Epoca, iunie 1931 (nr. 701-724)

1931-06-10 / nr. 707

He. 707 3 LB HHCm $1 ADIWISTIAKiA BUCUREȘTI, CALEA VICTOR­IEI No 33 Reclame și inserții Se primesc la ad­erația ziarului și to toate agențiile de publicitate ThefM 362)10 Considerațiuni asupra noului parlament . In ziua­­ de 15 Iunie se întru­nește, în sesiune extraordina­ră, cel de întăi parlament ales sub domnia Regelui Carol II. Acest unic amănunt face ca noul parlament să se înfăți­șeze sub un cu totul alt aspect, de­cât cele­ de până acum. Cu prilejul înplinirei unui an de la suirea i pe tron a Ma­­jestăței Sale Regelui s’a subli­niat de către toți, câți au vor­bit sau au scris despre acest mare eveniment, că noua dom­nie înseamnă sub toate rapor­turile un început de eră nouă. Este evident că și parlamentul trebue să intre în noul ritm al vieței noastre publice. Fos­tul parlament național-țără­­nist nu putea îndeplini aceas­ta condițiune. El a reprezentat în,cea­­ mai mare măsură toate scăderile și toate păcatele ve­chiului regim. Faptul că acest parlament a avut cinstea de a fi prdclai­at pe noul Rege al României,­ a făcut pe mulți să-șî închipuie că Suveranul ar­­ fi contractat o obligațiune față­ de el. Ciudată concepțiu­­ni e"despre "rosturile și menirea unui Rege/ Ni­mic mai greșit de­cât a crede că un rege poate a­­vea obligațiuni față de cineva sau poate fi stânjenit în acțiu­nile sale de vr’un sentiment de recunoștință. Viața lui se desfă­șoară pe un alt plan de­cât a celorlalți muritori, el având o misiune de îndeplinit care de­­pășește activitatea celorlați ce­tățeni. , Prin urmare nu asemenea Co­nsiderațiuni ci altele de or­din politic au determinat pre­lungirea existenței fostului parlament, până în luna Mai , anul acesta. O guvernare fără parlament fiu a intrat niciodată în vede­rile Suveranului. Numeroasele uăi , inzisteritele sale declarați­ni refer­itoare la această ches­­tine, nu lasă nici o îndoială ura dorinței ferme a Rege­­de a respecta cu strictețe regimul de guvernământ de­mocratic. Această­ dorință regală și-a găsit realizarea ei pe de o parte în guvernul d-lui prof. N. Ior­ga iar pe de altă parte în felul cum a fost alcătuit noul parla­ment. Est suprinzător cum presa care reprezintă democrația in­tegrală a primit atât guvernul ■•Iorga cât și noul parlament. Ne amintim de agitația furibun­dă a acestei prese care se silia să prezinte acest guvern ca un guvern de dictatură. Până și presa străină s’a emoționat de această pretinsă lovitură de stat ce s’ar fi produs în Româ­nia și a reacționat în consecin­ță. Negreșit că echivocul a fost lămurit și presa străină a fă­­cut rectificările necesare. Aceiaș agitație o constatăm și acum după sfârșitul alegeri­lor. Presa democratică dacă re­cunoaște înfrângerea definitivă a partidului național-țărănesc, se grăbește să adauge imediat că și guvernul a suferit o ase­menea înfrângere, înfrângerea s-ar datori fap­tului că guvernul nu a întrunit majorități compacte așa cum si obicinuia în trecut. In loc să constate un progres în sen­sul unei normalizări a regimu­lui nostru parlamentar, presa democratică are motive de cri­tică, deși ar trebui să se bu­cure de acest rezultat. In ade­văr ce făcea până în prezent ca parlmentarismul nostru să însemne o ficțiune, de­cât tocmai existența acestor majo­rități făurite de administrație pentru a fi docile guvernului? In asemenea condițiuni nu se mai putea vorbi de un control al actelor de guvernământ, din partea unui parlament ca­re nu-și datora existența decât numai guvernului. Ritm nou înseamnă și re­gim nou parlamentar, iar a­­ceasta înseamnă sfârșitul ace­lor faimoase