Familia, 1866 (Anul 2, nr. 1-44)
1866-09-11 / nr. 29
mmmmm (Novela. Urmare.) Sensatiunea causata prin toasta era detotu originala. Domn’a casei intre perîuri de lacrime si-a imbratiosiatu fét’a. Zefirescu s’a grabitu a merge ca se-i sărute man’a si se-i gratuledie ca unui fenomenu nou in literatura, —in prip’a mare inse s’a impedecatu intr’unu scaunu si a cadiutu. Apoi neci nu s’a scolatu ci in genunchi a sarutatu man’a fiintiei nemuritoare. După cina domnisioar’a casei, la dorinita comuna, se puse la forte-pianu si incepu se cânte o aria din oper’a „Dinorah.“ Avui ocasiune a audî acesta rola esecutata de artiste renumite, pentr’acea neci nu asceptai multu de la o diletanta, dar ceea ce audii intrecu toata asceptarea mea. Domnisioar’a nu numai ca nu avea tonu, ci canta forte — falsu. Dar ce se faci? cultur’a de adi are si acea recerintia curioasa, ca toate fetele — ori au chiamare ori ba — se ’nvetie „a bate“ forte-pianulu. Intru adeveru cu totu dreptulu potui cantâ, câ: Asta-di câte domnisiore, Tóté vreu a escelâ In vr’o arte ’ncantatore, Ori posiedu talentu ori ba. Bătu pianulu-forte, canta, Mai câ te-asurdiescu, dar taci, Seu dî cumca te incanta, Ast’a e mod’a, ce sé faci ? ? Societatea a eruptu in aplause. Toți amu fostu siliți a spune câte unu complimentu domnisioarei. Dens’a binevoi a se inchina gratîosu. — Ti-placu cantarea? — Se întrebă sor’a notariului. — — Ba delocu nu. — Si totusi dâsesi domnisioarei unu complimentu frumosu. — Trebuie se-ti spunu sinceru, domnisioara, cu mai mare minciuna decâtu acésta n’am dusu de când sum. — Vedi dara, de ce nu-mi plăcu complimintele ? Conversarea noastra se întrerupse. Societatea se ropfâ de domnisioar’a casei ca să mai cânte ceva. Dens’a începu a cântâ o hora magiara, după una mai multe. După ce fini era sunata aplause si Ovidu Zefirescu, luandu-o de bratie, o duse la loculu ei. Amiculu Corneliu provocă pe sor’a notariului ca se cânte si ea ceva. La rogarea lui Corneliu ne insotîramu si ceialalti barbati, in urma apoi si domn’a si domnisior’a casei, vediendu ca nu e incatrâu, o rogara si ele se cânte. Sor’a notariului siediii la forte-pianu si intona romanesce: Multu e dulce si frumósa Limb’a ce vorbimu, Alta limba-armoniasa Ca ea nu gasimu. Salta anim’a ’n plăcere Când o ascultâmu, Si pre budie-aduce miere Când o cuventâmu, Romanasiulu o iubesce, Ga sufletulu seu.... O! vorbiţi, scriu romanesce Pentru Domnedieu! Salva resună de aplause. Vocea tenerei fetisiere avea in sine ceva dulce si farmecatoriu. Toţi eramu atinşi forte placutu, mai alesu după cantarea cea falsa de mai nainte. Tata societatea se rogă, ca se continue. Domnisioar’a nu mai incanta inca cu vre-o doue strofe. In scurtu sor’a notariului deveni o fetitia de toti admirata. Tenerimea conversa mai multu cu dens’a decâtu cu domnisióar’a casei, ceea ce ast’a observa cu nespusa neplăcere. Ea, o féta cu asie multu spiritu, imbracata in cele mai scumpe vestminte, — si totusi tenerimea preferă pe sor’a notariului, care nu scriea neci versuri, si era imbracata forte simplu. Dar ce se faci? — zise ea — nu poti cu omenii neculti nimica, caci nu pricepu de locu. Doamn’a casei asîsdere nu mai potea de mania. Si decise de locu, câ nu va mai chiamâ la cas’a sa pe sor’a notariului. O rudenia de notariu se faca cucerire mai mare decâtu fét’a unui jude cercualu ! Neaudîtu ! Deodata se ’ntemplâ unu ce neasceptatu. Domnisior’a casei lesînâ. Ce bine câ Zefirescu era chiar in apropiarea ei si astfelu dens’a nu cadiii pe pavimentu, ci in bratiele acestuia. Prin acésta scena petrecerea se turbură. Domnisior’a venindu in om, spuse ca doresce a se culca, ceea ce era semnalu ca noi se mergemu acasa. Peste putînu toti ni luaramu remasu bunu. Pe drumu întrebai de fratele Corneliu. — Cum ti-place sor’a notariului ? — E forte plăcută și ’ncantatore. — Totuși nu e ca fét’a judelui cercualu. — Las’o amarului! M’am desceptatu, nu o mai iubescu, unic’a fiintia, cu care potu să fiu 338