Familia, 1882 (Anul 18, nr. 1-52)
1882-09-12 / nr. 37
ORADEA-MARE (NAGYVÁRAD) Iese in fiecare dumineca. 12 Septembre st. v. Redacţiunea în 24 Septembre st. n. . 37.] Közép-utcza nr. 395. ANUL XVIII. Preţul pe un an 10 fl. Pe '|i de an 5 fl.; pe 1|4 1882. de an 2 fl. 70 cf. Pentru România 25 lei. O rugăciune. — Novelă. — De Carmen Sylva. Ei ședeau laolaltă lângă un gard viu plin de flori, privindu-se cu ochi mari și închinând din cap. — Da, — (ise băiatul, — bunica șcie acesta sigur ; ea zice, că mama mea a fost forte pecătosă, și eu trebue să me rog lui Dumnezeu în toata vieata mea, ca ea să nu ajungă in iad, ci din purgatoriu — în ceriu. — Va fi şi forte frumos, Raoul, când pe tine te voi hirotoni intru preot; atunci eu îţi voi ţină lumina şi mama îmi va face o rochie albă şi în catedrală chorul va cânta minunat. Ochii copilitei deveniau tot mai mari. Băiatul priviă meditând înaintea sa. — Dar atunci nu te voiu putea luă de soție, Editho ! — O! asta nu me sparie. Atunci eu m’oiu face călugăriță, că nu vreu să fiu nici odată muierea altuia. — Iar eu me voi mută la tine, Raoul, și voi conduce economia ta de casă, — sună de dincolo de gardul viu vocea unei fetișcane mai mărișore. — Tu, Berthaldo? Dar bunica fice, că tu trebue să fii tocmai așa călugăriță, ca eu preot. — Ah, ce! Vecînica cântare și rugăciune nu sânt pentru natureiul meu. N’am de fel voce și genunchii mei nu se pleca bucuros. Chiar așa nu sünt potrivită pentru mănăstire ca s-o libella. Trebue să sbor de icicolo și să fiu veselă. — Insă sora parocului trebue să fie seriosă și onorabilă, — observă Editha, plecându-și capul, încât buclele-i blondine cădură înainte și adumbriră obrajii ei. Raoul o privi în față. — Ești prea frumosă, Editha, —i dise și o săruta. Berthalda își redica buzele, rupse câteva flori de păducel şi le mirosi. — Pfui, ce rău mirosă! — zise ea, sucindu-şi nasul şi aruncând florile peste gardul viu. — O, sărmanele floricele! — observă Editha, apoi le redica şi le puse lângă corsetul seu. Berthalda ridea; dinţii ei albi străluciau din faţa-i brunetă şi ochii-i păreau atât de negri ca nişte mure, în cadre albe vâneţii. Perul era creţ şi negru. Iar Raoul avea nişte ochi căprii şi asemene perpeliţă mai albă, decât sora-sa. Numai lângă Editha părea întrunecos băiatul. Ochii acesteia erau vâneţi deschişi, umbriţi de gene galbenii şi arcuiţi de sprincene fine ; nişte bucle moi ca metasa şi blondine ca inul înzestrau faţa. Obrojării ei aveau o peliţă atât de fină, încât toate venele transpăreau, mai ales acele din temple şi aşa numita vena morţii între sprincene. Roşiţa o cuprindea la tot cuvântul, numai buzele îşi păstrau coloarea de coral și frescheța umedă. Deci aceste se deschideau, lăsau să se vedă un șir de mărgele dinți și se audiea o voce curată ca și clopoțelul de argint. Pe când Berthalda vorbia în ton afund și reluat, din graiul lui Raoul totdeauna resuna melodia metalică, ce umplea catedrala în toate duminecile și încântă toate femeile. Berthalda smulse niște tinere fire de ierbă și le rose verdeța prosperă; apoi prinse furnice și scărăbuși, le spintecă iute și mânca lacom interiorul lor dulce. — Acuma știu pentru ce au albinele ghimpi, — zise Editha. — Pentru ce? — întrebă Raoul. — Pentru că omenii le-ar mânca pe fete, înainte d’a duce ele mierea în țelule. — Pfui, Berthaldo, — zise Raoul, — cum poți să fii așă grozavă? Știi, că bunica nu poate să sufere aceasta. — Ah ce! Eu fac ce vreu. Ocărâtu-m’a cândva bunica? Ori batutu-m’a densa? Oh! niciodată. Ea știe bine, că n‘aș suportă aceasta. Dânsa me iubesce, ba forte me iubesce, căci îmi zice, că semen ei când a fost tineră. Eu sânt întocmai ca o francesă. De unde se și trage bunica? — Din Provence, — respunse Raoul. — Da, din Provence. Și eu trebue să par a fi de acolo. Pentru aceea m’a învâțat cântecele pe cari le cântă părintele meu. Pe tine nu te poate vedea, Raoul, căci tu semeni mamei noastre. — Dar ce a făcut mama vostră? —întrebă Editha și făcu niște ochi mari. Peliță lui Raoul deveni mai întunecosă cu o nuanță. ' — Nici odată n’am întrebat-o, — zise el. Editha roși, încât ochii i se umplură de lacrime. — Eu știu, —zise Berthalda, — dar nu voi spune. — Și totuși nu vrei să fii călugăriță? — întrebă Editha. — Voi fi, ce vreu. Pentru ce este purgatorul, de cumva pentru părinți ai se suferi pedepsa în totă vieațea ? Și mână ’n mână plecară pe pardoseala colțurosă a orășelului, între cășile cu acoperișuri nalte țuțuiate.