majorități parla­­tare, care pare că răpește senti­mentele de regret ale presei de­mocratice. Mărturisim sincer că nu mai pricepem nimic. Lo­gica acestei prese este foarte curioasă. In loc să se bucure de ceea ce înseamnă un progres în sensul unei adevărate de­mocrații, ea năzuește la men­ținerea unui regim care însem­na tocmai negarea ei. De altă parte ni se pare cu­rios cum de i se poate repro­șa actualului guvern că nu a realizat astfel de majoritate. Oare guvernul d-lui Iorga nu se știe că nu reprezintă un gu­vern de partid? Atunci de­ un­de pretențiunea de a-și făuri un parlament ca pe vremea gu­vernelor d-lor Brătianu, Ave­­rescu și Maniu? Tot ceea ce i se putea cere este să-și fi con­stituit un parlament cu care să poată guverna. Ori­ce om de bună credință va trebui să re­cunoască adevărul că aceasta a fost realizat în chipul cel mai mulțumitor posibil. Negreșit că cu majoritățile de care dis­pune guvernul nu va putea începe o guvernare a bunului plac. Nu putem de­cât să apla­udăm că așa ceva nu se mai poate repeta. Ne miră însă fap­tul că presa democratică nu este dispusă să recunoască a­­cest adevăr atât de evident. Așa­dar nu vom mai asista la votarea unor legi cu totul ne­studiate, aduse în ultimul mo­ment și votate sub presiunea băncei ministeriale. Noul parlament va fi prea mândru și prea independent pentru a juca rolul umilitor al unui simplu biurou de înregis­trare al legilor depuse de mi­niștrii. Legile vor fi cercetate cu amănunțime și numai după un studiu minuțios și serios ele vor fi votate. Prin aceasta , furia de legife­rare care cuprinsese pe fostele parlamente și care culminase în ultima lună de existență a de­cedatului parlament, nu se va mai putea manifesta. Vom avea prin urmare legi mai puține și mai bune. Unde vede presa democratică un in­convenient la această? Firește că un asemenea parlament nu va fi tocmai comod. Miniștrii cari ar vor să să recurgă la ve­chile procedee se vor isbi de la început de rezistența acestui parlament. Este oare un nea­juns faptul că guvernul nu va mai putea face tot ce-i trece prin cap? Prin urmare ori­cum am privi rostul noului parlament noi nu-1 putem vedea decât ca un însemnat progres față de trecut. Pe zi ce trece „ritmul nou“ prinde conzistența și se afirmă ca o realitate vie. Negreșit că „strigoii trecutu­lui* ‘nu se vor putea înpăca cu această nouă situațiune. Dar ce importanță poate avea aceas­ta? E. Otetelișanu Ț­epi Moțtoi Stere amenință.... Amenință țara Cu desființarea! Dar de i se -ntoarce Lui, amenințarea ?! L(Ziarele| G. GRUIA Miercuri 10 Iunie 1931 Fondat în anul 1885 de NICOLAE FILIPESCU Pertinax și André Geraut­zis și Pertinax­­­ști. Știrile cele mai fanteziste a are o deosebită solicitudine pen­tru România. Nu este săptămână <­eia Dum­nezeu în care țara noastră să nu facă obiectul unui articol al său în „L’Echo de Paris”. Citind aceste articole in­ zici: „Iată un campion al revizuirii tratatelor”. Și totuși Pertinax nu este revizionist. Din contră el re­prezintă naționalismul integral. Metoda d-sale politică constitue însă o inovație. El crede, că trăi­nicia legăturilor de prietenie din­tre două tari aliate, este un ra­port direct cu lipsa de amenitate reciprocă. Metoda nu se deosebește mult de acea a marchizului de Sade. Așa­dar d. André Geraut s’a specializat în chestiile române­dar sub iscălitura d-sale. Ce nu crede lumea când e vorba de o țară situată la peste două mii de kilometri de Paris, în direcția o­­rientului. Faptele dezmint cu o precizie matematică tot ce anunță Perti­nax. Nimic nu-i descurajează însă: „I s’a zis!” Cine este acest „S’a”? In ce parte