Familia, 1977 (Anul 113, nr. 1-12)
1977-01-01 / nr. 1
_ ____________FAMILIA _ ___________________ Cronica literară 1 analize și sinteze de ION NEGOIȚESCU 2 racul de AL. IVASIUC 3 cîmpiile magnetice de ADRIAN POPESCU Aflat în continuare în perimetrul sensibilității sale specifice, I. Negoițescu își adîncește făgașul istoric al demersului. Extinzîndu-se de la Antim Ivireanu la Ion Gheorghe, cuprinsul Analizelor și sintezelor devine elocvent și prin volum, prin explorarea sistematic-istorică ce se întrezărește. Dar nu mai puțin atractive sunt mijloacele acestei perspective, reacțiuni împotriva automatismului de percepție și totodată forme noi ale ordinii, coagulări ale lecturii critice libere și totodată condensări geometrice ale cercetării. Criticul încearcă a-și disciplina fluxul scriiturii senzuale, silindu-l a se revărsa peste pietrișul ascuțit, ce-l sfarmă în insolite sclipiri, al etapelor ingrate, de pionerat. E instructiv de observat cum în atari circumstanțe scrupulul estetic se străduiește a fi coincident cu cel filologic, în, bunăoară, studiul tehnic foarte aplicat al traducerii ce o face Asachi Satirei a VIII-a a lui Boileau. Indiscreției voluptoase cu care sunt despuiate rimele i se adaugă o cîntărire predilect lingvistică, insinuînd, la acest nivel formal, tonalități substanțiale, temeiuri ale omogenității creatoare. Kogălniceanu e astfel adnotat, la intersecțiile sale expresive, literar-istorice: „Dulceața limbii cronicarilor (naivă, pitorească și adesea chiar sublimă» o numește istoricul) s-a topit pe nesimțite în limba omului de știință. O neprihănită omogenitate, care are drept rezultat firescul tonalității adeseori patetice a acestei limbi unitar romantice." Asemenea școlii evoluează către o destinsă perspectivă a înrîuririlor, fixată în lapidare trăsături: „Retoric cu înflăcărată măsură (nu înflăcărarea e măsurată, ca la clasici), Kogălniceanu va învăța astfel mai mult pe Delavrancea decit pe Odobescu, căci la unul va spori flacăra, pe cînd la ■celălalt se va pune în lucrare mai mult măsura, la întîiul predominînd temperamentul, la al doilea, travaliul." Lui C. Negruzzi i se urmăresc modificările pe care le-a adus la noile reeditări ale operei (pedanteria calofilă a prozatorului fiind oglindită nemijlocit în dispoziția exegetului său). Dar pivotul fragil al aspectului lexical susține, în intenția lui I. Negoițescu, nu mai puțin decît conținuturile tematice ale operei și, odată cu acestea, tabloul existenței sociale, în frămîntările-i ce implică progresul literaturii naționale. Considerațiile asupra prozei lui Bolintineanu ilustrează astfel un mod de sinteză lăuntrică a creației, rezultantă a factorilor ce o compun și a celor ce o determină din afară. Vigilent mereu asupra „stilului", criticul sesizează cu subtilitate profilaxia stilistică a substanței densificate pe care încearcă s-o asigure scrisului său romanesc Gib Mihăescu (procesul e „interior", deci instinctiv artistic, iradiind vitalitatea operei în cauză). Vorbind despre „setea de cuvinte" care ar marca lirismul lui Virgil Teodorescu, despre „virulența lor haotică", ce, sub starea spaimei de un gol lăuntric, îi plămădește sensibilitatea, exegetul se extrage ca atare, prezentînd atomismul lor drept un îndrăzneț germinal cîmp de semnificații. O altă metodă de însumare istorică e cea, în tradiție călinesciană, a asocierilor. I. Negoițescu vădește abilitatea de a găsi fire aproape inobservabile, de a le detașa și înfățișa în continuități ce reprezintă însăși evoluția substanței lirice, istoricismul latent al filoanelor sale captivant dispersate. Creația nu îndeajuns de luată în seamă a lui Cezar Bolliac conține astfel o sumă de virtualități dintre cele mai vii. Scriitorii sînt încadrați în cicluri larg înflorite, echivalînd cu sugestia unei speculații, a unei, prin urmare, sinteze subiective. A-l asocia pe Al. Odobescu, în