Euphorion, 1990 (Anul 1, nr. 1-9)

1990-04-01 / nr. 1

,1Mm Pag. 2 text ION NEGOIŢESCU Poetul HORIA STAMATU După ce a debutat cu volumul de versuri Memnon (1934), pe care George Călinescu îl gă­sea prea jucăuş, Horia Stamatu a evoluat în sen­sul celei mai mari gravităţi lirice. E adevărat că, în culegerea de poeme lungi Recitativ (1963), care conţinea şi o amplă proză cu infiltraţii suprarea­liste, el încerca să reactualizeze humorul greoi al lui Budai-Deleanu, încercare nu prea fericită, că­reia trebuie să-i preferăm proza, unde şi simbo­lismul are ceva de arătat: „Lucruri de tot felul ridicau la capătul străzii un munte care creştea, neîncetat. Oale de noapte, mături, custuri, mînuşi, ghete, sticle goale şi pline, lăzi, pacheboturi pe patru roţi, transatlantice, zăgazuri de ape, po­duri cu toată armătura de arcuri şi picioare, se îngrămădeau, se amestecau, închideau drumul, acopereau cerul, dar trecînd prin ele ca printr-un aer opac, dincolo respirat, sorbii şuviţă cu şuviţă aerul străveziu, adulmecînd neîncetat începutul cîmpului de iarbă, la capătul căruia se lăsa lin supt orizont şi se ridica dincolo de iris, în flă­cări de aur şi albastru, în vocile dintr-una cu tot ce se vede, cu tot ce s-aude într-una şi cu cel ce vede şi aude una sunt“. Poemelor, iarăşi lungi, din ultima perioadă, ca de exemplu Cantata în­vierii, cu tematica lor morală şi socială, cu o filo­zofie a istoriei ce aruncă luminile bunăvoinţei peste datul ei sumbru, trebuie de asemeni să le preferăm concentraţiile de lirism din volumul Kairos (1974), important printre toate celelalte. E adevărat iarăşi că, în cele­ trei vaste texte poema­tice de inspiraţie religioasă, din culegerea intitu­lată Imperiul (1981), în genul profetic-pilduitor, multa disoluţie verbală se opreşte cîteodată, pen­tru ca poezia să-şi redobîndească propriile-i drep­turi: „Lumea era plină de semne / dar unul sin­gur mi-a fost pe măsură / acela pe care l-am adus cu mine / Am fost dat oamenilor / m-am dat eu însumi oamenilor / şi ridicînd braţele / ca să-i înalţ deasupra mărginirii lor / am rămas aşa / copac adevărat cu rădăcinile în cer“ sau „împă­ratul ucigaş de îngeri / s-a ridicat pe calul negru / cu două capete şi cinci copite / şi toţi copacii s-au scuturat de frunză / şi toate firile s-au veş­tejit / şi niciun duh de sine stătător / n-a mai trecut puntea / dintre Continentul Jos / și Con­­tinetul Sus / decît rupîndu-se / de ce mai avea din trup / aerul s-a făcut o baltă / plină de nu­feri negri“. Cu versurile din Kairos, precum acest nume o indică, ne aflăm însă într-o zonă expresivă a recuperării s­pirituale depline, lirismul cîntărind exact gîndirea poetului şi poeme existînd ca insule ferme şi fericite, ca roade ale cumpănirii fără cusur. Sensibilitatea creatoare absoarbe cultura, alegoria se umple de miez şi devine simbol, filo­zofarea cade ofilită la pămînt şi ideea poetică pă­trunde, pură şi sigură de sine, versurile ce au născut-o, nu altfel decît ea le-a plăzmuit. Ne-o dovedeşte următoarea viziune a Occidentului, ca­pabil să se împrospăteze veşnic de magii de la răsărit, grădină mobilă a Hesperidelor ispitind pe răsăriteanul helen, Occidentul pe ale cărui fla­muri se înscrie stema lui Don Juan, fiindcă setea de cunoaştere corespunde nesaţiului erotic. Gre­cia antică nu se confruntă, ci se confundă cu ex­tremul Occident, în care ea şi-a împlîntat izvoa­rele vederii: „Ce tînăr Occidentul aşteaptă magii­­ să-i întinerească harta miilor de cute / ascunse în lumină! Mereu îndrăgostitul / de fiicele lui Atlas năruitor de vremi! / Grădina Hesperidelor neîncetat se mută. / Din cutele adînci de nime­nea văzute / incizii ale soartei au înflorit pămîn­­turi / care păreau uscate la margini de Cuvînt. // Și tînăr ai rămas Don Joan mereu în febră / după limanuri noi în care curge aur / din zările toride / mereu mai ars de setea / izvoarelor cunoaşte­rii. Dar / unde s-a ascuns / obîrşia luminii şi paznicele fecioarele / crude cu tinereţea lor la fel de bătrînă?