a lumei o li rătăcind el? Pe la Dinard mister și iar mis­ter. „S’a” este un personagiu tot atât de misterios ca „Junius” care ani dearândul a scris bile­tul său zilnic in „Echo de Paris” fără ca cine­va să-i fi putut sta­bili identitatea. D. André Geraut nu este corup­tibil ca atâtia gazetari de mar­că. El are insă simpatii și anti­patii bine marcate. Urile sale se îndreaptă aproape întotdeauna împotriva celor mai buni amici ai țării sale. Franța a avut în timpul războiului doi prieteni in­cercați pe Regele Alfons XIII și pe Myron Herick ambasadorul Statelor Unite. Verva lui Perti­nax s-a îndreptat bine înțeles in primul rând împotriva acestor doi oameni. Am ținut să prezentăm publi­cului românesc pe d. André Ge­raut ca lumea să nu-și închipu­e la noi că d-sa întruchipează Fran­ța. D-sa este un original și origi­nalii există pretutindeni. In nici un caz legăturile dintre două state amice nu trebue să fie influențate de originalitatea Pertinaxilor. * După alegeri întors din Vâlcea, după cam­pania electorală cea mai liberă și — în ce privește cel puțin pro­paganda candidaților „Uniunei Naționale", alături de cari am a­­vut cinstea să lupt — îndrăznesc să adaug cea mai civilizată pe car­e acest județ a cunoscut-o de la război încoace, îmi reiau scri­sul la acest ziar cu convingerea că un pas mare s’a făcut pe dru­mul de înnoire totală, fără care nu este scăpare pentru acest stat românesc. Și când zic „cea mai liberă și cea mai civilizată“ nu evit un moment,— supere­se „Drepta­tea", „Adevărul" și „Lupta’’, — să fac comparația cu alegerile generale din 1928, sub guverna­rea Maniu. Mai întâi, lucru semnificativ, au votat în toată țara cu câteva sute de mii de alegători mai mult decât în 1928. Nimic n’a fost mai comic, în această privință, decât farsa pe care nu știu cine a jucat-o zia­relor democrației integrale, li s’a comunicat, în toiul alegerilor pentru Cameră, că se înregis­trează un mare număr de abți­neri. Atât a fost de ajuns pentru ca, plecând de la această infor­mație inexactă, ele să se năpus­tească cu elanul tuturor coloa­nelor lor împotriva acestui gu­vern de dictatură, care împie­dică lumea de la vot sau, mai grav, o condamnă la inerție și rezistență pasivă prin dezgus­tul cetățenesc ce-i provoacă. Ia­tă, se face dovada matematică că, fără o blagoslovită guverna­re de partid, votul devenia o Pa­rodie, nu mai are nimic care să animeze o luptă politică, melsul electoral se închidea în găoacea lui, îmbufnat ca un Alexandru Vaida oarecare. Abstenționizmul alegătorilor era condamnarea a­­cestei cârmuiri apolitice. El, dar, s’a întâmplat inversul. După calculate oficiale și defini­tive, aceste alegeri au dus la vot cel mai mare număr de alegători pe cari l-am înregistrat vreo­dată. Credeți că un așa mic lu­cru poate pune în încurcătură o argumentare democratică, mai­ cu seamă când e integrală? Nia­i când deschise. ★ de cum. Ce înseamnă această ci­ și porțile prăpădului pot fi pri­ff*/r cirj*nr,in9/iffYrflijy‘t jln­­ nĭnctn I j___ fră surprinzătoare" de alegă­tori? ,i­ur și simplu că țara în­țelege să aibă parlament, că toa­tă propaganda ce s’a făcut, în ultimii doi ani, contra parlamen­­tarizmului n’a avut nici un ecou, că alegătorii au rămas credin­cioși Constituției și sistemului de guvernare preconizat de ea" (Adevărul din 7 iunie 1931). Și totuși, adevărul este altul. Adevărul, pe care l-am văzut relevat și de Pamfil Șeicaru în „Curentul" și pe care-l poate mărturisi oricine a cutrierat sa­tele în timpul acestei campanii cu o preocupare ceva mai lungă decât aceia de a aduna voturi, e că, cu tot marele număr de ale­gători, se