calitate de autor al „gracilei opere de erudiție artistică Pseudo-kineghetikos", cu Bolintineanu, I. L. Caragiale, Iorga, Sadoveanu, Matei Caragiale, Gala Galaction și Emanoil Bucuța, sub semnul nostalgiei pentru „aproapele orient mirific" înseamnă a deschide o nebănuită fereastră a operei. După cum a-l situa pe Luca Ion Caragiale pe calea populată de numeroase nume precum Macedonski, Ștefan Petică, D. Anghel, Mihail Celarianu, F. Aderca, Adrian Maniu, Ion Vinea pînă la Virgil Gheorghiu, înseamnă a propune o variantă a simbolismului românesc prelungit prin „poeții noștri interesant medii" pe „acel plan macedonskian rafinat odorant" al ritmurilor „încărcate de grădini răbdător ticluite". Raportarea autorilor e uneori șocant neprevăzută în nervoase fulgerări: M. Săulescu ar fi „în stare să premeargă pe Camil Petrescu și chiar, foarte de departe, pe un Mircea Ivănescu." Rolul acestui procedeu nu e doar cel al unei situări flagrante sau luminos idealizatoare, ci și al delimitării „dezavantajoase", în sensul realului estetic precis considerat. O caracterizare „zgîrcită" i se aplică lui Nicolae Filimon, ale cărui scăderi sunt puse în necruțătoare relație cu contemporanii săi. C. Stere e deplîns pentru abdicarea sa din postura de memorialist. Nu mai insistăm asupra rezervelor cvasigenerale prin care criticul încearcă a retușa gloria, socotită exorbitantă, a lui Liviu Rebreanu. Dar predomină la el caracterizarea exuberant generoasă, de o iluminare lăuntrică ce purcede aparent din stabilirea faptelor obiective, în realitate animată de calitatea festivă a vocabularului, de subțiere metaforică a scriiturii. Natura simpatetică a exegetului e relevantă în intonația sa, bucuroasă a sărbători, într-o proprie accepție, materia literară: „Paradoxul scriiturii Drăgușanului constă în depărtarea și apropierea de noi, în faptul că ea datează din greu și e totuși vie și volatilă (...) exotismul ei occidental contribuie la impresia că scrisorile ar fi fost redactate la data peregrinării, după cum ortografia în care ea s-a îmbrăcat răsfrînge mărețul exotism istoric lăuntric al școlii latiniste, ca și al școlii ardelene, în absolutismul lor funciar." Dacă uneori individualizarea sclipește în cristalul unei singure fraze (poezie a analizei comprimată la limită): „Prea vital pentru contemporani, prea timid în gîndire pentru analiză, Nicolae Iorga era menit să vadă numai în universul umbrelor și numai prin cuvinte“, alteori ea devine solubilă într-un lirism incantatoriu, evocînd de-a dreptul materialitatea spiritualizată a operei, fastul concretului său ireversibil (e vorba de opera în proză a lui Emanoil Bucuța): „Piatra și apa spiritualizate la Balcic, apa și vegetația ei spirituală de la Vidin, amestecul de moale și aspru, de întuneric și iluminare, de naturist și artificial, se subsumează în această proză cu silnicie întreținută, viziunilor spectrale fulgurante, pentru închipuirile din zori și pentru închipuirile din amurg deopotrivă, ca intermedii împărătești, dintr-o curgere a vieții comune, pururi aptă să se lase meșteșugită." înscriind actul critic în această viziune literară, I. Negoițescu nu face decît să-l autentifice. 2 Gheorghe GRIGURCU Eseul de orice fel, reprezentînd mai mult o stare decît un fapt, o non-acțiune, suportă, printre alte, unele nedefinitive, disocieri, încă una, extrem de sensibilă, între contemplație și expectativă. Ea se dezvoltă în funcție de capacitatea autorului de a se apropia afectiv de subiectul său, sau de a-l determina pe acesta să se deplaseze spre sine. Ambele stări presupun neimplicarea autorului, tocmai pentru a se păstra distanța necesară meditației. Dar devreme ce contemplația pretinde, prin calitatea ei admirativă, intrarea în rezonanță afectivă cu vibrațiile subiectului supus eseului, starea de expectativă solicită în exclusivitate neparticiparea. Atitudinile sînt