Epoca, octombrie 1896 (Seria II - Anul 2, nr. 280-289)
1896-10-24 / nr. 287
SERIA II.—ANíJL II, No. 287. NÜMARÜL^IO BANI ABOlIAMFITFJJR Incepa 1 și 15 ale fle chețiuni și se plătea? totd’auna înainte In București la Casa Administrației In judei* și etreinătate prin mandate poștale Un an In țari 30 lei; ln streinătate 50 lei ?ase luni ... 15 > > > 25 trei luni . . . 8 » » » 13 . Un număr In streinătate 30 bani MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA REDACȚIA No. 8—STRADA CLEMENȚEI—No. 8 JOI, 24 OCTOMBRE 1896 NUMARUL^IO BANI AMUWCrUBELE In București și județe s* primite numai la Administrație In streinătate, direct la administrați* 1* toate oficiile de publicitate Anuncuri la pag. IV......................0.30 b. lini* » » » III...................2.— lei » * » * n...................3.— » » Inserțiile și reclamele 3 lei rlndul Un număr redhii 80 bani ADMINISTRAȚIA No. 8.- STRADA CLEMENȚEI -No. 8. JKdiția de seara LOVIREA MAGISTRATUREI FARA DE CINSTE In deosebire de alte țâri, unde cinstea guvernului trece drept un lucru vulgar, de sine înțeles, la noi aceasta e o condițiune de căpetenie pentru un partid, căci adese ori guvernele în țara noastră sunt lipsite de această însușire, împrejurări istorice nenorocite au făcut să se încuibeze la noi cele mai detestabile moravuri ; răul a fost și este încă atît de înrădăcinat, încît, mai presus de principii și programe de guvernămînt, trebuie să cerem partidelor noastre cinste publica. Neapărat, nu vom face ca liberalii în opozițiune. Nu pretindem că există două țări, una cinstită cînd sunt conservatorii la putere și alta necinstită cînd liberalii le iau locul, ci, mulțumindu-ne cu ceva foarte relativ, susținem că în țara noastră, cu deprinderile și moravurile actuale, cu defectele ei de cari un guvern nu poate fi răspunzător, cel puțin fruntașii oricărui partid politic trebue să fie de o cinste absolut nediscutată ; pretindem apoi că guvernele sunt datoare, în primul rînd, să exercite o acțiune de împotrivire la pornirile rele ce se pot manifesta în unele straturi sociale și, în materie de cinste, să nu arate slăbiciune față cu partizanii lor politici. Asupra acestui minimum, socotim că nu poate fi deosebire de vederi. Să încercăm acum a judeca partidul nostru național-liberal din punctul de vedere al primei condițiuni pe care trebuie s-o îndeplinească cinstea. O asemenea cercetare ar fi desigur foarte anevoioasă pentru orice partid politic, în condițiuni normale ; când e vorba însă de partidul național-liberal, cercetătorul găsește înlesniri extraordinare. Munca e foarte mult simplificată prin faptul că acest partid a avut însuși el grija să formeze un voluminos dosar, plin de documentele cele mai inatacabile mărturisind necinstea sa. In loc de a răsfoi analele administrative și judecătorești, în loc de a trece prin ciur acuzările adversarilor (totdeauna supuse bănuelii de a fi pătimașe), n’avem decât să răsfoim acest dosar, în care actele sunt iscălite de înșiși acei cari au făcut și crescut partidul liberal, de căpeteniile lui. Avuta de conducători, acest partid, pe frații Ion și Dumitru Brătianu, pe C. A. Rosetti, pe Kogălniceanu, în vremea de când e bine închiegat, adică de la 1876 încoace. Ei bine, toți aceștia au dat partidului național-liberal atestat de necinste. Și aceasta nu în taină, în întruniri intime, ci la lumina zilei și în fața lumii, iar partidul nici odatâ n’a îndrăznit să dezmintă cele spuse și scrise de fruntașii süi. Culegerea osîndelor rostite de căpeteniile liberale ar fi o lucrare foarte instructivă, pe care poate că vom și face-o cândva. Dacă de la șefi ne coborâm la soldați, îi vom găsi pe aceștia necurmat ocupați a se învinui unii pe alții de cea mai desăvîrșită necinste. Fără a ne mai înapoia la vremuri ceva mai depărtate, n’avem decât să urmărim cu atențiune ceea ce se petrece astăzi în lagărul național-liberal. Mai pe fiecare zi se ivesc certuri scandaloase între membrii partidului : motivul ? Necinstea celor ce au administrațiunea pe mină. Și dacă învinuiții de el sunt înlăturați și înlocuiți cu învinuitorii lor, acești din urmă sunt acuzați de cel d’intîi, tot pentru necinste. Nu se schimbă alte vorbe între liberali decît: «Ai