simte o nesfârșită o­­boseală și o tăcută și mustrătoa­re îndoială în­ gnassele electorale. In m știu ce comună un țăran isteț mi-a spus-o pe șleau, în a­­probarea tuturor celorlalți: „Da­că ne-au înșelat ai noștri, cari-și zicem și ni se arătau și după vorbă și după port frați, — în cine să mai avem încredere?" Au mai mers încă odată, nu mai încercat ODATA, ca jucă­torul nefericit care mai aruncă pe masa verde, intr’o cioară, ul­tima hârtie albastră, dar care nu mai crede, ci pipăie deja, în bu­zunarul hainei, oțelul armei re­paratorii. Soluția acestei stări de depri­mare, pe care în adevăr o soco­tim primejdioasă, dar pe care ziarele demtocmției integrale o neagă, cum neagă și disprețu­iesc toate marile suferinți ob­ștești când nu aduc vre-un folos politic ,ai­lor noștri" — soluția nu pate fi decât una: guverna­rea actuală să nu fie o nouă de­ziluzie. " Să se dezmeticească pentru o clipă toți oamenii politici, oricât de pătimași; să-și bage bine în cap toate partidele că dacă a­ceastă guvernare nu aduce mă­car în parte o îndreptare, că dacă nu se apleacă deasupra su­fletelor necăjite, în lipsa unui bel­șug care nu se poate întoarce nici într’o lună, nici într’un an, măcar ceva omenie și dreptate, mințile sunt gata de întunecare ! Costin G. Sturdza In afară de marele număr de votanți și de însemnătatea pro­centelor obținute de toate grupă­rile politice, până la cele cari niciodată până acum nu reuși­seră să obție cota de 2 la sută, libertatea alegerilor actuale în comparație cu cele precedente se poate dovedi, pentru fiecare ju­deț in parte, de toți cei cari și-au dat osteneala să cerceteze, in localitățile unde au candidat, do­sarele din 1928. O voi face-o pentru județul Vâlcea și se va vedea un lucru pe care mulți l-au ignorat până acum: că guvernarea Meniu, care s’a impus la centru printr’un act de siluire a voinții factorului constituțional de pe vremuri și care timp de doi ani a fost pen­tru țară, până în cele mai depăr­tate unghere, o cârmuire de jaf, de risipă și de exploatare aren­­dășească, o nouă și lungă ocu­pație străină — și a obținut im­punătoarele majorități din 1928 decât prin ascendentul regretabil dar firesc pe care derbedeii gă­lăgioși, violenți și fără scrupule îl capătă atât de des asupra oa­menilor așezați și de ispravă. In această privință rezultatele alegerilor actuale la Senat, unde nu votează decât oamenii de la 40 de ani în sus și fruntașii sa­telor constituiți în consilii co­munale și județene, sunt conclu­dente : dacă național-țărăniștii au mai putut obține 15 la sută din voturile tineretului zvăpăiat, care cred încă că tot ce zboară se mănâncă, partea matură și chibzuită a satelor și orașelor noastre, alcătuiește pătura sănătoasă care temelia statului a­­cestuia, s’a rostit hotârît împo­triva oricărei aventuri demago­gice. Doar vie fi o impietate față de democrație Să spun că țăra­nul nu-i matur politicește înainte de 40 de ani,­­ când întregul nostru corp electoral a judecat fără apel că d-nii Vaida și Mad­gearu nu sunt maturi nici după această vârstă, Tic, scuipa lira, puterea mea de irnca și paterea mea de Sbefc. Nicolae Imossen Raporturile româno-magh­iare Pentru realizarea proectatei Camere de co­merț româno-ungare De­­ partea noastră, a României, nu a fost glas autorizat, care, a­­vând a se exprima asupra viito­rului relațiunilor noastre cu Un­garia, să nu fi preconizat, în in­teresul ambelor națiuni — și, în principal, a economiei lor — ne­cesitatea unor raporturi de reală și cordială apropiere. Runele noastre intențiuni nu au găsit însă întotdeauna, acel ecou favorabil pe care am fi fost