Euphorion, 1995 (Anul 6, nr. 49-60)
1995 / nr. 49-51
E UPHOR ION Adrian TIMAR GAZETA DE TRANSILVANIA Scopul acţiunii: transmiterea unei părţi din starea mea de libertate şi acţiune, oamenilor, ca ei să-şi regăsească amplificată dorinţa de a decide asupra lor şi a ceea ce să se întimple cu ei. THE NEWSPAPER OF TRANSILVANIA The goal of the action: to transmit something of my state of freedom and action to people, to make them rediscover and aUDlifv the wish to decide for Madlena PRÉDA-SÁNC DESPRE BATRÎNEŢE Secolul acesta ne-a făcut să trăim în clipe uitînd de bătrîneţe, moarte. Ne-am obişnuit să le ascundem, să ne fie ruşine şi frică să le gîndim. Am uitat sensul existenţei. Trebuie să înţelegem începutul, sfîrşitul, începutul... ca să fim vii. ABOUT OLD AGE A new neig out a namt demolishec buildings, bl roads are le; Constants: t vegetation, of debris ar of old house flats, old "bistro". SINCRONIZARE DIN MERS O lOlOlOT'cea de-a doua expoziţie anuala a Centrului Soros pentru Arta Contemporana, prin impactul (sau lipsa impactului) asupra publicului, dar mai ales prin reacţiile pe care le-a stîrnit post festum, a pus în discuţie, pentru prima data în mod deschis, fundamentele şi deontologia unei intervenţii instituţionalizate pe “cordul deschis” al artei româneşti contemporane. Întrucît “de ce?”-ul nu intra în discuţie (întotdeauna şi oriunde, arta are nevoie de o asemenea susţinere), adevăratele probleme sunt ridicate de orientarea intervenţiei şi de conţinutul acesteia, adică de “pentru cine?” şi de “cum?”. Precum în anul precedent, şi aceasta expoziţie a răspuns la întrebarea “pentru cine?” în modul cel mai direct - “pentru cei care aduc înnoirea”, “înnoirea” însemnînd opţiunea pentru mijloace electronice, video, computere etc. Aceasta ar trebui sa marcheze situarea în primele rînduri ale avangardei artistice mondiale. Lucru cît se poate de fals, întrucît, în realitate, de peste doua decenii, arta electronizata continuă sa ramîna marginala în ansamblul artei internaţionale, fiind promovata de grupuscule intransigente, fanatice, cu un acces minim (în raport cu eforturile) la marile manifestări internaţionale. Prin opţiunea pentru sincronizarea cu o asemenea orientare, nu se realizează altceva decît o racordare minoritară, adică plasarea artei româneşti pe orbita gravitaţionala a unei “stele” mici, foarte mici. Daca tot trebuie sa iesim din “provincialism”, atunci de ce sa nu ne racordam la “mainstream”? A fi sateliţii unei steluţe oarecare este un destin la fel de trist pentru artiştii autohtoni ca şi izolarea din deceniile anterioare. în cazul expoziţiei în cauza, acest lucru s-a manifestat printr-un paradox - interesul suscitat de către invitaţii din străinătate (iniţial membri ai juriului expoziţiei), care au avut conferinţe, acţiuni, prezentări, a depăşit cu mult atracţia exercitata de către realizările artiştilor autohtoni, acestea parînd, pentru cea mai proeminenta figura internaţionala prezentă în juriu, Antoni Muntadas, complet nesincere şi preocupate de realizări tehnice care au fost depăşite în Occident de 7-8 ani. în acest context, chiar ideea unei expoziţii anuale cu premii a părut inadecvata. Adevăratele evenimente artistice au fost conferinţele care comunicau despre artă (despre arta altora) şi nu arta propriu-zisa, arta noastră. După consumarea tuturor festivităţilor legate de respectivul eveniment, o privire retrospectiva putea constata, uimita, ca “după bătălie”, peisajul arata ca la “Cerbul de aur”, ca la un “festival” în care “ai noştri” legitimează prin autohtonismul lor strălucirea şi succesul celorlalţi. Sigur ca, aşa cum scria Alex Leo Şerban despre 01010101 “extraordinara în acest demers colectiv este tocmai aruncarea în apa; daca toţi ar şti sa înoate, lucrurile ar fi mult mai puţin interesante...” Numai ca atunci cînd, neştiind sa înoate, toţi se îneacă, lucrurile devin nu interesante ci palpitante, însă numai în măsura în care un eveniment al zilei este palpitant (“O sinucidere estetica în grup”, “Mai multe balene computerizate, taxate, e-mailate, eşuînd într-un muzeu” etc.). De fapt, problema centrala ridicata de acest eveniment ramîne aceasta: care este scopul unei instituţii precum Centru Soros pentru Arta Contemporana - sa detecteze şi sa susţină valorile artistice, indiferent de genul şi tehnica în care sunt exprimate acestea, ori sa reformeze estetica aflata în circulaţie, sa o re-dimensioneze potrivit unor “standarde” (importante) curente în lumea contemporana? Oricît ar parea de ciudat, prima varianta este si cea mai dificila, cea mai greu de realizat, întrucît reclama o exigenţa a judecaţii esteticoideologice si o asiduitate profesionala deosebita, tocmai pentru a cîntari nepărtinitor şi într-o reala cunoştinţa de cauza ce anume din peisajul artistic autohton este într-adevar semnificativ şi deci merituus, eligibil pentru o susţinere financiara instituţionalizata. Aceasta “cunoştinţa de cauza” este cel