Familia, 1873 (Anul 9, nr. 1-44)
1873-08-05 / nr. 30
346 — Domnule Porumbariu, mi pare bine ca am onoare a te salută in modest’a mea locuintia! Asie dara, că te miri de primirea curioasa ce ti-am facutu ? ! — Intru adeveru, domnule ... — Sciu. Dar eta ti-o voiu esplica. — Suii curiosu. — Asculta dara! Aruncatu de sarte in acestu locu singuraticu, unde nu străbate niciodata unu sufletu de omu, decâtu animalele selbatice, me urescu férte. Ca totusi câteodată se-mi mai făcu vr’o petrecere, tramitu servitorii mei prin toate partile in codru, se caute p’acolo vr’unu caletoriu, se-lu prindă si se-lu aduca la mine chiar si legatu. Aste o patâsi si dta! — Dar tribunalulu de mai-nainte ? — Ca glum’a se fia mai deplina, imbraca pe servitorii mei de bandiți, si aducându-se alte oaspete prinsu cu sil’a, formezu din ei unu tribunalu. — Ciudata gluma! — Sâ me ierți, dar n’am sciutu cine esti. Deca ti spuneai numele numai decâtu, i faceam mai iute capetu. — Dar me cunosci ? — Da. — De unde? — Fiic’a mea mi te-a amintitu. — In casulu acest’a, domnule, vei fi sclindu, câ eu am mai fostu in castelulu acest’a, si am mai voitu sâ vinu aice. — Da, sciu tôte. — Mi pare dara bine, câ intemplarea neasceptata mi-a oferitu atâtu de iute ocasiunea asceptata de a-ti face cunoscintia. — Si eu me bucuru. — E bine, se nu perdemu timpulu, ci sa incepemu la fine. Domnule... nu-ti sciu numele ... — Stolzer. — Domnule Stölzer am onóare a cere man’a fiicei dtale! — Onoratu prea multu de cererea dtale, te rogu totusi a-mi lasa timpulu pentru respunsu, pana candu voiu vorbi in privinti’a ast’a cu fiic’a mea, câci vointi’a ei este decidietoria pentru mine. — De siguru. Voiu ascepta dara cu plăcere ... — Inse ,haidamu acuma in despartiementulu ospetiloru mei, câci deca voiu mai petrece multu timpu aice, dta vei crede cu totu dreptulu , ca te afli la unu banditu. Hahaha ! — Nici decum, — duse Mateiu cu finetia, — dar se mergemu , déca poftesci asié... Apoi domnulu casei lu lua de bratiu, si plecara amendoi in despartiementulu ospetiloru , unde Mateiu se ’nuimi de lucsulu celu mare. Ei petrecura apoi acolo laolalta pana tardîu, si candu se despărțiră Mateiu dâse cu fericire: — Si eu eram p’aci se credu, ca omulu acest’a e banditu! VI. Era nóapte. Totu castelulu dormiâ in tăcere. Numai intr’o odaia din cornu se mai zariâ inca o slaba lumina. Acolo zacea culcata Azraela, totu intorcindu-se in patu, fara se poata dormi, caci cele petrecute cu ea in sear’a trecuta i apesara cu mare greutate sufletulu , si i pefugau somnulu. Deodata ea audu unu sgomotu usioru la usia. Se intoarse intr’acolo si intreba: — Cine-i? — Eu stim, domnisioara. — Ana? — Da. — Ce vrei? — Placa a deschide iute usi’a, ca am sati spuna unu lucru mare. Azraela sari din patu indata, si imbracandu-se iute, deschise usi’a, pe care camerier’a Ana intra. — Iarta-me, domnisioara pentru acest’a incomoditate, dar caus’a e foarte mare si grabnica. .. — Vorbesce! Pentru Dumnedieu ce s’a intemplatu ? — Se ti-o spunu dara, inse nu te spariu! Intre servitorii domnului am si eu unulu cu care traiescu bine. Acestea acuma e cam bétu, si in betî’a sa mi-a povestitu, ca ei aséra au prinsu pe drumulu de catraPorumbeni, pe unu tineru, si l’au adusu cu sil’a aice in castelu, ca se-lu despoaie. — Dar cine siedu in castelulu acest’a ? — Si dta nu scii ? — Nu. — Bandiți.