Familia, 1882 (Anul 18, nr. 1-52)

1882-09-26 / nr. 39

466 FAMILIA — Numai de mi-ar fi iertat! — Fă, ş-atuncia te voiu crede. — Nu pot. Nu-mi este iertat. — Vicleno! — Aş dori se fiu aceea! Aş dori să-l iubesc, ca se pot renundia pentru tine! — Aşa­dar nu ştii ce este amorul! Tu față fri­­cosă şi ochi făţarnici! Aş fi în stare să te năduşesc, într’atâta te uresc! Editha tremura ’n tot corpul seu, căci privirea care ’nsoţiă aceste cuvinte, eră atât de selbatic­ă, ca și când între amenințare și esecutare n’ar fi de fel un interval. Atunci întră bunica, privi cu mirare cele două fete și zise : — Am crădut­, că Tassilo este aici. L’am vă­zut vinind. — Te înșeli, bunico, el n’a fost aici, el tocmai voieşce se petăscă pe Editha şi Editha se duce acasă, la mirele seu. Adio mică Edithă! S’ai noroc şi ’ntr’un ceas bun ! Şi densa îmbrăţişa atât de ’nfocat pe amica sa, par că voia s’o năduşască; o sărută par că voiă s’o muşce, apoi o ’mpinse pe uşe afară. Atunci alergă în odaia sa, se aruncă în pat, muşcă perinele, îşi smulse perul şi în durerea sa în­cepi! a ţipă. Apoi apucă se ridă, ameninţând cu pumnul, mur­mură cuvinte nebune, şi strigă iărăş, în sfârşit sări în piciore, îşi arangia perul şi ro­chia, se duse la bunica sa, pe care o delecta cu cele mai nebune glume. Editha se cobori încet pe trepte. Ea fu silită să se proptescă mai de multe ori de casă, atât de slabă eră. Apoi porni cătră casă făcând încungiurul cel mai mare. — Raoul! Raoul ! — șoptiă ea neaudibil. înainte fusese o ploaie scurtă, aerul eră năduşitor, între petiile pardoselei se aflau nişte bălţi mici; ea fu silită să-şi redice cu mâna rochia şi să păşască cu luare aminte, în mijlocul stradei, căci toate terasele şi streşinele picurau. Trecătorii se uitau cu plăcere după frumoasa copilă. O bătrână din pofta sa o salută astfel: — Noroc să-ţi deie Dumnezeu pe calea-ți, frumosă fecioră! — Ah! Barbară! eu aş dori să fiu în locul dtale. — Apere-te Dumnezeu, domnişoră! Dar ce rău mare te-a întimpinat? — Aş dori să nici nu fiu pe lumea acesta. — Ar fi păcat, pentru ochii-ți cei frumoși. — Nu mi-ai pută da vr’un loac de vrajă, ca să fiu urîtă și să nu plac nimenuia? — Nu, domnișoră! Asemene leac încă nimene n’a cerut dela mine! Dar păzeșce-te, copila mea, căci o mare primejdie te-amenință! — Pe mine? — întrebă Editha. — Da, din partea unui preot. Dela preot să nu primeșci nimică! Editha surise : — De asta nu me tem. Salută pe bătrâna, care privi încă timp îndelun­gat după dânsa, făcând din cap, apoi porni și mergea tot mai încet cătră casă, până ce câteva picături de ploaie nu o siliră să între. Ea găsi acolo pe Tassilo convorbind cu mare in­teres cu mumă sa, care tocmai se scolă și ieși din odaie, dar întâia aruncă o privire aspră pe fiica sa și-și redică degetele amenințător. Editha voi să mearge la cadra ei de brodat, dar Tassilo o opri și puse mâna sa pe brodărie. — Am să vorbesc cu dta, z zise el. Editha devini forte palidă și se rădemu de scân­dura mâncată de cari a ferestei. în momentul acesta fulgerul trezni şi un şiroiu de ploaie începu să ude strada îngustă. în odaie se făcu atât de întuneric, încât abia se puteau deosebi contu­­rele cuptorului. Lumina murgurie, care pătrundea prin gramurile cuprinse în plumb, înfăţişă pe ambii tineri în o lucere particularie. înimele lor palpitau ferbinte în scurtul interval produs prin un fulger și o detunătură ce-i urmă. — Me tem, că voiu apără nestatornic înaintea dtale, — începă Tassilo, — déca voiu vorbi despre amorul meu vechiu și adânc pentru dta, de oră­ ce pân’acuma m’ai cunoscut ca pe mirele destinat alteia. Am meditat destul, şi ceea ce eu astăzi am auzţit fără voia mea, mi-a dat boldul decidător spre a face un sfârşit luptei mele grele. Voiam să împlinesc dorinţa­­ părinţilor mei, voiam se-mi nimicesc inima; dar ei nu-mi pretind acesta jertfă. Eu nu pot să sărut, gura aceea, care rosteste cuvinte de acele. în momentul acesta târâș fulgeră, apoi tună în­fricoșat. — Și — încheia Tassilo — inima mea e a dtale, numai a dtale, de când te-am vădut. — Dar Berthalda e mult mai frumosă decât mine, mai cu minte și mai. .. Ea voia să cjică »bună*, însă nu putea. Editha vorbiă aşă de ’ncet­, încât Tassilo trebuia să se aplece aproape de ea, ca în susurul mare al ploii s’o potă aucji­— Eşti nedrept şi faţă de Berthalda şi faţă de mine. Ai vădut numai violinţele sale, şi nu ştii cât de mult sufere ea. — Am văd­ut altă fiinţă suferind aşă, încât aş fi fost în stare să cad în genunchi înaintea ei și s’o ador ca pe un ânger. Editha își redică mâna respingându-1. — Nu vreu să me ’mbulzesc în sanctuarul inimei dtale, pe care-1 păzesci atât, de strict și vergur. Ierta­­mi numai atâta, ca să pot aședa mânile mele sub pa­şii dtale, să te ’nvăţ a fi fericită! Eu nu cer nimica, chiar nimica, decât ca să-mi fie iertat a te iubi. — Dar acolo, — respunse Editha redicându-şi mâna tremuratoare, — acolo ai avea parte d’un amor nemărginit, de care eu nu pot să-ţi dau. Desprețiuesci o inimă tare, spre a-ţi câștigă una slabă. —■ Cât­ de tare e inima slabă, am avut ocasiune să mă conving. Și deci te rog, să nu fii mireasa ce­riului, ci a mea; privește aceasta drept jertfă care place lui Dumnedeu și nimic mai mult! — De cumva numai te-aș putea ferici! — Lasă fie aceea grigea mea! — Trădez pe amica mea. — S’a tradat ea pe sine însuși! Mă iau fiori de amorul ei, care semăna atât de mult urei, ca văpaia și flacăra. Nu, eu cer numai atâta cât poți să-mi dai, nu mai mult... și așă am să fiu bogat. Editha își redică pleopele lăsate ’n jos și-l privi cum privește călugărița bolnavul. — îți mulțămesc pentru acest amor mare, — zise ea. Și deci n’aș fi atât de nevrednică .. . — Atunci ai fi a mea! — esclamâ el. O fii a mea, copilă minunată! Nu-ți va parea rău. Ea își plecă ochii, își redică încet mâna și i-o în­tinse. El o prinse cu ambele mâni, o strinse la peptul seu, apoi pe buze. Nici unul nu observă fulgerul care spăria pe ma­ma, ce tocmai atuncia întră. Anul XVIII.

Next