfrânează puțin apucăturile sălbatice ale regimului co­lectivist, și-l împiedică în limitele po­sibile să ducă persecuțiunea și nelegiu­irea prea departe. A trebuit mai întâit­ intervenția Su­veranului pentru ca Mi­tropolitul să aibă un pat spre a se odihni, o mâncare să­nătoasă, rufe spre a se premeni, îm­brăcămintea cuviincioasă. Tratat ca cel din urmă ocnaș, Mitro­politul a fost nevoit atunci să ridice glasul către Rege și să mulțumească apoi Majestăței Sale pentru că a bine­voit să dea ordin spre a i se îndulci traiul. Acum din nou iarăși intervențiunea Regelui se datorește punerea în miș­care a judecătorului de instrucție spre a urmări pe plastografi. Sperăm că pînă în cele din urmă drep­tatea va triumfa în această tristă afa­cere. TRIBUNA LITERARA PLAGIATUL IN POEZIE Originalitatea unui poet!... Iată ceva foarte relativ, chiar dacă am fi cu toții de acord asupra ceea­ ce trebue să se înțeleagă prin originalitate. Au fost poeți cari au trecut toată viața lor drept originali, și numai târziu s’a aflat că multe din operile lor erau plagiate. Din contra, originalitatea al­tora n’a atras de loc atenția contim­poranilor. Putem zice că nici­odată ideia ce ne facem despre originalitatea unui poet nu corespunde cu realitatea lucrului. Pentru ca să putem aprecia la justa ei valoare originalitatea unui scriitor, ar trebui ca să cunoaștem în perfecție toate isvoarele la cari el s’a adăpat, toate operile și cărțile pe cari el le-a citit. Dar aceasta este cu neputință. De altminteri poeții cînd imitează sau plagiază dînd lucrările lor drept o­­riginale, pe această neputință sau greu­tate de control din partea noastră, se bizuesc. Altminteri, dacă ei ar ști că noi cititorii și admiratorii lor am fi tot așa în poziție de a’l controla precum el sunt în aceea de a imita și plagia, pla­giat și imitație n’ar mai exista. Cel mai necinstit scriitor ar fi nevoit să spună de unde a luat ideea sau bucata lite­rară. Astă­zi, cînd poeții bine-voesc a ne indica izvorul, o fac de voe dacă sunt cinstiți, sau de frica unei eventuale des­coperiri a furtului. In ipoteza de mai sus, tot­ ar fi cinstiți, pur și simplu de nevoe. Din fericire pentru scriitori, controlul fiind imposibil față cu vastul cîmp li­terar al omenirei, ei pot și vor putea ascunde marelui public micile sau chiar marile lor furtișaguri. In adevăr, pentru grosul publicului, care n’are timpul nici cunoștințele necesare, toți scriitorii sunt originali. Scriitorii pot fără multă osteneală să-și plătească această vanitate. Dacă cu grosul publicului lucrurile se pot petrece ast­fel, nu e tot așa și cu oamenii culți și cu criticii. Lupta­ dintre poeți și critici este mult mai serioasă. In adevăr, dacă poeții sunt în posiție de a ascunde origina sau modelul lu­crărilor lor, în schimb și criticii la rîn­­dul lor fac tot ce pot pentru a le da de urmă. Criticii in această privință sunt poli­țiști fini, neobosiți și ageri, cari au sar­cina de a descoperi infracțiile literare pe cari scriitorii le comit nesocotind sinceritatea și onestitatea literară. In această luptă, vădit că situația criticului este mai inferioară de cita a scriitorului. De aceea meritul este cu atît mai mare pentru polițistul literar cînd isbu­­tește a pune mîna pe delicvent. Un scriitor bine înarmat și abil, rare­ori este prins de contimpuranii săi un flagrant delict de neoriginalitate. Cu cît poetul cunoaște mai multe limbi, cu atît este în stare a reduce la neputință critica. De aci urmează că speța cea mai ușoară de vînat este a poeților cari nu știu nici o limbă străină. Aceștia să mulțumesc a imita pe poe­ții naționali, puțin numeroși, ale căror versuri, cu cît sunt mai iluștri, cu atît sunt mai cunoscute. Deja dificultatea este destul de mare cînd poetul cunoaște limba unei litera­turi oare­care străină. Controlul este cu atît mai greu cu cit acea limbă este mai puțin răspîndită în țară. Așa, literatura franceză a fost acum 40—50 de ani un izvor nesecat de in­spirație pentru toți poeții și scriitorii noștri originali: C. Negruți, Alexandri, Alexandrescu, Bolintineanu, Grandea, etc. de multe ori au avut in vedere pe André Che­nier, Prosper Merimée, V. Hugo, Mus­set, Lamartine, etc. 1). Cu timpul, uzul limbei franceze răs­­pândindu-se la noi, controlul s’a putut face ușor. Astă­zi este destul de greu­ de a se mai imita sau plagia nepedepsit din li­teratura franceză. De aceea scriitorii cu acel instinct de conservație naturală fie­cărei specii, au început a părăsi terenul prea deschis și prea expus al literaturei franceze, a­ 1 1) O. Păun.Ficțiune, imagine și comparație de d. V.

Next