Familia, 1981 (Anul 117, nr. 1-12)

1981-01-01 / nr. 1

CRONICA LITERARA nalități dramatice. Există, firește, și poeme facile, simple jocuri de versificație, compuse, parcă, în momente de relaxare — cu atît mai vizibile la acest poet fără simțul gratuității — dar în ansamblul cărții ele sînt iradiate de textele — majoritatea — zguduitoare. Oricum, o lec­tură „la modul antologic" (Romul Munteanu) presupune un exces de gust, mai ales că rezultatele ei nu sunt cine știe cît de surprinzătoare: „Eugen Jebeleanu se insi­nuează (cică) în conștiința noastră ca un poet autentic". Al. CISTELECAN FAMILIA 3 Eugen DRAGUȚESCU • în parc arma secretă de EUGEN JEBELEANU Eugen Jebeleanu este unul dintre poeții care nu crează, ci doar sancționează lumea. Poemul său nu este o instituție demiurgică, ci o instanță transformată în arenă. Atitudinea sa este cea a unui atlet al moralei, inclement pînă la fanatism, alergic și dogmatic, cu o structură de erou, dar cu o sensibilitate predispusă la ultragiu. Dintre justițiari — el este răzbunătorul. Blind și tandru altfel, dar iute la minte, profesionist al luptei, el este gata în orice moment să răpună monștrii istoriei și hidrele sociale, pîndind provocarea acestora cu o se­cretă vibrație și cu o voluptate de luptător căzut la pa­timă. Poemele sale sînt răspunsuri patetice date, dintr-un reflex de demnitate și libertate al spiritului, acestor pro­vocări — celei a morții mai întîi, a războiului, lașității și filistinismului mai apoi, încins cu sabia de foc a ar­hanghelului, poemul mărșăluiește în ritm forțat într-o cruciadă interminabilă și nu are niciodată răgazul unor stări de calm, de reverie sau euforie. In fața sa stă tot timpul un monsru hidos și tensiunea poetică provine toc­mai din această pornire împotriva a ceva. Fără șocul moral sau existențial al unui eveniment exterior, asupra căruia se mobilizează cu toată ardoarea, poemul își pierde premisa sa fundamentală și însuși principiul său justificator pare a nu mai exista; în sine însuși poetul nu are altă forță decît pe aceea a ripostei. Intr-o lume a armoniei și a fericiților, el n-ar fi putut scrie poezie, dacă firește, nu și-ar fi inventat demonii ațîțători. Eu­gen Jebeleanu nu este, hotărît lucru, o natură lirică, dar este, în schimb, o conștiință — tragică, patetică, neînfri­coșată și așa cum — încă în cîteva feluri — s-a mai­­ spus. Lupta sa cu monștrii este, însă, deopotrivă și un supliciu, nu numai dintr-un sentiment de fraternizare cu victimile,­­ci și dintr-o vocație masochistă a poemului. Su­poziția lui Dan Cristea că „i-ar fi fost dat poeziei lui Eugen Jebeleanu să fie în întregime o poezie a fericirii­ 1 este, pe cît de frumos și de tandru și pusă, tot pe atît de improbabilă. Acționată dinafară, de evenimente sau de ■semnificații ale acestora, sensibilitatea poetului nu e receptivă decît la catastrofe tragice sau injustiții­ morale și politice. Premisele poemului și retorica luptei înlătură perspectiva unei dimensiuni euforice și a unei elevații spre beatitudine. Discursul poetic însuși este orientat întotdeauna împotriva a ceva, stîrnit de spectrele alie­nării, iar ordinea valorilor umane pe care o apără poetul se conturează mai mult în subtext și implicit, deși, fi­rește, fără echivocuri. Erotica sa, declanșată de un eve­niment tragic este și ea o dovadă că poetul e un împă­timit al durerii, că drumul său este un calvar și nu o­­ apoteoză. Strategiile memoriei, care mențin cu disperare concretețea evenimentului, și imaginarul terifiant care îngroașă liniile ororii, țin de însăși condiția răzbunăto­rului: actualizarea continuă a durerii și a injustiției. Acest reflex masochist întreține atît poezia politică, cît și pe cea erotică, fiind principiul motor al stării de be­ligeranță. Jebeleanu are, neîndoielnic, o forță a spiritului unică în poezia noastră, o consecvență sublim dogmatică în lupta cu monstruozitățile. El moare, firește, dar nu se predă: „Ca și cum ai trăi / trebuie să faci totul, / chiar dacă pari că ești mort. / Să creadă că încă mai supți / întinde-ți, să-i sperii, lung botul / și umflă-ți­­ obrajii tăi supți, / și nu în cavou / te-ntinde gemînd, / ci sub cort." Așa cum în practica poemului social sînt reînviate mereu ororile