furat!» — «Ba tu furi!» Și aceasta pretutindeni, în parlamentul țarei, în sfaturile orășenești, în presă, în întruniri publice, la București, la Ploești, la Galați, la Huși, la Iași, oriunde. N’avem a filce cu cazuri izolate, cari, oricît de regretabile, nu pot angaja întru nimic partidul, ci cu o stare aproape generală , iar ceea ce se intîmplă astăzi s’a mai întîmplat și în trecutul guvernămînt al partidului liberal; în întindere ca și în timp, aceiași necinste e deci caracteristică partidului liberal. Și trăsătura aceasta se accentuiază și mai mult prin purtarea guvernului față de desfrîul membrilor partidului. Guvernul liberal, chiar cînd e silit de împrejurări să mărturisească necinstea partizanilor săi, îl scutește de răspundere, cea mai mare jertfa pe care consimte s’o facă moralei, e să ia cuțitul și pîinea din mîna acelora cari n’au mai încăput subt larga-i mușama. De pedeapsă, nici vorbă nu e. Ni se pare că avem aci toate elementele cerute pentru a putea spune, fără să riscăm a fi acuzați că suntem pătimași, că partidul liberal nu întrunește cea d’intîi condițiune a unui partid de guvernămînt în țara noastră : cinstea. Și aceasta e o adevărată nenorocire. Detestabilele moravuri născute într’un jalnic trecut, nu pot fi dezrădăcinate, ba se lățesc încă și mai mult și înfloresc mai viguros. Generațiunile tinere, în loc să se deștepte într’o viață nouă, respiră o atmosferă care ucide orice simt moral; tinerii ajung, încă de la pragul vieței, ori dezgustați de viața publică, ori corupți, cari nu văd într’iisa decît mijlocul cel mai lesnicios pentru mulțumirea nemăsuratelor lor pofte. Și astfel se otrăvește un întreg popor, bine înzestrat, dar răui guvernat. Iar străinii, cari vecini, pîndesc cîștigul, ajung să vadă în Româna țara făgăduinței, raiul gheșefturilor, unde dividenda e în proporțiune directă cu șarlatania, și legea nu e riguroasă decît cu oamenii cinstiți. I. Popesecu GHEȘEFTUL D-LUI PALLADI Azi nici presa guvernamentală nu mai făgăduește că s’a săvîrșit un abuz în arendarea moșiei Potelu. Guvernul caută însă să acopere pe d. Palladi aruuncînd vina asupra unui funcționar, care ar fi indus pe ministru in eroare. Lucrul însă stă cu totul altfel și gheșeftul s’a săvîrșit cu deplina știință a ministrului. Pentru a dovedi aceasta, putem da o probă materială. Pe hârtiile înaintate ministrului se arată că garanția depusă e de 16.000 lei, care să știe că trebue să represinte sfertul prețului. D. Palladi știa că 16.000 lei represintă cel puțin 64.000 lei arendă. Totuși d-sa a dat moșia d-lui deputat Pop, pe prețul de 30.000 lei. ----------------- n Ium ---------------- LOVIREA MAGISTRATUREI Procesul Steiner și presa liberală.— Judecătorul de instrucție Dărăscu.—Intervenirea guvernului —Protestările judecătorului de instrucție.—Cinismul lui Stătescu. Procesul Steiner și presa liberală D. Dărăscu, judecător de instrucție pe lingă Tribunalul Ilfov, este permutat ca judecător sindic pe lingă trib. Prahova, grăește laconicul decret regal publicat în Voința Națională, mult înainte să apară în Monitorul Oficial. Cine ar fi crezut că aceste cîteva cuvinte ascund o nouă ignobilă turpitudine a ministrului justiției, o lovire poate fără seamăn dată independenței magistratului! Procesul Steiner, e în legătură strînsă cu distradarea judecătorului de instrucție Dărăscu. Nu voim să intrăm de acum în prea multe amănunte, să edităm ceea ce mai toți avocații din București șoptesc, dar nu putem să nu destăinuim că Voința Națională a arătat un interes deosebit și neobicinuit, pentru soarta acestui proces. Ar fi crezut că procurorul a luat reședința sa în redacția Voinței și că de acolo dictează el mersul cercetărilor. In loc de simplu informator al faptelor, organul colectivist se transformase în timpul anchetei și formalităților preliminare ale procesului în călăuza magistraților, explicînd cu multă înrîurire sensul hotărîrilor camerei de punere sub acuzare, atrăgînd atențiunea magistraților asupra părerei medicilor și invitîndu-i să ’și facă datoria ca și medicii. Pentru ce atîta rîvnă, pentru ce așa mare cheltuială de știință judiciară, cînd era la mijloc ceea ce sa numește un fapt divers, al cărui desnodămîn presa de obicei și îl