mai important reper pentru distribuirea sprijinului, în lipsa acestuia, a împărţi bani, puţini ori mulţi, unuia sau altuia, pe baza unor formalităţi administrative, e lipsit de sens. Este evident ca, dintre artiştii unui anumit moment istoric, doar 10% vor supravieţui, vor intra în patrimoniul cultural. Ori o practică de susţinere birocratica, egal distribuita, risca sa-i treacă cu vederea tocmai pe acei 10%, ajutîndu-i sa supravieţuiască pe ceilalţi 90%. E clar ca lumina zilei ca, acolo unde sursele financiare de susţinere a artei sunt puţine (sau practic inexistente, precum la noi), o instituţie care îşi asuma un asemnea rol trebuie sa fie profund selectiva în deciziile sale. Mai mult, ea trebuie să discrimineze. Evident, o astfel de operaţie nu e doar complicata, ci şi riscanta. Dar tocmai aceasta face ca eventuala reuşita sa demonstreze onestitatea, profesionalismul şi acuitatea percepţiei factorilor de decizie instituţionala. Mai precis, doar aceasta face ca respectiva instituţie sa apară drept necesară, oportuna. Cealaltă varianta “manageriala”, deşi pare mai profund preocupata de înnoirea spectrului estetic local, de realizarea unei dezirabile sincronicitați, implicînd o viziune “deschisa”, este grevata dintru-nceput de convingerea (imposibil de argumentat) ca în artă poate fi aplicat un model evoluționist, din perspectiva căruia ceea ce-i nou este automat mai bun. Mai exact, o asemenea varianta exploatează un model paternalist, ce ne plasează pe “noi” pe o treapta infantila, de pe care nu ne putem înălța decît imitîndu-i pe “ei”. Aceasta turnura conduce la eludarea necesității intrinseci a judecații axiologice asupra operelor de arta, întrucît acestea, fiind fondate pe o estetica “data” sînt, inevitabil, perimate, ceea ce face ca în cele din urma “valoarea” sa depindă numai si numai de măsură în care un artist se adaptează, se pliază (ori nu) pe programul estetic “inovator”, “actual”. Pe scurt, în aceasta varianta, rolul îl deţine modelul prealabil de excelenţa artistica, în timp ce în cealaltă varianta lipseşte o astfel de grila, departajarea realizîndu-se în funcţie de fiecare caz în parte. O consecinţa a acestui travaliu minuţios, care se dispensează de repere fixe, fie ele “noi” şi “bune”, este transformarea instutuţiei într-un organism modest ca ambiţii , care nu dă legi artei ci, dimpotrivă, încearcă sa pătrundă şi sa susţină acţiunea acelei multitudini de legităţi ce marchează arta hic et nune; instituţia se devotează astfel analizei, nu sintezei, diversităţii, nu abstragerii unei orientări, unei tendinţe care, prin acţiune concentrata, este propusa ca paradigma. O astfel de manevra nu poate da naştere decît la imitaţie, la distorsiunea oportunistă, întrucît mulţi artişti (dar nu cei remarcabili) se “dau pe brazda” pentru a fi susţiunuţi. Dimpotrivă celalalt model de acţiune instituţionala face posibila chiar depistarea şi susţinerea, printre altele, şi a acelor înclinaţii spre inovaţie, spre sincronicitate. Dar nu în mod unilateral, în detrimentul altora. Şi o face doar atunci cînd lucrurile căpătă contur, consistenţa, valoare. Este adevărat, într-o asemenea varianta scade gradul de spectaculozitate a impactului instituţional pe termen scurt: nimic nu mai irumpe revoluţionar, intempestiv, şocînd deprinderile perceptive. Insa e mult mai mare cîştigul pe termen lung, posibilitatea de a înţelege care sînt mecanismele adevărate care fac sa funcţioneze organismul complicat care se numește arta unui anumit loc, într-un anumit timp. La urma urmei, o întreprindere de anvergura ce urmărește, pe termen lung, destinul artistic al unei ţari, trebuie sa pornească de la nevoia de a înțelege particularităţile acesteia, nu de la ideea unui reformism urgent, a unei terapii de sirc estetic, atitudine influenţată de locul comun al tradiţiei socialeconomice. Numai ca din fericire, arta şi cultura în general nu au fost niciodată în tranziţie, ci au reprezentat unele dintre cele mai solide constante ale unei civilizaţii. Tocmai de aceea, o instituţie care îşi propune susţinerea acestor constante trebuie sa-şi traseze, ca prima sarcina, înţelegerea lor.dl • Erwin Kessler 010101010101 exhibition computer communication anex • c sac. buc. soros, re Sándor BARTHA ALFAMINUS "Reformă înseamnă o schimbare la nivelu tării. Al. Ioan Cuza a domnit 7 ani. In timpul domniei sale, în ţară a avut loc multe şi însemnate schimbări. Aceste schimbări poartă numele de reformă". Mona Nicolau ALFAMINUS Teodor GRAUR, SCRISORI DE Teodor GRAUR, LETTERS FROM văzător, artist DEPARTE seeing man, artist FAR AWAY This century made us live in moments, forgetting about old age and death. We got used to hiding them, of being ashamed and afraid to think about them. We forgot the sense of existence. We must understand Ion GRIGORESCU HABITER Un cartier n rezultat din c strucţii neterri Drumurile d Constante, ii fără vegetat moloz şi gui case vechi, i fabrici vechi, i HABITER