istoriei, necesare sentimentului justițiar ca un drog, în practica celui erotic este re­creată prez­ența tragică a ființei iubite. Sunt, în fond, niște invocații care dau un contur și mai dramatic ab­senței. Poemul de dragoste al lui Jebeleanu detaliază cu disperare și patos situația tragică a androginului platonic despicat de moarte, a jumătății în tînjire agonică. La fel ca la Rilke, Euridice a revenit în lumea ereată a ideilor, ruptă cu totul de contingențe, înstrăinată, iar invocațiile lui Orfeu se transformă acum în invocații către moarte. „Arma secretă" ține, atît ca atitudine poetică, cît și ca teme și retorică, de ciclul tragic al poetului, început cu „Elegie pentru floare secerată". Noutatea sa constă în temele și — mai ales — în elegiile senectuții. Un aer testamentar trece acum prin gesturile poetului, iar sen­timentul așteptării morții devine copleșitor. Sensurile­­ acestei relații cu moartea s-au multiplicat și, dincolo de atitudinea răspicată de respingere a absurdului, poetul simte vibrațiile unei comuniuni cu umbrele. Sînt, pro­babil, aici cîteva din cele mai zguduitoare elegii ale­­poeziei noastre, din care unele ating tonul bacovian: „Și o povară-i fiecare zi / Te doare ceea ce-ți făcea plă­cere, / și ce se înălța — scurmă pămîntul. / Aștepți să treacă fiecare zi / ca o durere — și să se sfîrșească. / Somnul e un sac legat la gură; visul / e ceea ce a fost și nu mai poate / să fie niciodată; fiece copil este / o lacrimă care atîrnă / și-n care te răsfrîngi știind prea bine / că o să fie asemeni ție-odată... / Oftatul e un nour fără ploaie / și fără de mireasma griului / prin care ai trecut cîndva ... / îți salți pe umeri anii și pri­vești / jur împrejur și ești mereu mai singur. / Atîția au căzut. Nu au ajuns / măcar pînă-n răspîntia ce ara­tă / o roată cu trei dinți știrbiți... / Și ești atît de sfărîmat, încît / nici truda n-are de ce să se prindă... /­­Cioburi. Și ți-e sete și nu vrei /­­să bei nimic... Și nu poți nici să zbori / și nici să te îngropi. / Și lunecă pe lîngă tine umbre / ce și-au pierdut stăpînii." Față de volumele precedente, structurate doar de o atitudine vi­gilentă și vindicativă, în care chiar și disperarea avea un sens activizator, „Arma secretă" cîștigă în complexi­tate, alături de mesianismul politic și uman ea cuprinde, în egală măsură, poeme ale abandonului. Este, după mo­mentul tragic al „Elegiei.,a doua întoarcere spre in­­terioritate a poetului și, implicit, cîștigarea unei noi ta­ breviarul de MIRCEA HORIA SIMIONESCU Chiar dintru-nceput, dar și mai tîrziu. Ingeniosul bine temperat le-a refuzat etichetarzilor șansa de a mai dărui — în grație și liniște dogmatică — încă unui scriitor viu tichetul de instalare într-unul din compar­timentele confortabile — clasice ori moderne — ale epi­cii, precum și setul de etichete definitiv-comprehensive cu care el să treacă — mulțumit și jubilant — vămile muzeelor înghețate ale eternităț­ii. Deși nimeni, nici sub­semnatul, n-a economisit nici t chete, nici etichete — ba chiar ultimele înscriind caracteristici prețioase, altmin­teri existente aproape cu toatele — totuși (după mai bine de un deceniu de la editarea primelor două vo­lume) nu s-a găsit cineva care, după un demers savant analitic și de profunzime, să dea asupra Ingeniosului.. . (aflat deja cu Breviarul la al treilea volum) o viziune cri­tică mai de doamne ajută. Deșii criticii au răsturnat peste numele său valuri-valuri de elogii, faptul l-a nemulțumit într-atît pe scriitor încît, în răspunsul la o anchetă din Caietele critice (Viața românească, 5, 1980) și nu numai, a ajuns să fixeze el însuși cadrele și reperele juste pen­tru o astfel de viziune, să-și­­ stabilească — firește, cu umor minat — semnificația istorică și cîmpurile de bă­taie ale scrisului. Aici, el contestă tocmai natura ima­ginii sale critice, în fapt, res>roșîndu-le comentatorilor săi că au văzut numai sens demistificator acolo unde pregnant este sensul constructiv. Dacă, de pildă, în cir­cumstanțele socio-literare ale debutului, proza sa a „restabilit niște mărunte calități ale prozei noastre de totdeauna" — „stilul colocvial despovărat de armurile grele ale hiperbolelor, indiscreția exprimată cu inocență, portretul fantezist, gravura