îndreptățiți a’l aștepta, în Un­garia. Căci, la anotimpuri,­­ aproape regulate, răsunau, pe piețele pu­blice ale orașelor și târgurilor vecinilor noștri, acel cor măes­­trit sincronizat de anumite ofi­cine al căror rol este de a ține vie mișcarea iredentă, pentru re­vizuirea tratatelor de pace. Este, aceasta, un subiect și un teren pe care, nici România și nici unul din aliații ei, nu înțe­lege și nici nu va putea înțelege vreodată, în viitor, posibilitatea unei discuțiuni cu vecinii noștrii maghiari, sau cu alți. In schimb, am fost întotdeauna îndemnați, în mod firesc și real, să discutăm, cu Ungaria ca și cu oricare din statele Europei cen­trale sau orientale, modalitățile practice susceptibile de a realiza o apropiere economică serioasă, deopotrivă de­favorabilă ambelor părți contractante. In păturile largi ale maghiari­­mei, din Ungaria ca și de la noi, ideia aceasta a unei reale apro­pieri româno-ungre, a fost ade­seori ventilată cu toată împotri­virea curentelor — vădit artifi­ciale și tendențios inspirate de anumite interese foarte puțin patriotice — pro-revizioniste și antanto­fobe. * Poporul maghiar dorește, ca și poporul nostru, pacea, pacea ge­neratoare de ameliorări economi­ce și nu un răsboi, care, după cum s’a văzut astăzi, nu aduce nici chiar­­ învingătorilor o­­ bună­­ stare superioară aceleia a învin­șilor. . .­­ . . Fără intențiuni și veleități de profețire, suntem totuși în situa­­­țiunea de a putea afirma ca tin România ar fi acela care a pă­gubi mai mult în eventualitatea — pentru noi sincer nedorită — a unui conflict armat cu vecinii noștri de peste Tisa. Se pare că lucrul acesta a sfâr­șit prin a fi înțeles și a se impu­ne atențiunei cercurilor cu răs­pundere din Ungaria. Primirea pe care vecinii­­ noș­trii au făcut-o, cu prilejul recen­tului său voiaj la Budapesta, fra­telui Regelui României, cordiali­tatea sinceră și omagiul neprefă­cut cu care a fost întâmpinat pe tot întinsul Ungariei, principele Nicolae, a găsi un răsunet cald în inimile noastre. Poporul ungar ca și oficialita­tea maghiară au mărturisit, prin această semnificativă manifesta­ție, intențiuni și sentimente ce au găsit un larg și prietenesc e­­cou în România. Un fapt nou vine să ne confir­me aceste speranțe. Asociația manufacturiștilor un­guri din­­ Budapesta, întrunită sub prezidenția fostului ministru de externe al Ungariei, d. dr. Gus­tav Gratz, a hotărât, cu unanimi­tate de voturi, urgenta necesita­te a înființărei unei camere de comerț româno-ungare, la Buda­pesta și la București. Inițiativa, care, plecând de la Budapesta spre București, va în­tâmpina, la noi, cea mai favora­bilă și reală primire. D. Mihail Manoilescu, minis­trul Industriei , al Comerțului, a avut prilejul­­­ cu ocaziunea călătoriei pe care a făcut-o anul trecut la Budapesta — să arate, vecinilor noștrii, adevăratele sen­timente ce nutrim pentru ei. Ele sunt­­ de cea mai reală e­­sență. Vestea care ne sosește acum de la Budapesta, ne dovedește că a­­ceste sentimente ale noastre au fost, așa cum trebuiau, înțelese acolo. Ceea ce nu poate fi decât în a­­vantajul nostru reciproc. Crearea unei ambianțe econo­mice prielnice între România și Ungaria, va duce, pe nesimțite și în mod fatal, la o reală apropie­re, pe toate terenurile — inclu­siv cel politic — între ambele state. Acest lucru, noi îl dorim în mod real. ■?* S’ar părea că și în Ungaria, a­­semenea sentimente și tendințe încep a putea fi exprimate. Este un semn îmbucurător și de bun augur pentru unii ca și pentru ceilalți.­­ In lumina aceasta îl salutăm și interpretăm noi, gestul­­ noilor noștri prieteni de la Budapesta.