voluntare, atunci cînd se alege între eseul literar și eseul științific, și involuntare, cînd terenul de selecție este numai literar. Firește, talentul este de partea contemplației, chiar dacă într-o vreme se teoretizase, în mod fals,considerăm, superioritatea divorțului total dintre subiectul creator și obiectul creat. Pentru că literatura rămâne totuși stil, iar acesta reprezintă o coordonată în mare proporție afectivă. Micro-eseul despre eseu de mai sus nu este întîmplător, ci ne-a fost sugerat de lectura ultimului roman al lui Al. Ivasiuc, Racul. Parcurgînd pînă acum toate romanele acestui scriitor cu o rată progresivă de impunere, ne-am pus de fiecare dată întrebarea de ce, în ciuda unor reale calități, ele nu reușesc să procure satisfacții memorabile, de ce lasă impresia epuizării, apatiei timpurii. Racul, de pildă, are tot ce-i trebuie unui bun roman: un epic incitant, frază corect și savant construită, scene de viață semnificative, o construcție (structură) abil organizată. Cu toate acestea, suma lor, ca și în alte romane, este plată, nedecisă chiar. Le-am regrupat și am observat că, de fapt, însumarea lor este imposibilă, contradictorie, aparținînd unor grupe diferite de elemente constitutive, în funcție de tratamentul la care sînt supuse. Astfel epicul și construcția aparțin eseului, iar fraza (într-o mai mică măsură) și scenele separate, mai ales, aparțin povestirii. Dacă eseistica epicului și construcției ar fi contemplativă, desigur suma ar fi fost posibilă, cu toate dificultățile de unificare ale manierelor respective. Dar ea este esențial expectativă, utilizată la rece, cu o distanță mai mult decît inhibantă. Poate că ar fi trecut neobservată această deficiență involuntară, dacă autorul n-ar fi făcut imprudența să deplaseze acțiunea sa într-un spațiu străin, abstract chiar (ne gîndim că America Latină este aici un teritoriu convențional). Atîta timp cît eseurile sale epice se manifestau în arie națională (în celelalte romane), ele obțineau prin tangență la o problematică de interes sociopolitic, bine intuită, un oarecare grad de emoționalitate. Procedeul a fost întrebuințat și de Eugen Barbu sau Marin Preda, dar într-o formă accentuat literară. Fără această emoție extraliterară însă Racul rămîne un eseuinvenție cu totul exterior. Așa încît, toată evoluția psihologică a personajului central, Miguel, nu provoacă decît gîndirea, fiind o demonstrație logică asupra naturii puterii. Ne amintim că în Iluminări aproape ne lăsasem impresionați de modul în care eroul principal, folosind conjuncturile, a înțeles lecția puterii și a urmat-o. Dar nu personalitatea sa ne-a emoționat, ci succesiunea conjuncturilor, a căror interes multiplu este binecunoscut. Dar așa, Racul, ce s-ar dori o continuare a logicii din Iluminări, lipsit fiind de emoțiile tangente, transpus într-o conjunctură care nu ne interesează mai mult decît un comentariu diplomatic, rămîne un studiu sec despre putere și teroare. Epicul e simplu, de dimensiunile unei fraze, pus într-o structură schematică cu care deja Al. Ivasiuc ne-a obișnuit, într-un stat oarecare latino-american (orice asemănări cu relitățile internaționale sunt întîmplătoare), un cap diabolic, Don Athanasios, programează și instituie teroarea printr-un oribil măcel. In miezul evenimentelor este analizată evoluția interoexterioară a lui Miguel, fire oscilantă, avidă de putere, dar cu o gîndire nuanțată. Cunoaște ambele tabere aflate în conflict (unilateral, e drept) deoarece a parcurs drumul complicat de la stînga spre dreapta politicii, în scopul obținerii puterii. Devine unul din organizatorii masacrului, dar un moment de ezitare (rămășiță de conștiință, greu de motivat, de fapt) și o scurtă înclinație sentimentală (momentul Tahereh) îl pune în situația de a demasca mișcarea. Tentativa eșuează, dar devine o lecție a fricii ce se va adăuga gustului resemnat și