caracterologică, satira arti­culată cu lirismul temperat, povestirea la persoana în­tîi, jocul, subiectivitatea dezarmată, ironia, scepticis­mul ..." — ea a adus nu mai puțin și „o viziune artistică interesantă." Deși jenantă și pentru autor și pentru cri­tici, situația e întrucîtva scuzabilă pentru cei din urmă, constituind o formulă nouă dar ,neaderînd vreunei forme literare numaidecît evidentă — deci conformă unor canoane preexistente și recognoscibile — Ingeniosul... putea fi descris doar pe aspecte, nu însă tot atît de ușor înțeles ca mecanism original și viziune globală. Pentru asta, deși parțial operante, antecedentele noastre literare — dar și critice — erau totuși insuficiente. De fapt, ar fi trebuit să existe, ori numai să plutească-n aer, pe lîngă cele folosite conștient ori nu întrutotul, încă­, un model cît de cît constituit al prozei, model care să fi in­trat deja în mentalitatea și uzanțele criticii și în funcție de care, asemeni altora, cartea să fi fost analizată și judecată relevant. Originalitatea necontestată — însă și soarta­ — i-au jucat acesteia atîtea feste că și după ce Nicolae Manolescu, într-un eseu mai mult răstălmăcit decît apreciat în marea lui semnificație pentru critica română postbelică, a construit un asemenea model — cel corintic — ea trebuie să mai aștepte un timp analiza lui detaliată. După el, Ingeniosul bine temperat constituie tocmai „enciclopedia corinticului" și „închide în 1969 pa­ranteza istorică deschisă de prozele lui Urmuz în 1920." Vocația enciclopedică, a totalității este foarte vădită aici și ar fi vorba într-adevăr, cum afirmă scriitorul în ancheta citată, de o „cosmogonie profană" dacă între Dicționarul onomastic și Bibliografia generală ar inter­cala... un Dicționar toponimic și unul astronomic (?!) spre a marca și nivelele ontologice lăsate, deocamdată, în umbră: natura mundana și macrocosmul. Fără ele — și întrucît marchează doar societatea umană (?) și cul­tura ei — Ingeniosul. .. famine în continuare mai curînd o sociogonie, de fapt o sociografie literară turnată ca un costum englezesc — parcă — după tiparul este­ticii antinaturaliste a Corinticului: e, deci, convențional­­livrescă, alegorică și satirică, parodică, ludică,­­conven­­țional-livrescă pentru că se naște din materiale pre­fabricate literar și cultural, de aceea, textele finite avînd pe porțiuni aspectul de palimpsest, de­scrieri suprapuse, iar în ansamblu de enciclopedie de stiluri și tehnici li­terare cunoscute; alegorică și satirică pentru că textele nu vorbesc despre realitate respectîndu-i sau reproducîn­­du-i în plan imaginar structurile empirice, primare ci prin intermediul structurilor fictive ale alegoriei și sati­rei, mai exact, ale alegoriei satirice, parodică pentru că lumea, referentul nu mai permite încrederea și adeziu­nea inocentă iar procedeele literare refolosite tacit și fără indicii ironiei ar echivala cu un plagiat, indică pen­tru că, fiind satirică, ironică, în fine, cum se exprimă criticul, „esențialmente parodică", autorul dispune liber de creația sa). Subtextual, totul pornește — în fond — de la viziunea gravă și tragică a unei lumi care și-a pierdut legăturile firești cu natura, principiile de coe­rență, deci sistemul axiologic și în care singura regulă a devenit alienarea, omul fiind o funcție automatică într-un angrenaj automat. Gravă în subtext, parodică în text, prezența ei pare să constituie mărul discordiei din­tre scriitor și binevoitorii săi comentatori și dacă ar fi fost descoperită la timp, el ar fi fost scutit, probabil, de recenta ingratitudine — neîndoielnic fertilă — față de ei. Oricum, această viziune cu două fețe și pregnant mo­ralistă reprezintă — atît pentru Ingeniosul... cît și pen­tru romanele lui Mircea Horia Simionescu — stratul unificator care, întrucît se manifestă pînă la nivelul de suprafață al temelor, în Breviar e mai evident decît ori­unde. Compusă din două serii de discursuri cu multiple corespondențe — cele de la colocviul nebunilor (Brevia­rul propriu-zis și cele din textul complementar interca­lat la Note, ambele serii alcătuind istoria calamităților secolului XX scrisă de un cronicar convențional. Ano­nimul — cartea aceasta complicată, însă articulată ,ca o­­ vorba scriitorului) mașinărie leonardo da vinc­iană, ima­ginează, din perspectiva secolelor viitoare, consecințele funcționării mecanismului alienării. Fiindcă atît speech-urile nebunilor ce se cred insecte, animale, obiecte și vor­besc cu dispreț de fosta lor condiție umană și cu respect de cea închipuită, precum și cele din textul comple­mentar, proiectînd viitorul utopic și ridicol al omului civilizației tehnice — nu fac altceva, în ultimă instanță, decît să producă (prin contrapunct) imaginea unei lumi intrate demult sub șenilele înstrăinării. Deși ia totul în răspăr cu o dulce candoare caragialescă, deși e funda­mental parodică (altfel ar fi infernal-lugubră), viziunea lui Mircea Horia Simionescu e — firește — alarmantă. Scriitor pe cît de modern în problematică, pe atît de mo­dern în formă (Corinticul e, după criticul sus-citat, cel mai nou model al prozei), așadar implicat prin viziune în contemporaneitate, Mircea Horia Simionescu are dreptate să ceară criticilor meditație sporită asupra căr­ților sale. Virgil PODOABA singurătatea lecturii de DANIEL DIMITRIU Devenit cunoscut în coloanele revistei Convorbiri lite­rare, Daniel Dumitriu s-a „specializat" în critica poeziei, așa cum Al. Dobrescu s-a profilat pe critica criticii. De­parte de a socoti dezavantajoasă o asemenea delimitare, o vedem în consens cu diferențierea vocației cronicaru­lui, capabil de a aprofunda anume verigi ale literaturii, tot așa cum un medic pleacă de la „universalitatea" disciplinei sale spre a se afirma în specialist. Diagnosti­cul cîștigă în finețe, grație experienței preferențial di­­recționate. Problemele criticii se regăsesc în oricare din eșaloanele sale, cu condiția unei percepții neviciate. Daniel Dimitriu manifestă o îndrăzneală programatică, propunînd utopia unui moment literar „închegat în ab­sența criticii, moment în care cine­va se încumetă să fie primul critic". Explorator în necunoscutul regenerat al fenomenologiei literare, cercetătorul acesteia ar trebui să beneficieze de o inocență paradisiacă, demarînd, cum se exprimă cineva, de la gradul zero al lecturii: „Senti­mentul descifrării unui text nou, necunoscut trebuie să fie mereu prezent, mereu proaspăt, fie că textul cu pri­cina e pentru prima oară tipărit, fie că are în spate un destin și mii de pagini, biblioteci întregi care i-au fost consarcate". E la mijloc o frumoasă iluzie, întrucît, în mod paradoxal, apetitul personalității pe care-l în­cearcă tînărul exeget e cu atît mai eficient cu cît e în mai mare măsură nutrit de formația livrescă. In ordinea realului, primul critic e tot atît de imposibil ca și pri­mul scriitor. Primordialitatea reapare nu în evitarea bibliografiei (care are o existență obiectivă), ci în adap­tarea sa la un unghi nou! E adevărat că singurătatea îl îndeamnă pe Robinson Crusoe să fie „întreprinzător" și intrepid, „îl învață să trăiască". Dar e îndoielnic că, dacă ar fi avut cu sine enciclopedia britanică, ar fi tratat-o ca un vandal, punînd-o pe foc „să se încălzească sau să-și pregătească hrana". Pentru simplul motiv că personalitatea e un factor determinat de context iar en­ciclopedismul oferă reperele­­ cele mai generoase ale con­textuali­tății, în absența informației, intuiția riscă a nu se cunoaște pe sine, cele mai bune intenții se pot rata. Insă criticul ieșean își exprimă cele mai fecunde puncte de vedere într-un chip combativ, prin urmare raportîn­­du-se la ansamblul pe care-l repudiază și în lipsa că­ruia nu s-ar putea defini. Așa de pildă el crede în mo­bilitatea literaturii, opunîndu-se la ideea fetișizării, a sanctificării unor „nume impuse spectaculos" și „deve­nite refrene": „Osificarea, mumificarea ierarhiilor îmi apare cu deosebire primejdioasă". Concret, poziția sa se ilustrează în analiza liricii afirmate în deceniul șapte și care, după opinia sa, n-ar putea fi redusă la un grup restrîns de personaje „devenite capete de afiș": „O pano­ramă a poeziei românești de după Eliberare nu poate așe­za în «banca întîi»- în exclusivitate generația Labiș, atîta vreme cît alături de loan Alexandru ori Ana Blan­­diana există Eugen Jebeleanu și Leonid Dimov, Ștefan Aug. Doinaș și Cezar Ivănescu, Ion Caraion și Adrian Gh. GRIGURCU (Continuare în pag. 141

Next