­­ 1. Palleologu * Un an Un an de când, din văzduh a coborât măiastră pasăre, adu­­cându-ne pe cel dorit de inimile noastre. Din acea clipă a renăscut în sufletele românești speranța, și, încrederea hotărâtă în steaua norocoasă a neamului. Momentele grele al primului an de domnie pe care Regele Ca­rol, a trebuit să le trăiască îl con­sacră de Erou. Simbol prețios pentru năzuin­țele unui popor! Hrană utilă pen­tru o națiune tânără, și în plină evoluție. Legământul dintre rege și po­por îl cimentează simtimintele statornice, principiilor de dra­goste și devotament pentru Co­roană. Regele Carol II-lea, a găsit în inimile femeiei românce, nu nu­mai acele sentimente, dar a fă­cut să vibreze pe cel mai covâr­șitor dintre toate... acela al ma­mei care-și regăsește copilul perdut și atunci își revarsă mai puternic, ca orcând, întreaga ei iubire. Cu acele dominii nelimi­tate pentru ajungerea spre cul­mele supreme, pe care mamele făuresc în mintea lor: femeia ro­mâncă face zid puternic în jurul tronului, gata pentru devotament și jertfă până la ultima picătură de sânge. MarSetfa Ä. Manissalian D-neie Tudosca și Ecaterina ale lui Vasile Lupu XXXI de C. CANE Că acest voevod ținea­­ pe lân­gă el 6 secertari pent­ru corespon­dențe în­­ diferite limbi, că nu nu­mai cronicile noastre, dar și sferăl­mii îl arată ca­­ pe un om extraor­dinar de înzestrat „di carat­­ere rizolato e di spirito franco,­­ ca­pace di realizz­are grandi -impre­ss”, n’a­r fi poate o­­ dovadă în­destulătoare (Tanovi­ Oeanu) îi­­ tra­tează de Domn rău și de trădă­tor „ cu o nevrednică purtare”. Că in lunga lui domnie­­ au fost oa­meni care nu iau iubit, este fi­resc, și s’a omorât în 20 de ani 40.000 de oameni — toți hoți —, este iarăși adevărat. Unde nu­­ mai sunt vremurile , acelea! Insă că a fost un mare vo­evod, iubitor al dreptății, o dovedește f­elul cum își ținea divanul, în fiecare zi, și un ori de două ori pe­ zi, dimi­neața și după ami­a­ză. Dinainte­a lui se înfățișau întâi cei­­ mici slabi, și p­e urmă cei mari și pu­și ternici, —­­­altă dreptate de­cât­­ cea împărțită de Radu­ Mihnea. Oricine se putea tângui împotri­va oricui, chiar împotriva frați­lor lui Vodă. Gheorghe și Ga­vril frații lui după mam­ă au stat zile l­a închisoare pentru o vină , dovedită din pâra u­n­ui străin, căci, zicea Vasile Vodă „nu-mi pasă de frate, de fiu și de fi­ică, ci dreptatea­­ este una și singură pentru toți. Eul mu socot omul, ci dreptatea, nu lucrul, ci legea (cea introdusă de el, de altfel). Dacă iar fi ca jumătate di­n Moldova să fie rea, să­­ piară, n­um­ai să rămâie cea bună”.­­Nenorocirea a fost că acest ma­re voevod a avut două cusururi care l-au dus la pierderea dom­niei. Una, ura­­ lui împotriva l­ui Matei Basarab, a doua nepotolită ambiție care, fără mijloace de rea­­lizare, nu poate niciodată, duce la bun sfârșit. După abia 3 ani de acea pașni­că domnie arătată mai sus, Vasile Vodă începu să se agite. In 1638, ■ fiul său­ Ion avea vre-o 16-17 ani, vrâstă — socotea el, bună de dom­nie. Pe de­­ altă parte, la vechile resentimente împotriva l­u­i, Vodă Matei (dușmăni­a din tinerețe și­­ trădarea planurile sale față de Miron Bamovsky) se adăo­gise u­­nul nou. Pe când­­ era el în Cons­­tanti­nopol umblând după dom­ni­e, cheltui­se­­ mul­t­e pungi de bani pentru a curma zilele lui Curt Gelebt, sprijinitorul Grecilor și dușmanul neîmpăcat atât al lui Vasile Lupu cât și al lui Ma­tei Basarab. D­uppă ce ajunge Domn, el ceruse vecinului său­­ restituirea jumătății acestor su­ine,­­d­ar Matei refuzase, sub cu­vânt că nu el îndemnase pe Va­­sile la­­ acest omor, de care se