indiferent al puterii. Finalul cărții îl transformă în simbol, care este, desigur, racul,, imagine, evident, a reacțiunii, a devorațiunii regresive. Acest sumar reprezintă în egală măsură eseul constructiv al cărții, elaborat ca o structură de grilă, în a cărei spațialitate sunt presupuse materiale explicative cu rol de completare a golurilor. Acestea sînt scenele colaterale povestite de autor, care intervin ca pilde în existența activă a eroului. Ceea ce interesează în lectura logicii ei este o parte din meditație, cîteva sentințe asupra puterii și, desigur, mare parte din scenele colaterale. Definiția morții din punctul de vedere al teroristului (Don Athanasios), definirea puterii ca victore a fragilității lucrărilor, cele cîteva analize de situații nervoase, fac parte din inteligența (incontestabilă) scrisului lui Al. Ivasiuc. Talentul nu i se manifestă însă decît în povestiri, și nu atît în fraza lor, cît în semnificațiile pe care ele le comportă. De pildă, episodul relatat de Don Athanasios în legătură cu „sincerul Estaban" și cu reacția dictatorului în fața sincerității este impecabil. Toate acestea fac, în mod surprinzător, agreabilă lectura cărții și explică succesul oarecare și parțial de care scriitorul se bucură. Deficitul oricăreia din cărțile sale este de ordin afectiv, așadar, pentru că efectul final obținut este de fiecare dată incomplet. Romanele lui Al. Ivasiuc dau o insatisfacție care deprimă, nici măcar nu irită. Vocația scriitorului se pare a fi aceea de eseist sau de povestitor, fiecare în parte cu valori certe. însumarea lor este, deocamdată, spre regretul nostru, un calcul nerealizat. 3 Valentin TAȘCU „Una din marile speranțe ale liricii noi" — după cum îl gratifică un instructiv fișier al poeziei românești contemporane, Adrian Popescu se impune și cu al treilea volum ca un vizionar metodic, limfatic și cu pulsul surdinizat, dar de o inextricabilă congruență. Poetica sa — fără nerv, cu o vitalitate rarefiată și refractară la convulsie și patetism, operează într-un regim al candorii iar exercițiul ei rezumă o diafanizare a cosmosului, o reducție a materiei la transparență și inocență. Poemul, neconfesiv la modul brut, fără febrilitate în ritm și de o temperatură convențională, minimă, devine spațiul unei lente și riguroase operații de spiritualizare a universului, de încadrare a acestuia între axele realității interioare; funcția esențială a cuvîntului este aceea de a stabili un raport armonic între inocența și fragilitatea eului poetic și ansamblul exterior; în fapt, de a institui în afară heraldica dinlăuntru, astfel încît geografia universului se reduce doar la acele semne care relevă substanța interioară; principiul de bază al acestei poetici care omogenizează eul și cosmosul, impunîndu-le aceleași atribute, rămîne cel al stilizării, al desenului după canoanele proprii. Efigia suavă și consistența angelică a creatorului, decisive în conturarea sistemului de referință, determină perceperea universului în mișcări ritualice și impun materiei un regim evanescent, o candidă elevație. Poemele devin niște metafore ale imponderabilității, desfășurate cu o evidentă știință arhitectonică și străbătute de o ușoară tensiune euforică. Inapt pentru stridența tragică și violența verbală, preferind regimul incantatoriu al „murmurului" și „șoaptei", Adrian Popescu edifică, în cele din urmă, o bucolică suavă, hieratică, bătînd în nostalgie. Lipsa unei perspective tragice, a vocației abisului, ca și prea evidenta calofilie a textului împing adesea poemele înspre o zonă a manufacturii de virtuozitate și numai prospețimea neistovită a metaforei mai dă unor bucăți viabilitate lirică. De altfel, capacitatea asociativă mereu vie, inepuizabilă este unul din atu-urile de bază ale acestei poezii. Creind un univers al transparențelor, volatil și irizat, ar fi de așteptat ca și imaginația poetului să