Familia, 1965 (Anul 101, nr. 1-4)
1965-09-01 / nr. 1
CONSTRUCȚIE înclinația spre frumos, moștenită prin naștere de către poporul român, a căpătat astăzi nesfîrșit cîmp de desfășurare. Rafinamentul estetic materializat în încrustațiile porților, linia și cromatica vaselor, curcubeele de culori ale scoarțelor este reprodus și amplificat — la scară industrială — în tot ceea ce un popor, dezlănțuit în avîntul înălțării economice a patriei, construiește, îngemănat cu utilul, frumosul a devenit și cotidian și amplu, manifestîndu-se cu egală plenitudine în organizarea volumelor uriașului combinat în care se consumă munca, și în forma paharului cu care se cinstește odihna, în armonia de linii și unghiuri a ciocului în care locuim și în eleganța hainei pe c are o îmbrăcăm. Legitatea frumosului este un uriaș act de culură ce implică participarea tuturor. Orice abatere de la această lege este anacronică, orice știrbire a Bunului gust se cuvine prompt sancționată. Sîntem datori ca în tot ceea ce construim, în tot ceea ce investim muncă să acordăm esteticului roul cuvenit, spre înfrumusețarea vieții noastre și a celor care vor veni. ARMONII ARHITECTONICE Strofe dintrr-un poem al cifrelor: • în primele opt luni ale anului 1965, producția industrială a regiunii Crișana a înregistrat o creștere în valoare de 298.753.000 lei față de perioada corespunzătoare a anului 1964. • Valoarea produselor exportate de întreprinderile regiunii noastre de la 1 ianuarie pînă la 31 august a.c. depășește suma de 298.277.000 lei • Față de realizările preliminare ale anului 1965, industria regiunii Crișana va crește în 1966 cu 27,5 la sută • în cursul anului viitor vor începe lucrările de extindere a capacității Uzinei de alumină din Oradea și a Fabricii de sticlă din Pădurea Neagră. paginile 4-5: Arhitectura și exigențele contemporane . ALRO. Frumusețea orașelor începe în munți: cariera de marmură de la Moneasa Foto: E. POPPER FAMILIA 3 . Horea UMBRA PLOPILOR" Poezia din ultimul volum al lui Ion rea este în esență o celebrare a fertirii. Poetul se recomandă ca un voluptos climat, care descoperă universul sub ghiul proliferării sale armonioase, a repătrunderii forțelor, a osmozei dintre mente și regnuri, a muzicalității dialect materiale. Complexitatea lumii este îtru el un necontenit prilej de înfiorare, fiind o temă în sine, natura alcătuiește fapt un examen al sensibilității. Horea întă cu un freamăt al simțurilor care, crîndu-i suavitatea în permanentă trentă de definire lirică, inculcă grave ati iii reflexive. Semnificativă pentru viriea sa este poezia „Foșnea lumina !“: „O creangă îndoită pe urma unui oi, / Tiparul ei se pierde pe undeva-n vînt, / Și se repetă-n fructul cu cinci îințe noi, / Care-a căzut din zarea de pură-ntre noi / Pe semne iară-i toamnăam zis — și aș fi vrut / în clipa ceeastă să-ncerc să te sărut. / Dar te-ai în grăbită și l-ai luat să-mi spui, / Cum >glindește cerul aprins pe fața lui. / Și mănă cu tine la gură cînd l-ai dus! / nea lumina serii pe undeva, pe sus.“inătatea momentului sufletesc este condiția majorității poeziilor lui Horea, lipsite de crispare, transparente), permite adîncirea jocului contemplativ pînă cînd aparențele sensibile devin semnificații. „Tiparul" crengii revine în fructul nou drept indiciu al repetării ciclice, al solemnității naturale. In acest ciclu al rodniciei dezlănțuite, unitatea universului se vădește în chemarea erotică, înfăptuită într-o ordine sublimă, după calendarul astral. Doritul sărut autumnal este însă împiedicat de cochetăria feminină (alt prilej de sublimare): femeia ia în mină un fruct în care se reflectă, concomitent, „cerul