așteaptăi de la justiție, fără a se pronunța nici pro nici contra P Judecătorul de instrucție Dărăscu Avertismentele erau adresate judecătorului de instrucție Dărăscu, care însărcinat cu cercetarea afacerei Steiner, nu părea de loc convins despre culpabilitatea mamei și a complicilor. Sălbăticia crimei dacă ar fi existat, nemotivata ei săvirșire, avisurile contrarii ale medicilor și a somităței medicale Brouardel, neînsemnătatea mărturisitor martorilor acuzăriei, o mie și o sută de alte amănunte, erau de natură a pune în dubiu existența crimei și a nu permite unui magistrat integru să se rostească cu ușurință asupra unei crime așa de îngrozitoare, să trimită înaintea juraților pe o femee pe care în fundul conștiinței o găsea nevinovată. Voința a crezut dar de cuviință să lumineze pe judecătorul de instrucție Dărăscu și să-i spue că în redacția ei trebue să-și redacteze ordonanța. Intervenirea guvernului Dar, pare-se, d. Dărăscu nu înțelegea sau se prefăcea că nu înțelege alusiunile din topor ale ziarului colectivist și cînd a ajuns cu cercetările aproape de sfîrșit, nu s-a sfiit să declare că afacerea Steiner nu este serioasă. Atunci intervine ministrul justiției. Verdele Stătescu fiind în concediu, Palladi în timpul interimatului chiamă pe judecătorul de instrucție Dărăscu, și-î zice textual: — îmi putea crimă, afacerea Steiner. — Domnule ministru, vă înșelați. Iată amănuntele cari vă vor convinge și pe dv. că se dă acestei afaceri un interes nemeritat și că femeea nu e vinovată. — Eu te povățuesc să dai caz de urmărire, răspunse ministrul. Protestările judecătorului de instrucție' In urma acestei întrevederi, se întoarce din concediu Ministrul Stătescu, instrucția se termină și judecătorul nevrând să fie seamă de avertismentele ce primea pe cale piezise, dă ordonanță de neurmărire. Peste câtva timp începe să se șoptească cum că are să fie înlocuit, ziceau unii, destituit adăogați alții. Sâmbătă, d-l Dărăscu, voind să știe ce este adevărat în toate aceste svonuri, voind să se explice cu Ministrul său, scrie d-lui Stătescu, și’i cere o audiență spre a’l dovedi că dreptatea este cu dânsul și că nu l’a ertat conștiința să iscălească o ordonanță de urmărire. Cinismul lui Stătescu Ministrul nu’l primește acasă, dar îi trimite răspuns să vie la Minister. Act d-l Dărăscu e primit de către d-l Firlitis, secretarul general al Ministerului, care-i ține următorul limbagiu : — Sunt însărcinat de d-l Ministru al Justiției Stătescu să vă spui că d-lui nu are nevoe numai de magistrați integri și inteligenți, ci înainte de toate de magistrați supuși. D-l Dărăscu, încercând să protesteze, să arate că ’și a făcut datoria, d-l secretar general îl întrerupe, zicându-i: — Ce sunt eu de vină! Eu vă transmit pur și simplu cuvintele Ministrului. D-sa a hotărât să mergeți deocamdată ca judecător sindic la Ploești, spre a vă reabilita! D-l Dărăscu eși indignat și trimise de misiunea sa ! TRIBUNA POLITICĂ Petițiunea adresată de Mitropolitul Primat M. S. Regelui și pe care colectiviștii o găseau necuviincioasă, a produs oarecari roade. Majestatea Sa a intervenit personal ca justiția țărei, un moment suspendată din ordinul guvernului, să dea curs dreptei tânguiri a Capului Bisericei. Din acest simplu fapt reese deja până la evidență că Majestatea Sa n’a putut vedea in acea petițiune decât amărâta tânguire a unui om care nu mai poate solicita decât de la Suveranul său, dreptatea pe care a cerut-o neîntrerupt, dar zadarnic, pe toate căile legale, de la magistrații ascultători de ordinele unui Ministru civic și despot. Președintele Curței cu Jurați, parchetul Tribunalului, comisese o tăgadă de dreptate, refuzând să dea curs procesului în calomnie intentat de Mitropolit contra calomniatorilor săi, a fost nevoe de intervenția Regelui ca să cheme pe acești oameni la respectul legilor. De la început până la sfîrșit, trebue să apară mâna care înfrânează puțin apucăturile sălbatice ale regimului colectivist, și-l împiedică în limitele posibile să ducă persecuțiunea și nelegiuirea prea departe. A trebuit mai întâit intervenția Suveranului pentru ca Mitropolitul să aibă un pat spre a se odihni, o mâncare sănătoasă, rufe spre a se premeni, îmbrăcămintea