lea­pădă, și, ca Pilat din Pont, se spa­lă pe mâini. Toate aceste resenti­mente întrunite și hrănite în as­cuns, izbucniră într’o bună zi în sufletul Domnului Moldovei cu o violență ne­mai­pomenită. El începu să lucreze pentru a scoate domnia țării Românești lui Ma­tei Basarab și a o da minorului său fiu, Ion. Acesta „slab și desnodat și de mâini și de­­ picioare” cum zice cronicarul ,era încă una din ma­rele griji ale Doamnei Tudoscăi. Pe fetele­­ ei, frumoase și vrednice, le-o fi iubit culm se iubesc copii d­e v­iiitorul cărora nu-ți este grijă. Dar pe acest singur băiat slăbă­nog și infirm îl răsfățase maică­­sa cu o deosebită dragoste, și nu i-ai­ fi plăcut să-l vadă obosindu-se a fi Domn. Noua ambiție a lui Vodă o­­ puse î­n toate halurile. Dar V­asile Lupu nu cerea sfaturi, el poruncea. Pregătindu-și terenul politic și adunându-și întâi pov oștil­e, pomi asupra Domnu­­­­lui Munteniei, încercarea lui nu izbuti, după cum este cunoscut. Câți­va alți anii de noi pregătiri, de uneltiri, de­nivelări de teren, de pungi de galbeni aruncate cu nemiluita nană într-­o zi, toate că reiau atât de bine pregătite, încât Vasile Lupu, își trimise fiul la Pașa d­in Silistr­a pentru a fi în­tronat de acesta în scaunul țării vecine, Matei Vodă însă, în Târ­­goviștea lui,­­nu dormea. Cunos­când toate mișcările aprigului său dușman, uneltise la rândul lui și-și secase tezaurul pentru a hotărî Poarta să nu deia­­ asculta­re intrigilor vevodul­ui Moldovei. Pașa din Siliștea primi por­un­că de la V­izi­r să pună­­ mâna pe Ion, fiul lui Vasile și să-l trimită le­gat la Stambul Din fericire trimi­sul lui Vodă, postelnicul Enachi Catargi, sosise la Pașă înainte de fiul stăpânului său ,și pr­insese d­e veste despre­ cele ce se puneau la cale. El­­ triimise pe dată răspuns boerilor care se aflau într’un sat lângă Durostor să oprească pe fiul lui Vasile Lupu de-a veni la­­ Siliștea și „îndată s’au întors Ion Vodă, cam cu fuga, de grija Pa­­șei” zice Mirean Costin, care mai adogă: „Și -aga au eșit și a doua ispită pentru domnia țării Mun­tenești”. Vasile Vodă își mușcă pumnii de mecaz, dar nu era om să se lase învins. Pe de o parte m­ai unse, foarte gras, toate roțile carului Stambulului, iar pe d­e alta strân­se oști numeroase, pedestri de artilerie și porni cu­­ război împo­și­triva lui Matei­ Vodă, în scaunul țârii, cu boeri, cu ispravnici, c­u domnie deplină, „zic leptopiseții, iar în Muntenia, se opri la Ojo­­geni (P­rahov­a),­­unde aștepta să pipăe forțele și intențiile Domnu­lui Munteniei. Nu întârzia a le cunoaște, căci acesta îi sosi în gra­bă într’o întâmpinare, și din lup­ta care a avu lo­c, se alese Vasile Lupu cu o bătaie, care-i puse toa­tă­­ armata pe fugă. Foarte pitoresc zic aceleași letopiseți, scr­ise doar de­ un Moldovean, că oștile lui Va­sile Vodă, m­ai multe gătite la fugă au stătut, decât la război. Bietul Domn, necăjit, fugi l­a Brăi­la, unde nădăjduia să-și strângă oștile risipite, însă, aflând acolo, prin nepotul său (1) Stamatie Ha­­dan­ul, că a tr­imis Pașa să-l prin­dă, ele l­a masă cum stătea s’a scu­lat, și sărind peste gardul grădi­nii s’­a ascuns la un vecin până i s’a adus calul, cu care o luă apoi în goană până la Galați. Sosit în țară,­­el găsi pe fiul său Ion lepăd­at d­e domnie, strânses­e boem și le spusese El îș­i că slaba lui sănătate nu-i îngăd­u­e a fi Domn. De altfel,­­avusese drep­tate, după cum vom vedea. V­asile Lupu, după multe alte hărțuieli și nesfârșite uneltiri fă­cu însfârșit pace cu Matei Basa­­rab, abia în 1645, și în semn de 1) De vară primăvară. (Continuare in pag. II-a­ j, TMOM yjETJ DE D­OAMNE r

Next