aprins" și gura-i fragedă. Adevăratul motiv al poeziei îl constituie interferența zonelor, stringența grandioasă — cu cît de delicate laturi! — a legilor firii. Lui Horea îi place să reveleze dependența cosmică a actelor omenești în spiritul unui materialism imaginativ ca al anticilor: „Dă-mi gura ta și mă sărută, / Și stele vor cădea pe rînd" („Umbra plopilor"); „Marea la ceasuri tîrzii / Aproape de tine veni, / Să-ți spună cum nici nu se uită, / Și nici nu se poate muri". („Cît aș fi vrut"). Cauzalitatea proceselor rodirii vegetale e înscenată la modul familiar: „Minunea dintre frunze mărunte nu se arată, / Va trebui să trecem odată, altă dată, / Să rotunjim, și-n palme să ținem sori și stele, / Din constelații strînse-n coșărci de pătlăgele." („Sentimentul primăverii.") Acuzația de „senzualitate și virilitate ostentativă" ce i s-a adus poetului într-o cronică ambiguă din „Tribuna" este, după impresia noastră, fără obiect. Altitudinea la care ni se propun ipotezele fabuloase ale genezelor se purifică de putința unei interpretări triviale: dimpotrivă, ele constituie nuclee ale unor viziuni de originalitate certă în cadrul liricii noastre noi, viziuni în care natura în devenire e privită dinăuntru, prin scrutarea mobilelor ei intime. Cît de bogat în sugestii apare, de pildă, acest pasaj din „Sentimentul iernii", unde fecunditatea e investită, așa cum remarcă I. Negoițescu, cu implicații mitologice, într-o reprezentare frustă care surprinde substratul material al inefabilului cîmpiei înzăpezite: „Sub asfințit zăpada se lasă ca sub taur, / De patima rodirii gemînd fără putere, / Rîvnindu-1 într-un tremur de gheață și-n tăcere". Pentru Ion Horea natura constituie obiectul unui cult laic care-și are izvorul în contemplarea lucidă a marilor energii, într-o integrare plină de fervoare în mișcarea ei profundă. Pulsația vieții se simte mai viu în locurile cele mai umile, neexplorate suficient, în care imixtiunea conceptelor grandilocvente, cele ce sting vibrația poetică, nu s-a produs încă. Cîntecul închinat fasolii, cartofilor, morcovilor este diafan printr-o substituție spontană, elementele lirice insolite luînd locul celor curente, aparent prozaice. Bruscînd cititorul prin neașteptatele gingășii ale măreției, autorul schițează grațioase mișcări rituale: „Iasă de vrei cu miere și aromă să te saturi, / Trei degete să poarte sămînța peste straturi". („După zăpezi"). Foarte savuroase sînt transcrierile de senzații subtile care dau corp unor stări sufletești. Bisericile-s pline de ciori ca de nămol: „Aud în cîmp cum timpul mai rumegă tăcut". Prin euforia lor calmă, printr-o jubilație a concretului, peisajele interiorizate, cele mai izbutite, din „Umbra plopilor" ne reamintesc o pătrunzătoare observație a lui Cesare Pavese: „Tot ce se petrecea în jurul meu se preschimba pe dată în amintire, pentru că se petrecea în primul rînd în mine înainte să se petreacă în afară." înscrierea fertilității pe coordonatele timpului și spațiului implică atitudini noi care îmbogățesc substanțial poezia lui Ion Horea, determinîndu-l să se confrunte cu o problematică mai amplă. Scurgerea anilor îi smulge poetului tonuri elegiace, estompîndu-i vizibilitatea, în genere recepția senzorială care primează pentru constituția sa lirică, și dîndu-i pe alocuri o dureroasă senzație de irealitate: „Păreai și nu erai tu, / Cînd dragostea noastră-ncepu". („Păreai"). In golul creat astfel timpul șuieră persiflant: „Și iarăși fluieratul vremii, / în urma noastră o să-l ascult". („Și iarăși"). Poetul regretă o temă caracteristică ardelenilor) copilăria sa viguroasă de rural (continuare în pagina 16)