cuviincioasă. Tratat ca cel din urmă ocnaș, Mitropolitul a fost nevoit atunci să ridice glasul către Rege și să mulțumească apoi Majestăței Sale pentru că a binevoit să dea ordin spre a i se îndulci traiul. Acum din nou iarăși intervențiunea Regelui se datorește punerea în mișcare a judecătorului de instrucție spre a urmări pe plastografi. Sperăm că pînă în cele din urmă dreptatea va triumfa în această tristă afacere. TRIBUNA LITERARA PLAGIATUL IN POEZIE Originalitatea unui poet!... Iată ceva foarte relativ, chiar dacă am fi cu toții de acord asupra ceea ce trebue să se înțeleagă prin originalitate. Au fost poeți cari au trecut toată viața lor drept originali, și numai târziu s’a aflat că multe din operile lor erau plagiate. Din contra, originalitatea altora n’a atras de loc atenția contimporanilor. Putem zice că niciodată ideia ce ne facem despre originalitatea unui poet nu corespunde cu realitatea lucrului. Pentru ca să putem aprecia la justa ei valoare originalitatea unui scriitor, ar trebui ca să cunoaștem în perfecție toate isvoarele la cari el s’a adăpat, toate operile și cărțile pe cari el le-a citit. Dar aceasta este cu neputință. De altminteri poeții cînd imitează sau plagiază dînd lucrările lor drept originale, pe această neputință sau greutate de control din partea noastră, se bizuesc. Altminteri, dacă ei ar ști că noi cititorii și admiratorii lor am fi tot așa în poziție de a’l controla precum el sunt în aceea de a imita și plagia, plagiat și imitație n’ar mai exista. Cel mai necinstit scriitor ar fi nevoit să spună de unde a luat ideea sau bucata literară. Astăzi, cînd poeții bine-voesc a ne indica izvorul, o fac de voe dacă sunt cinstiți, sau de frica unei eventuale descoperiri a furtului. In ipoteza de mai sus, tot ar fi cinstiți, pur și simplu de nevoe. Din fericire pentru scriitori, controlul fiind imposibil față cu vastul cîmp literar al omenirei, ei pot și vor putea ascunde marelui public micile sau chiar marile lor furtișaguri. In adevăr, pentru grosul publicului, care n’are timpul nici cunoștințele necesare, toți scriitorii sunt originali. Scriitorii pot fără multă osteneală să-și plătească această vanitate. Dacă cu grosul publicului lucrurile se pot petrece astfel, nu e tot așa și cu oamenii culți și cu criticii. Lupta dintre poeți și critici este mult mai serioasă. In adevăr, dacă poeții sunt în posiție de a ascunde origina sau modelul lucrărilor lor, în schimb și criticii la rîndul lor fac tot ce pot pentru a le da de urmă. Criticii in această privință sunt polițiști fini, neobosiți și ageri, cari au sarcina de a descoperi infracțiile literare pe cari scriitorii le comit nesocotind sinceritatea și onestitatea literară. In această luptă, vădit că situația criticului este mai inferioară de cita a scriitorului. De aceea meritul este cu atît mai mare pentru polițistul literar cînd isbutește a pune mîna pe delicvent. Un scriitor bine înarmat și abil, rareori este prins de contimpuranii săi un flagrant delict de neoriginalitate. Cu cît poetul cunoaște mai multe limbi, cu atît este în stare a reduce la neputință critica. De aci urmează că speța cea mai ușoară de vînat este a poeților cari nu știu nici o limbă străină. Aceștia să mulțumesc a imita pe poeții naționali, puțin numeroși, ale căror versuri, cu cît sunt mai iluștri, cu atît sunt mai cunoscute. Deja dificultatea este destul de mare cînd poetul cunoaște limba unei literaturi oarecare străină. Controlul este cu atît mai greu cu cit acea limbă este mai puțin răspîndită în țară. Așa, literatura franceză a fost acum 40—50 de ani un izvor nesecat de inspirație pentru toți poeții și scriitorii noștri originali: C. Negruți, Alexandri, Alexandrescu, Bolintineanu, Grandea, etc. de multe ori au avut in vedere pe André Chenier, Prosper Merimée, V. Hugo, Musset, Lamartine, etc. 1). Cu timpul, uzul limbei franceze răspândindu-se la noi, controlul s’a putut face ușor. Astăzi este destul de greu de a se mai imita sau plagia nepedepsit din literatura franceză. De aceea scriitorii cu acel instinct de conservație naturală fiecărei specii, au început a părăsi terenul prea deschis și prea expus al literaturei franceze, a 1 1) O. Păun.Ficțiune, imagine și comparație de d. V.