“ Minunea lirismului absolut se produce însă atunci cînd, despuiat chiar şi de învelişurile, u­­mede fireşte încă de substanţă mitică, ale alego­riei din poem, poemul se păstrează doar pe sine, ca oglindă a viziunii; viziunea s-a scufundat în poemul care dă seamă despre ea, ca despre o ma­terie şi despre o formă ce nu sunt decît aspiraţie spre ceea ce se materializează numai dacă prinde formă: „O lupă se mărea găsindu-mă dar / ochiul în valuri de ţărînă era / unicul peşte. Şi răsu­­flînd abia / de sete sau tristeţe de tot ce nu / văzuse. Cînd fulgerul tăind în / linie frîntă bucă­ţile de cosmos / şi-amesteca ţărîna cu plînsul / fără maluri din fundul văii seci / urca năvalnic undă visînd cum / lunecă pe cei stinşi de dorul / timpului ce n-a fost fosforescente / lungi alaiuri de ochi căutători. Pe iarbă nouă / cu naiul de trestie cu straiul spălat / cîntam din nou la raza ce în trecere / strîngea lîna de aur de pe cumintea turmă“. Din zarea versurilor precedente, concen­trate pe ideea poetică a Occidentului, s-au des­prins aici doar două simboluri: peştele şi lîna de aur — îndeajuns totuşi ca să exprime cele două lumi care se confundă în conceptul unitar de Occident, supremă afirmare a gîndului filozofic numit coincidentia oppositorum, adesea prezent în versurile lui Horia Stamatu. Iată o poetică în care starea lirică, atunci chiar cînd cel ce o trăieşte nu este direct anga­jat religios, denotă puternice impulsuri mistice. E o veghe oarbă, o senzaţie de suspensiune în niciunde, un vid lăuntric perfect amenajat, aş­­teptînd să-l umple transcendentul: „Spre miezul nopţii nici rece nici caldă / pe cînd zăceam fără somn îngropat în miresme / toate astrele s-au pră­buşit în mine. / Şi nu mai văd nu mai mă văd. Din tot ce ştie / şi cade nimic nu ştie nimic nu cade afară / de mine din tot ce se leagă / mişcîn­­du-se stînd eu mă desprind. Sînt / punctul în care începe spirala descîntecul / şarpelui. Luna coseşte lacrimi / noaptea despletită în vîrtejul / lumilor orbeche oarbă din gol în gol“. Poezia lui Horia Stamatu bogată fiind în che­mări religioase, peisajele ei fizice se pot înfăţişa ca locuri propice înclinaţiei mistice, prin aridi­tate şi elemente simbolice — capra, porumbelul, unicornul, potirul, tufa în flăcări — semnalînd ascetismul, puritatea, suferinţa şi reînvierea, ori de-a dreptul prezenţa divină, dincolo aşa­dar de orice tendinţă descriptivă, încît peisajul exterior, datorită anume abundenţei simbolurilor, nu se conturează ca atare, lăsînd în schimb să trans­pară cu putere printr-însul peisajul interior: „Un pămînt de piatră o singură tufă / niciun picior de plai nu calcă / ariciul colţ de cer noaptea ste­lele / visează ciorchinii aprinşi din hedron / ca­prele rare se caţără pe muchile / steiului încre­menit în vărsarea veşnică / potirul întors cu toată rouă mai / tînăr în foc şi cristale o singură / tufă cu rodul scai rădăcinile în / piatră e scris nimic nu va crește / umbra cît palma se strînge la ceasul / drept miază-zi tot snopul de raze / in tufă arde ultimul pic de umbră / ultimul strop din tulpină din frunze / din scai din spini arde o coroană / coloana de foc piciorul potirului / plaiul de mir gura însetată strigă /­e loc slăvit taurul unicorn gîfîie / greu de carne copitele calcă pe loc / slăvit e locul cu paşi de porumbel / în vîrfuri de temple. Unicorn“. In pofida stăruitoarei tematici creştine, poe­zia lui Horia Stamatu este religioasă fără ca dog­mele s-o constrîngă. El îşi permite deci libertăţi care, paradoxal, nu fac decît să confirme fascina­ţia religiei pe tărîmurile poeziei sale. A IlI-a lui Bucolică, de o splendoare sensibilă ce se dato­­reşte religiozităţii difuze şi graţios conturate însă certe, pune în evidenţă caracterul precar şi pre­­textual al decorului, oricît de impunător, chiar şi simbolurile retrăgîndu-se din calea suflului re­ligios, covîrşitor şi aburos, care răspunde la se­tea poetului de primordial, de neprihănit, de in­­creat. Căci creaţia este pentru poetul Horia Sta­matu o vale a plîngerii, de unde şi prezenţa dia­fană a morţii izbăvitoare, în versurile prin care plînsul se aude nu numai molcom şi suav. Ceva din gnosticismul eminescian („o raclă mare-i lu­mea“ spunea poetul romantic) străbate într-o vi­ziune a demonicului Pantocrator din Bucolica IV: „O lume chiară / ţineam în dreapta / şi sceptrul de fulgere / o suliţă de ghiaţă în stingă. / / Eram încoronat împăratul mormîntului tău / care fu­sese lumea. Şi tu fuseseşi viaţă. / Pe frunte mă ardea o fiară întoarsă / aşchiile ei de aur îmi in­trau în obraz. / Sînge curgea cu lacrimi“ — Bu­colică în cuprinsul căreia răsună parcă ecouri din celebrul vers al lui Eminescu „De plînge Demi­­urgos doar el aude plînsu-şi“, nu însă în sens muzical, ci în sensul transmiterii unei stări de spirit ce, la rîndul ei, vine dintr-o concepţie. Poe­zia lui Horia Stamatu implică o theodicee. D I N U F L A M A N D Pogo dos Negros „Realitatea e supiera ficţiunii“ J. P. Grabato Dias Erau ale oceanului rafale îmbrăcînd ploaia ... Norii atîrnau ca rufele pe frînghiile întinse de la o casă la alta de-a curmezişul străzilor în cartierul Popo dos Negros ... Era un grai de mierle ciugulind pîinea veche a lusitanilor pe balcoanele Europei aplecate peste marginea Occidentului... Era cimitirul cel mai perfect locuibil, invadat de miros de peşte prăjit, de rumoarea tipografiilor, în ceasurile de picoteală ale amiezii şi era vinul de culoarea sîngelui negrilor, vîndut de Dona Iues. „Nu vă luaţi după tot ceea ce vedeţi — zicea unul —, realitatea uneori se mai şi înşeală" ... Vorbea despre revoluţie arătîndu-mi cu paharul prin garoafele pe tejghea ce se dovediseră mai tăioase decît satirele! Era un ventricul al timpului pulsatil, iar în somnul meu medicii perifrastici ai Bizanţului îmi răscoleau măruntaiele; noapte de noapte inima, ca o velă de împrumut mă purta prin estuarele unor puţuri fără ieşire. Umbla un om cu o tocilă ambulantă pe străzi. Trecerea lui era anunţată de­ o melodie tristă. Cînd mă trezeam, limba mea sîngera trecută peste tăişuri de curînd ascuţite. Verao de Sao Martinho Se bolteşte alt cer peste cerul cu oleandri, Un miros al timpului în răşina de pini... Umilită bucurie, printre străini inmiresmîndu-mi frigul în pragul iernii... De ce acum? — răsărit cu vecernii în golul asfinţit prin grădini... Te îmblînzeşte — iarnă a verii de mîini Şi mai îngăduie — tu, iarnă a iernii! Mă aciuez sub manta răsăriteanului Cînd să închei apusene chetori La zarea dintre chiparoşii oceanului... Neînvăţat cu risipa de cer şi soare, înfofolit în spaimă de-atîtea ori, Sînt fantoma glaciaţiei viitoare ... Grafica şi ilustraţiile: Mircea Stanescu Dumitru Chioaru, Radu Ţurcanu, Iustin Panţa, Vladimir Munteanu, Ştefan M. Găbrian. Tehnoredacţie: Radu Stănese. Redacţia: Sibiu, str. Dealului nr. 5, tel. 1 45 37. Administraţia: Bucureşti, Calea Victoriei nr. 115, tel. 50 74 96. Anul I, nr. 1

Next