fie una abia pîlpîindă, fulgurantă, în realitate, deși în registru suav, angelic, metafora lui Adrian Popescu e de-a dreptul proliferantă, evoluînd în volume luxuriante și numai o excelentă știință a economiei edificiului împiedică dispersia poemelor într-o pastă de imagini prețioase. Ceea ce este însă definitoriu pentru acest poet din prima falangă echinoxistă este vocația constructivă, înțelegerea poemului ca o articulație arhitectonică orientată după un sens. Notații și evocări, aparente peisaje domestice, scurte intercalări direct confesive sau ample desfășurări inițiatice se constituie ca trepte de ascensiune a poemului a cărui finalitate se dovedește a fi întotdeauna conturarea efigiei interioare a creatorului. Bucolica blind euforică, trăită în dimensiunea inocenței încă active a copilăriei, cu atmosfera sa vag medievală, arhaică, este, astfel, o etalare a viziunii, o desfășurare a patriei interioare. Căci propulsia poemelor, cu tot calmul lor de aparență casnică, se bazează pe principiile revelației vizionare. La Adrian Popescu cuvîntul instituie, funcția sa este una de tip demiurgic; poetica aceasta rezumă, în fapt, situația logosului creator iar panorama universului, atît cît e prezentă, înfățișează atributele interioare ale ființei; armonia cosmică și transparența materiei sunt efectele echilibrului interior și ale inocenței structurale în măsura în care universul întreg este o consecință a ființei. Poemul lui Adrian Popescu preia cuvîntul nu în degradarea sa livrească, cu potențele măcinate de convenționalitate, ci în starea sa genuină, primară, cu atributele creatoare intacte; de aici, încrederea în forța verbului, în capacitatea sa constructivă și lipsa de complexe în fața actului creator care redevine un gest firesc, trăit cu naturalețe. Imaginația este aici supremă — nu în sensul aberației suprarealiste sau al creerii unei imagini himerice a lumii (fantezia lui Adrian Popescu e, în această privință, patriarhal-tradițională, cuminte), ci în acela de a construi lumea nu printr-un sistem de transcriere, ci printr-unul de proiecție a viziunii interne înafară. Ingenuu și fragil, pur și serafic, poetul își trăiește universul sub incidența miracolului continuu; atitudinea sa fundamentală este aceea de suavă înfiorare, de neîntreruptă vibrație în fața lumii. Tiparul spiritului nu este departe de cel blagian, rezumînd o aceeași celebrare a cosmosului, dar într-un registru de mai joasă temperatură și mai pregnantă candoare, cu mai puțină combustie și o mai mare acuratețe în transcrierea relației dintre suflet și simbol. De altfel, în poezia lui Adrian Popescu această ecuație este decisivă; există aici un întreg ritual de edificare a simbolului și de trecere a lui într-o ordine a semnificației interioare, printr-o plasă de relații tot mai apropiate de identificarea celor două poziții: „Floare de ger strălucind în fereastră / Chipul tău mort înflorind pe geam / Dintr-o noapte mult mai albastră / In care însumi de gheață eram. // Floare de ger înfrigurată / Venită din crînguri albe, cerești / De flacăra palmelor mele întinse / Să nu te apropii, să nu te topești. // Floare din cer fără mireasmă / Fără tulpină, fără pămînt / în nouri de-a pururi mireasă / Silabă dintr-un fraged cuvînt. // Floare de ger îți este iarnă / Floare din cer mie mi-e toamnă. / Cum viscolește, ce dulce larmă / Să ne despartă poate se-ndeamnă. // Floare din cer bătînd în fereastră / Chipul tău blind luminînd în geam / Dintr-o ninsoare mult mai albastră / Unde însumi peste lume ningeam." Vizionară în principiile ei de bază, foarte unitară prin atitudinea de celebrare candidă a miracolului și prin conturarea unui univers coerent, poezia lui Adrian Popescu nu e departe, însă, de o evoluție neutră, plană, prin lipsa ei de perspectivă a adîncului și prin orientarea metaforei doar înspre inocență și serafism. AL. CISTELECAN